Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru AG
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abager, ABAGÉR, abageri, s.m. (Reg.) Abagiu. – Din abagerie1.
abagerie, ABAGERÍE1, abagerii, s.f. Atelier sau industrie de (haine de) aba. – Abagiu + suf. -arie.
abagerie, ABAGERÍE2 s.f. Meseria de abagiu. – Abager + suf. -ie.
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abandon, abandón s. n. parasire, renuntare. ♢ ~ familial = parasire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competitie. (< fr. abandon)
abandona, abandoná vb. I. tr. a parasi, a renunta definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lasa în voia... II. refl. a se lasa prada unui sentiment, unei emotii. III. intr. a se retrage dintr-o competitie. (< fr. abandonner)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abderit, abderít s. m. om simplu, marginit si caraghios. (< germ. Abderit)
monozomie, MONOZOMÍE s. f. prezenta unui singur (fragment de) cromozom. (< fr. monosomie)
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
abnega, abnegá vb. tr. a tagadui, a nega, a se lepada de ceva sau de cineva. (< lat. abnegare)
abnega, ABNEGÁ, abnég, vb. I. Tranz. A tagadui, a nega, a se lepada de cineva sau de ceva. – Din lat. abnegare.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abominaţiune, abominatiúne s. f. 1. oroare; ticalosie. mârsavie; nelegiuire. 2. (rar) cultul idolilor, pagânism. (< fr. abomination, lat. abominatio)
abordaj, ABORDÁJ, abordaje, s.n. 1. Asalt, atac al unei nave (de catre alta nava). 2. Ciocnire accidentala între nave ori între o nava si un obstacol. – Din fr. abordage.
abordaj, abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alaturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absorbitor, absorbitór, -oáre I. adj. absorbant (I). II. s. n. organ al unei instalatii frigorifice în care se produce absorbtia agentului frigorigen. (dupa fr. absorbeur)
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstractivitate, abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstrage, ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însusire independent de obiectul sau de obiectele carora le apartine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (dupa trage).
abstragere, ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Actiunea de a abstrage si rezultatul ei. – V. abstrage.
abţibild, ABŢIBÍLD, abtibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimata pe un strat subtire de colodiu, care se aplica pe o suprafata neteda, umezindu-se si dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte marunte; mici smecherii. – Din germ. Abziehbild.
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
abuziv, abuzív, -a adj. 1. exagerat, excesiv. 2. care constituie un abuz; arbitrar; ilegal. (< fr. abusif, lat. abusivus)
abzice, abzíce vb. tr. a nu admite, a refuza, a dezaproba. (dupa germ. absagen)
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acatagrafie, ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
acăţa, ACĂŢÁ vb. I. v. agata.
acăţare, ACĂŢÁRE s.f. v. agatare.
acăţat, ACĂŢÁT, -Ă, adj. v. agatat.
acăţător, ACĂŢĂTÓR, -OÁRE, adj. v. agatator.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
acerb, ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necrutator, înversunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
aclinic, ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsita de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
aconit, ACONÍT, aconiti, s.m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
acumula, ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
acuplaj, ACUPLÁJ, acuplaje, s.n. Cuplaj. – Din fr. accouplage.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acvadag, ACVADÁG s.n. Solutie de grafit coloidal folosita ca strat conductor pe suprafata interioara a partii tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
adagietto, ADAGIÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Mai putin lent decât adagio. [Pr.: -gi-e-] – Cuv. it.
adagio, ADÁGIO adv., s.n. 1. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo lent, rar. 2. S.n. (Parte dintr-o) compozitie muzicala care se cânta într-un tempo lent. ♦ Prima parte lenta, executata de doi solisti, într-un balet clasic ("pas de deux"). [Pr.: -gi-o] – Din it. adagio.
adagiu, ADÁGIU, adagii, s.n. (Livr.) Maxima, sentinta, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adăugită, ADĂUGÍTĂ, adaugite, adj. (În sintagma) Editie adaugita = editie care a fost completata cu material nou. [Pr.: -da-u-] – V. adaugi.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a d o m á n y.
ademenitor, ADEMENITÓR, -OÁRE, ademenitori, -oare, adj., adv. Care ademeneste; amagitor, seducator, ispititor. [Var.: (reg.) adimenitór, -oáre adj.] – Ademeni + suf. -tor.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
admisiune, ADMISIÚNE, admisiuni, s.f. 1. Intrare dirijata a unui fluid într-o masina care transforma o forma de energie în alta forma de energie. 2. Faza a ciclului de functionare a unor masini, efectuata în timpul intrarii agentului motor în masina. [Pr.: -si-u-. – Var.: admísie s.f.] – Din fr. admission, lat. admissio, -onis.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
aductor, ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Muschi aductor = muschi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aeraj, AERÁJ s.n. Primire si distribuire a aerului1 (1) într-o mina, într-o sala de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerobic, AERÓBIC, -Ă, aerobici, -ce, adj. (În sintagma) Gimnastica aerobica = gimnastica de întretinere executata pe fond muzical. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobique.
aerobuz, AEROBÚZ, aerobuze, s.n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distante medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerogară, AEROGÁRĂ, aerogari, s.f. Gara pentru traficul aerian de pasageri si de marfuri. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogare.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
afagie, AFAGÍE s.f. Incapacitate de a înghiti. – Din fr. aphagie.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afectuos, AFECTUÓS, -OÁSĂ, afectuosi, -oase, adj. Care manifesta simpatie, prietenie pentru cei din jur; prietenos. ♦ Tandru, dragastos. [Pr.: -tu-os] – Din fr. affectueux, lat. affectuosus.
afecţiune, AFECŢIÚNE, afectiuni, s.f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva. 2. Boala, stare patologica a unui organ. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.
aferent, AFERÉNT, -Ă, aferenti, -te, adj. 1. Care este în legatura cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsa în altele sau patrund într-un organ. Nervi aferenti = nervi care transmit excitatiile periferice centrilor nervosi. – Din fr. afférent.
afinaj, AFINÁJ, afinaje, s.n. Afinare. – Din fr. affinage.
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
afion, AFIÓN s.n. 1. Suc cu proprietati narcotice, extras de obicei din macul de gradina. 2. Planta din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.
afişaj, AFISÁJ, afisaje, s.n. 1. Faptul de a afisa; lipire de afise. 2. Afisaj optic = afisor (2). – Din fr. affichage.
afocal, AFOCÁL, -Ă, afocli, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din doua (grupuri de) lentile, asezate astfel încât focarul-imagine al uneia sa coincida cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.
aforism, AFORÍSM, aforisme, s.n. Cugetare enuntata într-o forma concisa, memorabila; maxima, sentinta, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.
afrontare, AFRONTÁRE s.f. (Med.) Apropiere a marginilor unei plagi pentru o buna cicatrizare a acesteia. [Var.: afruntáre s.f.] – Cf. a f r o n t a.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
aga, AGÁ s.f. v. aga.
agabaritic, AGABARÍTIC, -Ă, agabaritici, -ce, adj. Care depaseste un gabarit standard. – A- + gabaritic.
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agale, AGÁLE adv. Fara graba; domol. – Din ngr. agália.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
agasa, AGASÁ, agasez vb. I. Tranz. A irita, a enerva, a plictisi cu insistentele; a exaspera. – Din fr. agacer.
agasant, AGASÁNT, -Ă, agasanti, -te, adj. Enervant; iritant. – Din fr. agaçant.
agasare, AGASÁRE, agasari, s.f. Actiunea de a agasa si rezultatul ei. – V. agasa.
agasat, AGASÁT, -Ă, agasati, -te, adj. (Despre oameni) Iritat, enervat. – V. agasa.
agat, AGÁT, agate, s.n. 1. Varietate cristalina de silice, cu benzi divers colorate, folosita ca piatra semipretioasa. 2. (În forma agata) Litera cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agáta s.f.] – Din fr. agate.
agată, AGÁTĂ s.f. v. agat.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
agărlâc, AGĂRLẤC, agarlâcuri, s.n. (Înv.) Calabalâc. – Din tc. ağırlık "greutate".
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţare, AGĂŢÁRE s.f. Actiunea de a (se) agata. [Var.: acatáre s.f.]. – V. agata.
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
agerime, AGERÍME s.f. Calitatea de a fi ager. – Ager + suf. -ime.
agest, AGÉST s.n. (Reg.) Îngramadire de busteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngramadesc busteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, "intaritura, fortificatie".
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agestru, AGÉSTRU, agestre, s.n. Con de dejectie. – Din fr. agestre.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghent, AGHÉNT s.m. v. agent.
aghenţie, AGHENŢÍE s.f. v. agentie.
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a d i u t a n t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
agil, AGÍL, -Ă, agili, -e, adj. Care se misca usor si repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic, dibaci. – Din fr. agile, lat. agilis.
agilitate, AGILITÁTE s.f. Usurinta în miscari; suplete, sprinteneala, vioiciune. ♦ Îndemânare. – Din fr. agilité, lat. agilitas, -atis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitare, AGITÁRE, agitari, s.f. Actiunea de a (se) agita. – V. agita.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
agitaţiune, AGITAŢIÚNE s.f. v. agitatie.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerant, AGLOMERÁNT, aglomeranti, s.m. Substanta care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influentat semantic de liant).
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglosie, AGLOSÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în lipsa limbii. – Din fr. aglossie.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinare, AGLUTINÁRE, aglutinari, s.f. Actiunea de a se aglutina; alipire. – V. aglutina.
aglutinat, AGLUTINÁT, -Ă, aglutinati, -te, adj. (Despre materiale) Ale carui particule sunt lipite unele de altele prin adeziune. – V. aglutina.
aglutinină, AGLUTINÍNĂ s.f. Substanta specifica de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrarii de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnat, AGNÁT, -Ă, agnati, -te, s.m. si f. (Jur.) Ruda în linie paterna. – Din fr. agnat, lat. agnatus.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agnaţiune, AGNAŢIÚNE s.f. Legatura de rudenie civila în raport cu înrudirea naturala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.
agneţ, AGNÉŢ, agnete, s.n. (Bis.) Bucata de prescura din care se taie anafura pentru împartasanie. – Din sl. aganici.
agnomen, AGNÓMEN, agnomene, s.n. Supranume, porecla purtata de romani în urma unor fapte deosebite. – Din lat. agnomen.
agnostic, AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S.m. si f. Adept al agnosticismului. – Din fr. agnostique.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agnozie, AGNOZÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiilor intelectuale de recunoastere a celor vazute, auzite, pipaite. – Din fr. agnosie.
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
agonal, AGONÁL, -Ă, agonali, -e, adj. Referitor la agonale. – Din it. agonale.
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonă, AGÓNĂ s.f. Linie de pe suprafata pamântului ale carei puncte nu prezinta declinatie magnetica. – Din fr. agone.
agonic, AGÓNIC, -Ă, agonici, -ce, adj. Referitor la agonie; care este în agonie. – Cf. germ. agonisch.
agonie, AGONÍE, agonii, s.f. Stare a organismului care precede moartea. ♢ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniste puternica, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agonisire, AGONISÍRE s.f. Actiunea de a agonisi. – V. agonisi.
agonisită, AGONISÍTĂ s.f. (Pop.) Agoniseala. – V. agonisi.
agoniza, AGONIZÁ, agonizez, vb. I. Intranz. A fi în stare de agonie. – Din fr. agoniser, lat. agonisari.
agonizant, AGONIZÁNT, -Ă, agonizanti, -te, adj. Care agonizeaza; muribund. – Din fr. agonisant.
agora, AGORÁ s.f. Piata publica în orasele Greciei antice, unde se aflau principalele institutii si unde se tineau adunarile publice; p. ext. adunare a poporului care se tinea în aceasta piata. – Din fr. agora.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrafie, AGRAFÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiunii de exprimare a gândurilor prin scris. – Din fr. agraphie.
agramat, AGRAMÁT, -Ă, agramati, -te, adj., s.m. si f. 1.. Adj., s.m. si f. (Persoana) care face greseli elementare de limba; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care contine greseli elementare de gramatica si de ortografie. – Din lat. agrammatos.
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; lipsa totala de învatatura; p. ext. incultura, ignoranta. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agrarian, AGRARIÁN, -Ă, agrarieni, -e, adj. (Rar) Agrar. [Pr.: -ri-an] – Din fr. agrarien.
agrarianism, AGRARIANÍSM s.n. Tendinta de a mentine agricultura ca principala ramura a economiei; teorie economica opusa industrialismului, care acorda prioritate dezvoltarii agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agravare, AGRAVÁRE, agravari, s.f. Faptul de a (se) agrava; înrautatire. – V. agrava.
agrăi, AGRĂÍ, agraiesc, vb. Iv. Tranz. (Reg.) A adresa cuiva vorba. – A3 + grai (dupa germ. ansprechen, anreden).
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agrega, AGREGÁ, pers. 3 agréga, vb. I. Refl. (Despre elemente) A se uni (într-un tot); a se alipi. – Din fr. agréger, lat. aggregare.
agregare, AGREGÁRE, agregari, s.f. Faptul de a se agrega; agregatie. ♢ Stare de agregare (a corpurilor) = fiecare dintre starile de consistenta si rezistenta diferite sub care se pot prezenta substantele. – V. agrega.
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agregat, AGREGÁT2, agregati, s.m. (Iesit din uz, în sintagma) Profesor agregat = profesor universitar care functioneaza pe lânga o catedra condusa de alt profesor. – Din fr. agrégé.
agregaţie, AGREGÁŢIE s.f. Agregare. – Din fr. agrégation, lat. aggregatio.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementa, AGREMENTÁ, agrementez, vb. I. Tranz. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseta (prin adaugarea unei podoabe); a împodobi. – Din fr. agrémenter.
agrementare, AGREMENTÁRE, agrementari s.f. Actiunea de a agrementa. – V. agrementa.
agresiune, AGRESIÚNE, agresiuni, s.f. Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune armata = atac înarmat savârsit împotriva unui stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i suprima independenta si a-i înrobi populatia. [Pr.: -si-u-] – Din fr. agression, lat. aggressio, -onis.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
agresor, AGRESÓR, -OÁRE, agresori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau stat) care organizeaza sau savârseste o agresiune. – Din fr. agresseur, lat. aggressor.
agrest, AGRÉST, -Ă, agresti, -ste, adj. (Rar) Câmpenesc, rustic. ♦ Grosolan. – Din lat. agrestis, fr. agreste.
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultor, AGRICULTÓR, -OÁRE, agricultori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu agricultura. – Din fr. agriculteur, lat. agricultor.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agrimensor, AGRIMENSÓR, agrimensori, s.m. Specialist în agrimensura. – Din it. agrimensore, lat. agri mensor.
agrimensură, AGRIMENSÚRĂ s.f. Tehnica masuratorilor topografice si a cadastrelor simple ale terenurilor agricole. – Din it., lat. agrimensura.
agriotimie, AGRIOTIMÍE, agriotimii, s.f. Tendinta patologica de a comite acte de nebunie furioasa. [Pr.: -gri-o-] – Din fr. agriothymie.
agripnie, AGRIPNÍE, agripnii, s.f. (Med.) Insomnie. – Din fr. agrypnie.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
agrişă, ÁGRISĂ, agrise, s.f. Fructul agrisului, în forma de boaba verzuie, rosie sau galbena, cu gust dulce-acrisor si cu multe seminte. – Agris + suf. -a.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agroalimentar, AGROALIMENTÁR, -Ă, agroalimentari, -e, adj. Referitor la produse alimentare provenite din agricultura. [Pr.: -gro-a-] – Agro- + alimentar.
agrobiolog, AGROBIOLÓG, -ÓGĂ, agrobiologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrobiologie. [Pr.: -bi-o-] – Din agrobiologie (derivat regresiv). Cf. rus. agrobiolog.
agrobiologic, AGROBIOLÓGIC, -Ă, agrobiologici, -ce, adj. De agrobiologie, privitor la agrobiologie. [Pr.: -bi-o-] – Agro- + biologic.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
agrocenoză, AGROCENÓZĂ, agrocenoze, s.f. (Biol.) Zona agricola. – Din fr. agrocénose.
agrochimic, AGROCHÍMIC, -Ă, agrochimici, -ce, adj. Privitor la agrochimie, care apartine agrochimiei. – Din fr. agrochimique.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrochimist, AGROCHIMÍST, -Ă, agrochimisti, -ste, s.m. si f. Specialist în agrochimie. – Agro- + chimist.
agrogeolog, AGROGEOLÓG, -ÓGĂ, agrogelogi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrogeologie; pedolog. [Pr.: -ge-o-] – Agro- + geolog.
agrogeologic, AGROGEOLÓGIC, -Ă, agrogeologici, -ce, adj. Referitor la agrogeologie, de agrogeologie. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologique.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
agroindustrial, AGROINDUSTRIÁL, -Ă, agroindustriali, -e, adj. Referitor la productia agricola industrializata. [Pr.: -gro-in-] – Agro- + industrial (dupa fr. agroindustriel).
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrometeorolog, AGROMETEOROLÓG, -ÓGĂ, agrometeorologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrometeorologie. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorolog.
agrometeorologic, AGROMETEOROLÓGIC, -Ă, agrometeorologici, -ce, adj. De agrometeorologie. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologic.
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
agrominim, AGROMÍNIM s.n. (Iesit din uz) Totalitatea lucrarilor agronomice minime, fixate pentru a fi aplicate în mod obligatoriu, în scopul cresterii productiei agricole. – Din rus. agrominimum.
agronom, AGRONÓM, -Ă, agronomi, -e, s.m. si f. Specialist în agronomie. – Din fr. agronome.
agronomic, AGRONÓMIC, -Ă, agronomici, -ce, adj. Care tine de agronomie, privitor la agronomie. – Din fr. agronomique.
agronomie, AGRONOMÍE s.f. Complex de stiinte care cuprinde totalitatea cunostintelor teoretice si practice referitoare la productia agricola. – Din fr. agronomie.
agrosilvic, AGROSÍLVIC, -Ă, agrosilvici, -ce, adj. Privitor la agricultura si la silvicultura, care tine de agricultura si de silvicultura. – Agro- + silvic.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
agrotehnician, AGROTEHNICIÁN, -Ă, agrotehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrotehnica (1). [Pr.: -ci-an] – Agro- + tehnician (dupa rus. agrotehnik).
agroterase, AGROTERÁSE s.f. pl. Terase amenajate pentru pomicultura si viticultura. – Agro- + terasa.
agrozootehnic, AGROZOOTÉHNIC, -Ă, agrozootehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Agrozootehnie. 2. Adj. Care tine de agrozootehnie, privitor la agrozootehnie. [Pr.: -zo-o] – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + zootehnic (dupa rus. agrozootehniceskii).
agrozootehnician, AGROZOOTEHNICIÁN, -Ă, agrozootehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrozootehnie. [Pr.: -zo-o-teh-ni-ci-an] – Agro- + zootehnician.
agrozootehnie, AGROZOOTEHNÍE s.f. Tehnica cultivarii plantelor furajere si a cresterii animalelor domestice; agrozootehnica (1). [Pr.: -zo-o-] – Agro- + zootehnie.
agud, AGÚD, aguzi, s.m. (Reg.) Dud. – Din aguda.
agudă, AGÚDĂ, agude, s.f. (Reg.) Duda. – Din sl. agoda.
aguridă, AGURÍDĂ, aguride, s.f. Strugure înainte de coacere, cu gust foarte acru. – Din ngr. agurída.
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
ajuns, AJÚNS1 s.n. 1. (În loc. adv.) De ajuns = destul. 2. (În sintagma) Bun ajuns(ul)! = bine ai venit ! bun sosit ! – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS2, -Ă, ajunsi, -se, adj. s.f. art. I. Adj. 1. Care s-a îmbogatit, a parvenit. 2. (Reg.; în expr.) Ajuns de (sau la) cap = destept, istet. II. S.f. art. (În sintagma) Bun ajunsa ! = bun sosit ! bine ai venit ! – V. ajunge.
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajutaj, AJUTÁJ, ajutaje, s.n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor sa se produca în fiecare sectiune la presiunile sau la vitezele dorite; duza (1). – Din fr. ajoutage.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a l a k o r.
alagea, ALAGEÁ, alagele, s.f. 1. (Înv.) Stofa vargata, tesuta din fire de in si de matase. 2. (Reg.; în expr.) A-si capata alageaua sau a pati o alagea = a se pacali. – Din tc. alaca.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substante omogene) care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. (< fr. monophasique)
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
monofagie, MONOFAGÍE s. f. însusire a organismelor monofage. (< fr. monophagie)
monofag, MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutitie. 2. care paraziteaza o singura specie. (< fr. monophage)
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminoid, ALBUMINOÍD, -Ă, albuminoizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. De felul albuminei. 2. S.n. Proteina insolubila care se gaseste în tesuturile de natura cartilaginoasa. – Din fr. albuminoïde.
albumoză, ALBUMÓZĂ s.f. Derivat necoagulabil al albuminei. – Din fr. albumose.
monodie, MONODÍE s. f. 1. monolog liric în tragediile antice grecesti. 2. muzica bazata pe o singura linie melodica; cântec la o singura voce. (< fr. monodie, gr. monodia)
alcade, ALCÁDE, alcazi, s.m. Magistrat municipal în Spania; primar în Spania. – Din fr. alcade.
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcalinopământos, ALCALINO-PĂMÂNTÓS, alcalino-pamântoase, adj. (În sintagma) Metal alcalino-pamântos = fiecare dintre metalele care apartin grupei a II-a din sistemul periodic al elementelor. – Alcalin + pamântos (dupa fr. alcalino-terreux).
alcătui, ALCĂTUÍ1, alcatuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua fiinta, a se forma. 2. A forma împreuna; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.
alcătui, ALCĂTUÍ2, alcatuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cadea la învoiala; a se întelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
alde, ÁLDE art. invar. (Pop. si fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplari de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de4.
alean, ALEÁN, aleanuri, s.n. 1. (Pop.) Suferinta, durere sufleteasca (din cauza unei dorinte neîmplinite). 2. Sentiment de duiosie; melancolie, dor. 3. Dusmanie, vrajmasie, pica. [Pr.: a-lean] – Din magh. ellen "contra".
alegorism, ALEGORÍSM s.n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. – Din fr. allégorisme.
alem, ALÉM s.n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
alerteţe, ALERTÉŢE s.f. (Rar) Voiciune, agerime; elan, avânt. – Din it. all'ertezza.
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alevinaj, ALEVINÁJ s.n. (Rar) Îngrijire si hranire a puietului de peste. – Din fr. alevinage.
alezaj, ALEZÁJ, alezaje, s.n. 1. Suprafata interioara, cilindrica sau conica, a unei piese. 2. Diametrul interior al cilindrului unui motor. – Din fr. alésage.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algină, ALGÍNĂ s.f. Substanta mucilaginoasa extrasa din anumite alge marine si folosita pentru apretare în industria pielariei. – Din fr. algine.
aliaj, ALIÁJ, aliaje, s.n. Produs metalic obtinut prin topirea laolalta a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Din fr. alliage.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
alicotă, ALICÓTĂ, alicote, adj.f. (Mat. în sintagma) Parte alicota = parte care se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o cantitate data. – Din fr. aliquote.
alicuantă, ALICUÁNTĂ, alicuante, adj.f. (Mat.; în sintagma) Parte alicuanta = parte care nu se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o anumita cantitate data. – Din fr. aliquante.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
almageste, ALMAGÉSTE s.f. pl. Culegere de operatii astronomice, facuta pentru prima data de Ptolemeu. – Din fr. almageste.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
alsacian, ALSACIÁN, -Ă, alsaciani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Locuitor al Alsaciei sau originar din aceasta regiune. 2. Adj. Care apartine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s.m. (Si în sintagma) Lup alsacian = rasa de câini de paza de talie mare, originara din Franta. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
monocit, MONOCÍT s. n. leucocita monocelulara de dimensiuni mari, cu o puternica actiune fagocitara. (< fr. monocyte)
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amară, AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leaga o ambarcatie de tarm sau de o alta nava. – Din fr. amarre.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Amagire. [Pl. si: (reg.) amagele] – Amagi + suf. -eala.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amăgi, AMĂGÍ, amagesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) însela. ♦ Tranz. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase). – Lat. •ammagire.
amăgire, AMĂGÍRE, amagiri, s.f. Faptul de a (se) amagi; amageala; ceea ce amageste. – V. amagi.
amăgit, AMĂGÍT, -Ă, amagiti, -te, adj. Înselat (II 1), prostit (2). – V. amagi.
amăgitor, AMĂGITÓR, -OÁRE, amagitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care amageste; înselator. – Amagi + suf. -itor.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambielaj, AMBIELÁJ, ambielaje, s.n. Ansamblu alcatuit din bielele arborelui cotit al unui motor. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. embiellage.
ambigen, AMBIGÉN, -Ă, ambigeni, -e, adj. (Gram.; rar, în sintagmele) Genul ambigen (si substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. – Din lat. ambigenus "corcit".
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajabil, AMENAJÁBIL, -Ă, amenajabili, -e, adj. Care se poate amenaja. – Dupa fr. aménageable.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amerizaj, AMERIZÁJ, amerizaje, s.n. Amerizare. – Din fr. amerrissage.
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
moniliform, MONILIFÓRM, -Ă adj. (biol.; anat.; despre un canal, cordon, filament) în forma de sirag de margele, cu umflaturi globuloase intermitente. (< fr. moniliforme)
amilic, AMÍLIC adj. (În sintagma) Alcool amilic = alcool aciclic, saturat, derivat din pentan; pentanol. – Din fr. amylique.
amilogramă, AMILOGRÁMĂ, amilograme, s.f. (Tehn.) Diagrama înregistrata la amilograf. – Din fr. amylogramme.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
mongolic, MONGÓLIC, -Ă adj. mongol (II). o limbi če = familie de limbi aglutinante vorbite de mongoli, în Asia Centrala si septentrionala. (< fr. mongolique)
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anadipsie, ANADIPSÍE s.f. Sete exagerata. – Din fr. anadipsie.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
anfiladă, ANFILÁDĂ, anfilade, s.f. Sir de cladiri, de portice sau de colonade care se succeda în linie dreapta. ♢ Tragere de anfilada = tragere în tinte însirate perpendicular sau oblic fata de frontul de tragere. – Din. fr. enfilade.
angiopatie, ANGIOPATÍE, agiopatii, s.f. Denumire data oricarei boli a vaselor sanguine. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiopathic.
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
aragaz, ARAGÁZ, (2) aragazuri, s.n. 1. Gaz lichefiat continând 90% butan, pastrat sub presiune în butelii speciale si folosit drept combustibil pentru uz casnic. 2. Masina de gatit sau resou care foloseste acest combustibil. – A.R. [=Astra Româna] + gaz.
mondoviziune, MONDOVIZIÚNE s. f. transmitere în diverse parti ale lumii a unor imagini de televiziune prin intermediul satelitilor artificiali. (< fr. mondovision)
mondoramă, MONDORÁMĂ s. f. rubrica, emisiune ce grupeaza articole, note, informatii din întreaga lume. (< mondo- + -rama2)
arap, ARÁP, arapi, s.m. (Pop.) 1. Persoana care face parte dintr-o populatie africana negroida; p. gener. om cu pielea si parul de culoare neagra. 2. Arab. [Var.: haráp s.m.] – Din bg. arap.
arăci, ARĂCÍ, aracesc, vb. IV. Tranz. A pune pe araci vita de vie sau alte plante agatatoare. [Var.: harací, haragí vb. IV] – Din arac.
arăcit, ARĂCÍT s.n. Faptul de a araci. [Var.: haracít, haragít s.n.] – V. araci.
arguţie, ARGUŢÍE s.f., (Livr.) Argumentare sofistica bazata pe fapte nesemnificative sau nesigure; subtilitate exagerata în argumentare. – Din fr. argutie, lat. argutia.
arhiloc, ARHILÓC, arhilocuri, adj. (În sintagma) Vers arhiloc (si substantivat, s.n.) = vers format din sapte sau din trei picioare. – Din n. pr. Arhiloc.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
arioso, ARIÓSO s.n. Fragment dintr-o opera, dintr-o opereta etc. înrudit cu aria3 si cu recitativul. [Pr.: -ri-o-] – Din it. arioso.
armaş, ARMÁS, armasi, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si Moldova) Dregator domnesc, însarcinat cu paza temnitelor, cu aplicarea pedepselor corporale si cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armasul = numele unui joc de copii în care un participant aplica celorlalti lovituri la palma cu o batista înnodata. – Arma + suf. -as.
arpagon, ARPAGÓN, arpagoni, s.m. V. harpagon.
arpentaj, ARPENTÁJ, s.n. 1. (Metoda de) întocmire a unui plan topografic prin folosirea instrumentelor de masurat lungimi. 2. Tehnica masurarii pe teren a parcelelor cadastrale. – Din fr. arpentage.
arţag, ARŢÁG, artaguri, s.n. (Pop. si fam.) Pornire spre cearta, chef de cearta. [Var.: hartág s.n.] – Din magh. harcag.
arţăgos, ARŢĂGÓS, -OÁSĂ, artagosi, -oase, adj. (Pop. si fam.) Certaret. [Var.: (reg.) hartagós, -oása, hartagós, -oása adj.] – Artag + suf. -os.
asclepiad, ASCLEPIÁD, asclepiade, adj. (În sintagma) Vers asclepiad (si substantivat, m.) = vers din metrica antica, alcatuit dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi si un iamb. [Pr.: -pi-ad] – Din fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
astigmatic, ASTIGMÁTIC, -Ă, astigmatici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. (Despre o imagine) Care e deformata datorita astigmatismului. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de astigmatism. – Din astigmatism.
astigmatism, ASTIGMATÍSM s.n. Aberatie a unui sistem optic, care formeaza o imagine întinsa pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei si cristalinului ochiului omenesc, care consta într-o abatere de la forma sferica, ele având razele de curbura diferite în doua plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.
astragal, ASTRAGÁL, astragale, s.n. 1. Unul din cele doua oase mai mari ale tarsului. 2. Element decorativ de sectiune semicirculara, care separa fusul coloanei de capitel. – Din fr. atragale, lat. astragalus.
mondial, MONDIÁL, -Ă adj. care se refera la întreaga lume; raspândit, cunoscut în toata lumea. ♢ (si s. n.) cu caracter international. (< fr. mondial)
aterizaj, ATERIZÁJ, aterizaje, s.n. Aterizare. – Din fr. atterrissage.
ateu, ATÉU, -ÉE, atei, -ee, s.m. si f. Adept al ateismului; persoana care neaga existenta lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. – Din fr. athée, lat. atheus.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
aurar, AURÁR, aurari, s.m. 1. Mester care lucreaza obiecte de aur. (1). 2. Persoana care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
autoamăgire, AUTOAMĂGÍRE, autoamagiri, s.f. Amagire (intentionata) a propriei persoane. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + amagire.
molto, MÓLTO adv. (muz.) mult, foarte. o ~ allegro = foarte repede; ~ adagio = foarte rar. (< it. molto)
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autodeterminare, AUTODETERMINÁRE, autodeterminari, s.f. Principiu potrivit caruia o natiune are dreptul sa-si aleaga singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; p.ext. ansamblu de masuri care pun în practica acest principiu. [Pr.: a-u-] – Auto1- + determinare (dupa fr. autodétermination, rus. samoopredelenie).
autodezagregabil, AUTODEZAGREGÁBIL, -Ă, autodezagregabili, -e, adj. Care se dezagrega de la sine. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dezagregabil.
autodiagnostica, AUTODIAGNOSTICÁ, autodiagnostichez, vb. I. Refl. A-si pune singur un diagnostic. [Pr.: a-u-to-di-a-] – Auto1- + diagnostica.
autodiagnosticare, AUTODIAGNOSTICÁRE, autodiagnosticari, s.f. Actiunea de a se autodiagnostica. [Pr.: a-u-to-di-a-] – V. autodiagnostica.
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE, autoexcitatii, s.f. Excitatie magnetica a unui generator electric la care curentul este luat de la acelasi generator. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-excitation.
autofagie, AUTOFAGÍE, autofagii, s.f. (Med.) Consumare a propriilor tesuturi de catre un organism supus inanitiei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autophagie.
autoflagela, AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adeptii unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.
autoflagelare, AUTOFLAGELÁRE, autoflagelari, s.f. (Adesea fig.) Actiunea de a se autoflagela; autoflagelatie. [Pr.: a-u-] – V. autoflagela.
autoflagelaţie, AUTOFLAGELÁŢIE, autoflagelatii, s.f. (Adesea fig.) Autoflagelare. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagelatie.
autofuraja, AUTOFURAJÁ, autofurajez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi agricole, gospodarii taranesti) A se aproviziona cu furaje prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + furaja.
autogenă, AUTOGÉNĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudura autogena = tip de sudura care foloseste caldura produsa prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.
autogeneză, AUTOGENÉZĂ s.f. Teorie care absolutizeaza actiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului si neaga rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.
autohtonism, AUTOHTONÍSM s.n. Ansamblu de trasaturi autohtone; p. ext. exagerare a trasaturilor specifice unei colectivitati nationale. [Pr: a-u-] – Autohton + suf. -ism.
autoinducţie, AUTOINDÚCŢIE s.f. (Fiz.) Inductie electromagnetica proprie; selfinductie. [Pr: a-u-] – Din fr. auto-induction.
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
automagazin, AUTOMAGAZÍN, automagazine, s.n. Magazin instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + magazin.
automutila, AUTOMUTILÁ, automutilez, vb. I. Refl. A se mutila singur (de obicei pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligatii). [Pr: a-u-] – Auto1- + mutila.
autoreglaj, AUTOREGLÁJ, autoreglaje, s.n. Autoreglare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoréglage.
autoservi, AUTOSERVÍ, autoservesc, vb. IV. Refl. A se servi singur (într-un magazin special amenajat). [Pr.: a-u-] – Din autoservire (derivat regresiv).
autoservire, AUTOSERVÍRE s.f. Mod de desfacere a marfurilor în magazine speciale sau a mâncarii în restaurante, în care clientul se serveste singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + servire (dupa rus. samoobstujivanie).
autotipie, AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s.f. 1. Procedeu de executare a unui cliseu zincografic care reda nuantele de umbra si lumina prin descompunerea imaginii în puncte de diverse marimi. 2. Cliseu obtinut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avantaj, AVANTÁJ, avantaje, s.n. 1. Folos mai mare pe care îl obtine cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucura cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva fata de altcineva sau altceva) bazata pe o situatie, pe o împrejurare favorabila. – Din fr. avantage.
avantaja, AVANTAJÁ, avantajez, vb. I. Tranz. A acorda cuiva un avantaj. ♦ A scoate în relief calitatile fizice ale cuiva. – Din fr. avantager.
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avantren, AVANTRÉN, avantrenuri, s.n. Partea anterioara a unei masini agricole cu tractiune animala, care asigura stabilitatea si directia masinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertiza, AVERTIZÁ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atentia, a preveni pe cineva (ca va suferi consecintele actiunii pe care intentioneaza sa o savârseasca). – Dupa fr. avertir.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axonometrie, AXONOMETRÍE s.f. Metoda de reprezentare a obiectelor spatiale pe un plan, astfel ca imaginea obtinuta sa dea impresia realitatii. – Din fr. axonométrie.
azotic, AZÓTIC adj. (În sintagma) Acid azotic = acid oxigenat al azotului, lichid incolor, corosiv, oxidant puternic; acid nitric, apa-tare. – Din fr. azotique.
azotos, AZOTÓS adj. (În sintagma) Acid azotos = acid oxigenat al azotului, cu însusiri oxidante si reducatoare; acid nitros. – Din fr. azoteux.
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
modelaj, MODELÁJ s. n. modelare; modelíng. (< fr. modelage)
bacăul, BACẮUL s.n.art. (Pop.; în expr.) A-si gasi bacaul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o pati. – Cf. magh. bakó "calau".
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacteriofag, BACTERIOFÁG, bacteriofagi, s.m. Organism microscopic care distruge bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophage.
bacteriofagie, BACTERIOFAGÍE s.f. Distrugere a bacteriilor prin bacteriofagi. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophagie.
badijonaj, BADIJONÁJ, badijonaje, s.n. Badijonare. – Din fr. badigeonnage.
baga, BAGÁ s.f. Carapace de broasca testoasa prelucrata pentru fabricarea de piepteni, bratari, tabachere etc. – Din tc. bağa.
bagaj, BAGÁJ, bagaje, s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o calatorie. ♢ Expr. A-si face bagajele = a se pregati de plecare; p.ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinari) Cantitatea de cunostinte de care dispune cineva. – Din fr. bagage.
bagatel, BAGATÉL s.n. v. bagatela.
bagatelă, BAGATÉLĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mica importanta; obiect de mica valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesa muzicala instrumentala scurta, de obicei cu continut liric. [Var.: bagatél s.n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.
bagateliza, BAGATELIZÁ, bagatelizez, vb. I. Tranz. A diminua importanta unui lucru, a unui fapt, a unei idei etc. – Bagatel(a) + suf. -iza.
bagatelizare, BAGATELIZÁRE s.f. Actiunea de a bagateliza si rezultatul ei. – V. bagateliza.
bagdadie, BAGDADÍE, bagdadii, s.f. (Reg.) Plafon, tavan. – Din tc. bağdadi.
bagea, BAGEÁ, bagele, s.f. (Reg.) Bageaca. – Din tc. bağa. Cf. bg. badja.
bageac, BAGEÁC, bageacuri, s.n. v. bageaca.
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baie, BÁIE2, bai, s.f. (Reg.) Mina1 (din care se extrag mineralele). [Pr.: ba-ie] – Din magh. bánya.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balamuc, BALAMÚC, balamucuri, s.n. Clinica pentru alienati mintali; casa de nebuni. ♦ Fig. Galagie, dezordine mare. – Din n. pr. Malamuc.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
bale, BÁLE s.f. pl. Saliva (groasa, spumoasa) care se prelinge din gura. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele dupa ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasa care acopera corpul pestilor. ♦ Urma mucoasa lasata de melc în mers. – Cf. lat. •baba.
baleiaj, BALEIÁJ, baleiaje, s.n. Eliminarea fortata a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere interna. [Pr.: -le-iaj] – Din fr. balayage.
balie, BÁLIE, balii, s.f. (Reg.) Vas mare circular, facut din doage, pentru spalatul rufelor. – Din ucr. balija.
balizaj, BALIZÁJ, balizaje, s.n. Semnalizare prin balize; balizare ♦ Delimitare cu ajutorul unor semnale optice, acustice sau de radio a unui spatiu, a unui drum de navigatie aeriana sau maritima. – Din fr. balisage.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balotaj, BALOTÁJ, balotaje, s.n. Situatie în care, la o alegere, nici un candidat nu întruneste majoritatea de voturi ceruta de lege. – Din fr. ballottage.
baltac, BALTÁC s.n. v. baltag.
baltag, BALTÁG, baltage, s.n. Topor cu coada lunga, întrebuintat si ca arma. ♦ Fig. Lovitura aplicata cu acest topor. [Pl. si: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s.n.] – Cf. tc. b a l t a.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
bancă, BÁNCĂ2, banci, s.f. 1. Intreprindere financiara care efectueaza operatii de plata si de credit (si organizeaza circulatia baneasca). ♦ Banca de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantari etc. 2. (La unele jocuri de carti) Suma pe care bancherul (2) o tine în fata lui spre a plati câstigurile celorlalti jucatori. ♢ Expr. A sari (sau a face sa sara) banca (în aer) = a câstiga un pot egal cu întreaga suma pusa de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.
bancher, BANCHÉR, bancheri, s.m. 1. Capitalist care, prin intermediul bancii2, (1), da bani cu împrumut sau finanteaza în schimbul unei dobânzi sau al unei parti din profit pe capitalistii sau institutiile lor din industrie, comert, agricultura etc.; proprietar sau mare actionar al unei banci2. 2. (La unele jocuri de carti) Persoana care conduce jocul si dispune de o suma suficienta de bani spre a acoperi mizele celorlalti jucatori. – Din fr. banquier, it. banchiere.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
bandieră, BANDIÉRĂ, bandiere, s.f. (Înv.) Steag, drapel, stindard. ♦ Spec. Steag al unei unitati militare. [Pr.: -di-e-] – Din it. bandiera.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
bandulă, BANDÚLĂ, bandule, s.f. Para de lemn îngreuiata cu plumb, fixata la capatul unei frânghii subtiri, care se arunca pe tarm spre a se lega de ea si a se trage parâmele de acostare. – Et. nec.
baniţă, BÁNIŢĂ, banite, s.f. Unitate de masura de capacitate pentru cereale, a carei valoare a variat (în provinciile românesti) în jurul a 21-34 l; dubla (1). ♦ Vas special (facut din doage) care are aceasta capacitate. – Din bg. banica.
bara, BARÁ, barez, vb.I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulatia, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arata ca este anulat; a anula. – Din fr. barrer.
baraboi, BARABÓI, baraboi, s.m. 1. Planta erbacee cu tulpina înalta, cu flori albe, cu radacina comestibila în forma de bulb; alunele. (Chaerophyllum bulbosum). 2. Dans taranesc asemanator cu hora; melodia dupa care se executa acest dans. – Din bg. baraboj, magh. barabolya.
baracă, BARÁCĂ, baraci, s.f. Constructie provizorie de scânduri care poate servi ca locuinta, magazie, pravalie etc. [Pl. si: baraci. – Var.: (reg.) barátca s.f.] – Din fr. baraque.
baragladină, BARAGLÁDINĂ, baragladine, s.f. (Depr.) Ţigan. – Et. nec.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barajist, BARAJÍST, barajisti, s.m. Persoana care supravegheaza si asigura întretinerea unei instalatii de captare a apei. – Din fr. barragiste.
bară, BÁRĂ, bare, s.f. 1. Bucata lunga de lemn sau de metal careia i se dau diferite întrebuintari. 2. Stâlp de poarta la unele jocuri sportive. ♢ Bara (fixa) = aparat de gimnastica format dintr-o vergea groasa de metal montata între doi stâlpi. 3. Bariera care desparte pe judecatori de avocati si de împricinati; p. ext. locul din instanta unde pledeaza avocatii. 4. Linie verticala sau orizontala care separa parti dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticala care separa masurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apa, de obicei în fata gurii de varsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urca o data cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
barbotaj, BARBOTÁJ, barbotaje, s.n. 1. (Chim., Fiz.) Trecere fortata a unui gaz printr-un lichid; barbotare. 2. (Tehn.) Ungere automata a organelor interne ale unui motor prin scaldarea lor într-un rezervor de ulei special. – Din fr. barbotage.
barcagiu, BARCAGÍU, barcagii, s.m. Cel care are meseria de a conduce o barca; luntras. – Barca + suf. -agiu.
bardă, BÁRDĂ, barzi, s.f. Secure cu taisul lat si cu coada scurta, întrebuintata mai ales la cioplitul lemnului si, odinioara, ca arma de lupta. ♢ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în luna sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din barda (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.
bardou, BARDÓU s.m. Hibrid obtinut prin încrucisarea dintre armasar si magarita (Equus hinnus). – Din fr. bardot.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
barşon, BARSÓN, barsoane, s.n. (Reg.) Catifea (rosie). – Din magh. bársony.
basculant, BASCULÁNT, -Ă, basculanti, -te, adj. Care basculeaza sau care poate bascula; care balanseaza. ♢ Autocamion (sau camion, vagon) basculant = autocamion (sau camion, vagon) a carui platforma se ridica pentru a descarca materialele transportate. – Din fr. basculant.
basculator, BASCULATÓR, basculatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la rasturnarea unui vas sau a unui vagonet, cu scopul de a-l goli de continut; culbutor. – Bascula + suf. -tor (dupa fr. basculeur).
bason, BASÓN, basoane, s.n. Instrument de suflat, de lemn; fagot. – Din fr. basson.
bastingaj, BASTINGÁJ, bastingaje, s.n. Totalitatea chesoanelor, dulapurilor sau rastelelor în care se pastreaza efectele echipajului pe o nava. – Din fr. bastingage.
bastonadă, BASTONÁDĂ, bastonade, s.f. (Livr.) Multime de lovituri date cuiva cu bastonul; ciomageala. – Din fr. bastonnade.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başaga, BAS-AGÁ, bas-agale, s.m. Comandant al unui detasament din armata otomana. – Din. tc. basağa.
baştie, BÁSTIE, bastii, s.f. (Înv.) Ridicatura de pamânt întarita care protejeaza o fortificatie. – Din magh. bastya.
bataj, BATÁJ, bataje, s.n. (Text.) Operatie constând în lovirea repetata cu batatoarea2 (2) a masei de material fibros desfacut în prealabil în procesul filarii. – Din fr. battage.
batăr, BÁTĂR adv. (Reg.) Cel putin, macar, barem1. ♦ (Cu valoare de conjunctie, urmat de "ca") Cu toate ca, desi. [Var.: bátâr adv.] – Din magh. bátor.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
batială, BATIÁLĂ adj. (În sintagma) Regiune (sau zona) batiala = regiune în mari si oceane cuprinsa între adâncimea de 200 si 2500 m. [Pr.: -li-a-] – Din fr. bathyale.
batoză, BATÓZĂ, batoze, s.f. Masina agricola care desface boabele din spice, din pastai, din stiuleti si le separa de celelalte parti ale plantei; masina de treierat, treieratoare. – Din fr. batteuse.
baubau, BAUBÁU s.m. invar. Personaj imaginar cu care se sperie copiii mici. [Var.: babáu s.m. invar., babáua s.f. invar.] – Din bau (repetat).
bazar, BAZÁR, bazaruri, s.n. Loc în aer liber sau magazin în care se vând tot felul de obiecte mai ales maruntisuri. – Din fr. bazar.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazedov, BÁZEDOV s.n. (Si în sintagma Boala lui Bazedow) Boala endocrina manifestata prin cresterea în volum a glandei tiroide, proeminenta globilor oculari, palpitatii, insomnii, nervozitate etc. – Din fr. [maladie de] Basedow.
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
băbesc, BĂBÉSC, -EÁSCĂ, babesti, adj., s.f. 1. Adj. (Peior.). Dupa felul, obiceiurile sau portul babelor. ♢ Expr. Vorbe (sau fleacuri) babesti = vorbe carora nu trebuie sa li se dea importanta. Leacuri babesti = mijloace empirice cu care se încearca vindecarea unor boli. Socoteala babeasca = socoteala facuta în mod simplist, empiric; fig. judecata gresita, îngusta. 2. S.f. Soi românesc de vita de vie, cu struguri ramurosi si boabe rotunde, de culoare neagra-albastruie, din care se produc vinuri rosii. – Baba + suf. -esc.
băcuiaţă, BĂCUIÁŢĂ, bacuiete, s.f. (Reg.) Fata de perna folosita ca desaga. [Pr.: -cu-ia-] – Et. nec.
bădăran, BĂDĂRÁN, -Ă, badarani, -e, s.m. si f., adj. (Persoana) nepoliticoasa, cu apucaturi grosolane; mitocan, mojic. – Cf. magh. b a d a r.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgare, BĂGÁRE s.f. Actiunea de a (se) baga si rezultatul ei. ♢ Bagare de seama = grija, atentie (deosebita). – V. baga.
băgăcios, BĂGĂCIÓS, -OÁSĂ, bagaciosi, -oase, adj. (Fam.) Bagaret. – Baga + suf. -acios.
băgăreţ, BĂGĂRÉŢ, -EÁŢĂ, bagareti, -e, adj. (Fam.) Care se amesteca insistent în toate; bagacios, înfigaret. – Baga + suf. -aret.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băiat, BĂIÁT, baieti, s.m. 1. Copil de sex barbatesc. ♢ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoana de sex barbatesc iesita nu de mult din vârsta copilariei; p.ext. adolescent, flacau. ♢ (Cu nuanta afectiva, despre barbati mai în vârsta) Bun baiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, sluga. Baiat la vite. ♢ Baiat de pravalie = adolescent care învata negotul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzator comercial. [Var.: (reg.) baiét s.m.] – Et. nec.
bălăştioagă, BĂLĂSTIOÁGĂ, balastioage, s.f. (Reg.) Baltoaga. – Et. nec.
moaraj, MOARÁJ s. n. (poligr.) efect optic prin suprapunerea a doua tipare cu retele de puncte sau de linii, care formeaza unghiuri între ele. (< fr. moirage)
băltăcel, BĂLTĂCÉL s.n. v. baltagel.
băltăgel, BĂLTĂGÉL, baltagele, s.n. Diminutiv al lui baltag. [Var.: baltacél s.n.] – Baltag + suf. -el.
bălti, BĂLTÍ, pers. 3 balteste, vb. IV. Refl. (Rar; despre apa) A stagna într-un loc, a forma o balta. – Din balta.
băltoacă, BĂLTOÁCĂ, baltoace, s.f. Balta mica, murdara si mocirloasa; balastioaga, baltac; adunatura sau scursura de apa de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid varsat pe jos; balta. [Var.: baltoága s.f.] – Balta + suf. -oaca.
băltoagă, BĂLTOÁGĂ s.f. v. baltoaca.
bănat, BĂNÁT, (3) banaturi, s.n. (Reg.) 1. Stare de durere sufleteasca, de jale, de tristete, de parere de rau. 2. Suparare, necaz, ciuda. ♢ Expr. A nu-i fi cuiva cu banat= (ca formula de politete) a nu lua în nume de rau rugamintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, repros, imputare. – Din magh. bánat.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuitor, BĂNUITÓR, -OÁRE, banuitori, -oare, adj. Care banuieste; care este înclinat (în mod exagerat) spre banuiala. ♦ Gelos. [Pr.: -nu-i-] – Banui + suf. -tor.
bărat, BĂRÁT, barati, s.m. (Înv.) Calugar sau preot catolic. – Din magh. barát.
bărăgan, BĂRĂGÁN, baraganuri, s.n. Ses întins, prezentând caractere de stepa. – Et. nec.
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbiţă, BĂRBÍŢĂ, barbite, s.f. 1. Servetel de pânza sau de musama care se leaga la gâtul copiilor mici când manânca; baveta. 2. (Rar) Barbuta. – Barba + suf. -ita.
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătăios, BĂTĂIÓS, -OASĂ, bataiosi, -oase, adj. Caruia îi place sa se bata (I); care îsi sustine ideile cu violenta; agresiv. [Pr.: -ta-ios] – Bataie + suf. -os.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătăuş, BĂTĂÚS, -Ă, batausi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care cauta motiv sau prilej de bataie, careia îi place sa se bata. ♦ Scandalagiu. – Bate + suf. -us.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătut, BĂTÚT2, -Ă, batuti, -te, adj., s.f. I: Adj. 1. (Despre fiinte) Care este sau a fost lovit, care a suferit lovituri. 2. (În sintagma) Bani batuti = bani în numerar, disponibili, bani gheata, bani pesin. 3. (Despre flori) Învolt2 (1). 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care se umbla mult; batatorit. 5. (În sintagma) Lapte batut = lapte fermentat, cu gust acrisor. II. S. f. Numele mai multor dansuri populare; melodia dupa care se executa aceste dansuri. III. Adj. (Despre tesaturi, tricotaje) Care este tesut sau tricotat foarte strâns; des2 (I 1). – V. bate.
băutură, BĂUTÚRĂ, bauturi, s.f. 1. Orice lichid de astâmparat setea. ♦ Lichid alcoolic potabil. 2. Consum de mari cantitati de lichide alcoolice. ♢ Expr. A (nu) tine la bautura = a (nu) rezista la consumarea (exagerata) a lichidelor alcoolice. [Pr.: ba-u-. - Var.: (reg.) beutúra s.f.] – Lat. •bibitura.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bânşag, BÂNSÁG, bânsaguri, s.n. (Reg.) Vegetatie de copacei si ierburi care creste printre arborii unei paduri.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bârsă, BẤRSĂ, bârse, s.f. Bucata de fier sau de lemn care leaga între ele brazdarul, cormana si plazul plugului. – Cf. alb. v ë r z.
bâtă, BẤTĂ, bâte, s.f. Bat lung si gros (cu maciulie la un capat); ciomag, bota2, ceatlau. – Et. nec.
bâtcă, BẤTCĂ, bâtci, s.f. (Reg.) Înaltime pe coasta unui munte; ridicatura de pamânt împadurita; magura.
bâzdoacă, BÂZDOÁCĂ, bâzdoace, s.f. (Reg.) Ciomag gros.
beat, BEÁT2, -Ă, beti, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ametit, baut2 (2), cherchelit, facut2, matosit. ♦ Fig. Coplesit, ametit, tulburat de o stare sufleteasca foarte placuta. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.
bechi, BECHI s.n. (Reg.; în expr.) Nici bechi = absolut nimic, de loc. – Comp. magh. betu "litera".
bedreag, BEDREÁG, bedreaguri, s.n. (Reg.) Butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. – Et. nec.
beică, BÉICĂ, (1) beici, s.f. 1. Mamifer rapitor înrudit cu jderul (Martes foina). 2. (Reg.) Cuart. – (2) Comp. magh. béka-só.
beladonă, BELADÓNĂ, beladone, s.f. (Bot.) Matraguna. ♦ Medicament facut din frunzele si radacinile acestei plante. – Din fr. belladone.
belicos, BELICÓS, -OÁSĂ, belicosi, -oase, adj. (Livr.) Care are o atitudine razboinica, bataioasa, agresiva; amenintator. – Din. lat. bellicosus.
belinograf, BELINOGRÁF, belinografe, s.n. Aparat de transmis imaginile la distanta pe cale electromagnetica. – Din fr. bélinographe.
belinogramă, BELINOGRÁMĂ, belinograme, s.f. Imagine transmisa prin belinograf. – Din fr. bélinogramme.
belşug, BELSÚG s.n. Cantitate îndestulatoare de bunuri (necesare traiului); abundenta, bogatie. ♢ Loc. adv. Din belsug = în cantitate mare, din plin. [Var.: (reg.) bielsúg, bilsúg s.n.] – Din magh. böség.
beneficia, BENEFICIÁ, beneficiez, vb. I. 1. Intranz. A trage folos; a profita, a avea un câstig de pe urma cuiva sau din ceva. [Pr.: -ci-a] – Din fr. bénéficier.
bengal, BENGÁL, bengale, adj. (În sintagma) Foc bengal = foc de artificii. – Din fr. (feu de) Bengale.
bengali, BENGALÍ s.m., adj. (Rar) 1. S.m. Nume dat mai multor pasari, înrudite cu vrabia, cu penajul colorat în albastru ori cafeniu, originare din India. 2. Adj. (În sintagma) Limba bengali = limba vorbita în Bengal (India). [Acc. si: bengáli] – Din fr. bengali.
benzoic, BENZÓIC, benzoici, adj. (În sintagma) Acid benzoic = substanta cristalina, alba, extrasa din rasini naturale sau fabricata sintetic si întrebuintata în industria colorantilor, a medicamentelor etc. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. benzoïque.
berc, BERC1, bercuri, s.n. (Reg.) Dumbrava, padurice. – Din magh. berek.
berceuse, BERCEUSE s.f. Piesa instrumentala care are la baza un cântec de leagan. [Pr.: bersöz] – Cuv. fr.
bernă, BÉRNĂ s.f. (În sintagma) Pavilion (sau drapel) în berna = pavilion, drapel national coborât pe jumatate în semn de doliu. – Din fr. berne.
bersalier, BERSALIÉR, bersalieri, s.m. Soldat italian de infanterie usoara. – Din fr. bersaglier.
beşleagă, BESLEÁGĂ, beslegi, s.m. Capitan de beslii. ♦ Fig. Om batrân, ramolit, prost. [Var.: besli-agá s.m.] – Din tc. besli ağasi.
beşliaga, BESLI-AGÁ s.m. v. besleaga.
beta, BETA s.m. 1. A doua litera a alfabetului grecesc, corespunzând sunetului b. 2. (Fiz.; în sintagmele) Particula beta = electron negativ sau pozitiv emis de unele substante radioactive. Radiatie beta = radiatie constituita din particule beta. – Din fr. bêta.
beteag, BETEÁG, -Ă, betegi, -ge, adj., s.m. si f. (Pop.) 1. (Om) infirm, schilod. 2. (Om) bolnav. – Din magh. beteg.
betegie, BETEGÍE, betegii, s.f. (Reg.) Infirmitate. – Beteag + suf. -ie.
beteji, BETEJÍ, betejesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate sau a ramâne infirm. ♦ Refl. Spec. A face o hernie. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnavi. [Var.: betegí vb. IV] – Din beteag.
beteşug, BETESÚG, betesuguri, s.n. 1. (Pop.) Infirmitate, invaliditate. ♦ Fig. Defect moral; cusur. ♦ Fig. Defectiune. 2. (Reg.) Boala. – Din magh. betegség.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
beţie, BEŢÍE, betii, s.f. 1. Stare în care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool în mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor în organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adâncurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului în sânge la persoane care coboara la mari adâncimi în mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = însirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
beucă, BEÚCĂ, beuci, s.f. Vagauna, scobitura neregulata sapata de ape; loc prapastios. [Pr.: be-u-]
biacid, BIACÍD, biacizi, adj. (În sintagma) Acid biacid = acid bibazic. [Pr.: -bi-a-] – Din fr. biacide.
biatlon, BIATLÓN, biatloane, s.n. Proba sportiva care consta din doua încercari atletice combinate: parcurgere a 20 km pe schiuri si tragere la tinta a 20 de focuri în diverse puncte situate de-a lungul traseului. [Pr.: bi-a-] – Din rus. biatlon.
bibazic, BIBÁZIC, bibazici, adj. (În sintagma) Acid bibazic = acid care contine într-o molecula doi atomi de hidrogen, care pot fi înlocuiti printr-un metal; acid biacid. – Din fr. bibasique.
bibi, BIBÍ subst. invar. (Frantuzism; fam.) Termen de mângâiere pentru cineva drag, iubit. – Din fr. bibi.
bibic, BIBÍC1, bibici, s.m. (Ornit.) Nagât. – Din magh. bibic.
bibilică, BIBILÍCĂ, bibilici, s.f. 1. Pasare domestica de marimea unei gaini, cu pene negre-cenusii împestritate cu alb si cu o proeminenta cornoasa pe frunte (Numida meleagris). 2. Planta erbacee cu flori pestrite (Fritillaria meleagris). - Cf. bg., scr. b i b a.
bibliofag, BIBLIOFÁG, -Ă, bibliofagi, -ge, adj., s.m. si f. (Insecta) care se hraneste cu celuloza din hârtie. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophague.
bibliomanie, BIBLIOMANÍE s.f. Pasiune exagerata pentru carti. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliomanie.
bicaş, BICÁS s.n (Reg.) Cremene; cuart. – Magh. béka-só.
biciui, BICIUÍ, biciuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi cu biciul. ♦ Tranz. A lovi cu ceva (subtire ca biciul), producând usturime; a flagela; a cravasa. 2. Tranz. Fig. A critica, a satiriza fara crutare. [Prez. ind. si bíciui. – Var.: (reg.) zbiciuí vb. IV] – Bici + suf. -ui.
bijuterie, BIJUTERÍE, bijuterii, s.f. Obiect de podoaba facut din metal nobil (si pietre pretioase); giuvaer. ♦ Magazin specializat în confectionarea si vânzarea giuvaerurilor. – Din fr. bijouterie.
bilă, BÍLĂ2, bile, s.f. Sfera (de mici dimensiuni) fabricata din diferite materiale si întrebuintata în diverse scopuri (ca rulmenti, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ♢ Bila alba = expresie a votului pozitiv. Bila neagra = expresie a votului negativ. (La notarea raspunsurilor studentilor; în trecut) Bila alba = calificativ între "foarte bine" si "bine". Bila rosie = calificativ între "bine" si "suficient". Bila neagra = calificativul "insuficient". – Din fr. bille.
biletă, BILÉTĂ, bilete, s.f. (Tehn.) Ţagla. – Din fr. billette.
binagiu, BINAGÍU, binagii, s.m. (Rar) Antreprenor de constructii. – Bina + suf. -giu.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
binecuvântat, BINECUVÂNTÁT, -Ă, binecuvântati, -te, adj. 1. Care a primit binecuvântare religioasa; blagoslovit. ♦ Fig. Înzestrat, talentat, dotat. 2. (Despre lucruri) Care are o actiune binefacatoare. 3. (Despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, îndreptatit, justificat. – V. binecuvânta.
binişor, BINISÓR adv. Diminutiv al lui bine. •• Cu bagare de seama; fara graba, cu calm. ♢ Expr. Sezi binisor! = fii cuminte! astâmpara-te! ♦ Cu blândete, prietenos. ♢ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binisorul = (a proceda) cu blândete, cu rabdare, cu tact. – Bine + suf. -isor.
biogen, BIOGÉN, -Ă, biogeni, -e, adj. 1. (Despre roci) Care rezulta din tesuturi vii. 2. (Despre elemente chimice) Care a contribuit la aparitia vietii pe Pamânt. ♦ (Substantivat, n.) Îngrasamânt agricol obtinut din culturi de bacterii bogate în azot. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biogène.
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
biopolitică, BIOPOLÍTICĂ s.f. Conceptie politica care încearca sa motiveze unele actiuni agresive de acaparare si de aservire prin argumentul superioritatii biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasa. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopolitique.
biopsie, BIOPSÍE, biopsii, s.f. Scoatere prin procedee chirurgicale a unui fragment dintr-un tesut viu pentru a fi studiat la microscop. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopsie.
bioritmogramă, BIORITMOGRÁMĂ, bioritmograme, s.f. (Biol.) Grafic al evolutiei bioritmului. [Pr.: bi-o-] – De la bioritm (dupa diagrama, cardiograma).
biotit, BIOTÍT s.n. Mica de culoare neagra, bruna sau verde. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biotite.
bipartid, BIPARTÍD, bipartide, adj. (În sintagma) Sistem bipartid = sistem de organizare politica în care, la putere, se succeda doua partide. – Bi- + partid.
bipolar, BIPOLÁR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ♦ (Despre masini electrice) Care are doi poli magnetici. – Din fr. bipolaire.
bir, BIR, biruri, s.n. 1. Impozitul principal perceput în statele feudale românesti de la tarani si mestesugari; p. gener. (pop.) impozit. ♢ Expr. A da bir cu fugitii = a disparea, a fugi (în mod las) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. – Din magh. bér.
birău, BIRẮU, birai, s.m. (Înv. si reg.) Primar rural. – Din magh. bíró.
biriş, BÍRIS, birisi, s.m. (Reg.) Argat. – Magh. béres.
birui, BIRUÍ, bírui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dusman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-si) înfrâna, a(-si) stapâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stapânit, coplesit de un sentiment, de o emotie etc. 2. (Pop., mai ales în constructii negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (sa...). – Din magh. birni.
bisect, BISÉCT, bisecti, adj. (În sintagma) An bisect = an de 366 de zile; an bisextil. – Din fr. bissexte, lat. bissextus.
bisector, BISECTÓR, -OÁRE, bisectoare, s.f., adj. 1. S.f. Dreapta care împarte un unghi în doua parti egale. 2. Adj. (În sintagma) Plan bisector = plan care împarte un diedru în doua diedre egale. – Din fr. bissecteur.
bisextil, BISEXTÍL, bisextili, adj. (Rar, în sintagma) An bisextil = an bisect. – Din fr. bissextil, lat. bissextilis.
bistriţ, BÍSTRIŢ, -Ă, bistriti, -e, adj. (Reg., în sintagmele) Prune bistrite = prune brumarii. Prun bistrit = prun care rodeste prune brumarii. – Et. nec.
bitang, BITÁNG, -Ă, bitangi, -ge, s.m. si f. (Reg.; adesea adjectival) Copil nelegitim; bastard. – Din magh. bitang.
bitum, BITÚM s.n. Produs solid, plastic, de culoare neagra, obtinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. [Acc. si: bítum] – Din fr. bitume.
bitumaj, BITUMÁJ s.n. Asternere de bitum si piatra marunta pe suprafata unui drum. – Din fr. bitumage.
bizarerie, BIZARERÍE, bizarerii, s.f. (Livr.) Ciudatenie, extravaganta. – Din fr. bizarrerie.
bizui, BIZUÍ, bízui, vb. IV. Refl. 1. A se încrede, a se întemeia, a se baza. 2. (Pop.) A cuteza, a se încumeta sa... – Din magh. bizni.
blagă, BLÁGĂ, blagi, s.f. (Reg.) Bogatie, avere. – Din sb. blago.
blagian, BLAGIÁN, -Ă, blagieni, -e, adj. De Blaga, al lui Blaga; în maniera lui Blaga. [Pr.: -gi-an] -Blaga + suf. -ian.
blagoslovenie, BLAGOSLOVÉNIE, blagoslovenii, s.f. Blagoslovire. – Din sl. blagoslovenije.
blagoslovi, BLAGOSLOVÍ, blagoslovesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A binecuvânta. – Din sl. blagosloviti.
blagoslovire, BLAGOSLOVÍRE, blagosloviri, s.f. Actiunea de a blagoslovi; binecuvântare, blagoslovenie. – V. blagoslovi.
blagoslovit, BLAGOSLOVÍT, -Ă, blagosloviti, -te, adj. Binecuvântat. – V. blagoslovi.
blagoveştenie, BLAGOVESTÉNIE s.f. (Pop.) Bunavestire. – Din sl. blagovĕštenije.
blanc, BLANC1 s.n. 1. Piele tabacita, supla si elastica, folosita în marochinarie. 2. Fâsie de material insensibil adaugata la capetele bobinelor de film sau de banda magnetica pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
blau, BLAU s.n. (Rar; în expr.) A face blau= a lipsi de la lucru a doua zi dupa o sarbatoare. – Din germ. blauer [Montag].
blănărie, BLĂNĂRÍE1, blanarii, s.f. 1. Meseria blanarului. 2. Atelier în care se confectioneaza îmbracaminte din blana; magazin de vânzare a blanurilor. – Blanar + suf. -ie.
bleandă, BLEÁNDĂ1, blende, s.f. (Pop.) Sperietoare de pasari. ♦ Epitet pentru o persoana fara energie, molâie, bleaga. – Et. nec.
bleg, BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârna în jos; clapaug; (despre urechile animalelor) care atârna în jos; (despre oameni) cu urechile îndepartate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepartate de cap (si atârnând în jos). 2. Lipsit de energie, de vointa (si prost). – Cf. scr. b l e k a.
blendă, BLÉNDĂ1 s.f. 1. Roca lucioasa, de culoare galbuie, bruna sau neagra, reprezentând sulfura naturala de zinc. 2. (Cin.) Suprafata metalizata folosita pentru reflectarea si difuziunea luminii. – Din germ. Blende, fr. blende.
blenoragic, BLENORÁGIC, -Ă, blenoragici, -ce, adj. Care tine de blenoragie, privitor la blenoragie. – Din fr. blenorrhagique.
blenoragie, BLENORAGÍE, blenoragii, s.f. Boala venerica infectioasa, manifestata prin mâncarime, senzatie de usturime, scurgeri purulente etc.; gonoree. – Din fr. blennorragie.
bleşti, BLESTÍ, blestesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A rasufla (greu), a-si trage (cu greu) rasuflarea. 2. A îngaima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. si refl. A (se) molesi, a (se) înmuia, a slabi; a (se) pleosti. 3. A vorbi mult; a flecari, a trancani. – Cf. sl. b l e n s t i, scr. b l e š t i t i.
blindaj, BLINDÁJ, blindaje, s.n. 1. Învelis protector de placi metalice groase al unui vas de razboi, al unui tanc etc. ♦ Învelis metalic al proiectilelor de pusca si de pistol. 2. Învelis metalic de izolare a câmpului electromagnetic al unui organ de celelalte organe dintr-un aparat electric. – Din fr. blindage.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blodogori, BLODOGORÍ, blodogoresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A vorbi neînteles (într-o limba straina), neclar. – Din sl. blagodariti.
boaită, BOÁITĂ, boaite, s.f. (Pop.) Vita (slaba). ♦ Termen de batjocura pentru oameni. – Cf. magh. b o j t i "vite cornute".
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
bobinaj, BOBINÁJ, bobinaje, s.n. 1. Bobinare. 2. (Concr.) Totalitatea bobinelor dintr-o masina sau dintr-un aparat (electric). – Din fr. bobinage.
boboc, BOBÓC, boboci, s.m. 1. Caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe sa se deschida. 2. Pui de gâsca sau de rata. ♢ Expr. A paste (sau a pazi) bobocii = a-si pierde vremea degeaba. A da (mâncare) la boboci = a vomita. ♦ Fig. Începator într-un domeniu; om lipsit de experienta; ageamiu; p. restr. recrut; student în primul an. – Din ngr. bubúki.
bocanc, BOCÁNC, bocanci, s.m. Gheata rezistenta, pentru militari, sportivi etc. facuta din piele si talpa groasa. – Din magh. bakancs.
boccea, BOCCEÁ, boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice marunte puse într-o pânza, ale carei capete se leaga crucis; boccealâc. 2. (Înv. si reg.) Sal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.
bocceagiu, BOCCEAGÍU, bocceagii, s.m. (Înv.) Negustor ambulant de maruntisuri (pânza, ace, ata); tolbas, coropcar, marchitan. [Var.: boccegíu s.m.] – Din tc. bohçacı.
boccegiu, BOCCEGÍU s.m. v. bocceagiu.
bocşă, BÓCSĂ, bocse, s.f. 1. (Reg.) Gramada de lemne pregatite pentru a fi transformate prin ardere înceata în carbuni; p. ext. carbunarie. 2. Gramada de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.
boghiu, BOGHÍU, boghiuri, s.n. Cuplu de patru roti pe care este articulat sasiul locomotivelor si al vagoanelor de cale ferata si care le permite luarea curbelor. – Dupa fr. bogie, boggie.
boglari, BOGLÁRI, boglari, s.m. Planta erbacee otravitoare, cu flori mici, galbene, care creste în locuri mocirloase (Ranunculus sceleratus). – Din magh. boglár.
boieresc, BOIERÉSC, -EÁSCĂ, boieresti, adj., s.n. 1. Adj. Care apartine boierilor, privitor la boieri. ♦ Care imita deprinderile boierilor. 2. S.n. Obligatie a taranilor dependenti de a executa munci agricole în folosul stapânului de pamânt. – Boier + suf. -esc.
mixopoieză, MIXOPOIÉZĂ s. f. secretie de produse mucilaginoase. (< fr. myxopoïese)
boitar, BOITÁR, boitari, s.m. (Reg.) Ajutor de pastor (de porci). – Din magh. bojtár.
bolard, BOLÁRD, bolarzi, s.m. Stâlp scurt de metal sau de beton fixat pe chei, de care se leaga parâmele de acostare ale navelor. – Din fr. bollard.
bolând, BOLẤND, -Ă, bolânzi, -de, adj. (Reg.) Nebun, smintit, nerod, prost. [Var.: bolúnd, -a adj.] – Din magh. bolond.
bolnav, BOLNÁV, -Ă, bolnavi, -e, adj., s.m. si f. (Fiinta) care sufera de o boala; (om) suferind, beteag. [Acc. si: (reg.) bólnav] – Din bg. bolnav.
bolnăvicios, BOLNĂVICIÓS, -OÁSĂ, bolnaviciosi, -oase, adj. 1. Care se îmbolnaveste usor; gubav. ♦ (Ca) de bolnav. 2. Fig. Care este atras irezistibil spre viciu, spre lucruri anormale sau exagerate. – Bolnav + suf. -icios.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
mixocondrom, MIXOCONDRÓM s. n. tumoare din tesutul cartilaginos si mucos; condromixom. (< fr. myxochondrome)
mixocit, MIXOCÍT s. n. celula mare din tesutul mucilaginos. (< fr. myxocyte)
bombarda, BOMBARDÁ, bombardez, vb. I. Tranz. 1. A arunca un proiectil (exploziv) asupra unei tinte, a trage cu tunul într-un obiectiv. 2. A proiecta particule elementare (neutroni, protoni etc.) asupra unor nuclee atomice. – Din fr. bombarder.
bombonerie, BOMBONERÍE, bombonerii, s.f. Magazin în care se vând bomboane. – Din fr. bonbonnerie.
boncăluit, BONCĂLUÍT s.n. Faptul de a boncalui; raget, strigat specific scos de cerbi si de alte erbivore în perioada de rut. ♦ Fig. Sunet prelung emis de unele instrumente de suflat. – V. boncalui.
boncănit, BONCĂNÍT, boncanituri, s.n. 1. Mugetul cerbului în perioada de împerechere. 2. Perioada de împerechere la cerbi. – Din boncani "a rage".
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
bonifica, BONIFICÁ, bonífic, vb. I. Tranz. A scadea dintr-o factura o suma oarecare (ca despagubire pentru lipsa la o marfa, pentru o pierdere sau o deteriorare întâmplatoare). ♦ A face rabat. – Dupa fr. bonifier.
boraginacee, BORAGINACÉE, boraginacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu tulpinile si frunzele acoperite cu peri, cu flori constituite în inflorescente si cu fructele formate din patru nucule cu câte o samânta; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. borraginacées.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bordaj, BORDÁJ, bordaje, s.n. Învelis exterior, metalic sau lemnos, al scheletului unei ambarcatii. – Din fr. bordage.
borderou, BORDERÓU, borderouri, s.n. Lista recapitulativa de marfuri, de sumele unui cont, de acte dintr-un dosar, de materiale dintr-o magazie etc. – Din fr. bordereau.
bordura, BORDURÁ, bordurez, vb. I. Tranz. A face operatia de rasfrângere a marginilor unui obiect prin tragere si întindere. – Din bordura.
boric, BÓRIC adj. (În sintagma) Acid boric = acid al borului1, care se prezinta ca o pulbere alba, cristalina, fara miros, solubila în apa, folosit ca antiseptic slab. – Din fr. borique.
bornaj, BORNÁJ, bornaje, s.n. Bornare. – Din fr. bornage.
mixaj, MIXÁJ s. n. 1. înregistrare simultana, pe o singura pista sonora, a sunetelor corespunzatoare imaginilor unui film. 2. combinare în anumite doze a înregistrarilor fiecarui instrument sau a vocii, într-un tot unitar. (< fr. mixage)
borviz, BÓRVIZ s.n. Apa minerala. – Din magh. borviz.
borză, BÓRZĂ, borze, s.f. Gândac mare, negru, care traieste în locuri umede si elimina la atingere o secretie rau mirositoare (Blaps mortisaga). – Formatie onomatopeica.
boşorog, BOSORÓG, -OÁGĂ, bosorogi, -oage, adj., s.m. si f. (Pop.) (Persoana) care sufera de hernie. ♦ Fig. (Om) batrân, ramolit. – Cf. b o s.
mitralieră, MITRALIÉRĂ s. f. arma automata montata pe afet, cu tir foarte rapid. (< it. mitragliera)
boştină, BOSTÍNĂ, bostine, s.f. (Reg.) 1. Ceea ce ramâne din fagure dupa ce s-au scos mierea si ceara. 2. Tescovina. [Var.: hostína s.f.] – Din sl. voština.
mitralie, MITRÁLIE s. f. fiecare dintre bucatile de fier cu care se umpleau în trecut unele proiectile pentru tunuri. (< fr. mitraille, it. mitraglia)
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
mitralia, MITRALIÁ vb. tr., intr. a supune tirului de mitraliera. (< fr. mitrailler, it. mitragliare)
botă, BÓTĂ2, bote, s.f. (Reg.) Bâta. – Din magh. bot.
botcă, BÓTCĂ, botce, s.f. (Reg.) Celula speciala de fagure în care se dezvolta matca. – Et. nec.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botniţă, BÓTNIŢĂ, botnite, s.f. Aparatoare care se leaga la botul unor animale pentru ca sa nu poata musca, paste sau suge. – Bot + suf. -nita.
botulinic, BOTULÍNIC, botulinici, adj. (În sintagma) Bacil botulinic = bacil care se gaseste în carnea sau fructele conservate si în nutretul însilozat. – Din fr. bothulinique.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bourree, BOURRÉE s.n. 1. Vechi dans popular francez, cu ritm vioi; melodie dupa care se danseaza. 2. Un fel de fagot. [Pr.: buré] – Cuv. fr.
boz, BOZ, boji, s.m. Planta erbacee cu miros neplacut, cu flori albe si cu fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). – Cf. ucr. b o z, bg. b a z e, magh. b o d z a.
bracare, BRACÁRE s.f. Rotire a partii mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumita pozitie sau directie. – Dupa fr. braquage.
braconaj, BRACONÁJ, braconaje, s.n. Faptul de a bracona. ♦ Infractiune care consta în practicarea ilegala a vânatului sau a pescuitului. – Din fr. braconnage.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
bragagerie, BRAGAGERÍE, bragagerii, s.f. Loc unde se prepara sau se vinde braga. – Bragagiu + suf. -arie.
bragagiu, BRAGAGÍU, bragagii, s.m. Persoana care face sau vinde braga. – Braga + suf. -agiu.
bragă, BRÁGĂ, bragi, s.f. Bautura racoritoare cu gust acrisor si miros specific, preparata din faina de mei, de porumb sau de secara fiarta si fermentata, sau din bucatele de pâine fermentate în apa. ♢ Expr. (Fam.) Ieftin ca braga = foarte ieftin. – Din rus. braga.
braghină, BRÁGHINĂ s.f. Soi autohton de vita de vie, cu boabe rare, rosii, care se coc devreme. – Et. nec.
branchipus, BRÁNCHIPUS s.m. Crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu picioarele latite, întâlnit în baltile temporare (Branchipus stagnalis). – Din lat. branchipus.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brăcinar, BRĂCINÁR, bracinare, s.n. 1. Siret, sfoara sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, itarii etc.; brânet. 2. Vergea de otel care leaga coarnele plugului, pentru a le întari. – Bracina (reg. "cingatoare" < lat.) + suf. -ar.
mitilicultură, MITILICULTÚRĂ s. f. ramura a agriculturii care se ocupa cu cresterea si comercializarea midiilor. (< fr. mytiliculture)
brădişor, BRĂDISÓR, brazisori, s.m. 1. Bradut. 2. Mica planta erbacee cu frunze subtiri si ascutite, asemanatoare cu cetina de brad (Lycopodium elago). [Pl. si: bradisori] – Din brad + suf. -isor.
miticism, MITICÍSM s. n. (fam.) atitudine, comportare, vorba etc. care denota superficialitate si neseriozitate. (< Mitica, personaj caragialesc + -ism)
brăhni, BRĂHNÍ, pers. 3 brahneste, vb. IV. Intranz. (Despre capriori si caprioare) A scoate un sunet ragusit si sacadat de spaima. – Din ucr. brecháty.
brăzda, BRĂZDÁ, brazdez, vb. I. Tranz., absol. si refl. 1. Tranz. si absol. A trage brazde (1) cu plugul; a brazdui. 2. Tranz. si absol. (Despre roti, corabii, fulgere etc.) A lasa urma, dâra. 3. Tranz. si refl. Fig. (Despre fata omului) A (se) zbârci, a (se) cuta, a (se) rida. 4. Tranz. Fig. (Despre ape curgatoare, forme de relief etc.) A strabate dintr-o parte în alta, de la un capat la altul o regiune, o tara. – Din brazda.
brâglă, BRẤGLĂ, brâgle, s.f. Parte mobila la razboiul de tesut, care sustine spata. – Et. nec.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
bre, BRE interj. 1. (Fam.) Cuvânt cu care atragem atentia cuiva ca ne adresam lui. 2. (De obicei repetat) Cuvânt care exprima mirare. – Din tc. bre.
brează, BREÁZĂ s.f. act. (În sintagma) Ca la breaza = dans popular românesc raspândit în zona subcarpatica munteana, si în sudul Ardealului, cu ritm sincopat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din n. pr. Breaza.
brecie, BRÉCIE s.f. Roca în alcatuirea careia intra fragmente de roci colturoase de dimensiuni mari si ciment de natura sedimentara sau eruptiva. – Din germ. Breccie.
bremză, BRÉMZĂ, bremze, s.f. Plan înclinat cu dispozitiv de frânare pe care circula vagonetele de mina. – Din germ. Bremse.
bretelă, BRETÉLĂ, bretele, s.f. Sistem de ramificatie de cale ferata asezat între doua linii paralele, constituit din doua linii diagonale încrucisate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.
breton, BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a peninsulei Bretagne (Franta), descendenta a vechilor celti. 2. Adj. Care apartine bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S.f. Limba celtica vorbita de bretoni2 (1). – Din fr. breton.
bricabrac, BRICABRÁC, bricabracuri, s.n. (Frantuzism) Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fara valoare, uzate si demodate. – Din fr. bric-à-brac.
briceag, BRICEÁG, bricege, s.n. Cutitas de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plasele; brisca1. – Din tc. biçak (influentat de brici).
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetaj, BRICHETÁJ s.n. Brichetare. – Din fr. briquetage.
brichetă, BRICHÉTĂ2, brichete, s.f. 1. Produs obtinut prin brichetarea materialului marunt sau pulverulent, în forme geometrice regulate (paralelipipedice, ovoidale etc.), în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrarii lui ulterioare. 2. (În sintagma) Bricheta furajera = furaj combinat, în stare presata, folosit pentru hrana cabalinelor, bovinelor si ovinelor. – Din fr. briquette.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
brigandaj, BRIGANDÁJ, brigandaje, s.n. (Frantuzism) Tâlharie la drumul mare. – Din fr. brigandage.
brighidău, BRIGHIDẮU, brighidaie, s.n. (Reg.) Batator1 (2). – Cf. magh. f e r g e t y ü "roata".
briptă, BRÍPTĂ, bripte, s.f. (Reg.) Cutit sau briceag primitiv, cu mâner de lemn. ♦ Expr. A lua (pe cineva) la bripta = a bate (pe cineva). – Din scr. britva, ucr. brytva.
brişcă, BRÍSCĂ1, briste, s.f. (Reg.) Briceag. [Pl. si: bristi] – Din magh. bicska (influentat de brici si briceag).
broboadă, BROBOÁDĂ, broboade, s.f. Basma mare si groasa (de lâna) cu care se leaga femeile la cap sau pe care o poarta pe spate. – Cf. bg. p o d b r a d k a.
broda, BRODÁ, brodez, vb. I. Tranz. A coase o broderie pe un material textil. ♦ Fig. A dezvolta o întâmplare, o povestire, adaugând detalii imaginare; a nascoci. – Din fr. broder.
bromhidric, BROMHÍDRIC adj.m. (În sintagma) Acid bromhidric = gaz incolor rezultat din combinarea bromului cu hidrogenul. – Din fr. bromhydrique.
bromic, BRÓMIC adj.m. (În sintagma) Acid2 bromic = lichid incolor, acid oxigenat al bromului, cu proprietati oxidante. – Din fr. bromique.
bromoform, BROMOFÓRM s.n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe baza de brom si folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor si a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.
bronzaj, BRONZÁJ, bronzaje, s.n. (Rar) Bronzare. – Din fr. bronzage.
bruceloză, BRUCELÓZĂ, bruceloze, s.f. Boala infectioasa si contagioasa (a vitelor si a oamenilor), care se manifesta la om prin febra mare, transpiratie, marirea splinei etc. – Din fr. brucellose.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruia, BRUIÁ, bruiez, vb. I. Tranz. A perturba receptia unor semnale electromagnetice, a unei emisiuni radiofonice. [Pr.: bru-ia] – Din fr. brouiller.
bruiaj, BRUIÁJ s.n. Faptul de a bruia. [Pr.: bru-iaj] – Din fr. brouillage.
mistagogie, MISTAGÓGIE s. f. (ant.) initiere în misterele religioase. (< fr. mystagogie)
brumăriu, BRUMĂRÍU, -ÍE, brumarii, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenusiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumarii = soi de prune acoperite cu bruma (3). Oaie brumarie = varietate de oaie cu lâna pestrita, alba si neagra. ♦ Care apartine acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Caciula brumarie. – Bruma + suf. -ariu.
mistagog, MISTAGÓG s. m. (ant.) preot initiator în mistere; (p. ext.) om înzestrat cu puterea de a patrunde aspectele ascunse ale realitatii. (< fr. mystagogue)
brutar, BRUTÁR, brutari, s.m. Persoana care fabrica sau vinde pâine; jimblar. – Brut (reg. "pâine neagra") + suf. -ar.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
bubonică, BUBÓNICĂ adj.f. (În sintagma) Ciuma (sau pesta) bubonica = ciuma (sau pesta) care se manifesta prin buboane. – Din fr. bubonique.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucăţel, BUCĂŢÉL s.m. Planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele inferioare rasucite în forma de sul si cu flori rosietice sau violacee (Agrostis canina). – Din bucatea (prin substituire de sufix).
buciuc, BUCIÚC, buciucuri, s.n. Steag turcesc sau tataresc, alcatuit dintr-o jumatate de coada alba de cal fixata de o prajina. – Din tc. buçuk.
misofobie, MISOFOBÍE s. f. teama patologica de murdarie, de contagiune. (< engl. mysophobia)
buclaj, BUCLÁJ, buclaje, s.n. Totalitatea buclelor de pe pielea unui miel. ♦ Forma, marimea si structura buclelor unei pielicele de miel. – Din fr. bouclage.
buclă, BÚCLĂ, bucle, s.f. I. 1. Suvita de par rasucita în spirala; zuluf, cârliont. 2. Portiune de fir textil, rasucita în timpul tricotarii, în forma de bucla (I 1). II. 1. Curba dintr-un drum în serpentina. ♦ Cot al unui curs de apa. 2. Piesa metalica pe care se fixeaza, prin îndoire, capatul unui cablu. 3. (În sintagma) Bucla digitala = aparat electronic folosit pentru redarea infinita a unei secvente sonore înregistrate. – Din fr. boucle.
bucluc, BUCLÚC, buclucuri, s.n. 1. (Pop. si fam.) Situatie neplacuta, încurcata. În care se afla cineva; belea, încurcatura, necaz. ♦ Cearta, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fara mare valoare) pe care le poseda cineva, care formeaza bagajul lui. [Var.: (reg.) boclúc s.n.] – Din tc. bokluk.
misiune, MISIÚNE s. f. 1. însarcinare, functie încredintata cuiva; rol, rost, menire. o ~ diplomatica = oficiu sau reprezentanta diplomatica permanenta cu grad de ambasada sau legatie, condusa de un ambasador sau de un nuntiu. 2. delegatie trimisa de un stat în strainatate cu un scop determinat. 3. actiunea de propagare a crestinismului în tarile cu o alta religie. (< fr. mission, lat. missio)
budă, BÚDĂ, bude si buzi, s.f. (Reg.) 1. Constructie de lemn, în padure, în care locuiesc taietorii de arbori. 2. Pravalioara. 3. Closet (rudimentar). – Din rus., pol., magh. buda.
budăi, BUDẮI, budaie, s.n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se pastreaza laptele, se duc bucatele la câmp, se tin bauturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuintat ca ghizd la fântâna. – Din magh. bödön.
misionar, MISIONÁR, -Ă s. m. f. propagator al religiei crestine sau al doctrinelor unor secte crestine în tarile cu alta religie. ♢ cel care cauta sa câstige adepti pentru o cauza. (< it. missionario, fr. missionnaire)
buf, BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cântareti) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
bufet, BUFÉT, bufete, s.n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucatarie în care se tin vesela, tacâmurile etc. 2. Local mic sau loc special amenajat unde se servesc mâncaruri (reci), bauturi etc. 3. Mâncaruri care se servesc la un bufet (2). – Din fr. bufet.
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
buhă, BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufnita. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semanaturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenusie, care dauneaza semanaturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenusie, ale carui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formatie onomatopeica.
bujdi, BUJDÍ, bujdesc, vb. IV. Tranz. si intranz. (Reg.) A tâsni, a navali. – Cf. magh. b u z d ú l n i.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulfeu, BULFÉU, bulfeie, s.n. Fiecare dintre cele doua speteze care leaga partea de sus a jugului de policioara. – Din magh. bélfa.
bulicher, BULICHÉR, bulichere, s.n. (Reg.) Cutit mare si lung; cutit stricat, care nu taie. – Cf. magh. b u g y l i "briceag".
bulion, BULIÓN, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s.n. 1. Pasta conservata de patlagele rosii. 2. (Rar) Supa de carne fara zarzavat sau paste fainoase. 3. Mediu lichid obtinut din carne sau din vegetale si folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.
bulonaj, BULONÁJ, bulonaje, s.n. Bulonare. – Din fr. boulonnage.
bulvan, BULVÁN, bulvani, s.m. Bustean din care se taie scânduri la joagar. – Et. nec.
bumb, BUMB, bumbi, s.m. 1. (Pop.) Nasture. 2. Mic ornament arhitectural de forma sferica. 3. Dispozitiv cu care se leaga coarda la unele instrumente cu coarde. – Cf. magh. g o m b.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
mirmecofag, MIRMECOFÁG, -Ă adj. (despre animale) care se hraneste cu furnici. (< fr. myrmécophage)
bunavestire, BÚNA-VESTÍRE s.f. Numele sarbatorii crestine (25 martie) închinate anuntarii nasterii lui Isus Cristos; blagovestenie. – Buna + vestire (dupa sl. blagovĕstenije).
bunăvoinţă, BUNĂVOÍNŢĂ s.f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare fata de cineva; îngaduinta. 2. Tragere de inima; râvna, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunavointei] – Buna + vointa (dupa lat. benevolentia).
bunceag, BUNCEÁG, bunceaguri, s.n. (Reg.) 1. Îngramadire de trunchiuri cazute, crengi uscate si ierbarie. 2. Covor de muschi. – Cf. scr. b u č a k.
miriagram, MIRIAGRÁM s. n. unitate de masura pentru greutati, de 10000 de grame. (< fr. myriagramme)
bundă, BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haina lunga si larga de postav, îmblanita, purtata de barbati; burca1; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, întrebuintata de tarani ca îmbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
buraj, BURÁJ s.n. Burare. – Din fr. bourrage.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miră, MÍRĂ s. f. 1. rigla cu diviziuni speciale servind la masurarea indirecta a distantelor sau înaltimilor. ♢ bucata de pelicula pe care sunt imprimate linii foarte fine si luminoase, încrucisându-se în toate sensurile, si care permite o stabilire precisa a claritatii imaginii fotografice sub aparatul de marit. 2. catare (la arma). 3. imagine-tip care serveste la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
miraj, MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
burlesc, BURLÉSC, -Ă, burlesti, adj., s.f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant si adesea vulgar. ♢ Teatru burlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare si parodiere. 2. S.f. Compozitie muzicala de mici proportii, cu un pronuntat caracter umoristic. – Din fr. burlesque, it. burlesco.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
busc, BUSC, buscuri, s.n. Prag construit în camera unei porti batante de ecluza, pe care se sprijina poarta, atunci când este închisa. – Din fr. bousque.
busolă, BUSÓLĂ, busole, s.f. Instrument alcatuit dintr-un cadran si un ac magnetic mobil care, lasat liber, se asaza pe directia nord-sud. ♢ Expr. A-si pierde busola = a se zapaci, a-si pierde dreapta judecata, simtul masurii. ♦ Fig. Calauza, conducator. – Din fr. boussole.
butac, BUTÁC, -Ă, butaci, -ce, adj. (Despre unele animale) Cu coarne scurte si groase. – Cf. magh. b u t a.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
butaş, BUTÁS, butasi, s.m. Portiune de lastar, de radacina sau de frunza, detasata de la planta-mama si sadita în pamânt, cu scopul de a se înradacina si de a forma o planta noua. – Din magh. bujtás.
butic, BUTÍC, buticuri, s.n. (Frantuzism) Magazin mic si luxos, cu marfuri, în general de serie mica. [Var.: butíca s.f.] – Din fr. boutique.
butiric, BUTÍRIC adj. (În sintagma) Acid butiric = acid organic care se gaseste în grasimile animale, mai ales în unt, întrebuintat la prepararea unor esteri, a celulozei etc. – Din fr. butyrique.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
butonare, BUTONÁRE s.f. Procedeu de apretare a tesaturilor de lâna, prin care fibrele sunt aglomerate sub forma de bobite pe una dintre suprafete în scopul obtinerii unui anumit aspect. – Din buton.
butuci, BUTUCÍ, butucesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A baga picioarele, mâinile sau gâtul unui arestat sau ale unui prizonier într-un butuc (5). – Din butuc.
buzaină, BUZÁINĂ, buzaine, s.f. (Reg.) Magazie sau sopron într-o curte taraneasca, în care se pastreaza butoaie, cazane si alte vase de gospodarie. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzdugan, BUZDUGÁN, buzdugane, s.n. 1. Maciuca sau ghioaga de fier (cu maciulia tintuita), folosita în vechime ca arma de lupta sau ca semn al puterii domnesti. 2. Planta acvatica cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii si cu fructe în forma de maciuca; capul-ariciului, sovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.
buzna, BÚZNA adv. (În expr.) A da (sau a intra) buzna = a navali (undeva) pe neasteptate, a se repezi sa intre sau sa iasa. [Var.: bústa adv.] – Cf. magh. b u s z m a.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
cabalistic, CABALÍSTIC, -Ă, cabalistici, -ce, adj. Magic, misterios, tainic. ♢ Obscur. – Din fr. cabalistique.
cabernet, CABERNÉT subst. Soi de vita de vie cu struguri mici de culoare neagra-albastruie, cultivat pentru producerea vinurilor rosii de calitate superioara. ♦ Vin produs din acest soi. – Din fr. cabernet.
cablaj, CABLÁJ s.n. 1. Mod de rasucire sau de împletire a firelor pentru a forma un cablu. 2. Totalitatea cablurilor si a firelor izolate care constituie conexiunile unei instalatii sau ale unui aparat de telecomunicatii. ♢ (Electron.) Cablaj imprimat = cablaj prefabricat în care conexiunile dintre piesele componente ale unui aparat electronic sunt realizate sub forma de benzi conductoare înguste, pe un suport izolant; circuit imprimat. – Din fr. cablage.
cabotaj, CABOTÁJ, cabotaje, s.n. Navigatie comerciala de-a lungul coastei; transport naval de marfuri între porturi apropiate. – Din fr. cabotage.
cabotinaj, CABOTINÁJ s.n. Cabotinism. – Din fr. cabotinage.
cabraj, CABRÁJ, cabraje, s.n. 1. Cabrare. 2. Evolutie pe care o executa un avion când îsi mareste brusc panta de urcare. – Din fr. cabrage.
miopie, MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepartate pe retina, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsa de perspectiva. (< fr. myopie)
caciur, CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e. s.m., adj. (Miel) cu blanita de culoare neagra pe trunchi si brumarie pe bot, urechi, labe si coada. – Et. nec.
cacosmie, CACOSMÍE, cacosmii, s.f. (Med.) Deficienta constând în perceperea exagerata a mirosurilor urâte. – Din fr. cacosmie.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadraj, CADRÁJ, cadraje, s.n. 1. Delimitare a spatiului util cuprins de obiectivul unei camere de luat vederi sau al unui aparat de filmat. 2. Operatie de asezare a culorilor care urmeaza sa fie imprimate pe o tesatura. – Din fr. cadrage.
cadrilaj, CADRILÁJ, cadrilaje, s.n. (Tehn.) Caroiaj. – Din fr. quadrillage.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
cafegioaică, CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s.f. 1. (Înv.) Proprietara a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; sotia unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu placere multa cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaica.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafri, CÁFRI s.m. pl. Populatie de rasa neagra din sudul Africii. – Din fr. Cafres.
cagulă, CAGÚLĂ, cagule, s.f. 1. Mantie cu gluga purtata de calugari; tip de gluga care acopera tot capul (cu deschizaturi în dreptul ochilor). 2. Parte de cauciuc a unei masti de gaze. – Din fr. cagoule.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
calabalâc, CALABALẤC, calabalâcuri, s.n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care calatoreste sau se muta cineva; catrafuse, agarlâc. – Din tc. kalabalik.
calaican, CALAICÁN s.n. Denumire populara data sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apa, întrebuintat ca dezinfectant, colorant, în tabacarie si împotriva daunatorilor din agricultura. [Var.: calacán, calacán s.n.] – Din ngr. kalakánthi.
calaj, CALÁJ, calaje, s.n. Imobilizare a unui organ de masina. 2. Asezare la orizontala a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de asezare a aripii sau a ampenajului fata de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufunda în apa o nava. 5. Postament de grinzi de pe o cala1 (2), pe care se fixeaza navele în timpul constructiei sau reparatiilor. – Din fr. calage.
calamitate, CALAMITÁTE, calamitati, s.f. Nenorocire mare, dezastru care loveste o colectivitate. ♢ Flagel. – Din fr. calamité, lat. calamitas, -atis.
cală, CÁLĂ2, cale, s.f. Planta decorativa de origine tropicala, cu frunze mari în forma de sageata, una dintre frunze, de culoare alba, rasucita în forma de cornet, înconjurând inflorescenta (Calla aethiopica). – Din germ. Kalla, lat. calla.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calcar, CALCÁR, calcare, s.n. Roca sedimentara sau biogena alcatuita din carbonat de calciu, de culoare alba, cenusie, rosie, neagra etc.; piatra-de-var. [Acc. si: cálcar] – Din lat. calcarius, fr. calcaire.
calce, CÁLCE1, calci, s.f. (În sintagma) Calcea calului = planta erbecee perena, toxica, cu frunze groase si lucitoare, în forma de copita de cal, si cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
miogramă, MIOGRÁMĂ s. f. diagrama a contractiei musculare, la miograf. (< fr. myogramme)
calcografie, CALCOGRAFÍE s.f. 1. Procedeu de reproducere grafica prin tipar a unor imagini gravate pe clisee de zinc sapate în adâncime; tipar adânc. 2. Metoda microscopica de studiu a unei sectiuni lustruite a mineralelor metalifere opace cu ajutorul luminii reflectate. – Din fr. chalcographie.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calculator, CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operatiilor; carte, brosura care cuprinde asemenea tabele. 2. S.n. (Si în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ♢ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S.m. si f. Persoana specializata în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
caledoniană, CALEDONIÁNĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniana = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei terestre petrecute în timpuri stravechi si care au dat nastere muntilor din Scotia, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
caleidoscopic, CALEIDOSCÓPIC, -Ă, caleidoscopici, -ce, adj. (Despre imagini; adesea fig.) Ca de caleidoscop. – Caleidoscop + suf. -ic.
calendar, CALENDÁR, calendare, s.n. 1. Sistem de împartire a timpului în ani, luni si zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în forma de carte, agenda sau tablou) al succesiunii lunilor si zilelor unui an. ♢ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zapaci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâta (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fara a pricepe nimic. 3. Publicatie cu caracter variat, care apare o data pe an, cuprinzând cronologia zilelor anului si diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, stiintific etc. [Var.: (pop.) calindár s.n.] – Din lat. calendarium.
calibraj, CALIBRÁJ, calibraje, s.n. Calibrare. – Din fr. calibrage.
calin, CALÍN, -Ă, calini, -e, adj. (Rar; despre oameni) Caruia îi place sa alinte sau sa fie alintat; (despre manifestarile oamenilor) dezmierdator, dragastos. ♦ Magulitor, lingusitor; ipocrit. – Din fr. câlin.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
calpac, CALPÁC, calpace, s.n. (Înv.) Caciula mare sferica sau cilindrica, de piele neagra, tivita cu blana scumpa, pe care o purtau domnul si boierii mari (mai târziu si negustorii straini). ♦ Caciula purtata la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.
miocolpită, MIOCOLPÍTĂ s. f. inflamatie a musculaturii peretelui vaginal. (< fr. myocolpite)
cambuză, CAMBÚZĂ, cambuze, s.f. Magazie de provizii pe bordul unei nave, amplasata de obicei sub punte. – Din fr. cambuse.
cameraman, CAMERAMÁN, cameramani, s.m. Asistent al operatorului de imagine; p. gener. operator (secund) de imagine care mânuieste aparatul de filmat. [Var.: camermán s.m.] – Din fr., engl. cameraman.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camionagiu, CAMIONAGÍU, camionagii, s.m. Persoana care se ocupa cu transportul de marfuri si de obiecte cu ajutorul unui camion; camionar. [Pr.: -mi-o-] – Camion + suf. -agiu.
camionaj, CAMIONÁJ, camionaje, s.n. 1. Transport de marfuri efectuat cu camioane, camionete etc. 2. Serviciu sau întreprindere de transport cu camioane. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. camionnage.
camionar, CAMIONÁR, camionari, s.m. Camionagiu. [Pr.: -mi-o-] – Camion + suf. -ar.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campus, CÁMPUS, campusuri, s.n. Complex universitar cuprinzând constructii si dotari pentru învatamânt, cercetare, locuit, agrement etc. – Din engl. campus.
camuflaj, CAMUFLÁJ, camuflaje, s.n. Camuflare; (concr.) material întrebuintat pentru a camufla. – Din fr. camouflage.
canabicultor, CANABICULTÓR, canabicultori, s.m. Cultivator de cânepa indiana. – Canabi[s] + [agri]cultor.
canaf, CANÁF, canafuri, s.n. Ciucure. [Pl. si: (m) canafi] – Din magh. kanaf.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canalagiu, CANALAGÍU, canalagii, s.m. Muncitor care lucreaza la instalarea si la întretinerea canalizarii. – Canal + suf. -agiu.
canalie, CANÁLIE, canalii, s.f. Persoana care savârseste o fapta josnica; misel, ticalos, netrebnic. – Din it. canaglia.
cancer, CÁNCER, cancere, s.n. 1. Termen general care denumeste diverse forme de tumori maligne ce se caracterizeaza printr-o înmultire excesiva a tesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boala a plantelor provocata de unele ciuperci si bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.
cancioc, CANCIÓC, canciocuri, s.n. 1. Unealta de metal în forma de lingura mare cu coada de lemn, folosita de zidari pentru asezarea mortarului pe rândurile de caramizi ale unui zid în lucru. 2. Vas pentru luarea probelor de produse petroliere, din rezervoare sau instalatii. [Var.: cancióg s.n.] – Din magh. kancsó.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
minuţios, MINUŢIÓS, -OÁSĂ I. adj. migalos, meticulos; amanuntit. II. adv. cu grija, cu multa bagare de seama. (< fr. minutieux)
canibal, CANIBÁL, -Ă, canibali, -e, s.m. si f. Antropofag. ♦ Fig. Om crud, salbatic, feroce. – Din fr. cannibale.
canibalism, CANIBALÍSM s.n. Antropofagie. ♦ Fig. Cruzime, salbaticie, ferocitate. – Din fr. cannibalisme.
caniotă, CANIÓTĂ, caniote, s.f. Vas cu cosulet în care se strâng banii de la unele câstiguri (de obicei de la jocurile de carti), cu scopul de a acoperi unele cheltuieli; suma strânsa în acest scop. – Din fr. cagnotte.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canonadă, CANONÁDĂ, canonade, s.f. Tragere a unui mare numar de proiectile, cu mai multe guri de foc de artilerie. – Din fr. Canonnade.
canotaj, CANOTÁJ s.n. Nume dat sporturilor nautice care se practica în ambarcatii puse în miscare cu ajutorul vâslelor. ♢ Canotaj academic = ramura a sporturilor nautice care se practica pe schifuri si pe giguri1. – Din fr. canotage.
cantaragiu, CANTARAGÍU, cantaragii, s.m. Salariat la vama, la gara etc. care cântareste bagajele sau marfurile. – Din tc. kantarcı.
cantilenă, CANTILÉNĂ, cantilene, s.f. 1. Cântec liric sau epic. 2. Melodie grava, sentimentala, care se executa taraganat. – Din it. cantilena, fr. cantilène.
canţonier, CANŢONIÉR, cantoniere, s.n. Culegere italiana de poezii lirice de dragoste. Cantonierul lui Petrarca. – Din it. canzoniere.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capan, CAPÁN, capanuri s.n. (Turcism înv.) Magazie care servea ca depozit (de alimente) pentru trupele turcesti. – Din tc. kapan.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
capitonaj, CAPITONÁJ, capitonaje, s.n. Capitonare. – Din fr. capitonnage.
minutaj, MINUTÁJ s. n. orar precis al desfasurarii unei operatii, unei ceremonii etc. ♢ cronometraj. (< fr. minutage)
capotaj, CAPOTÁJ, capotaje, s.n. Accident suferit de un autovehicul sau de un avion care capoteaza. – Din fr. capotage.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capriciu, CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinta trecatoare, adesea extravaganta, manifestata cu încapatânare; gust schimbator, neasteptat; toana1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compozitie muzicala instrumentala fara forma precisa, cu caracter de improvizatie, cu treceri neasteptate de la o stare emotionala la alta. [Var.: (înv.) caprít s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.
capricorn, CAPRICÓRN s.n. Numele unei constelatii zodiacale din emisfera australa. ♦ (În sintagma) Tropicul Capricornului = paralela aflata la 23° 27' 27'' latitudine sudica. ♦ Unul dintre semnele zodiacului (reprezentat printr-un tap). – Din fr. capricorne, lat. capricornus.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
capta, CAPTÁ, captez, vb. I. Tranz. A aduna, a colecta lichide sau gaze într-un tub, într-un rezervor, într-un bazin etc. ♦ A intercepta, a izbuti sa auda ceva. ♦ Fig. A atrage, a ademeni pe cineva; a încerca sa obtina, sa câstige ceva printr-un anumit mijloc. – Din fr. capter, lat. captare.
captalan, CAPTALÁN, captalani, s.m. Planta erbacee cu frunze mari si late si cu flori purpurii (Petasites officinalis); p. restr. frunzele acestei plante, întrebuintate ca acoperis la stupii primitivi de albine. [Var.: captalán s.m.] – Din magh. káptalan.
minut, MINÚT s. n. 1. diviziune a timpului, a 60-a parte dintr-o ora. ♢ rastimp foarte scurt; clipa, moment. ♢ (pl.) mâncare pregatita pe loc, la comanda consumatorului. 2. (mat.) unitatea de masura pentru unghiuri, a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal sau a 100-a parte dintr-un grad centezimal. (< fr. minute, it. minuto, germ. Minute)
captor, CAPTÓR, captoare, s.n. Aparat electric sau electromagnetic care serveste la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice. – Din fr. capteur.
capuchehaia, CAPUCHEHÁIA s.f. (Turcism) Reprezentant sau agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomana. [Var.: capucheháie, capicheháie s.f.] – Din tc. kapikâhaya.
car, CAR3, caruri, s.n. Piesa cilindrica mobila pe care se fixeaza hârtia la masina de scris, facând posibila (prin deplasare) scrierea succesiva a literelor si a rândurilor. – Dupa engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caragană, CARAGÁNĂ, caragane, s.f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu frunze compuse si cu flori mari, galbene-aurii (Caragana arborescens). – Din fr. caragan.
caragaţă, CARAGÁŢĂ, caragate, s.f. (Ornit.) Cotofana. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbareata. ♦ Expr. (Fam.) A face caragate = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu pacaleli. [Var.: garagáta s.f.] – Din ngr. karakáxa.
garagaţă, GARAGÁŢĂ s.f. v. caragata.
năsut, nasút, nasúta, adj. (reg.) 1. cu nasul mare si diform; nasos. 2. (fig.) care-si baga nasul peste tot; curios, obraznic. 3. (despre oi) de culoare neagra cu o pata alba pe bot sau de culoare alba cu o pata neagra pe bot. 4. (s.f.) pasare de balta denumita si babita.
caraghios, CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghiosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoaca râsul, ridicol, comic; care nu merita sa fie luat în serios. – Din tc. karagöz.
caraghioslâc, CARAGHIOSLÂC, caraghioslâcuri, s.n. Fapta, gest sau lucru neserios, care stârneste râsul; comicarie. – Din tc. karagözlük.
caragialesc, CARAGIALÉSC, -EÁSCĂ, caragialesti, adj. De Caragiale, al lui Caragiale; în maniera lui Caragiale; caragialian. – Caragiale (n. pr.) + suf. -esc.
caragialian, CARAGIALIÁN, -Ă, caragialieni, -e, adj. Caragialesc. [Pr.: -li-an] – Caragiale (n. pr.) + suf. -ian.
carambolaj, CARAMBOLÁJ, carambolaje, s.n. Faptul de a face carambol. – Din fr. carambolage.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
caravană, CARAVÁNĂ, caravane, s.f. 1. Convoi de oameni si de animale de povara (de obicei camile), care transporta marfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreuna cu calatorii din ele, care parcurg împreuna acelasi drum. ♦ Grup de vehicule care strabat o tara în scopuri culturale, sanitare etc. Caravana sanitara. Caravana cinematografica. 2. (Reg.) Caruta sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.
carbamic, CARBÁMIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid carbamic = acid instabil, cunoscut sub forma de saruri sau de esteri. – Din fr. carbamique.
carbenă, CARBÉNĂ, carbene, s.f. Compus organic care se gaseste în asfalturi; amestec de substante de culoare neagra, casante, cu aspect de huila, care, în cantitate de peste 1% degradeaza calitatile bitumului. – Din fr. carbènes.
carbogazoasă, CARBOGAZOÁSĂ, carbogazoase, adj. (În sintagma) Apa carbogazoasa = apa minerala care contine o cantitate de bioxid de carbon dizolvat; apa gazoasa. Carbo(n) + gazoasa.
carbolic, CARBÓLIC adj. (În sintagma) Acid carbolic = fenol. – Din fr. carbolique.
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
minotaur, MINOTÁUR s. m. (mit.) monstru imaginat cu corp de om si cap de taur. (< fr. minotaure, it. minotaure, germ. Minotaurus)
cardanic, CARDÁNIC, -Ă, cardanici, -ce, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat sa-si pastreze pozitia orizontala. 2. (Despre un sistem de articulatie a doua piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese sa-si pastreze pozitia favorabila transmiterii miscarii, indiferent de pozitia celeilalte piese. ♢ Ax cardanic sau axa cardanica = arbore de transmisie (la automobile si la alte masini) care leaga cutia de viteza cu arborele diferentialului. – Cardan + suf. -ic.
cardie, CÁRDIE, cardii, s.f. Orificiul superior al stomacului, situat la locul de unire dintre esofag si stomac. – Din fr. cardia.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardioaccelerator, CARDIOACCELERATÓR, cardioacceleratori, adj. (În sintagma) Nerv cardioaccelerator = nerv simpatic care are rolul de a accelera ritmul batailor inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioaccélérateur.
cardioinhibitor, CARDIOINHIBITÓR, cardioinhibitori, adj.m. (În sintagma) Nerv cardioinhibitor = ramura a nervului vag care are rolul de a rari bataile inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioinhibiteur.
cardiomegalie, CARDIOMEGALÍE, cardiomegalii, s.f. (Med.) Marire exagerata a volumului inimii. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiomégalie.
cardioplastie, CARDIOPLASTÍE, cardioplastii, s.f. Operatie plastica asupra stomacului si esofagului pentru largirea cardiei. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioplastie.
cardiotoxic, CARDIOTÓXIC, -Ă, cardiotoxici, -ce, adj. (Despre o substanta sau un agent) Care tulbura activitatea inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotoxique.
carenaj, CARENÁJ, carenaje, s.n. 1. Faptul de a carena. 2. Îmbracaminte de tabla sau de placaj aplicata pe un corp pentru a-i micsora rezistenta aerodinamica relativa fata de un fluid. – Din fr. carénage.
caret, CARÉT, careti, s.m. Broasca testoasa comestibila din marile calde lunga de 60-80 cm, înotatoare, din a carei carapace cornoasa se obtine bagaua (Eretmochelys imbricata). – Din fr. caret.
carfologie, CARFOLOGÍE s.f. Agitatie a degetelor unui bolnav care pare ca vrea sa pipaie obiecte mici. – Din fr. carphologie.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
caricaturistic, CARICATURÍSTIC, -Ă, caricaturistici, -ce, adj. 1. Care exagereaza unele trasaturi, îndeosebi negative, ale unei persoane, ale unei situatii, cu intentie satirica sau umoristica. 2. Propriu caricaturii. – Caricaturist + suf. -ic.
carieră, CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare miniera de unde se extrag diferite varietati de substante minerale, materiale de constructii etc. si unde toate lucrarile se executa sub cerul liber. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
carmajin, CARMAJÍN s.n. (Reg.) Piele vopsita în rosu-închis.[Var.: carmazín s.n.] – Din magh. karmazsin.
carmaniolă, CARMANIÓLĂ, carmaniole, s.f. 1. Cântec si dans francez din timpul Revolutiei Franceze din 1789-1794. 2. Vesta scurta purtata în timpul Revolutiei Franceze. – Din fr. carmagnole.
carnaj, CARNÁJ, carnaje, s.n. (Frantuzism) Ucidere în masa; macel, masacru. – Din fr. carnage.
carnalit, CARNALÍT s.n. Amestec natural de clorura de potasiu si de magneziu, folosit ca îngrasamânt chimic. – Din fr. carnallite.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
caroiaj, CAROIÁJ, caroiaje, s.n. Retea de patratele înscrisa pe un desen, pe o harta etc. pentru a servi la reproducerea acestora la o alta scara. [Pr.: -ro-iaj] – Din fr. carroyage.
carotaj, CAROTÁJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii si compozitiei straturilor scoartei terestre, bazata pe analiza probelor carotelor (2) sau pe masurarea marimilor fizice caracteristice ale rocii strabatute. – Din fr. carottage.
carpofag, CARPOFÁG, -Ă, carpofagi, -ge, adj. (Despre animale) Care se hraneste cu fructe. – Din fr. carpophage.
cartaginez, CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia vechii Cartagine sau era originara de acolo; pun. 2. Adj. Care apartine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. C a r t h a g i n o i s.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartelă, CARTÉLĂ, cartele, s.f. 1. Carnetel, bucata de hârtie sau de carton, cu bonuri detasabile, imprimate si numerotate, pe baza carora se pot obtine produse rationalizate sau se poate servi masa la o cantina. 2. Banda de carton perforata care indica desenul unei tesaturi. 3. (Inform.; în sintagma) Cartela perforata = suport de informatie imprimat special, folosit în sistemele de prelucrare automata a datelor si reprezentat printr-un carton dreptunghiular de dimensiuni standardizate, pe care datele sunt trecute cu ajutorul unui cod de perforatii. – Din it. cartella.
cartezian, CARTEZIÁN, -Ă, cartezieni, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine cartezianismului, privitor la cartezianism. 2. S.m. si f. Adept al cartezianismului. 3. Adj. (În sintagma) Coordonate carteziene = sistem de numere care definesc pozitia unui punct în raport cu doua sau trei axe perpendiculare între ele. [Pr.: -zi-an] – Din fr. cartésien.
cartilaginos, CARTILAGINÓS, -OÁSĂ, cartilaginosi, -oase, adj. Format din cartilaje, cu cartilaje. – Din fr. cartilagineux, lat cartilaginosus.
cartilagiu, CARTILÁGIU s.n. v. cartilaj.
cartilaj, CARTILÁJ, cartilaje, s.n. Ţesut animal conjunctiv elastic si rezistent, cu rol de sustinere care formeaza scheletul pestilor cartilaginosi si al embrionului la vertebrate si la om îndeplinind functia mecanica de sustinere; zgârci. [Var.: cartilágiu s.n.] – Din fr. cartilage.
cartodiagramă, CARTODIAGRÁMĂ, cartodiagrame, s.f. Cartograma în care fenomenele sunt reprezentate cu ajutorul diagramelor. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cartodiagramme.
cartof, CARTÓF, cartofi, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete si tulpini subterane terminate cu tuberculi de forma rotunda, ovala sau alungita, comestibili, bogati în amidon (Solanum tuberosum); p. restr. tuberculul acestei plante, folosit în alimentatie si ca furaj; barabula, picioc, picioica, barabusca, bulughina. ♢ Zahar de cartofi = glucoza obtinuta din amidonul de cartofi (1). 2. (În sintagma) Cartof dulce = batat. [Var.: (reg.) cartoáfa, cartófa, cartófla s.f.] – Din germ. Kartoffel.
carton, CARTÓN1, cartoane, s.n. 1. Hârtie groasa si compacta cu flexibilitate redusa. ♢ Carton gudronat (sau asfaltat) = carton impregnat cu gudron sau cu smoala. 2. Schita initiala a unui tablou sau a diverselor lui detalii; studiu. Cartoanele lui Leonardo da Vinci. 3. Tub mic de hârtie groasa la capatul unor tigari, prin care se trage fumul. 4. Tavita de carton1 (1) pentru prajituri, bomboane etc.; p. ext. continutul ei. – Din fr. carton.
cartonaj, CARTONÁJ, cartonaje, s.n. 1. Cartonare. 2. Obiect (cutie, mapa, ambalaj etc.) executat din carton1 (1) sau din mucava. 3. Atelier unde se lucreaza astfel de obiecte. – Din fr. cartonnage.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
casant, CASÁNT, -Ă, casanti, -te, adj. Care se sparge sau se sfarâma usor; fragil, casabil. – Din fr. cassant.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casă, CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau ladita de fier în care sunt tinuti bani, hârtii de valoare etc. Casa de fier. Casa de bani. 2. Masa, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achita costul cumparaturilor. ♦ Ghiseu sau încapere într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se fac încasarile si platile, unde se elibereaza biletele de calatorie, de spectacol etc. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei institutii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casa = diferenta în plus (sau în minus) rezultata la stabilirea încasarilor si platilor. Registru de casa = registru în care se trec sumele încasate si cele platite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilantul încasarilor si al platilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
cascador, CASCADÓR, -OÁRE, cascadori, -oare, s.m. si f. 1. Clovn, actrita sau acrobat(a) la circ care executa salturi primejdioase. 2. Actor de cinematograf care dubleaza uneori protagonistul în secventele periculoase. – Din fr. cascadeur.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casetofon, CASETOFÓN, casetofoane, s.n. Magnetofon (portabil) cu benzi magnetice introduse în casete. – Din caseta (dupa magnetofon, microfon, gramofon etc.).
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
castru, CÁSTRU, castre, s.n. Lagar, tabara romana întarita. – Din lat. castra, -orum.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
catagrafia, CATAGRAFIÁ, catagrafiez, vb. I. Tranz. (Înv.) A înregistra; a inventaria. [Pr.: -fi-a] – Din ngr. kataghráfo.
catagrafie, CATAGRAFÍE, catagrafii, s.f. (Înv.) 1. Inventar. 2. Recensamânt. – Din ngr. kataghrafí.
catalectic, CATALÉCTIC, catalectice, adj., s.n. (în metrica greco-latina; în sintagma) Vers catalectic = vers care se termina printr-un picior incomplet. – Din fr. catalectique.
catalog, CATALÓG, cataloage, s.n. Lista, caiet, registru, sistem de fise etc. care contine o însirare metodica, dupa anumite criterii si cu anumite scopuri, de nume de fiinte sau de obiecte, titluri de carti etc. – Din fr. catalogue, lat. catalogus.
catalografie, CATALOGRAFÍE s.f. Tehnica a alcatuirii cataloagelor de biblioteca sau de muzeu; ramura a biblioteconomiei care studiaza principiile si metodele întocmirii cataloagelor de biblioteca. – Din fr. catalographie.
catastrofă, CATASTRÓFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proportii, cu urmari dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. – Din fr. catastrophe, lat. catastropha.
minitelecomandă, MINITELECOMANDĂ s. f. mic aparat pentru declansarea functionarii unui tv., alarma unei agentii diplomatice etc. (< mini1- + telecomanda)
catâr, CATẤR, catâri, s.m. Animal domestic, hibrid rezultat din împerecherea magarului cu iapa sau a armasarului cu magarita (Equus mullus). ♦ Fig. Om încapatânat. – Din tc. katır.
categoric, CATEGÓRIC, -Ă, categorici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara conditii sau alternative; precis, hotarât; neconditionat. ♦ Clar, limpede. ♢ Judecata categorica = judecata care afirma sau neaga o relatie sigura, neconditionata, între un obiect si o însusire a sa. – Din fr. catégorique, lat. categoricus.
categorie, CATEGORÍE, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, vârsta, sex, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ♢ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita în raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.
catenară, CATENÁRĂ, catenare, adj.f. (În sintagma) Suspensie catenara = sistem de sustinere a firului aerian de contact pentru tractiunea electrica, prin care acesta este suspendat de un cablu purtator prin intermediul unor fire verticale sau înclinate. – Din fr. caténaire.
miniteatru, MINITEÁTRU s. n. 1. gen de spectacole mici, agreabile, fara pretentii. 2. teatru pentru astfel de spectacole. 3. teatru cu capacitate mica; club teatral. (< fr. mini-théatre)
cateterism, CATETERÍSM s.n. (Med.) Introducere a unui cateter într-un canal normal sau într-o cavitate a organismului, în scopul stabilirii diagnosticului. – Din fr. cathétérisme.
catolic, CATÓLIC, -Ă, catolici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine catolicismului, privitor la catolicism; papistasesc. 2. S.m. si f. Adept al catolicismului; papistas. ♢ Expr. A fi mai catolic decât papa = a fi exagerat (în ceea ce spune, crede sau face). – Din lat. catholicus, fr. catholique.
catrinţă, CATRÍNŢĂ, catrinte, s.f. Obiect de îmbracaminte din portul national al femeilor românce, care serveste ca fusta sau ca sort si care consta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa adesea împodobita cu alesaturi, cu paiete etc. – Din magh. katrinca.
ministres, MINISTRÉS s. n. agent stresant de mai mica importanta. (< engl. ministress)
cauă, CÁUĂ s.f. (Reg.) Fiinta imaginara, înspaimântatoare, cu care sunt speriati copiii. [Pr.: -ca-ua] – Cf. ucr. k a v a.
caustic, CAÚSTIC, -Ă, caustici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre substante chimice) Care arde, distruge tesutul animal si vegetal. ♢ Soda caustica = hidrat de sodiu cristalizat, cu multe întrebuintari în industrie. 2. Adj. Fig. Muscator, satiric. 3. S.f. (Fiz.) Pata luminoasa de forma unei suprafete care înfasoara razele reflectate sau refractate într-un sistem optic, reprezentând imaginea deformata a unei surse de lumina. – Din it. caustico, lat. causticus.
cauter, CAUTÉR, cautere, s.n. Instrument chirurgical de metal, în forma de bastonas, cu care se cauterizeaza. ♦ Agent chimic folosit pentru cauterizare. [Pr.: ca-u-] – Din fr. cautère, lat. cauterium.
cavas, CAVÁS, cavasi, s.m. (Înv.) Agent de politie; jandarm. – Din tc. kavu.
cavernogramă, CAVERNOGRÁMĂ, cavernograme, s.f. Diagrama reprezentând variatia diametrului unei gauri de sonda de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernogramme.
cavitate, CAVITÁTE, cavitati, s.f. Adâncitura, gaura într-un corp solid. ♢ Cavitate rezonanta = circuit oscilant pentru frecvente foarte înalte, constituit dintr-o incinta cu pereti metalici în care se pot întretine oscilatii electromagnetice sub forma de unde stationare. ♦ Spatiu în interiorul organismului sau al unui organ din corpul omului sau al animalelor, în care se afla anumite organe. Cavitate toracica. - Din fr. cavité, lat. cavitas, -atis.
cavitaţie, CAVITÁŢIE, cavitatii, s.f. Fenomen de producere, într-un curent de lichid, a unui vid partial unde se formeaza bule de vapori sau de gaze care, aglomerându-se, determina vibratii si coroziune mecanica, prezentând pericol de distrugere pentru peretii conductei prin care circula lichidul, pentru paletele turbinelor etc. – Din fr. cavitation.
caz, CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanta, situatie. ♢ Caz de constiinta = Împrejurare în care cineva ezita între sentimentul datoriei si un interes propriu. ♢ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidenta în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Îmbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.
cazarmă, CAZÁRMĂ, cazarmi, s.f. 1. Ansamblu de cladiri, constructii si instalatii afectat militarilor. 2. (În sintagma) Cazarma echipajului = compartiment situat sub puntea unei nave de lupta, destinat odihnei echipajului. – Din rus. kazarma.
cazeinat, CAZEINÁT s.n. (În sintagma) Cazeinat de sodiu = produs obtinut din lapte smântânit. [Pr.: -ze-i-]. – Din fr. caséinate.
cazeină, CAZEÍNĂ s.f. Substanta proteica aflata în lapte si care, coagulându-se, formeaza partea componenta principala a brânzeturilor; cazeinogen. [Pr.: -ze-i-] – Din fr. caséine.
cazier, CAZIÉR, caziere, s.n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se claseaza acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulapior cu rafturi în care se pastreaza literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fisa de evidenta în care organele judiciare consemneaza toate condamnarile penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care tine evidenta acestor fise. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.
miniscaf, MINISCÁF s. n. ambarcatie mica de agrement, pentru doua persoane, care se poate scufunda la adâncimi mici. (< mini1- + /bati/scaf)
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
cădelniţa, CĂDELNIŢÁ, cadelnitez, vb. I. Intranz. A misca (într-o parte si într-alta) cadelnita, afumând cu tamâie; a tamâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingusitoare. – Din cadelnita.
cădere, CĂDÉRE, caderi, s.f. Faptul de a cadea. 1. Deplasare, miscare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pamânt sub efectul gravitatiei. ♢ Cadere de apa = diferenta de nivel între doua puncte ale unui curs de apa; (concr.) masa de apa care cade de la o oarecare înaltime; cascada, cataracta. ♦ Lasare în jos a unui lucru care continua sa fie în parte sustinut. ♦ Deplasare a unui organ din pozitia sa normala. Caderea muschilor. •• Diferenta dintre valorile pe care le ia o marime în doua puncte diferite. Cadere de potential. •• (Med.; în sintagma) Cadere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normala. 2. Desprindere a unei parti componente dintr-un organism. 3. Rasturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Caderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereusita. 6. Competenta, drept. Nu e în caderea lui sa ma judece. 7. Nereusita, esec. – V. cadea.
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămăşuială, CĂMĂSUIÁLĂ, camasuieli, s.f. 1. Actiunea de a camasui; camasuire. 2. Pojghita, învelis care acopera unele materii, obiecte sau piese. ♦ Captuseala interioara, subtire, de zidarie a unui tunel. ♢ Camasuiala pilotilor = tub metalic folosit pentru confectionarea pilotilor2 de beton. 3. Strat de piatra sau de balast dezagregat, care trebuie îndepartat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -su-ia-] – Camasui + suf. -eala.
cămin, CĂMÍN, (1, 4, 6) caminuri, (2, 3, 5) camine, s.n. 1. Soba joasa, zidita la peretele camerei, cu vatra larg deschisa. 2. Cuptor, vatra. 3. Cos pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casa parinteasca; p. ext. familie. 5. Denumire data unor institutii cu caracter social-cultural; camin de copii = institutie cu regim de internat pentru copii prescolari (3-6 ani), cu orar de zi sau saptamânal; camin studentesc = asezamânt universitar care asigura cazarea studentilor, pe lânga acesta functionând uneori si cantine; camin cultural = institutie înfiintata în scopul propagarii culturii la sate (5); camin scoala = camin pentru copiii orfani, în care se afla si scoala; camin spital = camin (de batrâni) în care se acorda asistenta medicala. 6. Încapere mica subterana, zidita si acoperita cu capac de fonta, pe traseul unei conducte de alimentare cu apa a unui canal, construita pentru a permite accesul la conducta sau la canal. – Din sl. kamina.
căneală, CĂNEÁLĂ, caneli, s.f. (Pop.) Vopsea (neagra), mai ales pentru par. – Cani + suf. -eala.
căpăstru, CĂPẮSTRU, capestre, s.n. Portiune de harnasament, confectionata din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.
căpăta, CĂPĂTÁ, cápat, vb. I. Tranz. 1. A obtine un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomana). ♢ Loc. adj. De capatat = primit de pomana, obtinut prin cerseala. 2. A câstiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitale.
căpău, CĂPẮU, capai, s.m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó.
căpeneag, CĂPENEÁG, capeneaguri, s.n. (Înv.) Haina lunga si larga care acopera tot corpul. [Var.: chepeneág s.n.] – Din magh. köpenyeg.
căpitan, CĂPITÁN, capitani. s.m. 1. Grad de ofiter superior locotenentului si inferior maiorului; persoana care are acest grad. ♢ (Mar.) Capitan-locotenent = grad corespunzator capitanului din armata de uscat sau de aviatie; ofiter care are acest grad. Capitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzator colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofiter care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinarile "de vas", "de slep", "de remorcher") Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ♢ Capitan de port = persoana însarcinata cu conducerea activitatii unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoana care comanda o ostire sau o parte a ei; comandant. ♢ Capitan-pasa = comandantul flotei turcesti. ♦ Capetenie (de haiduci, de hoti etc.). ♦ Capitan de posta = administrator al unei poste. 4. (Sport) Jucator care în timpul unei competitii este reprezentantul si conducatorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. k a p i t á n y.
căprar, CĂPRÁR2, caprari, s.m. (Pop.) Caporal. – Probabil din magh. káprár (káplár). Cf. bg. k a p r a l, rus. k a p r á l.
căprior, CĂPRIÓR, capriori, s.m. I. Animal rumegator salbatic, mai mic decât cerbul, cu picioare subtiri si agile, cu coarne mici (Capreolus capreolus). II. 1. Fiecare dintre bârnele încrucisate care fac parte din scheletul acoperisului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formeaza suportul pe care se asaza scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus.
căpşun, CĂPSÚN, capsuni, s.m. Planta erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate si cu flori mici albe, cultivata pentru fructele ei comestibile. (Fragaria moschata). – Din capsuna (derivat regresiv).
minimagnetofon, MINIMAGNETOFÓN s. n. magnetofon mic, portabil; minifon. (< mini1- + magnetofon)
căpşună, CĂPSÚNĂ, capsuni, s.f. Fruct fals al capsunului, format din îngrosarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemanator cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare rosie, carnos, parfumat si gustos. – Probabil din capusa (înv. "capsuna") + suf. -une (lat. < -onem).
minimagazin, MINIMAGAZÍN s. n. magazin mic; chiosc (alimentar); micromagazin. (< mini1- + magazin)
căpui, CĂPUÍ, capuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. si reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încapui. 2. Refl. A obtine, a-si procura; a încapui. – Din magh. kapni.
căra, CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantitati mari). ♢ Expr. A cara apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fara rezultat. A cara cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravan pe cineva. A-l cara (pe cineva) pacatele = a se lasa dus, târât oarecum fara voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se carabani. – Lat. •carrare.
cărăbăni, CĂRĂBĂNÍ, carabanesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se cara, a o sterge. 2. Tranz. (Reg.) A cara (1). ♢ Expr. A carabani cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a carabani cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe si îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal "trage-ti caruta"), influentata de a (se) cara.
cărăuşie, CĂRĂUSÍE, carausii, s.f. Transport de marfuri sau de persoane (în vehicule cu tractiune animala), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupatia de caraus (1); carausit, harabagie. [Pr.: -ra-u-] – Caraus + suf. -ie.
cărbunărie, CĂRBUNĂRÍE, carbunarii, s.f. Loc sau cuptor unde se fac carbuni de lemn; bocsa (1). ♦ Magazie de carbuni; – Carbune + suf. -arie.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
căruţaş, CĂRUŢÁS, carutasi, s.m. Persoana care transporta cu caruta marfa sau persoane; caraus, harabagiu, carucer. – Caruta + suf. -as.
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
minifon, MINIFÓN s. n. minimagnetofon. (< mini1- + /magneto/ fon)
căşuna, CĂSUNÁ, casunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o pofta ciudata. 2. Intranz. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva; a manifesta (dintr-o data) dragoste (exagerata) fata de cineva. 3. Intranz. A se napusti asupra cuiva. 4. Tranz. A cauza, a pricinui. A casuna o suparare. – Lat. •occasionare.
cătană, CĂTÁNĂ, catane, s.f. (Înv.) Soldat, ostas în Austro-Ungaria; p. gener. (reg.) soldat, ostas. ♢ Loc. adv. În (sau la) catane = în armata. – Din magh. katona.
cătănie, CĂTĂNÍE s.f. (Reg.) Stagiu, serviciu militar; militarie. – Catana + suf. -ie.
cătuşă, CĂTÚSĂ, catuse, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua inele metalice, legate între ele printr-un lant, cu care se leaga uneori mâinile (si picioarele) arestatilor. 2. Planta erbacee melifera, cu nori albastre-violacee si cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. si: catusi] – •Cata (< lat. catta "pisica") + suf. -usa.
căţăra, CĂŢĂRÁ, cátar, vb. I. Refl. A se sui, agatându-se pe un loc înalt (si abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acatará vb. I] – Cf. a c a t a.
căţel, CĂŢÉL, catei, s.m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal salbatic (asemanator cu câinele). ♢ Expr. (Fam.) Cu catel, cu purcel = cu întreaga familie si cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingusitor si fara scrupule. 3. Compuse: (Zool.) catelul-pamântului = orbet; catel-de-mare = corosbina; catel-de-frasin sau catelul-frasinului = cantarida. II. Fiecare dintre partile care compun capatâna de usturoi. – Lat. catellus.
căuş, CĂÚS, cause, s.n. 1. Vas de lemn în forma de cupa sau de lingura mare, folosit pentru a lua apa, faina, graunte etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au aceasta forma. ♢ Expr. A face mâna caus = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele si adâncind palma. ♦ Cantitatea de apa, faina, graunte etc. care intra într-un caus (1). 2. Lingura mare de lemn cu care se toarna vinul din pritoaca în cada. 3. Lingura de forma speciala folosita la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se asaza si se amesteca coagulul. 4. Lingura de tabla sau de lemn cu ajutorul careia se scoate apa din barca. 5. Piesa din tabla folosita pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a doua cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcatiuni. – Lat. •cau (< cavus) + suf. -us.
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căutat, CĂUTÁT2, -Ă, cautati, -te, adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grija exagerata; afectat, pedant. [Pr.: -ca-u-] – V. cauta.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
cânepă, CẤNEPĂ, cânepe, s.f. 1. Planta textila cu tulpina înalta si dreapta si cu frunze alterne dintate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivata pentru fibrele care se scot din tulpina si pentru uleiul care se extrage din seminte (Cannabis sativa). ♢ Cânepa indiana = varietate de cânepa cultivata îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord si cele doua Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ♢ Compus: cânepa-codrului = cânepioara (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepa (1). – Lat. •canapa (= cannabis).
cântar, CÂNTÁR, cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutatii unui obiect sau a unei fiinte, de obicei a unei marfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântari (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanta. ♦ Cântarire. Însala la cântar. 2. Unitate pentru masurarea greutatilor folosita în trecut, a carei valoare a variat în timp si pe regiuni. – Din tc. kantar.
minicar, MINICÁR s. n. 1. autocar de capacitate redusa. 2. mijloc de locomotie format din doua sau mai multe vehicule, cu banci si parasol, tractate de un autoturism sau tractor, destinat plimbarilor de agrement în statiuni. (< engl. minicar)
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
cârceie, CÂRCÉIE, cârceie, s.f. Piesa de lemn sau de fier de la car, cu care se leaga tânjala de protap (când se înjuga patru boi). – Et. nec.
cârcel, CÂRCÉL, cârcei, s.m. 1. (Med.) Contractie brusca si involuntara a muschilor de la extremitati, însotita de obicei de senzatii dureroase. 2. Organ vegetal care are aspectul unui fir rasucit în spirala, cu ajutorul caruia planta se agata de corpurile din jurul ei. 3. (Zool.) Capusa. – Cf. scr. k r č.
cârcotă, CẤRCOTĂ, cârcote, s.f. (Pop. si fam.) Neîntelegere, cearta, gâlceava. ♢ Loc. vb. A intra (sau a se baga) în cârcota (cu cineva) = a se certa (cu cineva). – Cf. scr. k r k o t j a "lipsa de mladiere, inflexibilitate".
cârjă, CẤRJĂ, cârje, s.f. 1. Bat cu partea superioara bifurcata, fixata sub brat, de care se sprijina în timpul mersului oamenii infirmi. 2. Baston (încovoiat în partea superioara); spec. baston care servea ca simbol al puterii sau care serveste ca simbol al unei demnitati. 3. (Anat.; în sintagma) Cârja aortei = portiunea curbata pe care o prezinta artera, dupa iesirea din inima. [Pl. si: cârji] – Din sl. kryži "cruce".
cârnăţărie, CÂRNĂŢĂRÍE, (2) cârnatarii, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Cârnati multi si de diverse sortimente. 2. Magazin de cârnati si de alte mezeluri. – Cârnat + suf. -arie.
cârneleagă, CÂRNELEÁGĂ, cârnelegi, s.f. (În religia ortodoxa, de obicei la pl.) Saptamâna antepenultima din dulcele Craciunului, în timpul careia credinciosii pot mânca de dulce miercurea si vinerea. – Lat. carnem ligat.
cârtiţă, CẤRTIŢĂ, cârtite, s.f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici acoperiti de o membrana, cu blana neagra, cu labele anterioare adaptate la sapat, care traieste în galerii subterane; sobol (Talpa euripaea). - Din bg. kartica, scr. krtica.
câştiga, CÂSTIGÁ, câstíg, vb. I. 1. Tranz. A obtine bani sau alte bunuri materiale (prin munca, prin speculatii, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obtine experienta, cunostinte etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câstigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obtine, a cuceri victoria (într-o competitie sportiva, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-si spori continutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
ceacău, CEACẮU, ceacaie, s.n. (Reg.) Un fel de chipiu militaresc, înalt si tare, pe care îl purtau odinioara membrii unor unitati militare. – Din magh. csákó.
ceaglă, CEÁGLĂ, ceagle, s.f. (Reg.) Târnacop pentru spart gheata. – Din magh. csáklya.
ceahlău, CEAHLẮU, ceahlai, s.m. (Ornit.; reg.) Vultur barbos (Gypaetus barbatus). - Din magh. csaholó.
cealmagiu, CEALMAGÍU, cealmagii, s.m. (Înv.) Barbat care purta cealma; p. restr. turc. – Cealma + suf. -giu.
ceam, CEAM, ceamuri, s.n. Nava fluviala remorcata care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari si care este folosita mai ales pentru transportul pietrei sau nisipului. – Din tc. çam.
ceangău, CEANGẮU, ceangai, s.m. (La pl.) Nume dat populatiei de grai românesc si maghiar si de religie catolica, emigrata de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în judetul Bacau); (si la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din magh. csángó.
ceapă, CEÁPĂ, cepe, s.f. 1. Planta erbacee legumicola, bienala, din familia liliaceelor, comestibila, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriana dreapta, cilindrica si verde si cu cea subterana în forma de bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescente dese (Allium cepa). ♢ Ceapa de apa = ceapa care se cultiva prin rasad si se recolteaza în acelasi an în care s-a semanat. Ceapa de samânta = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific si cu continut bogat de vitamine, folosit în alimentatie; p. gener. orice bulb al unei plante. ♢ Expr. Nu face (sau nu valoreaza nici cât) o ceapa degerata, se spune despre cineva (sau despre ceva) fara nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.
ceapist, CEAPÍST, -Ă, ceapisti, -ste, adj., s.m. si f. (Iesit din uz) (Membru) al unei cooperative agricole de productie. – C[ooperativa] A[gricola] de P[roductie] + suf. -ist.
ceapsă, CEÁPSĂ, cepse, s.f. (Reg.) Mica boneta sau scufita de pânza aiba, bogat împodobita cu ornamente colorate, tesute sau cusute. [Var.: ceápta] – Din magh. csápsza, scr. čepac.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
ceardaş, CEÁRDAS, ceardasuri, s.n. Dans national maghiar, alcatuit din doua parti: una lenta, iar a doua din ce în ce mai rapida; melodie dupa care se executa acest dans. – Din magh. csárdás.
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceasornic, CEASÓRNIC, ceasornice, s.n. 1. Ceas (3). ♢ Ceasornic de pontaj = ceasornic special pus la poarta de intrare într-o uzina, întreprindere etc., care imprima pe fisele individuale momentul intrarii si iesirii muncitorilor. 2. (Bot.) Planta agatatoare cu flori albe, trandafirii si albastrii (Passiflora coerulea). - Din bg., scr. časovnik (modificat dupa ornic).
ceatlău, CEATLẮU, ceatlaie, s.n. (Reg.) Bucata de lemn cu care se rasuceste funia sau lantul trecut peste o sarcina (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prajina adaugata la inima carutei spre a înhama înca un cal. ♦ Bat gros; bâta, ciomag. [Var.: cetlắu s.n.] – Din magh. csatló.
ceauş, CEAÚS, ceausi, s.m. 1. Functionar inferior la turci, care îndeplinea functia de usier, de curier sau de aprod (1) al curtii. 2. Nume dat, în evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova, unor functionari publici: a) sef al unei cete de slujitori; b) capetenie de surugii; c) capetenia vânatorilor domnesti; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagoga. – Din tc. çavus.
cebare, CEBÁRE, cebari, s.f. Planta erbacee cu flori care la început sunt verzi, iar mai târziu rosietice (Sanguisorba minur). [Var.: ceabáre s.f.] – Cf. magh. c s a b a i r e.
miniaragaz, MINIARAGÁZ s. n. aragaz de proportii reduse (de voiaj). (< mini1- + aragaz)
celostat, CELOSTÁT, celostate, s.n. Mecanism care urmareste miscarea diurna a unui astru, transmitându-i imaginea cu ajutorul unei oglinzi, tot timpul în aceeasi directie. – Et. nec.
celuială, CELUIÁLĂ, celuieli, s.f. (Reg.) Înselare, amagire. ♦ Ademenire. [Pr.: -lu-ia-] Celui + suf. -eala.
celui, CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) însela, a (se) amagi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.
celuit, CELUÍT, -Ă, celuiti, -te, adj. (Reg.) Înselat, amagit. ♦ Ademenit, momit. – V. celui.
celuitor, CELUITÓR, -OÁRE, celuitori, -oare, s.m. si f., adj. (Reg.) (Persoana) care însala, amageste, ademeneste. [Pr.: -lu.i-] – Celui + suf. -tor.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
cement, CEMÉNT, cementuri, s.n. 1. Agent pulverulent care serveste la cementarea otelului. 2. (Med.; în sintagma) Cement dentar = material folosit în obturatia provizorie a cariilor si la fixarea unor proteze. – Din fr. cément.
cementaţie, CEMENTÁŢIE, cementatii, s.f. 1. (Chim.) Cementare. 2. Întarire si pierdere a elasticitatii suprafetei lemnului. 3. (Geol; în sintagma) Zona de cementatie = zona din scoarta pamântului în care se produce îmbogatirea în sulfuri secundare a unui zacamânt de sulfuri primare. – Din fr. cémentation.
centaur, CENTÁUR, centauri, s.m. (În mitologia greaca) Fiinta imaginara, cu trup de cal si cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelatie din emisfera australa, din care face parte steaua cea mai apropiata de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.
centimetru, CENTIMÉTRU, (1) centimetri, s.m. (2) centimetre, s.n. 1. S.m. Masura subdivizionara de lungime, care reprezinta a suta parte dintr-un metru. 2. S.n. Panglica îngusta de musama, de metal etc. lunga de un metru sau mai mult, cu diviziuni zecimale, care serveste la masurat în croitorie, în magazine textile etc. – Din fr. centimètre.
centraj, CENTRÁJ, centraje, s.n. Centrare. – Din fr. centrage.
central, CENTRÁL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se afla (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupa o pozitie principala, care constituie un nucleu în jurul caruia se grupeaza elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijeaza de la un centru. II. S.f. 1. Institutie, unitate economica care coordoneaza si controleaza activitatea si buna desfasurare a muncii într-o anumita ramura de activitate. ♦ (Si în sintagma centrala industriala) = (iesit din uz) unitate industriala caracteristica sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderi cu profil similar, institute de cercetare si proiectare si care coordona întreaga lor activitate. 2. Instalatie sau ansamblu de instalatii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectueaza o anumita operatie tehnologica centralizata etc. 3. Statie unde se efectueaza punerea în legatura a posturilor unei retele de electrocomunicatii. – Din fr. central, lat. centralis.
minereu, MINERÉU s. n. aglomerare de minerale în compozitia carora se gasesc metale, metaloizi. (< fr. minerai)
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
centum, CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limba centum = limba indo-europeana care a pastrat în evolutia ei sunetele velare g si k nealterate înaintea vocale lor e si i. – Cf. lat. c e n t u m "o suta".
centumvir, CENTUMVÍR, centumviri, s.m. Membru al unui colegiu de judecatori format dintr-o suta de magistrati care judecau afacerile civile în vechea Roma. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-o colonie romana. – Din lat., fr. centumvir.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenzor, CÉNZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antica) Magistrat care avea misiunea de a face recensamântul persoanelor si al averilor si de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoana aleasa de adunarea generala a unei societati comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoana care verifica gestiunea unei întreprinderi, a unei banci etc. 4. Persoana însarcinata sa asigure secretele de stat; persoana însarcinata cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.
cepăi, CEPĂÍ, cepaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A pasi, producând un zgomot usor; a lipai. – Cf. magh. c s a p n i.
cepeleag, CEPELEÁG, -Ă, cepelegi, -ge, adj. (Reg.) Peltic. – Din ucr., rus. šepeljavyj
cer, CER1, ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt pâna la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarta negricioasa, cu frunze pieloase, bogate si cu fructele ghinde, foarte cautat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
cerber, CÉRBER, (2) cerberi, s.m. 1. (În mitologia greaca) Animal fabulos imaginat ca un câine cu trei capete, care statea la portile infernului si pazea intrarea. 2. Fig. (Livr.) Paznic sever, exigent. – Din fr. cerbère, lat. cerberus.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
cercopitecid, CERCOPITECÍD, cercopitecide, s.n. (La pl.) Familie de maimute din care fac parte cercopitecul, pavianul si magotul; (si la sg.) maimuta din aceasta familie. – Din fr. cacopithécidés.
cercui, CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roata de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurenta cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a margini. 3. Intranz. A se aseza în forma de cerc. – Cerc + suf. -ui.
mină, MÍNĂ1 s. f. 1. loc subteran special amenajat, de unde se extrag minerale. 2. galerie sapata în frunzele sau în scoarta unei plante de catre insecte. 3. (fig.) mare bogatie (ascunsa). 4. cilindru subtire de granit etc. din interiorul creioanelor sau pixurilor. 5. mijloc de lupta alcatuit dintr-o încarcatura de exploziv si un dispozitiv de aprindere, care explodeaza prin lovire sau la comanda. (< fr. mine, germ. Mine)
cere, CÉRE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obtine ceva, pentru a-l convinge sa-ti îndeplineasca o dorinta. ♢ Expr. A cere voie sa... = a starui (pe lânga cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obtine permisiunea sa... 2. A face unei fete propuneri de casatorie; a peti. 3. A cersi. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ♢ Expr. A cere (cuiva) socoteala (sau cont, înv., seama) = a pretinde de la cineva lamuriri, satisfactie etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la raspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face sa fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea cautare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.
cerealicultură, CEREALICULTÚRĂ s.f. Ramura a agriculturii care studiaza cultura cerealelor. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréaliculture.
cerebral, CEREBRÁL, -Ă, cerebrali, -le adj. 1. Care apartine creierului, privitor la creier si la functiile lui. 2. Intelectual, rational, mintal. Activitate cerebrala. 3. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerând) numai dupa criteriile ratiunii. – Din fr. cérébral.
minaj, MINÁJ s. n. drept luat de seniorul feudal la vinderea produselor pe piata. (< fr. minage)
ceremonios, CEREMONIÓS, -OÁSĂ, ceremoniosi, -oase, adj. Care se comporta sau se face cu politete (exagerata). [Pr.: -ni-os] – Din fr. cérémonieux.
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
cergă, CÉRGĂ, cergi, s.f. 1. Patura (de lâna) care serveste la învelit sau care se asterne pe pat; tol, velinta, scoarta. 2. Adapost din ramuri si cetina în care lucreaza sindrilarul. – Din bg., scr. cerga. Cf. magh. c s e r g e.
cerneală, CERNEÁLĂ2, cerneluri, s.f. 1. Substanta lichida sau vâscoasa, variat colorata, care contine uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine si coloranti si care serveste la scris, la tiparit, la stampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagra cu care se vopsesc materiile textile si parul; negreala. – Din sl. črŭnilo.
cernit, CERNÍT2, -Ă, cerniti, -te, adj. 1. De culoare neagra. ♦ (Despre haine) Negru, de doliu. 2. (Despre oameni) Care poarta doliu. 3. Fig. Mâhnit, îndurerat, trist; posomorât, mohorât. – V. cerni.
cernoziom, CERNOZIÓM, cernoziomuri, s.n. Grup de soluri foarte fertile, de culoare închisa (neagra, castanie etc.), formate sub o vegetatie ierboasa, în conditiile unei clime continentale. – Din rus. cernoziom.
cerografie, CEROGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire a unei forme de tipar înalt, prin gravarea manuala a imaginii într-un strat de ceara aplicat pe o placa de metal. – Din fr. cérographie.
certăreţ, CERTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, certareti, -e, adj. (Adesea substantivat) Caruia îi place cearta, care cauta cearta; gâlcevitor, artagos. – Cearta + suf. -aret.
cetate, CETÁTE, cetati, s.f. 1. Loc întarit printr-un sistem de fortificatii; fortareata. ♦ Oras sau cartier al unui oras care reprezinta o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitara. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oras în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oras (întarit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = resedinta permanenta a domnului în tarile românesti; capitala. – Lat. civitas, -atis.
milonit, MILONÍT s. n. roca metamorfica formata din fragmente foarte ascutite, unite printr-un ciment natural. (< fr. mylonite)
cetlui, CETLUÍ, cetluiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A lega strâns, a lega fedeles. 2. A bate. – Din magh. csatolni.
cezariană, CEZARIÁNĂ, cezariene, s.f. (Si adjectival) Interventie chirurgicala în regiunea abdominala, care consta în extragerea fatului viu prin deschiderea uterului, în cazuri de nastere dificila; cezarotomie. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. césarienne.
cheag, CHEÁG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegatoarelor tinere si al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozina, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului rumegatoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masa gelatinoasa rosie care se formeaza prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond initial al unei averi mai mari. ♢ Expr. A prinde cheag = a începe sa se îmbogateasca, a se îmbogati. A avea cheag = a fi bogat – Lat. •clagum (= coagulum).
chefni, CHEFNÍ, pers. 3 chefneste, vb. IV. Intranz. (Despre câini) A latra scurt, repetat si agitat (urmarind vânatul, manifestându-si bucuria etc.); a tahni. – Formatie onomatopeica.
chefnit, CHEFNÍT, chefnituri, s.n. (Rar) Faptul de a chefni; latrat scurt, repetat, agitat, tahnit. – V. chefni.
chei, CHEI, cheiuri, s.n. 1. Constructie amenajata într-un port pentru acostarea, încarcarea si descarcarea vapoarelor, servind, totodata, la consolidarea malului si la apararea acestuia de actiunea apelor; p. ext. strada de-a lungul si la marginea unei asemenea constructii. 2. Platforma construita în lungul unei linii de cale ferata, la înaltimea pardoselii vagoanelor, pentru a usura încarcarea si descarcarea lor. [Var.: cheu s.n.] – Din bg. kei, fr. quai.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
cheiţă, CHEÍŢĂ, cheite, s.f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusatura (colorata) în zigzag, cu care se încheie marginile la o camasa taraneasca. ♦ Mica întaritura cusuta la capatul unei taieturi facute într-o stofa, pentru a împiedica destramarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subtire, facuta din ata. – Cheie + suf. -ita.
cheltui, CHELTUÍ, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A da o suma de bani pentru a cumpara sau a plati ceva, pentru a ajuta pe cineva etc.; (peior.) a risipi, a irosi banii pe ceva, cu cineva etc. 2. A consuma, a folosi energie, timp etc. – Din magh. költeni.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
chenaf, CHENÁF, chenafi, s.m. Planta erbacee cu flori galbene, din tulpina careia se extrag fibre textile (Hibiscus cannabinus). – Et. nec.
chepeneag, CHEPENEÁG s.n. v. capeneag.
chepeng, CHEPÉNG, chepenguri, s.n. 1. Usa sau capac orizontal sau usor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivnita, într-o magazie de nava etc. 2. (Rar) Oblon la o fereastra, la un galantar sau la o usa de pravalie, care se poate ridica si lasa vertical. – Din tc. kepenk.
militar, MILITÁR, -Ă I. adj. care tine de armata; ostasesc. o stagiu ~ = stagiu facut în armata de un cetatean. ♢ care se bazeaza pe armata; de razboi. II. s. m. cel care apartine cadrelor active ale armatei. (< fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär)
cheratoplastie, CHERATOPLASTÍE, cheratoplastii, s.f. Operatie care consta în înlocuirea unui fragment din corneea bolnava cu un fragment de cornee normala. – Din fr. kératoplastie.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chibzui, CHIBZUÍ, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfatui unul cu altul înainte de a lua o hotarâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a planui. – Din magh. képezni "a forma". Cf. magh. k é p z e l n i "a-si imagina".
chică, CHÍCĂ, chici, s.f. (Pop. si fam.) Parul de pe cap; spec. par lasat sa creasca lung pe ceafa sau pe spate; plete. ♢ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau maciuca) sau a face (cuiva) morisca în chica = a trage (pe cineva) de par; p. ext. a bate zdravan. ♢ Compus: chica-voinicului = planta erbacee ornamentala, cu frunze despicate în lobi si cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.
chicheriţă, CHÍCHERIŢĂ, chicherite, s.f. Insecta parazita care traieste în blana oilor si le suge sângele (Melophagus ovinus). – Cf. bg. k e k e r i c a.
chiclaz, CHICLÁZ, chiclazuri, s.n. (Reg.) Sulfat feros. – Cf. magh. k e k "vânat".
chietism, CHIETÍSM s.n. Doctrina mistica care sustine ca perfectiunea crestina consta în dragostea fata de Dumnezeu si în linistea inactiva a sufletului. [Pr.: chi-e. – Var.: cvietísm s.n.] – Din fr. quiétisme.
chiloman, CHILOMÁN, chilomane, s.n. (Pop.) Galagie mare (facuta de oameni care tipa, râd, petrec etc.); larma, zarva. – Et. nec.
chimiza, CHIMIZÁ, chimizez, vb. I. Tranz. A folosi procedee chimice de prelucrare a materialelor în industrie si în agricultura, a prelucra prin procedee chimice. – Dupa rus. himirirovat'. Cf. c h i m i e.
chimogramă, CHIMOGRÁMĂ, chimograme, s.f. Diagrama a oscilatiilor înregistrate la chimograf. – Din fr. kymogramme.
chimozină, CHIMOZÍNĂ, chimozine, s.f. (Biochim.) Cheag. – Din fr. chymosine.
chin, CHIN, chinuri, s.n. Suferinta fizica sau morala intensa. – Din magh. kin.
chinchină, CHINCHÍNĂ, chinchine, s.f. Arbore exotic din a carui scoarta se extrage chinina (Cinchona). - Din fr. quinquina.
chinez, CHINÉZ1, chinezi, s.m. (Reg., înv.) Primar. – Din scr. knez, magh. kenéz.
chingă, CHÍNGĂ, chingi, s.f. 1. Fâsie de piele sau de tesatura de cânepa, cu care se fixeaza saua pe cal. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slabi (pe cineva) din chingi = a lasa (pe cineva) mai liber. A-l tine (pe cineva) chingile = a fi, a se simti în putere, a fi în stare. 2. Cingatoare din piele sau de pânza. 3. Bara de lemn sau de metal care leaga partile componente ale unui obiect, solidarizându-le si marind rezistenta obiectului. – Lat. •clinga (= cingula).
chip, CHIP, chipuri, s.n., adv. 1. S.n. 1. Fata, obraz, figura. Un chip oval. ♦ Expresie a fetei; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfatisarea sau aspectul unei fiinte. Avea chip omenesc. ♢ Loc. adv. În chip de... = cu înfatisare de..., asemenea cu... ♦ Persoana; fiinta. A vazut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfatisare a unei fiinte sau a unui obiect, redata prin desen, pictura, sculptura etc. ♢ Chip cioplit = idol. II. S.n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ♢ Loc. adj. Fel si chip de... = tot felul de... ♢ Loc. adv. (În sau cu) fel si chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitatile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ♢ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ♢ Expr. Nu e chip sa... = nu se poate, imposibil sa... A nu avea (nici un) chip (sa...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (sa...). (Pop.) A afla chip (si cale) = a gasi un mijloc eficace, o solutie. 3. (Reg.) Încercare (de a gasi o solutie) 4. (În expr.) Cu chip sa... = ca sa..., pentru ca sa..., având intentia sa... Cu chip ca... = sub pretext ca..., sub aparenta ca... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cica. ♦ La drept vorbind, nu-i vorba; ba chiar. – Din magh. kép.
chipeş, CHÍPES, -Ă, chipesi, -e, adj. Frumos, aratos, chipos. – Din magh. képes "capabil".
chiriaş, CHIRIÁS, -Ă, chiriasi, -e, s.m. si f. Persoana sau institutie, organizatie etc. care ia cu chirie o locuinta, sediul unei institutii, unui magazin etc. [Pr.: -ri-as] – Chirie + suf. -as.
chirilic, CHIRÍLIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX si întrebuintat la noi (oficial) pâna în 1860, care a servit drept baza pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Litera chirilica = litera din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirílic, -a adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.
chişleag, CHISLEÁG s.n. (Reg.) Lapte de vaca smântânit pus la prins (pâna se acreste); lapte prins, lapte acru. – Din ucr. kysljak.
chiti, CHITÍ2, chitesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A tinti (cu arma, cu piatra), a ochi; p. ext. a trage (cu o arma); a lovi, a nimeri (tinta). 2. A arunca o privire; a alege din ochi. – Din scr. hititi (apropiat de chiti1).
chitonag, CHITONÁG1 subst. (Reg.) Pistil obtinut din pasta de gutui. – Cf. fr. c o t i g n a c.
chitonag, CHITONÁG2, chitonage, s.n. (Rar) Unealta cu vârf ascutit, cu care se fac gauri în pamânt pentru înfipt aracii la vie sau pentru semanatul porumbului. – Et. nec.
chiul, CHIUL, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. înselatorie. ♢ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvântul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a însela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
chiulangiu, CHIULANGÍU, -ÍE, chiulangii, s.m. si f. (Fam.) Persoana care în mod sistematic trage chiulul, însala, se sustrage de la datorie. [La f. sg. si: chiulangioaica] – Chiul + suf. -angiu. Cf. tc. k ü l â h ç i.
chiuli, CHIULÍ, chiulesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A se sustrage nemotivat de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; a trage chiulul. – Din chiul.
chiuretaj, CHIURETÁJ, chiuretaje, s.n. Faptul de a chiureta; chiuretare. – Din fr. curetage.
chivernisi, CHIVERNISÍ, chivernisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. si refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. si tranz. A ajunge sau a face sa ajunga la o situatie materiala buna; a (se) capatui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. si refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).
cianhidric, CIANHÍDRIC adj. (În sintagma) Acid cianhidric = lichid incolor, volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare; acid prusic. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrique.
cianotipie, CIANOTIPÍE, cianotipii, s.f. Procedeu de producere prin copiere fotografica, utilizat în special pentru desenele tehnice al caror original a fost executat pe hârtie de calc, obtinându-se o imagine negativa pe un fond albastru închis cu linii albe. [Pr.: ci-a-] – Din germ. Zianotypie.
cianurare, CIANURÁRE, cianurari, s.f. Operatie industriala de extragere a metalelor nobile din minereuri sarace cu ajutorul unei solutii de cianura de sodiu. [Pr.: ci-a-] – Dupa fr. cyanuration.
cicatriza, CICATRIZÁ, pers. 3 cicatrizeaza, vb. I. Refl. (Despre plagi) A se vindeca, a se închide lasând o cicatrice. – Din fr. cicatriser.
ciclizare, CICLIZÁRE s.f. (În sintagma) Reactie de ciclizare = reactie chimica prin care lantul de atomi din molecula unui compus organic se închide si formeaza un ciclu. – Dupa fr. [réaction de] cyclisation.
ciclohexan, CICLOHEXÁN s.m. Hidrocarbura ciclica saturata cu sase atomi în molecula, care se extrage din petrol si este întrebuintata ca solvent si ca materie prima în industria fibrelor sintetice. – Din fr. cyclohexane.
ciclon, CICLÓN, cicloane, s.n. 1. Vânt puternic cu deplasarea aerului în spirala, însotit de ploi torentiale si de descarcari electrice, specifice regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o miscare convergenta. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. cyclone.
ciclop, CICLÓP, ciclopi, s.m. 1. Figura mitica de urias antropofag, cu un singur ochi mare în mijlocul fruntii. 2. Gen de animal crustaceu inferior de apa dulce, cu un singur ochi, situat pe cefalotorace (Cyclops). – Din fr. cyclope, lat. cyclops, -opis.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cicoare, CICOÁRE2, cicori, s.f. Insecta galbena-castanie, cu spinarea neagra, cu aripile stravezii si lungi, cu capul lat si cu ochii mari (Cicada orni). – Lat •cicala (= cicada).
cifraj, CIFRÁJ s.n. Cifrare. – Din fr. chiffrage.
cigă, CÍGĂ, cige, s.f. 1. (Min.) Scripete fix. 2. (Zool.) Cochilie de gasteropod. – Din magh. csiga.
cihăi, CIHĂI, cihaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A starui foarte mult pe lânga cineva sa faca ceva, a plictisi pe cineva cu staruintele. [Var.: cehai vb. IV] – Cf. Magh. c s a h o l n i.
cilindru, CILÍNDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s.m. (5) cilindre, s.n. 1. S.m. Suprafata obtinuta prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însasi, astfel încât sa se sprijine mereu pe o curba închisa si fixa. 2. S.m. Corp geometric marginit de un cilindru (1) si de doua plane paralele. 3. S.m. Piesa cilindrica componenta a unor masini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de masina tubular în interiorul caruia se deplaseaza un piston (la motoare cu ardere interna, la masini cu abur, la compresoare etc.). 4. S.m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrala a radacinilor si tulpinilor plantelor vasculare. 5. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.
ciocănitoare, CIOCĂNITOÁRE, ciocanitori (ciocanitoare), s.f. Nume dat mai multor specii de pasari agatatoare de padure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocanesc coaja copacilor, distrugând insectele daunatoare si larvele lor; ghionoaie. – Ciocani + suf. -toare.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
clastic, CLÁSTIC, -Ă, clastici, -ce, adj. (Despre roci) Format din fragmente de minerale si de roci provenite în urma proceselor de dezagregare si de acumulare a materialului unor roci preexistente; detritic. – Din fr. clastique.
migmatit, MIGMATÍT s. n. roca metamorfica formata prin patrunderea magmei topite în rocile sedimentare. (< fr. migmatite)
clăbuc, CLĂBÚC, clabuci, s.m. 1. Spuma facuta de sapunul amestecat cu apa. ♦ Spuma care apare la suprafata unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermenteaza. 2. Saliva spumoasa, albicioasa (si cu basici). ♢ Expr. A face clabuci la gura = A vorbi mult si cu furie. 3. Sudoare spumoasa pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului si a caldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.
cleionaj, CLEIONÁJ s.n. Retea de nuiele împletite între pari înfipti în pamânt, cu care se consolideaza o coasta de deal, o râpa, un taluz, etc. [Pr.: cle-io-] – Din fr. clayonnage.
comandită, COMANDÍTĂ, comandite, s.f. Contract de asociatie în care una dintre parti, comanditatul, raspunde solidar si cu întreaga sa avere pentru obligatiile societatii fata de creditori, pe când cealalta parte, comanditarul, nu raspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ♢ Societate în comandita = societate alcatuita pe baza unui asemenea contract. – Din fr. commandite.
condrom, CONDRÓM, condroame, s.n. Tumoare benigna cartilaginoasa. – Din fr. condrome.
confuzie, CONFÚZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a confunda; încurcatura; lipsa de orientare (în diverse probleme). ♢ Confuzie mintala = stare patologica ce se caracterizeaza prin tulburari de perceptie, orientare, rationament, memorie etc., însotite uneori de agitatie. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligatii prin întrunirea, în aceeasi persoana, a calitatilor de creditor si debitor. [Var.: confuziúne s.f.] – Din fr. confusion, lat confusio, -onis.
coriză, CORÍZĂ, corize, s.f. Inflamatie a mucoasei nasului; guturai. ♢ Coriza spasmodica = boala alergica aparuta la persoanele sensibilizate la diferite substante din aer. Coriza contagioasa = boala de natura virotica sau microbiana, întâlnita la unele pasari de curte (gaini si curci). – Din fr. coryza.
cormană, CORMANĂ, cormane, s.f. Parte a plugului confectionata din tabla de otel, care deplaseaza lateral, rastoarna si marunteste brazdele; rasturnatoare. [Var.: (reg.) cormán s.n.] – Din magh. kormány.
corsaj, CORSÁJ, corsaje, s.n. Parte a unei rochii care acopera bustul. – Din fr. corsage.
cucovă, CÚCOVĂ, cucove, s.f. (reg.) Specie de lebada caracterizata printr-o umflatura neagra la radacina ciocului; lebada de vara (Cygnus olor). – Et. nec.
cucură, CÚCURĂ1, cucure, s.f. (Înv.) Tolba de sageti. – Din ngr. kúkuron.
cucură, CÚCURĂ2, cucure, s.f. (Reg.) Parte a plugului care leaga între ele brazdarul, cormana si plazul. – Din magh. kukora.
cult, CULT1, culte, s.n. 1. Omagiu care se aduce divinitatii prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugaciuni si prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Sentiment exagerat de admiratie, de respect, de veneratie, de adoratie fata de cineva sau de ceva. 3. Religie, confesiune. – Din fr. culte, lat. cultus.
cupeu, CUPÉU, cupeuri, s.n. (Înv.) 1. Trasura de lux, închisa. 2. Compartiment pentru calatori într-un vagon de cale ferata.
curechi, CURÉCHI s.m. 1. (Reg.) Varza. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii si cu fructe achene prevazute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).
microundă, MICROÚNDĂ s. f. unda electromagnetica de lungime foarte mica (între 10000 si 30000 de megacicli pe secunda). (< fr. micro-onde)
dafin, DÁFIN, dafini, s.m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase si aromatice si cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ♢ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore cu care se împodobeau în antichitate învingatorii; fig. glorie, succes. – Din scr. dafina.
dagă, DÁGĂ, dagi, s.f. (Frantuzism înv.) Pumnal cu lama scurta si groasa, în trei muchii si cu vârf ascutit. – Din fr. dague.
daghereotip, DAGHEREOTÍP, daghereotipuri, s.n. 1. Aparat de daghereotipie. 2. Imagine obtinuta prin daghereotipie. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotíp s.n.] – Din fr. daguerréotype.
daghereotipie, DAGHEREOTIPÍE, daghereotipii, s.f. Vechi procedeu de fotografiere, astazi abandonat, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotipíe s.f.] – Din fr. daguerréotypie.
dagherotip, DAGHEROTÍP s.n. v. daghereotip.
dagherotipie, DAGHEROTIPÍE s.f. v. daghereotipie.
dalac, DALÁC s.n., s.m. 1. S.n. (Med.) Antrax. 2. S.m. Planta erbacee otravitoare din familia liliaceelor, cu tulpina dreapta, terminata cu o unica floare verzuie si cu fructul o boaba neagra-albastrie de marimea unui bob de mazare; frunzele acestei plante sunt întrebuintate în popor pentru vindecarea dalacului (1) (Paris quadrifolia). – Din tc. dalak "splina".
dalaj, DALÁJ, dalaje, s.n. Ansamblu de dale care alcatuiesc o pardoseala sau un pavaj. – Din fr. dalage.
dalb, DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. ♢ Fig. Neprihanit; gingas, gratios. 2. Luminos, limpede; stralucitor. 3. Atragator, minunat. – De4 + alb.
microtomie, MICROTOMÍE s. f. taierea unor fragmente foarte subtiri dintr-un corp spre a fi examinate la microscop. (< engl. microtomy)
damaschinaj, DAMASCHINÁJ s.n. Procedeu (de origine orientala) de încrustare a unor fire de aur sau de argint într-un obiect de fier sau de otel. – Din fr. damasquinage.
damblagi, DAMBLAGÍ, damblagesc, vb. IV. Intranz. si refl. (Pop.) A paraliza. ♦ Refl. A se afla într-o situatie sanitara precara. – Din damblagiu (derivat regresiv).
damblagire, DAMBLAGÍRE, damblagiri, s.f. Actiunea de a (se) damblagi si rezultatul ei; paralizare. – V. damblagi.
damblagit, DAMBLAGÍT, -Ă, damblagiti, -te, adj. Paralizat. ♦ Bolnav, cu o sanatate subreda. – V. damblagi.
damblagiu, DAMBLAGÍU, -ÍE, damblagii, s.m. si f. 1. Paralitic. 2. Fig. (Fam.) Ahtiat (dupa ceva) – Dambla + suf. -giu.
damf, DAMF, damfuri, s.n. (Fam.) Miros dezagreabil, caracteristic (de alcool) pe care îl exala cineva sau ceva. – Din germ. Dampf.
microstructură, MICROSTRUCTÚRĂ s. f. structura a unui obiect, organism, material etc., examinata la microscop. o ~ sociala = totalitatea relatiilor (inter)personale si a retelelor de integrare care definesc existenta sociala a unui individ. ♢ structura a solului alcatuita predominant din microagregate. (< fr. microstructure)
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
microstagiune, MICROSTAGIÚNE s. f. stagiune de scurta durata. (< it. microstagione)
dandana, DANDANÁ, dandanale, s.f. (Fam.) 1. Întâmplare neplacuta; belea, bucluc, încurcatura. 2. Zgomot mare, taraboi; petrecere galagioasa. ♢ (Înv.) Clopot de dandana = clopot de alarma. – Din tc. tantana.
dandi, DÁNDI s.m. Tânar elegant, îmbracat dupa ultimul jurnal de moda; om de o eleganta prea rafinata, uneori exagerata si usor ridicola. [Scris si: dandy. – Pr.: déndi] – Din fr., engl. dandy.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
microspectroscop, MICROSPECTROSCÓP s. n. ocular, cu prisme, cu care se înlocuieste ocularul obisnuit al microscopului si care da imaginea spectrului luminos al obiectului observat. (< fr. microspectroscope)
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
darabană, DARABÁNĂ, darabane, s.f. 1. Toba (mica). ♢ Expr. A bate darabana = a divulga, a da în vileag un secret; a bate toba. A bate darabana în (sau pe) ceva = a bate ritmic în ceva. A vinde (sau a cumpara) la darabana = a vinde (sau a cumpara) la mezat. A face (cuiva) spatele darabana = a bate zdravan (pe cineva). 2. Roata de transmisie facuta din lemn, folosita în anumite instalatii de sapare a sondelor. – Din ucr., pol. taraban.
dardă, DÁRDĂ, darde, s.f. (Înv.) Sulita scurta, armata cu un vârf de otel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosita în evul mediu. ♦ (Rar) Sageata. – Din pol. darda.
dare, DÁRE, dari, s.f. Actiunea de a da2. ♢ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mâna = înstarit, bogat. ♦ Dare de seama = raport, referat asupra unei activitati, unei gestiuni etc. într-o anumita perioada; prezentare critica a unei scrieri literare sau stiintifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplari etc. Dare la semn = tragere la tinta. Dare în judecata = chemare a unei persoane în fata unei instante judecatoresti în calitate de pârât. Dare la lumina = publicare, tiparire. Dare pe fata (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligatiile în bani si în natura; impozit. – V. da2.
dascăl, DÁSCĂL, dascali, s.m. 1. (Înv.) Învatator (la tara); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de stiinta; învatat, savant. 2. Fig. Initiator sau propagator al unei doctrine; îndrumator într-un anumit domeniu. 3. Cântaret de biserica, diac, psalt, cantor. – Din bg., scr. daskal, Cf ngr. d i d á s k a l o s.
microrilă, MICRORÍLĂ s. f. banda pentru magnetofon. (< germ. Mikrorille)
datorie, DATORÍE, datorii, s.f. 1. Suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ♢ Loc. adv. Pe datorie = pe credit. ♢ Expr. A se baga în datorii = a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite. 2. Obligatie legala sau morala; îndatorire. ♢ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligatie, pentru ca trebuie. La datorie = în locul unde te cheama obligatiile (de serviciu). ♢ Expr. A fi de datoria cuiva sa... = a fi obligatia cuiva sa... A crede de datoria sa sa... = a se crede obligat sa... – Dator + suf. -ie.
daună, DÁUNĂ, daune, s.f. 1. Paguba, vatamare, prejudiciu (material sau moral). ♢ Loc. prep. În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva). 2. Despagubire. [Pr.: da-u-] – Din lat. damnum.
microraion, MICRORAIÓN s. n. ansamblu urbanistic: locuinte, magazine, scoli etc. (< rus. mikroraion)
microproiecţie, MICROPROIÉCŢIE s. f. proiectie care permite obtinerea pe ecran a imaginii unor obiecte invizibile pentru ochiul liber, a unor preparate microscopice. (< fr. microprojection)
dălcăuc, DĂLCĂÚC, dalcauci, s.m. Bataus, scandalagiu; om de nimic, haimana. ♦ Porecla data agentilor electorali de pe vremuri. [Var.: dalcaúc s.m.] – Din tc. dalkavuk.
dănănaie, DĂNĂNÁIE, dananai, s.f. (Reg.) 1. Ciudatenie, nazdravanie; bazaconie. 2. Belea, pacoste, napasta. 3. Galagie, zarva. – Din dandanaie.
microprint, MICROPRÍNT s. n. foaie rectangulara opaca continând microimagini de documente dispuse în siruri, obtinute printr-un proces de tiparire. (< micro1- + /rota/print)
dărab, DĂRÁB, daraburi, s.n. (Reg.) Bucata (1, 2). [Pl. si: darabe. – Var.: darắb s.n., darába s.f.] – Din magh. darab.
micropedagogie, MICROPEDAGOGÍE s. f. pedagogie privita în perspectiva aplicarii ei la procesul instructiv-educativ al unei structuri mici (elev, grup de elevi, clasa, scoala). (< micro1- + pedagogie)
micronucleu, MICRONUCLÉU s. n. nucleu supranumerar mic din citoplasma, format în cursul diviziunii celulare, sub actiunea unui agent mutagen. (< fr. micronucléus)
dăuna, DĂUNÁ, daunez, vb. I. Intranz. A pricinui (cuiva) o paguba, o stricaciune; a prejudicia. [Pr.: da-u-] – Din dauna.
dăunaş, DĂUNÁS, -Ă, daunasi, -e, s.m. si f. (Reg.) Persoana care a suferit o pierdere; pagubas. [Pr.: da-u-] – Dauna + suf. -as.
dăunător, DĂUNĂTÓR, -OÁRE, daunatori, -oare, adj. Care dauneaza; pagubitor, daunos. ♦ (Substantivat. m.) Fiinta care ataca plante sau animale ori produse vegetale sau animale, provocând pagube. [Pr.: da-u-] – Dauna + suf. -ator.
dâmb, DÂMB, dâmburi, s.n. Forma de relief mai mica decât dealul; colina. ♦ Ridicatura mica de pamânt înaltata la marginea unui sant, a unei gropi etc. – Din magh. domb.
defetism, DEFETÍSM s.n. 1. Opinia, parerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reusita unei actiuni; lipsa de încredere. 2. Infractiune care consta în lansarea, raspândirea sau publicarea, în timp de razboi, de zvonuri sau informatii false, exagerate sau tendentioase, relative la situatia economica, politica si sociala a tarii. – Din fr. défaitisme.
micromanie, MICROMANÍE s. f. complex de inferioritate exagerat. (< fr. micromanie)
micromagazin, MICROMAGAZÍN s. n. minimagazin. (< micro1- + magazin)
dentală, DENTÁLĂ, dentale, adj.f. (În sintagma) Consoana dentala (si substantivat, f.) = consoana care se articuleaza prin apropierea vârfului limbii de dintii incisivi superiori sau inferiori. – Din fr. dental.
diadă, DIÁDĂ, diade s.f. Fenomenul de unicitate si neegalitate din filozofia lui Pitagora, opus lui monada.
diseminare, DISEMINÁRE, diseminari, s.f. Împrastiere, raspândire (în toate partile). ♢ Spec. Raspândire pe cale naturala a semintelor, fructelor, polenului etc. în momentul maturizarii lor. ♢ Raspândire în organismul unei fiinte a agentilor unei boli. – Dupa fr. dissémination.
divinitate, DIVINITÁTE, divinitati, s.f. 1. Fiinta imaginara cu însusiri supranaturale, socotita drept cârmuitoare a lumii; Dumnezeu, zeu. 2. Esenta divina; dumnezeire. – Din fr. divinité, lat. divinitas, -atis.
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
microhidroagregat, MICROHIDROAGREGÁT s. n. hidroagregat de dimensiuni si putere reduse. (< micro1- + hidroagregat)
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
dori, DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stapânit de tendinta launtrica de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tine, a râvni, a nazui la ceva. ♢ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lasa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intentia; a vrea. Cum doresti (sau doriti etc.), formula prin care se lasa la aprecierea interlocutorului luarea unei hotarâri. 2. A tine mult sa vada sau sa revada pe cineva sau ceva drag, a astepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerabdare. 3. A simti o atractie erotica. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.
dragoste, DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multa) dragoste sau cu toata dragostea = cu (multa) placere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, fata de) cineva (sau de ceva) = a se îndragosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i placea sa... A se topi (sau a se sfârsi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patima. ♦ (Concr.) Fiinta iubita; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legatura sexuala; relatii amoroase. II. Planta erbacee cu frunze în forma de lance, dintate si cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
drăgaică, DRĂGÁICĂ, dragaice, s.f. I. 1. Sarbatoare populara închinata coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Dragaica (I 1); melodie dupa care se executa acest dans. ♢ Expr. A sari (sau a juca) dragaica = a sari ca un nebun, a fi neastâmparat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbracate barbateste) executa acest dans. 3. Târg care se tine la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede ca ar sluti pe oameni; iele. II. Planta erbacee cu fructe lungi si înguste si cu flori galbene-aurii, placut mirositoare; sânziana (Galium verum) – Din bg. dragaika.
dubi, DUBÍ, dubesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A tabaci, a argasi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a baga (pe cineva) la închisoare. 2. Refl. (Despre in, cânepa, etc.) A se muia, a se topi, a se destrama. – Din ucr. dubyty.
duumvir, DUUMVÍR, duumviri s.m. Magistrat din Roma antica însarcinat împreuna cu un altul sa exercite o anumita functie. [Pr.: du-um-] – Din lat. duumvir.
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
efect, EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezulta în mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind într-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ♢ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ♢ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerând ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).
emenagog, EMENAGÓG, s.n. Medicament care provoaca, care favorizeaza menstruatia. – Din fr. emménagogue.
emondaj, EMONDÁJ, s.n. 1. Operatie de taiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de crestere pentru a stimula dezvoltarea lor în înaltime; emondare, emondatie. 2. (Med.) Interventie chirurgicala constând în înlaturarea exostozelor si osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.
epistaxis, EPISTÁXIS s.n. Hemoragie nazala. – Din fr. épistaxis.
erbacee, ERBACÉE, erbacee, adj., s.f. (Planta) care are tulpina subtire, frageda, moale si apoasa, de obicei verde. – Din fr. herbacé, lat. herbaceus.
microfot, MICROFÓT1 s. n. imagine obtinuta prin microfotografiere. (< germ. Mikrophot)
evanghelie, EVANGHÉLIE, evanghelii, s.f. Parte a Bibliei, recunoscuta numai de crestini, care cuprinde viata si învatatura lui Cristos. ♦ Evangheliar. ♢ Expr. Litera (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoiala. A-si baga (sau vârî) capul (sanatos sau teafar, zdravan etc.) sub evanghelie = a-si cauza singur neplaceri, încurcaturi. ♦ Fiecare dintre capitolele din acesta carte, care se citesc în timpul serviciului religios crestin. [Var.: (pop.) vanghélie s.f.] – Din sl. evangelije.
evulsiune, EVULSIÚNE, evulsiuni, s.f. (Rar) Smulgere; scoatere, extragere. [Pr.: -si-u-. – Var.: evúlsie s.f.] – Din fr. évulsion, lat. evulsio, -onis.
exagon, EXAGÓN, exagoane, s.n. V. hexagon.
fatamorgana, FÁTA MORGÁNA s.f. Fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorita caruia imaginile obiectelor aflate la (sau dincolo de) orizont apar ca si cum s-ar reflecta într-o apa. ♦ Aparitie înselatoare, iluzie trecatoare. – Cuv. it.
făgaş, FĂGÁS, fagase, s.n. Urma adânca (si îngusta) sapata în pamânt de suvoaiele apelor de ploaie sau lasata de rotile unui vehicul. ♦ Scobitura sapata pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a usura desprinderea ulterioara a rocii. ♦ Fig. Directie, drum. Si-a orientat cercetarile pe un nou fagas. [Pl si: fagasuri. – Var.: (reg.) haugás, hogás, vagás s.n.] – Din magh. vágás.
fârtai, FÂRTÁI, fârtaie, s.n. (Reg.) Sfert. – Din magh. fertály.
femeiuşcă, FEMEIÚSCĂ, femeiusti s.f. Diminutiv al lui femeie; (admirativ) femeie draguta, vioaie, plina de temperament; (peior.) femeie rea, usoara, neserioasa. 2. Femela. [Pr.: -me-ius-] – Femeie + suf. -usca.
microfizică, MICROFÍZICĂ s. f. ramura a fizicii care se ocupa cu atomii, electronii si particulele analoage; fizica atomica. (< fr. microphysique)
filer, FÍLER1, fileri, s.m. Moneda divizionara în Ungaria, valorând a suta parte dintr-un forint. – Din magh. fillér.
filon, FILÓN, filoane, s.n. Zacamânt cu aspect de placi format în crapaturile scoartei pamântului prin consolidarea magmei sau prin depunerea unor minerale aflate în solutie în apele termale; vâna. – Din fr. filon.
flagelator, FLAGELATÓR, -OÁRE, flagelatori, -oare, adj. (Rar) Care flageleaza. – Din fr. flagellateur.
fonator, FONATÓR, fonatoare, adj.n. (Fon.; în sintagma) Organ (sau aparat) fonator = organ (sau aparat) care produce sunetele vorbirii. – Din fr. phonateur.
foncieră, FONCIÉRĂ, fonciere s.f. (Înv.) Impozit care se platea pentru proprietatile agricole. [Pr.: -ci-e-] – Din fr. foncière.
microfişă, MICROFÍSĂ s. f. 1. fotografie care reproduce la scara redusa pagini de carte, sau alte materiale; microfilm. 2. fisa sumar întocmita. (< fr. microfiche)
frag, FRAG1, fragi, s.m. Mica planta erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina scurta, cu frunze dispuse în rozeta, cu flori albe si cu fructe mici, conice, rosii sau albicioase, comestibile (Fragaria vesca). ♢ Compus: frag de-câmp = capsun. – Din fraga (derivat regresiv).
frag, FRAG2 s.m. v. fraga.
fragă, FRÁGĂ, fragi, s.f. Partea comestibila a fragului1 (considerata în mod gresit drept fruct), compusa din receptaculul carnos si rosu pe suprafata caruia se gasesc presarate fructele. 2. Compus: fraga-tatareasca = planta erbacee cu frunze dintate, cu flori asezate la subsuoara frunzelor si cu fructe rosii (Blitum virgatum). 3. (Reg.; uneori determinat prin "de pom") Duda. [Var.: frag s.m.] – Lat. fraga.
fricativ, FRICATÍV, -Ă, fricative, adj.n. si f. (În sintagma) Consoana fricativa (si substantivat, f.) sau sunet fricativ = consoana sau sunet la a caror pronuntare canalul fonator se strâmteaza astfel încât aerul sa se poata scurge tot timpul emisiunii; consoana constrictiva sau sunet constrictiv. – Din fr. fricatif.
frustra, FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o institutie a lui) de un drept sau de un bun; a pagubi; p.ext. a însela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.
fuzen, FUZÉN, fuzene, s.n. Component al carbunilor, fragil, negru, matasos, care reprezinta fragmente de substanta vegetala. – Din fr. fusain.
gabardină, GABARDÍNĂ s.f. Stofa fina de lâna cu legatura diagonala, care prezinta dungi paralele înclinate pe ambele parti. – Din fr. gabardine. Cf. sp. g a b a r d i n a, germ. G a b a r d i n e.
microfilm, MICROFÍLM s. f. film fotografic pentru reproducerea la scara redusa a documentelor, a unor pagini de carte etc. ♢ (inform.) suport fotografic de informatii; microfisa. (< fr., engl. microfilm, germ. Mikrofilm)
microfermă, MICROFÉRMĂ s. f. mica unitate de productie cu profil agricol, în care lucreaza elevi sau studenti. (< micro1- + ferma1)
microfagocitoză, MICROFAGOCITÓZĂ s. f. fagocitoza a microbilor. (< fr. microphagocitose)
gag, GAG, gaguri, s.n. Efect comic într-un film sau într-o piesa de teatru, care rezulta dintr-o asociere surprinzatoare de situatii contrastante. – Din fr., engl. gag.
gagarinit, GAGARINÍT s.n. Mineral care contine elemente din familia pamânturilor rare. – Din rus. gagarinit.
gagat, GAGÁT s.n. (Min.) Jais. – Din germ. Gagat.
gagic, GAGÍC, gagici, s.m. (Arg.) Amant, iubit. – Din gagica (derivat regresiv).
gagică, GAGÍCĂ, gagice, s.f. (Arg.) Amanta, iubita. – Din tig. gaği "(femeie) netiganca".
gagist, GAGÍST, -Ă, gagisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Actor angajat temporar (si cu leafa). ♦ (La m.) Muzicant angajat cu leafa într-o fanfara militara. – Din fr. gagiste.
gagiu, GAGÍU, gagii, s.m. (Arg.) 1. Om, persoana, tip, individ. 2. Iubit, amant. – Gag[ic] + suf. -iu.
gaică, GÁICĂ, gaici, s.f. 1. Banda (lata) de stofa cusuta la o haina, în spate si în dreptul taliei, pentru a strânge creturile, în scop decorativ etc. 2. Fiecare dintre bentitele de stofa sau de snur fixate în talie la unele haine, prin care se petrece cordonul, cureaua, cingatoarea. ♦ Cheotoare la o haina, facuta din snur sau din gaitan. ♦ Siret cusut la o haina pentru a o putea agata în cui; atârnatoare, agatatoare. – Cf. rus. g a i k a "placa de metal cu gauri pentru a lega doua obiecte; piulita".
gaiţă, GÁIŢĂ1, gaite, s.f. 1. Pasare înrudita cu corbul, de marimea unei ciori, cu penajul brun-roscat, cu dungi albastre si negre pe aripi, cu coada neagra, care poate imita sunetele scoase de alte pasari (Garrulus glandarius). ♢ Gaita de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbeste mult si fara rost. [Pr.: ga-i-] – Cf. bg., scr. g a l i c a.
gaj, GAJ, gajuri, s.n. Garantie depusa în contul unei datorii sau al executarii unei lucrari; bun care se depune drept garantie; amanet, zalog. ♦ Obiect depus, la unele jocuri de societate, de catre cel care a facut o greseala si care se rascumpara prin executarea unei pedepse hazlii. ♦ Asigurare, garantie morala data cuiva. – Din fr. gage.
galantar, GALANTÁR, galantare, s.n. Vitrina (a unui magazin). – Din galanterie (derivat regresiv).
galanterie, GALANTERÍE, galanterii, s.f. 1. Atitudine plina de curtoazie, de tandrete, de amabilitate fata de femei. ♦ Cuvinte curtenitoare adresate unei femei. 2. (Cu sens colectiv) Obiecte marunte de îmbracaminte (manusi, cravate, fulare etc.); magazin în care se desfac asemenea marfuri. – Din fr. galanterie.
gală, GÁLĂ1, gale, s.f. 1. Spectacol (sau sir de spectacole) cu caracter solemn, sarbatoresc, la care participa, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc. ♢ Loc. adj. De gala = de sarbatoare, solemn. 2. (în sintagma) Gala de box = competitie sportiva la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
năstrăpiatră, nastrapiátra adj. f. (reg.; în sintagme) V. nastrapáta.
microdiagnostic, MICRODIAGNÓSTIC s. n. (inform.) microprogram destinat testarii unui subansamblu. (< engl. microdiagnostic)
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galeş, GÁLES, -Ă, galesi, -e, adj. (Despre ochi sau privire; p. ext. despre oameni; adesea adverbial). 1. Dragastos, duios. 2. Melancolic, trist. [Var.: (reg.) gális, -a adj.]. – Din bg. kaleš.
galet, GALÉT1, galeti, s.m. 1. Fragment dintr-o roca sau dintr-un mineral, slefuit si rotunjit prin actiunea marii, a torentelor, a ghetarilor etc. 2. Rola care permite o miscare prin rostogolire. 3. (Text.) Piesa de la masina de filat matase artificiala care întinde firul la iesirea din baia de filare. 4. (Tehn.) Bobina inelara. 5. (Tehn.) Sectiune a unui comutator rotativ. – Din fr. galet.
galic, GÁLIC1 adj.m. (în sintagma) Acid galic = acid organic aromatic, astringent, extras din gogosile de ristic si din coaja de stejar, folosit la fabricarea cernelii negre, a colorantilor si a unor medicamente. – Din. fr. gallique.
microbuz, MICROBÚZ s. n. autobuz mic, pentru un numar redus de pasageri; minibuz. (< fr. microbus)
gama, GÁMA s.m. invar., s.f. 1. S.m. invar. A treia litera a alfabetului grecesc (folosita adesea si ca simbol în matematica, fizica etc.) 2. S.f. (Fiz.: în sintagma) Raze (sau radiatie) gama = radiatie emisa de corpurile radioactive, având o putere de patrundere extrem de mare. 3. S.f. (Fiz.) Unitate de masura a masei egala cu o milionime de gram. – Din fr. gamma.
gamaglobulină, GAMAGLOBULÍNĂ, gamaglobuline, s.f. (Biol.) Proteina din plasma sangvina a persoanelor imune – Din fr. gammaglobuline.
microbism, MICROBÍSM s. n. 1. stare de infectare a organismului cu microbi. 2. pasiune exagerata pentru ceva. (< fr. microbisme)
gambir, GAMBÍR s.m. Numele a doua plante agatatoare subtropicale, din ale caror frunze se obtine un extract folosit ca astringent (Ourouparia si Uncaria gambir). – Din lat. [Ourouparia si Uncaria] gambir, numele stiintific al plantelor.
ganoid, GANOÍD, ganoizi, s.m. (La pl.) Ordin de pesti cu scheletul partial cartilaginos, cu pielea fara solzi sau acoperita de discuri osoase, cu coada împartita în doua parti inegale; (si la sg.) peste din acest ordin. – Din fr. ganoïde.
garagist, GARAGÍST, garagisti, s.m. (Rar) Proprietar al unui garaj de automobile. – Fr. garagiste.
garaj, GARÁJ, garaje, s.n. 1. Cladire sau încapere (special amenajata) pentru adapostirea (si întretinerea ori repararea) autovehiculelor. 2. (în sintagma) Linie de garaj = linie ferata pe care sunt dirijate vagoanele când trebuie sa stationeze mai multa vreme într-o gara sau care face legatura între locul de încarcare si descarcare a vagoanelor si liniile pe care circula efectiv trenurile. – Din fr. garage.
garajist, GARAJÍST, garajisti, s.m. Lucrator într-un garaj, care se ocupa cu întretinerea si repararea automobilelor. – Din fr. garagiste.
gară, GÁRĂ, gari, s.f. Ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe o linie ferata, unde opresc trenurile pentru urcarea si coborârea calatorilor si pentru încarcarea si descarcarea marfurilor. ♢ Gara maritima (sau fluviala) = ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe cheiul unui port maritim (sau fluvial), destinat îmbarcarii si debarcarii calatorilor si bagajelor. – Din fr. gare.
microb, MICRÓB s. n. denumire generica data unor microorga-nisme vegetale sau animale (bacterii, ciuperci, virusuri), agenti transmitatori ai anumitor boli. (< fr. microbe)
gardă, GÁRDĂ, garzi, s.f. 1. Paza, supraveghere efectuata într-o unitate militara, într-o institutie civila etc.; (concr.) persoana sau grup de persoane care asigura aceasta paza. ♢ Garda de onoare = a) subunitate militara care prezinta onorurile unei persoane oficiale; b) paza simbolica instituita în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac aceasta paza. Garda personala = grup de persoane însarcinat cu paza vietii unui demnitar. (în trecut) Garda civica (sau nationala) = unitate compusa din voluntari, care asigura paza si linistea într-un oras. ♢ Loc. adj. De garda = a) care este însarcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de garda; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de functionare obisnuite. Farmacie de garda. ♦ Pozitie a bratelor si a corpului luata de un boxer, de un luptator etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ♢ Expr. A se pune în garda = a) (la scrima) a lua pozitia de aparare sau de atac; b) a-si lua toate masurile de precautie spre a nu fi surprins de un lucru neplacut. (La jocul de sah) Garda sau (rar) garda la regina = avertisment dat partenerului ca regina este amenintata. Garda veche (sau vechea garda) = cei care au participat în trecut la o actiune sociala, politica etc. 2. Aparatoare metalica montata între mânerul si lama unei sabii, unei spade etc. ♢ Garda tragaciului = piesa de protectie a tragaciului la armele de foc. – Din fr. garde.
garderob, GARDERÓB, garderoburi, (1) s.n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s.f. 1. S.n. Dulap în care se pastreaza haine, obiecte de îmbracaminte, lenjerie etc. 2. S.f. Loc special amenajat în salile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lasa în pastrare paltoanele, palariile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor pastrate în depozitul unui teatru. 4. S.f. întreaga îmbracaminte pe care o poseda cineva. – Din fr. garde-robe.
gardină, GÁRDINĂ, gardini, s.f. 1. Santulet facut la capetele din interior ale doagelor unui butoi, în care se fixeaza fundul sau capacul. ♦ Portiunea de doaga dintre capatul de sus si santuletul în care se fixeaza fundul. 2. (Rar) Borul palariei. – Cf. germ. G a r g e l.
gardist, GARDÍST, gardisti, s.m. (În trecut) 1. Agent de politie care facea de paza pe strazile unui oras; sergent de strada. 2. Legionar. [Var.: (1) vardíst s.m.] – Garda + suf. -ist.
gardist, GARDÍST, gardisti, s.m. (În trecut) Agent de politie care facea de paza pe strazile unui oras; sergent de strada. [Var.: vardíst s.m.] – Garda + suf. -ist.
microagregat, MICROAGREGÁT s. n. agregat structural al solului, de dimensiuni mai mici de 0,25 mm. (< fr. microagrégat)
garnisaj, GARNISÁJ s.n. Strat de material asezat pe suprafata unui obiect, a unei constructii etc. pentru a le proteja. ♦ Strat de maracini, de nuiele sau de alt material pus pe fundul sau pe peretii santurilor de scurgere ale unui torent pentru a împiedica eroziunile. – Din fr. garnissage.
garnitură, GARNITÚRĂ, garnituri, s.f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru. ♦ Adaos constând din legume, salata etc., care se serveste la friptura. 2. Piesa sau ansamblu de piese demontabile care completeaza, întaresc sau protejeaza o piesa, micsorându-i uzura; piesa care asigura îmbinarea perfecta a doua elemente prin care circula un fluid. 3. Grup de mai multe lucruri de acelasi gen care împreuna formeaza un ansamblu unitar. ♦ Totalitatea uneltelor, sculelor, pieselor etc. de acelasi fel folosite într-un atelier sau într-o exploatare. ♦ Totalitatea pieselor de acelasi gen ale unei masini. ♢ Garnitura de litere = serie de litere si de semne cu caractere tipografice identice, cuprinzând toate corpurile caracterului respectiv. ♦ Ansamblu format din locomotiva si vagoanele unui tren. 4. Totalitatea jucatorilor care alcatuiesc o echipa sportiva; formatie. – Din fr. garniture.
garofiţă, GAROFÍŢĂ, garofite, s.f. 1. Diminutiv al lui garoafa. 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si flori purpurii; garoafa de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Planta erbacee ornamentala cu tulpina ramificata, cu flori mari, rosii, albe sau pestrite (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofita de munte = planta erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofita Pietrei Craiului = planta erbacee a carei tulpina de 10-20 cm poarta o singura floare purpurie brazdata radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus). – Garoafa + suf. -ita.
garou, GARÓU, garouri, s.n. Banda sau tub, de obicei din cauciuc, care serveste la întreruperea temporara a circulatiei sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la brat), pentru a preveni sau a înlatura o hemoragie. – Din fr. garrot.
gastroscopie, GASTROSCOPÍE, gastroscopii, s.f. Examen vizual al interiorului stomacului cu ajutorul gastroscopului (introdus în stomac prin esofag). – Din fr. gastroscopie.
micodermă, MICODÉRMĂ s. f. ciuperca filamentoasa, cu aspect fragmentat, care vegheaza pe suprafata bauturilor fermentate sau dulci. (< fr. mycoderme)
gat, GAT, gaturi, s.n. (Reg.) Zagaz de pietre ridicat de-a curmezisul unei ape curgatoare (prin care se închide calea pestilor). – Din magh. gát.
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gater, GÁTER, gatere, s.n. Ferastrau mecanic; joagar. – Din germ. Gatter.
gaură, GÁURĂ, gauri, s.f. Scobitura, adâncitura, spartura ivita de la sine sau anume facuta într-un corp, într-un material, în pamânt etc.; cavitate, borta. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se baga cheia în broasca. ♢ Expr. Gaura de sarpe = loc ferit care serveste cuiva ca ascunzatoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaura-n cer = nu va fi o paguba prea mare. (Astron.) Gaura neagra = relicva de dimensiuni reduse a unei stele masive, formata prin prabusire gravitationala, caracterizata prin densitate foarte mare si forta de atractie uriasa si absorbanta. [Pr.: ga-u-] – Lat. •gavula (< cavus).
gauss, GAUSS, gausi, s.m. Unitate de masura a inductiei magnetice în sistemul electromagnetic C.G.S. (centimetru, gram, secunda). – Din fr. gauss.
gavaj, GAVÁJ, gavaje, s.n. (Med.) Hranire cu ajutorul sondei gastrice. – Din fr. gavage.
gaz, GAZ2, gaze, s.n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe întregul volum pe care îl au la dispozitie. ♢ Gaz perfect (sau ideal) = gaz (ipotetic) extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune si volum ramâne constant la orice temperatura. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz combustibil obtinut prin distilarea huilei la temperaturi înalte. Gaz lichefiat = amestec de gaze combustibile usor lichefiabile, obtinut prin extragerea directa din gaze de sonda sau prin distilare din unele produse petroliere, pastrat în stare lichida în butelii. Gaz nobil = fiecare dintre elementele chimice situate în grupa a opta principala a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inertia lor chimica. Gaz solid = combinatie solida de molecule de gaz metan si de apa, care se gaseste în special în zonele unde pamântul este înghetat pâna la mari adâncimi. Gaze naturale = gaze combustibile care emana din pamânt. 2. (La pl.) Nume dat unor substante gazoase toxice sau asfixiante folosite în razboi. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Petrol lampant. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am baut gaz, se spune ca raspuns negativ la o propunere nepotrivita; nici nu ma gândesc! A arde gaz (sau gazul) degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea de pomana. – Din fr. gaz.
gazdă, GÁZDĂ, gazde, s.f. 1. Persoana care primeste pe cineva la sine (dându-i adapost); cel care tine pe cineva la sine în schimbul unei chirii (si cu întretinere platita); stapânul unei case în raport cu oaspetii sai, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) traieste un animal parazit aflat în stare larvara sau adulta. 2. Locuinta ocupata de cineva în calitate de oaspete sau de chirias. 3. (Reg.) Ţaran bogat; chiabur, bogatan. ♢ Loc. adj. De gazda (mare) = din oameni bogati. – Din magh. gazda.
gazel, GAZÉL, gazeluri, s.n. Poezie (orientala) cu forma fixa alcatuita din distihuri si care de obicei cânta dragostea si vinul. – Din fr. ghazel.
micanită, MICANÍTĂ s. f. izolant electric obtinut prin aglomerarea cu selac a fragmentelor de mica. (< fr. micanite)
gazifica, GAZIFICÁ, gazífic, vb. I. Tranz. 1. A transforma un combustibil solid sau lichid într-un combustibil gazos cu o compozitie chimica diferita de aceea a substantei din care provine. 2. A dispersa un lichid în masa unui gaz2 (pentru a extrage titeiul prin eruptie). [Var.: gazeificá vb. I.] – Gaz2 + suf. -ifica (dupa fr. gazéifier).
miază, MIÁZĂ s. f. plaga superficiala provocata de larvele unor muste. (< fr. myiase)
gazometru, GAZOMÉTRU, gazometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara cantitatea de gaz2 care trece printr-o conducta. 2. Rezervor în care se înmagazineaza gazul2 de iluminat produs de o uzina, pentru a fi distribuit consumatorilor. – Din fr. gazomètre.
găgăuţă, GĂGĂÚŢĂ, gagauti, -e, s.m. si f. Persoana prostanaca, toanta. – Et. nec.
găgăuz, GĂGĂÚZ, -Ă, gagauzi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care apartine unei populatii de origine turca, dar de religie crestina, care locuieste în România (Dobrogea), în sudul Republicii Moldova, Ucraina, Bulgaria, Turcia. 2. Adj. Care apartine gagauzilor (1), privitor la gagauzi. – Din tc. gagavuz.
gălăgie, GĂLĂGÍE s.f. Zgomot puternic (de glasuri, de masini etc.); larma, harmalaie, taraboi. [Var.: (reg.) halagíe s.f.] – Et. nec.
gălăgios, GĂLĂGIÓS, -OÁSĂ, galagiosi, -oase, adj. Care face (multa) galagie; zgomotos. [Pr.: -gi-os] – Galagie + suf. -os.
gălbăgios, GĂLBĂGIÓS, -OÁSĂ, galbagiosi, -oase, adj. Palid si tras la fata. [Var.: galbaciós, -oása, galbaciosi, -oase adj.] – Din galbeaza + suf. -os.
gămălie, GĂMĂLÍE, gamalii, s.f. Parte îngrosata în forma de sfera mica de la capatul unui ac, al unui chibrit etc. – Din magh. gomoly.
gărgăun, GĂRGĂÚN, gargauni, s.m. 1. Viespe mare, de padure, cu ac foarte veninos, care produce un puternic zgomot specific atunci când zboara; barzaun (Vespa crabro). 2. Fig. (La pl.) Pretentii nejustificate, fumuri. ♢ Expr. A fi cu (sau a avea) gargauni în (sau la) cap = a avea idei ciudate, anormale, extravagante; a fi extrem de încrezut. A scoate (cuiva) gargaunii (din cap) = a face (pe cineva) sa renunte la ideile ciudate, anormale, extravagante pe care le are. [Var.: gargaúne s.m.] – Et. nec.
găselniţă, GĂSÉLNIŢĂ1, gaselnite, s.f. Fluture mic, de culoare rosie-cenusie cu cercuri albe, ale carui larve rod fagurii de miere; molia-stupilor (Galleria melonella). – Din bg. gasenica "omida" (dupa derivatele în -elnita).
mezosferă, MEZOSFÉRĂ s. f. 1. învelis între 1200 si 2900 km în adâncimea Pamântului, în care predomina sulfurile si oxizii metalelor grele (fier, nichel si magneziu). 2. strat atmosferic dintre stratosfera si ionosfera. (< fr. mésosphère)
găzdac, GĂZDÁC, -Ă, gazdaci, -ce, adj. (Reg.) Bogat, înstarit; chiabur. – Magh. gazdag.
mezomorf, MEZOMÓRF, -Ă adj. (despre starea de agregare a materiei) intermediar între starea amorfa si cea cristalina. (< fr. mésomorphe)
gâdila, GÂDILÁ, gâdil, vb. I. Tranz. 1. A produce, prin atingeri usoare asupra unor parti ale corpului, o senzatie particulara, care provoaca cuiva un râs convulsiv nestapânit. ♦ Refl. A fi sensibil la asemenea atingeri (reactionând printr-un râs convulsiv). 2. Fig. A produce cuiva o senzatie placuta, o placere; a flata (în mod exagerat) pe cineva. [Var.: gâdilí vb. IV] – Din bg. gadel mi je "ma gâdila".
mezometru, MEZOMÉTRU s. n. pliu peritoneal care leaga uterul de peretele abdominal, corespunzând ligamentelor largi. (< fr. mésomètre)
gâgâi, GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâste sau rate) A scoate strigate caracteristice speciei. – Formatie onomatopeica. Cf. g a [ g a ].
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
gândire, GÂNDÍRE gândiri, s.f. 1. Facultate superioara a creierului omenesc, care reflecta în mod generalizat realitatea obiectiva prin notiuni, judecati, teorii etc. ♢ Gândire laterala v. lateral. 2. Factor ideal care constituie reflectarea realitatii obiective; spirit, constiinta. 3. Idee, gând (1), cuget; meditatie, reflectie. 4. Imaginatie, fantezie. – V. gândi.
mezocolon, MEZOCOLÓN s. n. pliu peritoneal care leaga colonul3 cu peretele abdominal posterior. (< fr. mésocôlon)
gârlă, GÂRLĂ, gârle, s.f. 1. Apa curgatoare (mai mica); brat al unei ape curgatoare. ♢ Expr. (Fam.) A se duce pe gârla = a se pierde, a se risipi. A da pe gârla = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) în mare cantitate, din belsug. 2. Depresiune alungita (si sinuoasa) aflata în lunca unei ape curgatoare si care, acoperita de apa, leaga de obicei un râu de lacurile sau de baltile din jurul acestuia. – Din bg. garlo.
defensism, DEFENSÍSM s.m. Atitudine a reactiunii din primul razboi mondial, care, sub lozinca "apararii patriei", urmarea atragerea maselor în acest razboi. [< fr. défensisme].
gât, GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om si la unele animale) care uneste capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agata etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbratisa (cu caldura) pe cineva; b) a coplesi, a obosi pe cineva cu manifestarile de dragoste. A-si rupe (sau a-si frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-si pierde situatia (buna) în urma unor greseli; a fi arestat, condamnat în urma savârsirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhata) de gât (pe cineva) = a însfaca (pe cineva), a cere socoteala (cu violenta), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretentii (neîntemeiate); a face galagie, scandal. A da (o bautura) pe gât = a bea repede (dintr-o singura înghititura sau din câteva înghitituri). A fi satul pâna în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiti; b) a nu se putea împaca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de bautura câta se poate bea dintr-o singura înghititura. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezinta asemanare cu gâtul (1). ♢ Pruna cu gât = pruna gâtlana. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ "înghititura".
gâtlan, GÂTLÁN, gâtlane, s.n., GÂTLÁN, -Ă, gâtlani, -e, adj. 1. S.n. (înv. si reg.) Gât (1). 2. Adj. (în sintagma) Pruna gâtlana (si substantivat, f.) = varietate de prune alungite la unul din capete; pruna cu gât. – Gâlt (înv. "gât" < sl.) + suf. -an.
gâtlej, GÂTLÉJ, gâtlejuri, s.n. Partea interioara a gâtului (1), cuprinzând faringele cu esofagul si laringele cu traheea; beregata, gâtita, înghititoare. – Gâlt (înv. "gât" < sl.) + suf. -ej.
gealău, GEALĂU, gealaie, s.n. Rindea (mare). – Din magh. gyaló.
geamăn, GEÁMĂN, -Ă, gemeni, -e, adj. 1. (Despre fiinte; adesea substantivat) Care a fost nascut odata cu alta fiinta si de catre aceeasi mama sau femela. ♦ (Pop.; substantivat, m.pl.art.) Constelatie care apartine Caii-Laptelui, formata din doua stele principale (numite Castor si Polux) si un numar de stele mai putin stralucitoare. ♦ (Despre plante) Care are doua tulpini crescute din aceeasi radacina; (despre fructe) crescute lipite câte doua. 2. (Anat.; în sintagma) Muschii gemeni = muschii, dispusi pereche, ai gambei. [Var.: (rar) gémen, -a adj.] – Lat. geminus.
metroragie, METRORAGÍE s. f. hemoragie uterina în afara menstruatiei. (< fr. métrorragie)
geliv, GELÍV, -Ă, gelivi, -e, adj. (Despre roci sau alte materiale) Care se dezagrega relativ usor sub actiunea îngheturilor si a dezgheturilor repetate. – Din fr. gélif.
geloză, GELÓZĂ s.f. (Biol.) Agar-agar. – Din fr. gélose.
gelui, GELUÍ, geluiesc, vb. IV. Tranz. A netezi cu gealaul suprafata unei piese de lemn; p. gener. a rindelui. – Din magh. gyalulni.
gemă, GÉMĂ, geme, s.f. Nume generic pentru orice piatra pretioasa translucida. ♦ Bijuterie sau obiect de arta facut dintr-o piatra pretioasa sau semipretioasa pe care sunt gravate figuri ori motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma) Sare gema = sare de bucatarie cristalizata, extrasa ca atare dintr-o salina; halit2. – Din fr. gemme, lat. gemma.
metroelitrorafie, METROELITRORAFÍE s. f. sutura a peretelui vaginal anterior, sau a fetei anterioare a colului uterin cu peretele posterior al vaginului. (< fr. métro-élytrorrhaphie)
metreză, METRÉZĂ s. f. instrument pentru masurarea lungimii filmelor si a benzilor de magnetofon. (< fr. métreuse)
metraj, METRÁJ s. n. lungime în metri a unui material, a unei pelicule. (< fr. métrage)
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
generaţie, GENERÁŢIE, generatii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi vârsta. ♢ Expr. Din generatie în generatie = din tata în fiu; de la o epoca la alta (pâna la noi). ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut în acelasi an. 3. (în sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
genere, GÉNERE s.n. invar. (În sintagma) În genere = în general; în mod obisnuit, de obicei. – Din it. [in] genere.
generic, GENÉRIC, -Ă, generici, -ce, adj. Care apartine unei categorii întregi, privitor la o categorie întreaga (de fiinte, obiecte, fenomene); care cuprinde toate cazurile de acelasi fel. ♦ (Substantivat, n.) Partea de la începutul sau de la sfârsitul unui film, în care sunt indicate numele principalilor realizatori ai filmului respectiv. – Din fr. générique.
metopag, METOPÁG s. m. monstru format din doi indivizi, reuniti frunte la frunte. (< fr. métopage)
gentil, GENTÍL, -Ă, gentili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Amabil, politicos, curtenitor, îndatoritor. ♦ (înv.) Dragut, placut, nostim. – Din fr. gentil, it. gentile.
genulieră, GENULIÉRĂ s.f. (Mil.) 1. Diferenta de nivel între planul de asezare al unui tragator si nivelul liniei de ochire. 2. Diferenta de nivel între nivelul platformei de tragere si partea inferioara a crenelului, în lucrarile de fortificatii. [Pr.: -li-e-] – Din fr. genouillère.
metodică, METÓDICĂ s. f. 1. ramura a pedagogiei care studiaza principiile si metoda de predare proprii fiecarui obiect de studiu. 2. lucrare pedagogica în care sunt expuse metode la un anumit obiect de studiu. (< germ. Methodik, rus. metodika)
metisaj, METISÁJ s. n. metisare. (< fr. métissage)
geodă, GEÓDĂ, geode, s.f. 1. Agregat de minerale format prin depunere în cavitatile largi ale rocilor. 2. (Med.) Cavitate patologica în diverse tesuturi. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géode.
geodinamic, GEODINÁMIC, -Ă, geodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina care studiaza modificarile scoartei terestre sub actiunea diferitilor agenti. 2. Adj. De geodinamica (1). [Pr.: ge-o-] – Din fr. géodynamique.
geomagnetic, GEOMAGNÉTIC, -Ă, geomagnetici, -ce, adj. Care apartine magnetismului terestru sau geomagnetismului, privitor la magnetismul terestru sau la geomagnetism. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géomagnétique.
geomagnetism, GEOMAGNETÍSM s.n. Ramura a geofizicii care studiaza magnetismul terestru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géomagnétisme.
geranium, GERÁNIUM s.n. (în sintagma) Ulei de geranium = ulei eteric cu miros de trandafir obtinut din unele specii de plante. [Pr.: -ni-um. – Var.: gerániu s.n.] – Din fr. géranium.
germanic, GERMÁNIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care apartine sau care este caracteristic germanilor si popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani si la popoarele înrudite cu ei. ♢ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul si în nordul Europei, extinse cu vremea si în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanica = studiul limbilor si al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.
germicid, GERMICÍD, germicide (germicizi), s.n. (m.) Substanta, agent care distruge germenii daunatori omului, animalelor si plantelor. – Din fr. germicide.
meticulos, METICULÓS, -OÁSĂ adj. (despre oameni) care lucreaza cu multa atentie, cu scrupule exagerate; tipicar, pedant. ♢ (si adv.) facut cu grija deosebita pentru amanunte; minutios, scrupulos. (< fr. méticuleux, lat. meticulosus)
gheaţă, GHEÁŢĂ, (2) gheturi, s.f., adj. invar. 1. S.f. Apa aflata în stare solida, în urma înghetarii. ♢ Expr. A se da cu patinele pe gheata = a patina2. A (se) sparge sau a (se) rupe gheata = a disparea sau a face sa dispara atmosfera ori senzatia de jena existenta la un moment dat; a (se) înlatura primele dificultati în bunul mers al unei actiuni. ♦ (Reg.) Grindina, piatra (I 7). 2. S.f. (La pl.) Întinderi mari de gheata (1) aflate pe uscat sau pe apa. ♢ Loc. adj. De gheata = indiferent, nepasator, nesimtitor. 3. S.f. Senzatie neplacuta de raceala, provocata de frica, emotie etc. 4. S.f. Planta erbacee cu flori mici, albe, roz sau rosii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamana cu cristalele de gheata (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S.f. Planta erbacee cu tulpina carnoasa, ramificata, cu frunze ovale-rotunde si cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau rosii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheata = bani în numerar, platiti pe loc, bani lichizi (2), bani pesin. – Lat. glacia (= glacies).
gherdan, GHERDÁN, gherdane, s.n. (Înv.) Sirag de margele, de margaritare, de pietre scumpe sau de galbeni (3). [Var.: ghiordán s.n.] – Din tc. gerdan "gât", gerdanlick "colier".
ghid, GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s.m. si f., (2) ghiduri, s.n. 1. S.m. si f. Persoana care conduce si îndrumeaza un grup de turisti, un grup de vizitatori ai unei expozitii etc., dându-le explicatiile necesare; calauza, cicerone. 2. S.n. Carte cuprinzând informatii de calatorie, harti, planuri, îndrumari etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o tara, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S.n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu1 (3) în care are loc propagarea ghidata a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
ghidaj, GHIDÁJ, ghidaje, s.n. 1. Faptul de a ghida. 2. Dispozitiv (1) mecanic fix al unui mecanism (1), care permite deplasarea unei piese mobile doar într-o anumita directie si între anumite limite. – Din fr. guidage.
ghijoagă, GHIJOÁGĂ, ghijoage, s.f. (Reg.) Cal batrân si slab; mârtoaga. – Probabil contaminare între ghiuj si mârtoaga.
ghimber, GHIMBÉR s.m. Planta erbacee din regiunile tropicale, cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice (Zingiber officinale). [Var.: ghimbír s.m.] – Din magh. gyömbér.
ghintui, GHINTUÍ, ghintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prevedea cu ghinturi (1) teava unei arme de foc, a executa ghinturi la o teava a unei arme de foc. 2. A fereca (1) cu ghinturi (2) un buzdugan, o ghioaga etc. – Ghint + suf. -ui.
ghioagă, GHIOÁGĂ, ghioage, s.f. 1. Arma veche de lupta, alcatuita dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capatul bombat si ghintuit. P.gener. Ciomag, bâta, maciuca. 2. Capatul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.
ghiob, GHIOB, ghioburi, s.n. (Reg.) Putina (de brânza). – Cf. magh. d ö b ö n y.
ghiogar, GHIOGÁR, ghiogari, s.m. (Reg.) Om care mâna vitele (cu ghioaga). [Pr.: ghio-] – Din ghioaga + suf. -ar.
ghiont, GHIONT, ghionti (ghionturi), s.m. (n.) Lovitura data cuiva cu pumnul sau cu cotul (pentru a-l îmbrânci, a-i atrage atentia etc.); ghiold, brânci2. – Et. nec.
ghipcan, GHIPCÁN, ghipcani, s.m. (Reg.) Mârtoaga, gloaba. – Et. nec.
ghiu, GHIU, ghiuri, s.n. Bara de lemn sau de metal, fixata cu un capat de partea inferioara a arborelui (4) din pupa1 unei nave cu pânze, de care se leaga marginea de jos a velei. – Din fr. gui.
gibon, GIBÓN, giboni, s.m. Gen de maimute antropoide cu membrele anterioare foarte lungi, fara coada, cu blana neagra sau cenusie, care traiesc în padurile tropicale din Asia, Sumatra, Java etc. (Hylobates); animal care face parte din acest gen. – Din fr. gibbon.
gig, GIG, giguri, s.n. Val mare de pânza. – Magh. vég.
gigea, GÍGEA adj. invar. (Fam.; în limbajul copiilor) Frumos, dragut. – Din tc. cici.
gilbert, GÍLBERT, gilberti, s.m. (Fiz.) Unitate de masura (tolerata) a tensiunii magnetice si magnetomotoare. [Pr.: jilber – Abr.: Gb] – Din engl., fr. gilbert.
gilotaj, GILOTÁJ s.n. (Poligr.) Acoperirea cu un strat protector a cliseelor zincografice. – Din fr. gillotage.
gingaş, GÍNGAS (GINGÁS), -Ă, gingasi, -e, adj. 1. (Despre fiinte si obiecte) Plapând, firav; delicat, fin1. ♦ (Despre manifestarile fiintelor) Plin de delicatete (sufleteasca); sensibil. 2. (Despre oameni si animale) Mofturos, dificil la mâncare. ♦ (Despre plante) Care nu rezista la frig sau la caldura excesiva. 3. (Despre lucruri, actiuni etc.) Care cere multa pricepere pentru a putea fi dus la bun sfârsit; anevoios, dificil. – Din magh. dial. dsingás.
gingăşie, GINGĂSÍE, gingasii, s.f. 1. Calitate a ceea ce este gingas, plapând, firav, delicat, fin1; fragezime, gratie, delicatete. ♦ Manifestare plina de delicatete, de sensibilitate, de duiosie. 2. Însusirea unei plante de a nu putea rezista frigului sau caldurii excesive. – Gingas + suf. -ie.
gingirlie, GINGIRLÍE, gingirlii, adj.f. (Înv.; în sintagma) Cafea gingirlie = cafea turceasca cu caimac. – Cf. tc. c i c i l i "dragut, nostim".
girus, GÍRUS, girusuri, s.n. (Anat.; în sintagma) Girus cerebral = circumvolutie. – Din lat. gyrus.
giulgiu, GIÚLGIU, giulgiuri, s.n. Pânza subtire si fina care se asterne peste ceva, care acopera ceva. ♦ Pânza cu care se acopera mortul; lintoliu. [Var.: giúlgi s.n.] – Din magh. gyolcs.
giumbuşluc, GIUMBUSLÚC, giumbuslucuri, s.n. Fapta, atitudine, vorba care înveseleste, distreaza; caraghioslâc, ghidusie, giumbus; (peior.) gluma de prost gust. – Din tc. cümbüslük.
giurgină, GIURGÍNĂ, giurgine, s.f. (Înv.) Dans de origine turceasca (cu figuri si gesturi caraghioase). ♢ Expr. A juca (pe cineva) giurgina = a însela, a pacali, a amagi (pe cineva). – Din tc. curcuna.
glaciar, GLACIÁR, -Ă, glaciari, -e, adj. 1. (În sintagma) Perioada (sau epoca, era) glaciara = perioada din era cuaternara (sau p. gener., dintr-o alta era) în care ghetarii ocupau regiuni foarte întinse pe pamânt si în care alternau intervalele reci cu cele calde. ♦ Care apartine acestei perioade, privitor la aceasta perioada. 2. Provenit din topirea ghetarilor; rezultat în urma actiunii ghetarilor. Lac glaciar. Eroziune glaciara. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. glaciaire.
glagole, GLAGÓLE s.f. invar. V. glagore.
glagolitic, GLAGOLÍTIC, -Ă, glagolitici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet glagolitic sau scriere glagolitica = alfabet întocmit dupa modelul literelor mici grecesti si folosit în unele scrieri slave bisericesti. Litera glagolitica = litera care apartine alfabetului glagolitic. – Din fr. glagolitique.
glagore, GLAGÓRE s.f. invar. (Pop.) Minte, pricepere. [Var.: glagóle s.f. invar.] – Din sl. glagolŭ "numele literei chirilice g".
metamer, METAMÉR, -Ă I. adj. (chim.; despre corpuri) care prezinta metamerie. II. s. n. 1. segment primitiv al embrionului, provenind din mezoderm, care se scindeaza în fragmente regulate. 2. fiecare dintre segmentele din care este format corpul la viermi si la artropode. (< fr. métamère)
metamagnetism, METAMAGNETÍSM s. n. forma specifica a proprietatilor magnetice ale unor corpuri. (< fr. métamagnétisme)
metalurgie, METALURGÍE s. f. 1. stiinta care studiaza proprietatile fizice si chimice ale metalelor si ale aliajelor lor, procesele fizice care au loc la extragerea metalelor din minereuri si la elaborarea aliajelor. 2. tehnica extragerii metalelor si a elaborarii aliajelor, precum si a prelucrarii lor în semifabricate. (< fr. métallurgie)
glicerină, GLICERÍNĂ s.f. Alcool cu aspect de lichid uleios, incolor, inodor, dulceag, extras din grasimi sau fabricat sintetic, având diverse întrebuintari în industrie, în medicina si în cosmetica. – Din fr. glycérine.
glicerofosforic, GLICEROFOSFÓRIC adj.m. (În sintagma) Acid glicerofosforic = combinatie a acidului fosforic cu glicerina. – Din fr. glycérophosphorique.
glicină, GLICÍNĂ, glicine, s.f. Arbust decorativ agatator, având flori asemanatoare cu ale salcâmului, albastre sau violete si parfumate (Wistaria sinensis). – Din fr. glycine.
gliptogeneză, GLIPTOGENÉZĂ s.f. (Geol.) Proces de nivelare a scoartei Pamântului sub actiunea agentilor externi. – Din fr. glyptogenèse.
gloabă, GLOÁBĂ, gloabe, s.f. 1. Cal slab, prapadit (si batrân); mârtoaga. 2. Amenda care se aplica cuiva ca urmare a savârsirii unor delicte sau crime. ♦ Taxa care se platea în trecut în scopul interzicerii redeschiderii unui proces. – Din sl. globa.
glob, GLOB, (1, 2) globuri, s.n., (3) globi, s.m. 1. S.n. Corp sferic sau sferoidal. ♦ Spec. Corp sferic, de sticla sau de portelan, montat la o lampa sau la un bec. ♦ Spec. (Si în sintagmele glob terestru, pamântesc sau geografic) Obiect sferic pe a carui suprafata exterioara este reprezentat aspectul continentelor, marilor si oceanelor care alcatuiesc planeta noastra. ♢ Glob ceresc = obiect sferic pe a carui suprafata exterioara este reprezentat aspectul boltii ceresti. 2. S.n. Planeta locuita de oameni; Pamântul. 3. S.m. (În sintagma) Glob ocular (sau al ochiului) = parte a ochiului, de forma sferoidala, adapostita în orbita. – Din fr. globe, lat. globus.
metalimbaj, METALIMBÁJ s. n. 1. orice sistem lingvistic cu ajutorul caruia este posibil sa se analizeze simbolurile si structurile unei limbi; metalimba. 2. (inform.) limbaj de descriere adaptat la o definitie formala a limbajelor de programare. (dupa fr. métalangage)
glod, GLOD, gloduri, s.n. (Pop.) 1. Noroi1; loc, teren, drum noroios. 2. Bulgare de pamânt uscat sau înghetat. – (1) Cf. magh. g a l á d, (2) rus. g l u d a.
glomerulă, GLOMERÚLĂ, glomerule, s.f. 1. Agregat de pamânt de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formatie anatomica cu aspect de ghem, alcatuita din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin cresterea laolalta a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescenta în care florile par a fi prinse la acelasi nivel de o axa. [Var.: glomerúl s.n.] – Din fr. glomérule.
metagramă, METAGRÁMĂ s. f. 1. schimbare a unei litere într-un cuvânt. 2. problema enigmistica, în versuri sau în imagini, constând în obtinerea unui cuvânt nou prin anagramare si înlocuirea unei vocale cu alta. (fr. métagramme)
metageometrism, METAGEOMETRÍSM s. n. teorie care afirma posibilitatea existentei unui numar mai mare de dimensiuni decât cele trei stabilite de Euclid pentru formele spatiale. (< fr. métagéométrisme)
metageneză, METAGENÉZĂ s. f. 1. (biol.) alternanta a doua generatii, sexuata si asexuata. 2. (petr.) faza finala, geochimica, a procesului de incarbonizare. (< fr. métagenèse)
metagenetic, METAGENÉTIC, -Ă adj. 1. referitor la metageneza. 2. care se produce dupa fecundatie. (< germ. metagenetisch)
metagalaxie, METAGALAXÍE s. f. 1. sistem ipotetic în care ar fi înglobate galaxiile. 2. ansamblul nebuloaselor extragalactice de la care se pot receptiona radiatii. (< fr. métagalaxie)
gluconic, GLUCÓNIC adj.m. (În sintagma) Acid gluconic = acid obtinut din glucoza, cu numeroase folosiri în medicina. – Din fr. gluconique.
metafizic, METAFÍZIC, -Ă I. adj. referitor la metafizica. II. s. f. 1. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simturi, care depasesc cadrul experientei. 2. metoda de cunoastere, opusa dialecticii, care considera fenomenele izolate unele de altele si imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de crestere si neaga contradictiile interne ale fenomenelor. (< fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)
goblen, GOBLÉN, goblenuri, s.n. Tapiserie, broderie sau tesatura artistica facuta din fire colorate, reprezentând o imagine plastica. – Din fr. [manufacture des] Gobelins (n.pr.).
godia, GODIÁ, godiez, vb. I. Intranz. (Mar.) A vâsli cu ajutorul unei rame asezate la pupa, facând ca barca sa înainteze în zigzag. [Pr.: -di-a] – Din fr. godiller.
gofraj, GOFRÁJ, gofraje, s.n. Serie de cute paralele (si ondulate) aplicate pe o tesatura, pe o tabla, pe o hârtie etc. ♦ Efect de finisare a unor tesaturi, constând în aplicarea de desene imprimate în relief. – Din fr. gaufrage.
gogonat, GOGONÁT, -Ă, gogonati, -te, adj. 1. (Despre obiecte, parti de obiecte etc.) Care are o forma (relativ) sferica, umflata; gogonet. 2. Fig. (Mai ales despre minciuni, gafe) Mare, exagerat. – Gogon (reg. "mic obiect sferic" – et. nec.) + suf. -at.
gogonea, GOGONEÁ, gogonele, s.f. (Mai ales la pl.) Fructul neajuns la maturitate al patlagelelor rosii, de culoare verde sau verde-rosiatica, din care se fac muraturi. – Gogon (reg. "mic obiect sferic" – et. nec.) + suf. -ea.
gogoriţă, GÓGORIŢĂ (GOGORÍŢĂ), gogorite, s.f. Fiinta imaginara cu care se sperie copiii. ♦ Fig. Amenintare mincinoasa, neîntemeiata (care încearca sa sperie, sa intimideze pe cineva). – Et. nec.
gol, GOL2, GOÁLĂ, goi, goale, adj., GOL2, goluri, s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbracaminte. V. dezbracat, nud, descult. ♢ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina rupta în coate; b) (a fi îmbracat) saracacios; (a fi) sarac. Adevarul gol (-golut) = adevar spus direct, fara menajamente; adevar evident, care nu poate fi negat. Minciuna goala = minciuna evidenta. ♦ Care are haine putine, care este saracacios (sau prea usor) îmbracat; p. ext. sarac. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre pasari sau alte animale) Golas (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereti) Care nu are agatat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetatie, cu case etc. sau care este fara fiinte, pustiu. ♦ Care nu are acoperis sau nu este acoperit. ♢ Expr. Sub cerul gol = a) fara adapost; b) afara, în aer liber. Pe pamântul gol sau pe scândura goala = fara asternut, direct pe pamânt sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goala. 4. (Despre recipiente, spatii închise etc.) Care nu contine nimic înauntru; desert. ♢ (Substantivat) Suna a gol. ♢ Expr. Cu mâna goala = a) fara nici un dar, fara nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o arma asupra sa. Pe inima goala sau pe stomacul gol = fara sa fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fara temei, fara fond; neîntemeiat. II. S.n. Spatiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ♢ Gol de aer = zona din atmosfera unde o aeronava întâlneste un curent de aer descendent. Gol de productie = stagnare temporara a productiei. ♢ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteza în jos); b) cu privirea fixa, fara tinta; c) fara folos, zadarnic. ♢ Expr. A umple un gol = a completa o lipsa, a satisface o nevoie reala. A simti un gol la (sau în) stomac = a avea o senzatie neplacuta de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trada, a (se) demasca. (În superstitii) A(-i) iesi (cuiva) cu gol(ul) = a iesi înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetatie, de asezari. – Din sl. golŭ.
golaveraj, GOLAVERÁJ, golaveraje, s.n. Raportul sau diferenta dintre golurile marcate si cele primite de o echipa la unele jocuri sportive, care departajeaza între ele doua echipe aflate la egalitate de puncte. – Din fr. goal-average.
golf, GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv, între doua sau patru persoane, în care se urmareste introducerea unei mingi mici si dure în mai multe gauri succesive (aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o crosa. 2. (În sintagma) Pantaloni golf = pantaloni (initial de sport) mai largi decât cei obisnuiti, legati strâns dedesubtul genunchiului, cu faldurile cazând (pâna deasupra gleznei) peste legatura. – Din engl., fr. golf.
goliard, GOLIÁRD, goliarzi, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care cânta bucuria de a trai; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.
golicică, GOLICÍCĂ, golicele, s.f. Planta glabra cu frunzele sinuos dintate (Myagrum perfoliatum). – Gol + suf. -icica.
gomaj, GOMÁJ s.n. (Tehn.) Blocare a segmentilor în canalele din piston, ca urmare a depunerii reziduurilor de ardere. – Din fr. gommage.
gondolă, GONDÓLĂ, gondole, s.f. 1. Barca lunga, putin adânca, cu fundul plat, cu prora (si pupa) ridicata si încovoiata, manevrata cu o singura vâsla, folosita la Venetia. 2. Raft, suport în forma de gondola (1) pe care este asezata marfa într-un magazin cu autoservire. 3. Nacela în care se afla motorul unui dirijabil. – Din it. gondola, fr. gondole.
gonfalon, GONFALÓN, gonfaloane, s.n. Steag de razboi în evul mediu, cu partea libera despicata în trei sau patru cozi. – Din fr. gonfalon.
gonfalonier, GONFALONIÉR, gonfalonieri, s.m. 1. Purtatorul steagului sau insignelor unui stat, unui oras, unei institutii în vechile republici italiene. 2. Numele unor magistrati superiori din vechile republici italiene. – Din it. gonfaloniere.
mesmerism, MESMERÍSM s. n. 1. doctrina lui Mesmer, care sustine existenta magnetismului animal. 2. metoda terapeutica bazata pe magnetismul animal. (< fr. mesmérisme)
gonococ, GONOCÓC, gonococi, s.m. Microb patogen care provoaca blenoragia. – Din fr. gonocoque.
gonoree, GONORÉE s.f. (Med.) Blenoragie. – Din fr. gonorrhée.
gordian, GORDIÁN adj. (În sintagma) Nod gordian = dificultate extrem de mare, greu sau imposibil de rezolvat. [Pr.: -di-an] – Din fr. [noeud] gordien.
gordună, GORDÚNĂ, gordune, s.f. (Reg.) Contrabas. – Magh. gordon.
gospodărie, GOSPODĂRÍE, gospodarii, s.f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, îndeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa1. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (înrudite) care o locuiesc, traind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreuna, având buget comun si valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.
gostat, GOSTÁT, gostaturi, s.n. (Iesit din uz) Gospodarie (agricola) de stat. – Go[spodarie agricola de] stat.
goz, GOZ, gozuri, s.n. (Reg.; cu sens colectiv) Resturi nefolositoare de materii vegetale; p. gener. gunoi, murdarie. [Var.: gózura s.f.] – Din magh. gaz.
mesaj, MESÁJ s. n. 1. informatie, comunicare; stire, veste. ♢ comunicare telefonica la biroul postal, care este transmisa destinatarului pe cale postala. 2. comunicare oficiala adresata de seful statului catre armata, catre popor etc. ♢ forma de comunicare larg uzitata la nivelul sefilor de state si de guverne, prin care se exprima puncte de vedere sau propuneri privind solutionarea unor probleme importante si de actualitate ale relatiilor internationale. 3. încarcatura de idei si de sentimente, de semnificatii si de atitudini a unei opere de arta. 4. ~ genetic = cantitatea de informatii din moleculele acidului ribonucleic ale unui organism. 5. (cib.) lot de informatii formând un tot inteligibil sau exploatabil si transmis deodata. (< fr. message)
grad, GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unitati de masura pentru diverse marimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scari de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ♢ Grad de libertate = indice care arata posibilitatile de miscare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponentilor marimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponentii monoamelor care alcatuiesc un polinom. ♢ Ecuatie de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuatie a carei necunoscuta e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scara de reper, de masura. 4. Valoare a unei marimi, considerata în raport cu o valoare de referinta. ♢ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizeaza un proces tehnic, o însusire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparatie V. comparatie. 7. (Urmat de determinari) Treapta, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situatie etc. data). ♢ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ♢ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor institutii; fiecare dintre treptele ierarhiei unor functii; p. ext. loc pe care îl ocupa cineva în ierarhia unor functii; persoana care ocupa o anumita functie în aceasta ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
mesager, MESAGÉR, -Ă s. m. f. 1. purtator al unui mesaj; sol. 2. fractiune celulara de acid ribonucleic, care exercita o influenta genetica determinanta asupra celulelor unui organism. (< fr. messager, it. messaggero)
mesagerie, MESAGERÍE s. f. sistem de transport rapid al marfurilor, cu trenul, în vagoane speciale, cu vaporul sau autocamionul. ♢ oficiu de expediere a pachetelor, a marfurilor. (< fr. messagerie, it. messaggeria)
merotomie, MEROTOMÍE s. f. 1. fragmentare chirurgicala a unei celule. 2. (biol.) fragmentare a celulei sau a organismului, din care rezulta si parti nenucleate. (< fr. mérotomie)
grafit, GRAFÍT s.n. Carbon natural aproape pur, cristalizat în sistemul hexagonal, de culoare cenusie-neagra si cu luciu metalic, având numeroase folosiri în industrie. – Din fr. graphite.
grafolog, GRAFOLÓG, -OÁGĂ, grafologi, -oage, s.m. si f. V. grafolog.
merogonie, MEROGONÍE s. f. fecundare a unui fragment nucleat din oosfera. (< fr. mérogonie)
grafoman, GRAFOMÁN, grafomani, s.m. Maniac al scrisului. ♦ Reclamagiu1. – Din grafomanie (derivat regresiv).
grafplotter, GRAF-PLÓTTER, graf-plottere, s.n. (Electron., inform.) Dispozitiv periferic prin intermediul caruia se poate genera o imagine grafica pe un suport material; plotter. [Pr.: -plotar] – Din engl. graph-plotter.
graham, GRAHÁM (GRÁHAM) s.n. (În sintagma) Pâine (de) graham = pâine dietetica facuta din faina integrala, fara sare. – Din germ. Graham[brot].
gramaj, GRAMÁJ s.n. Masa (ori greutate), exprimata în grame, pe care trebuie sa o aiba o parte dintr-un material. – Din fr. grammage.
granat, GRANÁT2, granate, s.n. Silicat natural de calciu, de magneziu, de fier, de mangan, de aluminiu sau de crom, întrebuintat ca piatra de slefuit sau, în stare pura (de culoare rosie), ca piatra semipretioasa. – Din germ. Granat.
grapă, GRÁPĂ1, grape, s.f. Unealta agricola formata dintr-un gratar cu dinti, cu discuri, cu roti dintate etc. sau dintr-o legatura de maracini, care serveste la maruntirea, afânarea si netezirea pamântului arat, la acoperirea semintelor etc.; boroana. ♢ Expr. A se tine grapa de cineva = a însoti pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. g r e p,  g ë r e p ë "undita, cârlig de undita".
meridian, MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. o cerc ~ = instrument cu ajutorul caruia se determina trecerea unui astru la meridian (II, 1) si care serveste la masurarea înaltimii astrului; distanta ~a = diferenta de longitudine dintre doua puncte situate pe meridiane diferite; linie ~a = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. o plan ~ = plan determinat de verticala locului si paralela axei de rotatie a Pamântului. 2. intersectia unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o ~ ceresc = cercul mare din intersectia sferei ceresti cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctura) linie imaginara a suprafetei pielii care uneste diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersectie a unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o (astr.) a locului = intersectia planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiana. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spatar si brate inegale, care tine loc de sezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)
gras, GRAS, -Ă, grasi, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s.f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grasime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ♢ Ţesut gras = tesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câstiguri banesti, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care contine multa grasime; cu multa grasime; gatit cu multa grasime. Carne grasa. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combina cu glicerina, formând grasimi. 4. (Despre fructe) Plin, carnos; (despre iarba) cu firul gros si plin de seva. 5. (Despre pamânt) Fertil, roditor. II. S.f. (În sintagma) Grasa de Cotnari = specie de vita de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s.f. (Caracter sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III. 1.). – Lat. grassus (= crassus).
graţie, GRÁŢIE, gratii, s.f. 1. Dragalasenie, finete, gingasie demonstrate de o fiinta în miscari, atitudini etc.; atractie particulara pe care o provoaca cineva sau ceva prin aspect, miscare etc.; farmec. ♢ (În mitologia romana) Cele trei gratii sau gratiile = cele trei zeite considerate ca personificari ale frumusetii si gingasiei feminine. ♢ Expr. (Peior.) A face gratii = a) a cauta sa para fermecator prin gesturi si atitudini afectate; b) a-si manifesta în mod nejustificat nemultumirea, a face nazuri. 2. Bunavointa, preferinta, favoare de care se bucura cineva. ♢ Expr. A intra în gratiile cuiva = a câstiga încrederea, bunavointa cuiva. ♦ Ajutor, mila, îndurare (divina); iertare (de o pedeapsa). ♢ Anul de gratie..., formula emfatica ce preceda indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepozitie) Datorita. – Din lat. gratia.
merchandiser, MERCHANDISER MÉRCENDAIZĂR/ s. m. agent comercial care promoveaza produsele noi ale unei firme si distribuie material publicitar. (< engl. merchandiser)
grav, GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.
grava, GRAVÁ, gravez, vb. I. Tranz. A sapa o imagine, ornamente, litere etc. într-un material, cu ajutorul unor instrumente sau al unor mijloace tehnice speciale, pentru a obtine un cliseu de imprimare sau în scop decorativ. – Din fr. graver.
mercerie, MERCERÍE s. f. 1. obiecte marunte întrebuintate la cusut, la garnisirea sau repararea îmbracamintei etc.; maruntisuri. 2. negotul cu astfel de obiecte. 3. magazin de mercerie (1). (< fr. mercerie)
gravură, GRAVÚRĂ, (3) gravuri, s.f. 1. Gravare. 2. Gen al graficii în care imaginea artistica este obtinuta prin reproducerea dupa o placa pe a carei suprafata a fost trasat sau gravat desenul, în adâncime sau în relief. ♦ Arta sau tehnica gravorului. 3. Placa de cupru, de piatra etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusa; p. ext. imaginea reprodusa dupa o astfel de placa. V. stampa. – Din fr. gravure.
grădină, GRĂDÍNĂ, gradini, s.f. 1. Suprafata de teren arabil, de obicei îngradita, pe care se cultiva legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obtinerii unor produse; gradinarie. ♢ Expr. O gradina de om = om placut, simpatic. 2. Suprafata de teren plantata (si amenajata cu alei, banci etc.) care serveste ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ♢ Gradina botanica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentarii si studierii) colectii de plante vii. Gradina zoologica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pamântului. ♦ Gradina de vara = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Gradina de copii = gradinita (de copii). Gradina sezoniera = gradina de copii care functioneaza în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.
grânar, GRÂNÁR, (1, 2) grânare, s.n., (3) grânari, s.m. 1. S.n. Magazie de cereale; hambar, jitnita. 2. S.n. Fig. Ţinut sau tara care produce grâne din abundenta si care aprovizioneaza cu ele si alte tari sau alte regiuni. 3. S.m. (Înv.) Negustor de cereale. – Grâne (pl. lui grâu) + suf. -ar.
greaţă, GREÁŢĂ, greturi, s.f. 1. Senzatie neplacuta, adesea însotita de varsaturi, reprezentând reactia unor receptori nervosi din cavitatea abdominala la diversi agenti. 2. Fig. Sentiment de scârba, de dezgust, de sila fata de cineva sau de ceva. – Greu + suf. -eata.
greblă, GRÉBLĂ, greble, s.f. 1. Unealta sau masina agricola cu ajutorul careia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se maruntesc bulgarii de pamânt, se niveleaza solul etc. 2. Constructie orientata transversal pe un curs de apa, servind la oprirea bustenilor. – Din bg. greblo.
grefă, GRÉFĂ2, grefe, s.f. 1. Fragment de tesut sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiasi individ sau de la un organism la altul; grefon, transplant. 2. Operatie de refacere a unui tesut sau a unui organ cu ajutorul unei grefe2 (1). – Din fr. greffe.
gregorian, GREGORIÁN, gregoriene, adj.n. (În sintagmele) Calendar gregorian = calendar întocmit la sfârsitul sec. XVI din ordinul papei Grigore al XIII-lea si adoptat în prezent de toate tarile Europei. Cânt gregorian = cânt liturgic folosit în Biserica romano-catolica. [Pr.: -ri-an] – Din fr. grégorien.
menstruaţie, MENSTRUÁŢIE s. f. scurgere de sânge periodica (lunara) pe cale vaginala, începând din epoca pubertatii pâna la menopauza; menoree, menstre. (< fr. menstruation)
mensar, MENSÁR s. m. nume dat unor magistrati romani, care, în timpuri de mare lipsa de bani pe piata, erau însarcinati sa împrumute bani acelora care puteau oferi un gaj. (< lat. mensarius)
gresa, GRESÁ, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu miscare relativa si în contact ale unui mecanism, ale unei masini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încalzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenti externi. – Din fr. graisser.
gresaj, GRESÁJ, gresaje, s.n. Actiunea de a gresa si rezultatul ei; ungere, gresare. – Din fr. graissage.
menoragie, MENORAGÍE s. f. pierdere a unei mari cantitati de sânge la menstruatie. (< fr ménorragie)
greşeală, GRESEÁLĂ, greseli, s.f. Fapta, actiune etc. care constituie o abatere (constienta sau involuntara) de la adevar, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (si care poate atrage dupa sine un rau, o neplacere); eroare; (concr.) ceea ce rezulta în urma unei astfel de fapte, actiuni etc. ♢ Loc. adv. Fara greseala = perfect. Din greseala = fara voie, involuntar, neintentionat. – Gresi + suf. -eala.
menometroragie, MENOMETRORAGÍE s. f. scurgere menstruala prelungita (depasind sapte zile). (< meno1- + metroragie)
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
greutate, GREUTÁTE, greutati, s.f. I. 1. Apasare pe care o exercita un corp asupra unei suprafete (orizontale) pe care se sprijina; însusirea unui corp de a fi greu; forta care se exercita asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pamânt; greime. ♢ Greutate specifica = greutate a unitatii de volum dintr-un anumit corp; marime care indica, în procente, raportul în care se afla o parte a unei colectivitati fata de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomica = numar care arata de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculara = numar egal cu suma greutatilor atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masa (relativ) mare (si carat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzatie de apasare (fiziologica sau morala), de oboseala, de neliniste. ♢ Expr. A i se lua (sau a-i cadea) (cuiva) o greutate de pe inima = a scapa de o mare grija. 3. Bucata de metal de forma caracteristica si cu masa etalonata, care serveste la stabilirea masei ori greutatii altor corpuri (prin cântarire). ♦ Bucata de metal sau de alt material, care îndeplineste anumite functii într-un mecanism. 4. Haltera. ♦ Obiect metalic de forma sferica, folosit la probele atletice de aruncari; p. ext. proba sportiva în care se arunca acest obiect. II. 1. Dificultate, piedica în realizarea unui lucru. ♢ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influenta, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentara. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -atate.
meniscopexie, MENISCOPEXÍE s. f. sutura a fragmentelor meniscului articular dupa traumatism. (< fr. méniscopexie)
meningoragie, MENINGORAGÍE s. f. hemoragie meningiana. (< fr. méningorragie)
grijă, GRÍJĂ, griji, s.f. 1. Teama sau neliniste simtite de cineva la gândul unei eventuale primejdii sau întâmplari neplacute pe care le-ar putea îndura; îngrijorare. ♢ Expr. A intra la griji = a începe sa fie îngrijorat. ♦ Cauza îngrijorarii cuiva. 2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atentie acordata unei fiinte, unei probleme etc. ♢ Loc. vb. A (nu) avea grija (de cineva sau de ceva) = a (nu) se îngriji (de cineva sau de ceva); a (nu) supraveghea, a (nu) pazi (pe cineva sau ceva). ♢ Expr. A avea grija (sa...) = a baga de seama, a fi atent (sa...). A da (sau a lasa) în grija (cuiva) = a da (sau a lasa) în directa supraveghere (a cuiva); a încredinta. – Din bg. griža.
grilaj, GRILÁJ, grilaje (grilajuri), s.n. Gardulet facut din vergele de fier, din stinghii (încrucisate) de lemn, din plasa de sârma etc., care se monteaza la o fereastra, la o usa, la unele garduri etc. – Din fr. grillage.
grindei, GRINDÉI, grindeie, s.n. 1. Una dintre partile componente ale plugului cu tractiune animala, care leaga între ele toate celelalte elemente. 2. Grinda mica (fixata la o constructie de-a curmezisul si orizontal). ♦ Bucata de lemn care intra în alcatuirea unor instrumente, mecanisme etc. – Grinda + suf. -ei. Cf. bg. g r e d e l, scr. g r e d e l j.
grindină, GRÍNDINĂ, grindine (grindini), s.f. Precipitatie atmosferica alcatuita din particule de gheata având forma unor pietricele; piatra. ♦ Fig. Ceea ce vine, cade, navaleste în mare cantitate. O grindina de lacuste. ♦ Fig. (Adverbial) În mare cantitate (si unul dupa altul). Sagetile cadeau grindina. – Lat. grando, -inis.
gripă, GRÍPĂ, gripe, s.f. Boala infectioasa si contagioasa, de natura virotica, localizata la nivelul aparatului respirator, care se manifesta prin stare generala proasta, febra, inflamatia cailor respiratorii superioare, dureri musculare si de cap etc. ♦ P. gener. Nume dat unor afectiuni sezoniere care se manifesta prin febra si catar nazal sau bronhial. – Din fr. grippe, germ. Grippe.
menilit, MENILÍT s. n. roca sedimentara silicioasa, opal, argila si hidroxid de fier, neagra sau bruna, cu aspect vargat. (< fr. ménilite)
gripcă, GRÍPCĂ, gripci, s.f. Unealta care serveste la curatarea doagelor (vechi), a grinzilor etc. – Din bg. ogribka.
grizzly, GRÍZZLY s.m. Rasa de urs brun, de talie mare, agresiv, care traieste în America de Nord (Ursus arctos horribilis). – Cuv. engl.
groază, GROÁZĂ s.f. 1. Emotie puternica si violenta provocata de un lucru înfiorator, de un pericol mare, de o nenorocire etc. ♦ (Concr.) Persoana sau lucru care îngrozeste. 2. Fig. (În sintagma) O groaza (de...) = o multime, o cantitate mare (de...). – Din sl. groza.
grof, GROF, grofi, s.m. (Reg.) Mare latifundiar maghiar (având titlul de conte). – Din magh. grof.
grofoaie, GROFOÁIE, grofoaie, s.f. (Reg.; de obicei depr.) Mare latifundiara maghiara sau germana (având titlul de contesa); sotie de grof. – Grof + suf. -oaie.
menajerie, MENAJERÍE s. f. colectie de animale salbatice (rare, exotice); loc special amenajat unde sunt tinute astfel de animale. (< fr. ménagerie, germ. Menagerie)
menajer, MENAJÉR, -Ă I. adj. referitor la gospodarie; de menaj. II. s. f. gospodina. ♢ femeie angajata sa conduca gospodaria cuiva. (< fr. ménager)
grohotiş, GROHOTÍS, grohotisuri, s.n. Îngramadire de bucati de roca colturoase, de dimensiuni variabile, rezultate din dezagregarea stâncilor si pravalite din munti sau aduse de ghetari; p. ext. roca sedimentara formata din acest material. ♦ Loc, teren acoperit cu acest material. – Grohot + suf. -is.
menajament, MENAJAMÉNT s. n. menajare. ♢ (pl.) tact, grija fata de sensibilitatea cuiva. (< fr. ménagement)
menaja, MENAJÁ vb. I. tr. 1. a trata atent si binevoitor, a se purta bine fata de cineva. 2. a folosi cu chibzuinta, a cruta. II. refl. a-si cruta puterile, a se îngriji. (< fr. ménager)
grotesc, GROTÉSC, -Ă, grotesti, adj., GROTÉSC s.n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul caricatural, neobisnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ♢ (Substantivat, n.) Grotescul unei situatii. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostaza estetica reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproportionate, caricaturale. 2. S.n. Corp de litera de tipar fara picioruse, format din arce si segmente de dreapta de aceeasi grosime. – Din fr. grotesque.
grozamă, GROZÁMĂ, grozame, s.f. Mic arbust cu flori galbene, din ramurile caruia se fac maturi (Genista sagittalis). – Et. nec.
grozav, GROZÁV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care produce groaza (prin aspect, manifestari, consecinte); groaznic, îngrozitor. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens, de mare. Vânt grozav. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... 3. Care iese cu totul din comun prin calitatile sale; remarcabil; exceptional. ♢ Expr. A se crede grozav = a avea o parere exagerat de buna despre sine. ♦ Curajos. ♢ Expr. (Substantivat) A face pe grozavul = a se lauda, a se mândri (în mod nejustificat) cu calitatile sale, a se grozavi. – Din bg. grozav.
grozăvi, GROZĂVÍ, grozavesc, vb. IV. Refl. (Fam. si depr.) A avea o impresie exagerat de buna despre propriile însusiri (si a face caz de ele); a se lauda. – Din grozav.
gruie, GRÚIE, gruie, s.f. 1. Macara folosita la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (barci, ancore, scari de bord etc.). 2. Suport mobil care poarta camera de luat vederi si pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în miscare. – Din fr. grue.
grupaj, GRUPÁJ, grupaje, s.n. Faptul de a grupa; fel în care sunt aranjate articolele pe o pagina de ziar sau de revista; (concr.) informatii privitoare la probleme înrudite, grupate laolalta într-o publicatie periodica. – Grupa + suf. -aj. Cf. fr. g r o u p a g e.
membrană, MEMBRÁNĂ s. f. 1. tesut animal sau vegetal, subtire si flexibil, care delimiteaza, acopera si sustine organele. 2. foita subtire care separa doua medii. 3. placa subtire si flexibila care produce sau transmite sunetele prin vibratii. ♢ diafragma. (< lat., it. membrana, fr. membrane)
melusină, MELUSÍNĂ s. f. 1. figura mitologica fantastica, imaginata jumatate peste si jumatate femeie. 2. fetru cu par lung. (< fr. mélusine)
guarani, GUARÁNI s.n. Limba indiana vorbita în Paraguay. – Din fr. guarani.
guard, GUARD, guarzi, s.m. (Iesit din uz) Soldat sau, p. ext., ofiter, agent însarcinat cu paza. – Din it. guardia.
gubă, GÚBĂ, gube, s.f. (Reg.) Sarica; suman (mitos). – Din magh. guba.
gudronaj, GUDRONÁJ, gudronaje, s.n. (Rar) Gudronare. – Din fr. goudronnage.
guguştiuc, GUGUSTIÚC, gugustiuci, s.m. Specie de turturea de culoare cenusie-bruna pe spate si pe pântece, cu o dunga neagra pe gât (Streptopelia decaocto). ♢ (Fam.) Epitet dat unei persoane naive, usor de înselat. – Din bg. guguštuk.
gulaş, GÚLAS, gulasuri, s.n. Un fel de tocana de carne cu cartofi sau cu galuste de faina. – Din magh. gulyás.
guler, GÚLER, gulere, s.n. 1. Parte a unor obiecte de îmbracaminte care acopera de jur împrejur gâtul sau cu care se termina o haina la gât. ♢ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forta; b) a cere cuiva socoteala pentru cele facute. ♦ Fâsie de pânza, de obicei scrobita, care se pune în jurul gâtului (la barbati), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de camasa. 2. Spuma care se formeaza la gura paharului de bere. 3. Portiune dintr-o piesa cilindrica, conica etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.
gumaj, GUMÁJ, gumaje, s.n. Actiunea de a guma si rezultatul ei; gumare. – Dupa fr. gommage.
gumă, GÚMĂ, gume, s.f. 1. Substanta vâscoasa, secretata de unele plante sau obtinuta pe cale sintetica, având proprietatea de a se întari în contact cu aerul, folosita în industrie. ♢ Guma arabica. 2. (Pop.) Siret elastic sau fâsie elastica fabricate din guma (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la stergerea urmelor de creion sau de cerneala de pe hârtie; radiera. 4. (În sintagma) Guma de mestecat = pasta de mestecat, aromatizata, obtinuta din guma (1). – Dupa fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. g u m m i, germ. G u m m i.
gunoi, GUNÓI1, gunoaie, s.n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau netrebuincioase care se arunca. 2. Baliga amestecata cu paiele care au servit vitelor drept asternut, întrebuintata ca îngrasamânt agricol organic. 3. Fir de pai, scama, murdarie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepadatura. – Din sl. gnoĩ.
melodramă, MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antica greaca) dialog cântat între corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa într-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, în care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
gunoişte, GUNOÍSTE, gunoisti, s.f. 1. Gramada de gunoi1; loc unde se strâng gunoaiele1. 2. Teren agricol îngrasat cu gunoi1. – Din sl. gnoište. Cf. g u n o i 1.
gunoit, GUNOÍT2, -Ă, gunoiti, -te, adj. (Despre terenuri, pamânturi agricole) Care este îngrasat cu gunoi1. – V. gunoi2.
melodramatic, MELODRAMÁTIC, -Ă adj. 1. referitor la melodrama. 2. de un patetism exagerat, fals. (< fr. mélodramatique, it. melodrammatico)
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
gurnă, GÚRNĂ, gurne, s.f. (Mar.) Parte curba a carenei care leaga fundul cu peretii verticali ai unei nave. – Cf. engl. g u r n e y.
melivor, MELIVÓR, -Ă adj. melifag. (< fr. mellivore)
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
guşter, GÚSTER, (I) gusteri, s.m., (II, III) gustere, s.n. I. S.m. Specie de sopârla de culoare verde, cu coada lunga, care se hraneste cu insecte (Lacerta viridis). II. S.n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omusor. III. S.n. (Med.; pop.) Crup. – Din bg., scr. gušter.
gută, GÚTĂ1 s.f. 1. Boala provocata de depunerea sarurilor acidului uric în regiunea unor articulatii, care se manifesta prin umflaturi ale articulatiilor, însotite de dureri violente; podagra. 2. (Reg.) Apoplexie; paralizie. – (1) Din fr. goutte, (2) lat. gutta "picatura".
gută, GÚTĂ2, gute, s.f. Fir subtire din material plastic, de care se leaga cârligul unditei. – Din engl. gut.
guturai, GUTURÁI, guturaiuri, s.n. Boala contagioasa (cu caracter epidemic) provocata de virusuri, care consta în inflamarea acuta a mucoasei nazale, fiind însotita de o bogata secretie apoasa; coriza. [Var.: (reg.) gutunár s.n.] – Lat. •gutturalium (< guttur "gât, gâtlej").
guvernământ, GUVERNĂMÂNT, (2) guvernaminte, s.n. 1. (În sintagma) Forma de guvernamânt = forma de conducere politica a unui stat. 2. (În unele state) Unitate teritorial-administrativa condusa de un împuternicit al sefului statului. – Din fr. gouvernement.
melioidoză, MELIOIDÓZĂ s. f. infectie septicemica, asemanatoare morvei, în Extremul Orient si Madagascar, transmisa de rozatoare si oi. (< fr. mélioïdose)
guz, GUZ, guzi, s.m. (Reg.) Nume dat unor animale rozatoare (mari). – Din magh. güzü.
melifluu, MELIFLÚU, -Ă adj. 1. care are dulceata mierii. 2. (despre stil) curgator si armonios. ♢ (peior.) fad, dulceag. (< fr. melliflu)
habană, HABÁNĂ adj.f. (În sintagma) Ceramica habana = tip de ceramica fina, smaltuita, cu fond alb, ornamentata cu motive cinegetice, realizata de olarii din Transilvania în sec. al XVII-lea. – Et. nec.
habeascorpus, HÁBEAS CÓRPUS s.n. (În legislatia unor tari) Drept care garanteaza libertatea individuala si protejeaza împotriva arestarii arbitrare, permitând arestatului sa ceara prin avocatul sau sa compara în fata unui magistrat care urmeaza sa decida asupra legalitatii arestarii. [Pr.: há-be-as cór-pus] – Expr. lat.
habeascorpus, HÁBEAS CÓRPUS s.n. (În legislatia unor tari) Drept care garanteaza libertatea individuala si protejeaza împotriva arestarii arbitrare, permitând arestatului sa ceara prin avocatul sau sa compara în fata unui magistrat care urmeaza sa decida asupra legalitatii arestarii. [Pr.: há-be-as cór-pus] – Expr. lat.
habitaclu, HABITÁCLU, habitacle (habitacluri), s.n. 1. Locas special al busolei pe o nava; suport nemagnetic al busolei marine. ♦ Calota de alama care acopera busola. 2. Spatiu amenajat într-un automobil, într-o aeronava etc. (pentru echipaj, calatori, posta etc.). – Din fr. habitacle.
melifag, MELIFÁG, -Ă adj. care se hraneste cu miere; melivor. (< lat. melliphagus)
habotnic, HABÓTNIC, -Ă, habotnici, -ce, adj., s.m. si f. (Persoana) care respecta cu scrupulozitate exagerata prescriptiile religiei; bigot. – Din rus. habadnik "membru al sectei religioase evreiesti «Habad»".
habotnicie, HABOTNICÍE, habotnicii, s.f. Faptul de a fi habotnic; purtare sau deprindere de habotnic; zel exagerat pentru respectarea ritualurilor religiei; bigotism. – Habotnic + suf. -ie.
hadarag, HADARÁG, hadaragi, s.m. V. hadarag.
hadron, HADRÓN, hadroni, s.m. (Fiz.) Particula cu masa superioara sau egala cu protonul supusa unei interactiuni electromagnetice si gravitationale foarte slabe. – Din engl., fr. hadron.
melenă, MELÉNĂ s. f. hemoragie intestinala. (< fr. méléna)
hagadă, HAGÁDĂ, hagade, s.f. Povestire însotita de cântece traditionale ebraice, referitoare la iesirea evreilor din Egipt. – Din germ. Haggada.
hagialâc, HAGIALÂC, hagialâcuri, s.n. Pelerinaj facut de un crestin sau de un mahomedan într-unul din locurile sfinte ale bisericii respective. – Din tc. hacilik.
hagiograf, HAGIOGRÁF, hagiografi, s.m. Autor care scrie vietile sfintilor. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiographe.
hagiografic, HAGIOGRÁFIC, -Ă, hagiografici, -ce, adj. Care apartine hagiografiei, privitor la hagiografie, de hagiografie; hagiologic. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiographique.
hagiografie, HAGIOGRAFÍE s.f. Ramura a teologiei care se ocupa cu vietile sfintilor; hagiologie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiographie.
hagiologic, HAGIOLÓGIC, -Ă, hagiologici, -ce, adj. Hagiografic. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiologique.
hagiologie, HAGIOLOGÍE s.f. Hagiografie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiologie.
hagionim, HAGIONÍM, hagionime, s.n. (Livr.) Nume de sfânt. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagionyme.
hagiu, HAGÍU, hagii, s.m. Crestin sau musulman care a fost în hagialâc. – Din tc. haci.
haidamac, HAIDAMÁC1, haidamace, s.n. (Reg.) Bâta, ciomag. – Sb. ajdamak (< tc. haydamak "tâlhar").
haidău, HAIDĂU, haidai, s.m. (Reg.) 1. Pazitor de vite (mari). 2. Haidamac (1). 3. (Art.) Dans fecioresc dint-un ciclu de dansuri populare românesti raspândite în jurul Aiudului, cu miscare moderata; melodie dupa care se executa acest dans. – Din magh. hajtó "mânator, gonaci".
haimana, HAIMANÁ, haimanale, s.f. Om de nimic, fara capatâi, derbedeu, vagabond. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fara rost, a hoinari, a vagabonda. – Din tc. haymana.
haimanalâc, HAIMANALÂC, haimanalâcuri, s.n. Faptul de a hoinari ca o haimana; hoinareala, vagabondaj. – Haimana + suf. -lâc.
haină, HÁINĂ, haine, s.f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbracaminte (în special) barbatesti. ♢ Un rând de haine = un costum barbatesc complet, alcatuit din pantaloni, sacou (si vesta). ♦ (La sg.) Îmbracaminte barbateasca pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Vesmânt lung si larg care acopera tot trupul. ♦ Palton. ♢ Expr. A(-si) da si haina de pe el = a face sau a fi dispus sa faca orice sacrificiu (pentru a obtine ceea ce doreste). 2. (Biol.; în sintagma) Haina de nunta = înfatisare deosebita pe care o capata masculii unor pesti, batracieni sau pasari în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
haită, HÁITĂ, haite, s.f. 1. Grup de câini, de lupi etc. care umbla împreuna (dupa prada). ♦ Fig. Banda (de raufacatori). 2. (Înv.) Vânatoare (cu gonaci si câini); goana. 3. (Reg.) Catea (rea); p. ext. câine (rau). ♦ Epitet dat unei femei rele sau desfrânate. – Din magh. hajtó.
haitic, HAITÍC, haiticuri, s.n. (Reg.) Haita de lupi. – Din magh. hajtek.
haitiş, HAITÍS, haitise, adj.n. (Reg.; despre picioare) Cu conformatie defectuoasa, cu linia pulpelor strâmba, curbata. ♦ (Adverbial) În pozitie strâmba, sucita. – Cf. magh. h a j l i t a n i.
haizaş, HAIZÁS, haizase, s.n. (Reg.) 1. Loc înclinat pe care se dau la vale lemnele din padure. 2. Acoperisul caselor sau al surilor. – Magh. hajzás.
halagea, HALAGEÁ s.f. (Reg.) 1. Taraboi, galagie. 2. Patanie. – Et. nec.
halagea, HALAGEÁ, halagele, s.f. (Înv.) 1. Tambalau, taraboi. 2. Patanie neplacuta. ♢ Expr. A-si capata halageaua = a o pati rau, a-si gasi beleaua.
halaj, HALÁJ s.n. Remorcare a unei ambarcatii, a unei plute, a unui slep etc., executata pe canale, fluvii sau râuri, cu mijloace mecanice, cu oameni sau cu animale. ♢ Drum (sau zona) de halaj = traseu de-a lungul unei ape rezervat acestui fel de tractiune. – Din fr. halage.
melanit, MELANÍT s. n. granat1 de culoare neagra, în rocile eruptive alcaline. (< fr. mélanite)
melanism, MELANÍSM s. n. 1. pigmentatie neagra excesiva a pielii si a parului. 2. (biol.) mutatie recesiva care face sa apara indivizi de culoare neagra. ♢ tendinta a unor organe vegetale de a prezenta o culoare închisa. (< fr. mélanisme)
halău, HALĂU s.n. (Reg.) Crâsnic (de pescuit). – Din magh. háló.
halcă, HÁLCĂ, halci, s.f. Bucata mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.
halo, HALÓ, halouri, s.n. 1. Cerc luminos, colorat, care apare în anumite conditii atmosferice în jurul soarelui sau al lunii si care se datoreste reflexiei si refractiei luminii în cristalele de gheata aflate în atmosfera la mari înaltimi; cearcan (2). 2. Zona luminoasa care încercuieste imaginea fotografica a unui punct stralucitor. – Din fr. halo.
melafir, MELAFÍR s. n. roca porfirica din feldspat, plagioclaz, olivina etc. (< fr. mélaphyre)
halvagiu, HALVAGÍU, halvagii, s.m. (Rar) Persoana care prepara sau care vinde halva. – Din tc. halvaci.
ham, HAM2, hamuri, s.n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhama calul sau alte animale (de tractiune) la un vehicul. ♢ Gura de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul si gâtul calului si din cele doua sleauri. ♢ Expr. A trage în (sau la) ham = a trai o viata grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepozitii) Tractiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.
hamac, HAMÁC, hamacuri (hamace), s.n. Pânza (de vele) sau plasa dreptunghiulara de sfoara, care se întinde orizontal între doi stâlpi, doi copaci etc. si care serveste ca pat mobil sau ca leagan. – Din fr. hamac.
hamadă, HAMÁDĂ, hamade, s.f. Podis în deserturile din zonele intertropicale, în special în Sahara, acoperit cu pietre colturoase, rezultat al dezagregarii. – Din fr. hamada.
hambar, HAMBÁR, hambare, s.n. 1. Magazie în care se pastreaza diferite produse agricole, în special cereale; grânar, jitnita. ♦ Magazie mica (în podul morii) în care se toarna cerealele date ca plata pentru macinat. 2. (Reg.) Lada mare de lemn, în care se pastreaza faina, malaiul sau cerealele. 3. Loc pe un vapor unde se depoziteaza marfurile transportate; cala. [Var.: ambár s.n.] – Din magh. hambár, bg. hambar.
hamei, HAMÉI s.m. Planta erbacee agatatoare cu flori galbene-verzui, ale carei inflorescente femele aromatice si amare se întrebuinteaza la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: haméi s.m.] – Din sl. chŭmelĩ.
hamiş, HÁMIS, -Ă, hamisi, -e, adj. (Reg.) Siret, viclean, fals, prefacut; rautacios. – Din magh. hamis.
hamsie, HAMSÍE, hamsii, s.f. Mic peste marin de culoare argintie, cu gura mare, care traieste în Marea Neagra, Marea Mediterana si Oceanul Atlantic (Engraulis encrasicholus). – Din ngr. ha(m)psi.
handralău, HANDRALĂU, handralai, s.m. (Depr.) Flacau care umbla dupa fete. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla handralau = a umbla de colo pâna colo fara nici o treaba; a hoinari. [Var.: handralau s.m.] – Cf. magh. v á n d o r l ó.
hang, HANG, (2) hanguri, s.n. 1. (În expr.) A tine hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a însoti, a întovarasi; c) fig. a tine partea cuiva, aprobând tot ce face si ce spune; a face pe placul cuiva, a cânta cuiva în struna. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor parti ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a tine acompaniamentul. – Din magh. hang "sunet, ton, glas".
hanţă, HÁNŢĂ, hante, s.f. (Reg.) 1. Obiect de îmbracaminte uzat, zdrentuit, de proasta calitate. 2. Fig. Gura (care vorbeste mult si fara rost). ♢ Expr. Bun de hanta = flecar, vorbaret, guraliv. – Cf. ucr. b a n c a "mârtoaga".
haploidă, HAPLOÍDĂ, haploide, adj.f. (Biol.; în sintagma) Faza haploida = stare în care se afla celulele sexuale în nucleele carora exista o jumatate din numarul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; haplofaza. – Din fr. haploïde.
megalopolis, MEGALOPÓLIS s. n. aglomeratie urbana enorma, din contopirea mai multor orase. (< fr. mégalopolis, engl. megalopolis)
hapsân, HAPSẤN, -Ă, hapsâni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Rau la inima, hain, câinos. 2. Lacom (de bani, de mâncare etc.); avid, rapace. [Var.: hapsín, -a adj.] – Cf. magh. h a b z s i.
harababură, HARABABÚRĂ, harababuri, s.f. Dezordine, învalmaseala, încurcatura; galagie, scandal. [Var.: arababúra s.f.] – Cf. tc. a n a  b a b u l l a.
harabagie, HARABAGÍE s.f. (Reg.) Carausie. – Harabagiu + suf. -ie.
harabagiu, HARABAGÍU, harabagii, s.m. (Reg.) Carutas. – Din tc. arabaci.
harag, HARÁG, haragi, s.m. V. arac.
haraiman, HARAIMÁN s.n. (Reg.) Galagie, taraboi, zarva. – Et. nec.
harbuzesc, HARBUZÉSC, -EÁSCĂ, harbuzesti, adj. (Reg.; în sintagmele) Pere harbuzesti = pere zemoase, galbui, foarte dulci. Par harbuzesc = par care face astfel de pere. – Harbuz + suf. -esc.
hardughit, HARDUGHÍT, -Ă, hardughiti, -te, adj. (Despre obiecte) Care este hodorogit, rablagit. – Hardughie + suf. -it.
harhăt, HÁRHĂT, harhate, s.n. (Reg.) Galagie (produsa de strigate, de glasuri amestecate), harmalaie. [Var.: hárcat s.n.] – Onomatopee.
megagraf, MEGAGRÁF s. n. planseta de desen cu suport, cu orice înclinatie. (< germ. Megahertz, fr. mégagraphe)
harpagon, HARPAGÓN, harpagoni, s.m. Om avar, zgârcit; zgârie-brânza. [Var.: arpagón s.m.] – Din fr. harpagon.
harpie, HARPÍE (HÁRPIE), harpii, s.f. 1. (În mitologia greaca) Monstru fabulos, reprezentat sub forma unei femei înaripate, cu trup si cu gheare de vultur, personificând furtunile si moartea. ♦ Fig. Femeie hrapareata, artagoasa si rea; zgripturoaica. 2. Specie de vultur din America de Sud. – Din fr. harpie.
megaesofag, MEGAESOFÁG s. n. dilatare enorma a esofagului. (< fr. méga-oesophage)
harpon, HARPÓN, harpoane, s.n. Unealta în forma de lance, constituita dintr-o bara metalica sau de lemn si un vârf metalic în forma de sageata, prinsa cu o frânghie lunga si groasa si întrebuintata la vânarea balenelor, a rechinilor etc. – Din fr. harpon.
hartă, HÁRTĂ, harti, s.f. Reprezentare grafica în plan orizontal a suprafetei pamântului (totala sau partiala), generalizata si micsorata conform unei anumite scari de proportie si întocmita pe baza unei proiectii cartografice. ♢ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = harta care indica limitele reale ale fusurilor orare. Harta geologica = harta pe care este reprezentata raspândirea diferitelor formatii geologice. Harta hidrologica = harta pe care sunt reprezentate repartitia proprietatilor fizice si chimice si conditiile de zacamânt ale apelor subterane. Harta lingvistica = harta rezultata din cartografierea faptelor de limba. Harta sinoptica = harta facuta din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Harta de anomalii = harta care indica abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, fata de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
hartoi, HARTOÍ, hartoiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da la o parte, a cârmi din drum carul, sania etc. ♦ Refl. (Despre sanii) A aluneca într-o parte. [Var.: hartuí vb. IV] – Din magh. fartolni.
harţag, HARŢÁG, hartaguri, s.n. V. artag.
harţă, HÁRŢĂ s.f. Încaierare; cearta. ♦ (Înv.) Ciocnire între avangarzi sau între (mici) grupuri militare potrivnice. [Var.: hart s.n.] – Din magh. harc.
harţăgos, HARŢĂGÓS, -OÁSĂ, hartagosi, -oase, adj. (Reg.) V. artagos.
megacefalie, MEGACEFALÍE s. f. dezvoltare exagerata a craniului; megalocefalie. (< fr. mégacéphalie)
megacariocit, MEGACARIOCÍT s. n. celula uriasa a maduvei rosii din os, a carei citoplasma se fragmenteaza, în placutele sangvine. (< fr. mégacaryocyte)
haşmă, HÁSMĂ, hasme, s.f. Planta erbacee cu bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe, roz sau albastre, care se prezinta în inflorescente sferice (Allium ascalonicum). – Din magh. hagyma "ceapa".
hat, HAT, haturi, s.n. Fâsie îngusta de pamânt nearat care desparte doua ogoare sau doua terenuri agricole apartinând unor gospodarii diferite; razor1, hotar. ♢ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloaga, telina2. – Cf. ucr. h a t "zagaz".
hatâr, HATÂR, hatâruri, s.n. (Pop. si fam.) 1. Placere, pofta, plac. ♢ Expr. Pentru (sau de, în) hatârul (cuiva sau a ceva) = de dragul (cuiva sau a ceva); pentru a face placere (cuiva). (Înv.) De hatârul (unui lucru) = multumita, datorita, gratie (unui lucru). 2. Favoare, concesie; serviciu. ♢ Expr. A face (cuiva) un hatâr = a acorda (cuiva) o favoare; a satisface (cuiva) o dorinta sau un capriciu. – Din tc. hatir.
hatorică, HATÓRICĂ, hatorice, adj.f. (În sintagma) Coloana hatorica = coloana, în arhitectura veche egipteana, având capitelul decorat cu patru capete, apartinând zeitei Hathor. – Din fr. hathorique.
hava, HAVÁ, havez, vb. I. Tranz. A sapa cu haveza fagase într-un zacamânt în curs de exploatare pentru a usura desprinderea materialului din masiv. – Din fr. haver.
havaiană, HAVAIÁNĂ, havaiene, s.f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu chitara, cu sunetul melodios, lin si taraganat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.
havaj, HAVÁJ, havaje, s.n. (Min.) Havare. – Din fr. havage.
havat, HAVÁT s.n. (În sintagma) Masina de havat = haveza. – V. hava.
havră, HÁVRĂ, havre, s.f. (Rar) Sinagoga. – Din tc. havra.
medulocultură, MEDULOCULTÚRĂ s. f. metoda de diagnostic în bolile infectioase, constând din cultivarea germenilor din maduva osoasa. (< fr. médulloculture)
hazliu, HAZLÍU, -ÍE, hazlii, adj. 1. Spiritual, plin de haz, de umor; vesel. 2. Atragator, placut, simpatic, nostim. [Var.: (rar) hazlâu, -âie, hazulíu, -íe adj.] – Haz + suf. -liu.
haznă, HÁZNĂ, hazne, s.f. (Reg.) Folos. – Din magh. haszon.
hăbăuc, HĂBĂÚC, -Ă, habauci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Nauc, buimac, zapacit; p. ext. prost; nebun. ♢ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) habauca = a porni la întâmplare, fara o tinta precisa, a o lua razna. – Contaminare între magh. dial. habóka si nauc.
hădărag, HĂDĂRÁG, hadaragi, s.m. (Reg.) 1. Lemnul gros si mobil al îmblaciului cu care se bat cerealele. 2. Piesa de lemn sprijinita pe piatra de moara, care scutura teica, lasând sa cada boabele din cosul morii; hadarau. 3. Fiecare dintre lemnele de care trag pescarii la navod. 4. Mânerul de lemn cu care se învârteste râsnita. [Var.: hadarág s.m.] – Cf. magh. h a d a r ó.
hădărău, HĂDĂRĂU, hadaraie, s.n. Hadarag (2). – Din magh. hadaró.
hăinărie, HĂINĂRÍE, (1) hainarii, s.f. 1. (Rar) Magazin în care se vând haine gata confectionate. 2. Cantitate mare de haine. – Haina + suf. -arie.
hăis, HĂIS interj. Strigat cu care se mâna boii înjugati pentru a merge spre stânga. ♢ Loc. adj. Din (sau de) hais(a) = (despre o vita înjugata) din stânga. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hais(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hais si celalalt la cea sau a zice unul hais si celalalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înteleg. A trage hais(a) = a nu fi de acord cu altii. [Var.: haisa interj.] – Cf. scr. a i s.
hăitaş, HĂITÁS1, haitase, s.n. (Reg.) Actiunea de stârnire a vânatului. – Din magh. hajtás.
hăitaş, HĂITÁS2, haitasi, s.m. Om care, facând galagie mare, stârneste vânatul din ascunzatori si îl goneste spre vânatori; gonaci, gonas, bataias, haitar, crainic (3). – Haita + suf. -as.
hăitui, HĂITUÍ, haituiesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânatori. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmari, a fugari pe cineva (ca pe un animal salbatic), pentru a-i face rau. 3. Tranz. A cutreiera, a strabate o regiune, un loc, urmarind pe cineva. – Din magh. hajtani.
mediu, MÉDIU2, -IE adj. 1. de (la) mijloc, mijlociu; care formeaza o medie. o învatamânt ~ = treapta superioara învatamântului elementar; (log.) termen ~ = al doilea termen al unui silogism, care leaga ceilalti doi termeni. 2. (fig.) moderat, echilibrat, ponderat. (< lat. medius)
hălădui, HĂLĂDUÍ, haladuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A trai undeva în voie, în libertate, în liniste; p. ext. a locui. 2. (Înv.) A scapa cu viata (de o primejdie). 3. (Reg.) A izbuti, a reusi. – Din magh. haladni "a propasi, a merge mai departe".
hălăgie, HĂLĂGÍE s.f. V. galagie.
hălălăi, HĂLĂLĂÍ, halalaiesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A face galagie, larma. – Formatie onomatopeica.
mediu, MÉDIU1 s. n. 1. natura, spatiul înconjurator în care se afla o fiinta, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afecteaza viata si dezvoltarea organismelor. ♢ orice substanta în care se produce sau se propaga un fenomen. o ~ de cultura = solutie nutritiva sterilizata, pentru înmultirea microbilor în laborator. 2. substanta care poate fi strabatura de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde ca poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)
hămui, HĂMUÍ, hamuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A istovi un animal punându-l sa traga prea mult la ham2. – Ham2 + suf. -ui.
hărăgi, HĂRĂGÍ, haragesc, vb. IV. Tranz. V. araci.
hărmălaie, HĂRMĂLÁIE, harmalai, s.f. Larma, zgomot mare (de strigate, de glasuri); galagie, zarva. [Var.: harmaláie s.f.] – Onomatopee.
hărmălaie, HĂRMĂLÁIE s.f. Zgomot mare, larma (de strigate, de glasuri); galagie, zarva, taraboi, halalaie, harhalaie. [Var.: harmaláie s.f.] – Formatie onomatopeica.
hărţăgos, HĂRŢĂGÓS, -OÁSĂ, hartagosi, -oase, adj. (Reg.) V. artagos.
hărţuit, HĂRŢUÍT, -Ă, hartuiti, -te, adj. Care nu este lasat în pace, care este tras în toate partile, care este cicalit, sâcâit, pisat; framântat, nelinistit, agitat. [Var.: hârtuít, -a adj.] – V. hartui.
hăti, HĂTÍ, hatesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zagazui, a baricada, a opri cursul unei ape, trecerea pe un drum etc. – Din ucr. hatyty.
hăugaş, HĂUGÁS, haugase (haugasuri), s.n. (Reg.) V. fagas.
hâi, HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. si refl. A (se) pravali; a (se) narui. – Cf. magh. h a j o l n i.
hârâială, HÂRÂIÁLĂ, hârâieli, s.f. Zgomot ragusit si hârâitor, produs de o respiratie grea; hârcâiala, hârcâit, hârâitura; tuse (din piept). [Pr.: -râ-ia-] – Hârâi + suf. -eala.
hârâitură, HÂRÂITÚRĂ, hârâituri, s.f. 1. Hârâiala; vorbire ragusita, însotita de o respiratie greoaie, de om bolnav. 2. Mârâit de câine. [Pr.: -râ-i-] – Hârâi + suf. -tura.
hârbar, HÂRBÁR, -Ă, hârbari, -e, adj. (Fam.; despre câini) Fara stapân; de pripas. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea substantivat) Fara capatâi, hoinar, vagabond, hârbaret. – Hârb + suf. -ar.
hârcâi, HÂRCÂÍ, hấrcâi, vb. IV. Intranz. A respira cu greutate, scotând zgomote ragusite si hârâitoare; a hârâi. [Var.: hârcaí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
hârciog, HÂRCIÓG, hârciogi, s.m. Mamifer rozator cu blana frumoasa, pufoasa, roscata-cafenie, cu coada scurta si cu doua pungi de amândoua partile ale gurii, care servesc la transportul proviziilor în galeriile subterane unde hiberneaza; grivan (Cricetus cricetus). – Din magh. hörcsög.
hârdău, HÂRDĂU, hârdaie, s.n. Vas facut din doage de lemn, dintre care doua pot fi mai lungi si gaurite, servind ca toarte, întrebuintat la pastrarea sau la transportarea lichidelor; ciubar. ♢ Expr. A turna (pe cineva) la hârdau (sau la hârdaul lui Petrache) = a baga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva). ♦ Continutul vasului descris mai sus. – Din magh. hordó.
hârjoni, HÂRJONÍ, hârjonesc, vb. IV. Refl. recipr. A se încaiera cu cineva în gluma. – Cf. magh. h o r s o l n i.
hârşie, HẤRSIE, hârsii, s.f. (Reg.) Blana (neagra) de miel, cu lâna creata si marunta, din care se fac caciuli, gulere etc. sau cu care se îmblanesc hainele. [Var.: hắrsie s.f.] – Cf. magh. h a s k e r,  h a s k á r t y a "piele de pe burta".
mediatecă, MEDIATÉCĂ s. f. colectie de benzi magnetice, discuri etc. ♢ încapere scolara pentru pastrarea mijloacelor audiovizuale, la învatarea limbilor straine. (< fr. médiathèque)
hârţoagă, HÂRŢOÁGĂ, hârtoage, s.f. (Depr.) Hârtie scrisa, document, act (vechi sau fara valoare). [Var.: hârtog s.n.] – Din hârtie.
hârţog, HÂRŢÓG, hârtoage, s.n. V. hârtoaga.
mediastin, MEDIASTÍN s. n. 1. partea mediana a cavitatii toracice, între stern, diafragma, coloana vertebrala si plamâni. 2. membrana mediana transversala, a fructelor cruciferelor. (< fr. médiastin)
hâţ, HÂŢ interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de o miscare brusca si rapida, când cineva apuca, smuceste sau trage ceva. ♢ Expr. Hât în sus, hât în jos sau hât în dreapta, hât în stânga, arata sfortarile, încercarile numeroase si diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o actiune sau pentru a scapa dintr-o situatie neplacuta. [Var.: hat interj.] – Onomatopee.
medalistic, MEDALÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la medalistica. II. s. f. ramura a numismaticii care se ocupa cu studiul medaliilor. (< it. medaglistica)
hecelă, HÉCELĂ, hecele, s.f. (Reg.) Darac. – Din magh. ecselö.
hectar, HECTÁR, hectare, s.n. Unitate de masura pentru suprafete agrare, egala cu aria unui patrat cu latura de 100 de metri. [Abr.: ha] – Din fr. hectare.
hectolitric, HECTOLÍTRIC, -Ă, hectolitrici, -ce, adj. 1. Masurat în hectolitri. 2. (În sintagma) Greutate hectolitrica = masa unui hectolitru de material granulos; greutatea unui hectolitru de cereale. – Hectolitru + suf. -ic.
medalion, MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovala sau rotunda în care se pastreaza o fotografie, o mica amintire (care se poarta la gât). 2. ornament rotund sau oval de fatada sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscriptie. ♢ motiv în forma de romb care se aplica în mijlocul unei tesaturi. 3. preparat culinar de forma rotunda sau ovala. 4. scurta scriere literara în proza, articol critic în care se schiteaza portretul unei personalitati. ♢ spectacol, emisiune dedicata evocarii unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)
medalie, MEDÁLIE s. f. piesa de metal, în forma de moneda, emisa în amintirea unui eveniment sau spre a fi conferita ca semn de distinctie pentru merite exceptionale. (< it. medaglia)
hei, HEI interj. 1. Exclamatie care exprima o chemare sau prin care se atrage cuiva atentia. 2. Exclamatie care exprima: voie buna, satisfactie, placere, admiratie, nerabdare, rezerva, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamatie care lasa sa se înteleaga ca lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehé interj.] – Onomatopee.
hei, HEI2, heiuri, s.n. (Reg.) Dependinte, acareturi. ♦ Loc de casa; curte. – Magh. hely "loc".
heiuri, HÉIURI s.n. pl. (Reg.) Dependinte, acareturi. [Pr.: he-iuri] – Din magh. hely "loc".
heleşteu, HELESTÉU, helesteie, s.n. Bazin cu apa sau iaz special amenajat pentru cresterea si reproducerea pestilor. [Var.: elestéu s.n.] – Din magh. halastó.
helge, HÉLGE, helgi, s.f. (Zool.; reg.) Hermina. ♢ Expr. Alb ca (sau cum e) helgea = foarte alb. – Din magh. hölgy "doamna".
heliografie, HELIOGRAFÍE s.f. 1. Reproducere în mai multe exemplare a unei imagini cu ajutorul heliografului. 2. Procedeu de tipar care foloseste clisee pe placi de cupru obtinute pe cale fotochimica si acoperite cu un strat de granule foarte fine de asfalt. ♦ (Înv.) Heliogravura (1). 3. (Rar) Descriere a Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographie.
mecanizator, MECANIZÁTÓR s. m. mecanic, tehnician pentru masini agricole. (< rus. mehanizator)
heliotermie, HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care consta în pastrarea mai mult timp a caldurii înmagazinate în apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care împiedica iradierea caldurii în atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
hem, HEM, hemuri, s.n. Nucleu al hemoglobinei si al altor pigmenti respiratori celulari, de care se leaga un ion de fier. – Din fr. hème
hemangiom, HEMANGIÓM, hemangioame, s.n. Anomalie vasculara (congenitala) care consta dintr-o aglomerare de vase capilare nou formate si care se prezinta ca o pata rosie-violacee de dimensiuni variate, localizata pe mâini, pe fata, pe buze etc. [Pr.: -gi-om] – Din fr. hémangiome.
hematemeză, HEMATEMÉZĂ, hematemeze, s.f. Hemoragie pe traiectul tubului digestiv, eliminata pe gura, frecventa în ulcerul gastroduodenal si în cancerul gastric. – Din fr. hématémèse.
hematic, HEMÁTIC, hematice, adj.n. (În sintagma) Organ hematic = organ care produce globule rosii. – Din fr. hématique.
hematofag, HEMATOFÁG, -Ă, hematofagi, -ge, adj., s.m. si f. (Animal) care se hraneste cu sângele altui animal. – Din fr. hématophage.
hematofagie, HEMATOFAGÍE, hematofagii, s.f. 1. (Med.) Fagocitoza a hematiilor. 2. Faptul de a se hrani cu sânge. – Din fr. hématophagie.
mazetă, MAZÉTĂ s. f. jucator slab (la jocul de carti, la biliard etc.); (p. ext.) ageamiu. (< fr. mazette)
hematom, HEMATÓM, hematoame, s.n. Tumoare care contine o aglomerare de sânge închistat, provocata de ruperea spontana sau traumatica a vaselor sangvine. – Din fr. hématome.
mazdeism, MAZDEÍSM s. n. religie a vechilor persi, pe principiul binelui si al raului, preluata si dezvoltata de zoroastrism; magism. (< fr. mazdéisme)
mazagran, MAZAGRÁN s. n. bautura racoritoare din cafea neagra concentrata, în care se introduc bucatele de gheata. (< fr. mazagran)
hematozoar, HEMATOZOÁR, hematozoare, s.n. Sporozoar parazit, care traieste în hematii la om si în tubul digestiv al tântarului anofel si care este agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae). [Pr.: -zo-ar] – Din fr. hématozoaire.
maxwell, MAXWELL [MAX-UÉL] s. m. unitate de masura a fluxului magnetic, egal cu fluxul produs de o inductie magnetica de 1 gauss care strabate o suprafata de 1 cm2. (< fr. maxwell, germ. Maxwell)
maximă, MÁXIMĂ s. f. gândire formulata concis, exprimând un principiu, o norma de conduita; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)
hemion, HEMIÓN, hemioni, s.m. Magar salbatic de marimea catârului, care traieste în Mongolia. [Pr.: -mi-on] – Din fr. hémione.
maxim, MÁXIM2, -Ă I. adj. 1. cel mai mare (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); maximal. 2. ilustrata ~a = piesa filatelica ce trebuie sa realizeze o concordanta deplina între imaginea de pe ilustrata, marca postala aplicata pe fata vederii si stampila obliteranta a postei. II. s. f. (mat.) valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ (met.) centru de înalta presiune atmosferica. (< lat. maximus, fr. maxime)
hemodiagnostic, HEMODIAGNÓSTIC, hemodiagnostice, s.n. Diagnostic pus în urma studierii analizelor sângelui. [Pr.: -di-ag-] – Din fr. hémodiagnostic.
hemofag, HEMOFÁG, -Ă, hemofagi, -ge, adj. (Biol.) 1. (Despre animale) Care se hraneste cu sânge. 2. (Despre celule) Care distruge globulele rosii din sânge. – Din fr. hémophage.
hemofilie, HEMOFILÍE, hemofilii, s.f. Boala ereditara, transmisa de mama numai baietilor, care consta într-o predispozitie spre hemoragie, cauzata de prelungirea timpului de coagulare a sângelui. – Din fr. hémophilie.
hemogenie, HEMOGENÍE, hemogenii, s.f. Boala a sângelui, mai frecventa la femei, caracterizata prin scaderea numarului trombocitelor, purpura2 hemoragica, cresterea timpului de sângerare etc. – Din fr. hémogénie.
hemoptizie, HEMOPTIZÍE, hemoptizii, s.f. Eliminare de sânge prin tuse, provocata de o hemoragie a cailor respiratorii, mai ales în cazurile de tuberculoza pulmonara. – Din fr. hémoptysie.
hemoragic, HEMORÁGIC, -Ă, hemoragici, -ce, adj. Cu caracter de hemoragie; provocat de hemoragie. – Din fr. hémorragique.
hemoragie, HEMORAGÍE, hemoragii, s.f. 1. Scurgere abundenta de sânge, interna sau externa, în urma ruperii sau taierii peretelui unui vas sangvin; hemoree. ♢ Hemoragie intestinala = enterohemoragie. Hemoragie nazala = epistaxis. 2. Fig. Curgere, pierdere de capital. – Din fr. hémorragie.
hemoree, HEMORÉE, hemoree, s.f. Hemoragie. – Din fr. hémorrhée.
hemoroizi, HEMOROÍZI s.m. pl. Dilatatii varicoase interne sau externe ale venelor din regiunea rectului, manifestate prin dureri si hemoragii, aparând mai ales la cei ce duc o viata sedentara; trânji. – Din fr. hémorroïdes.
hemostatic, HEMOSTÁTIC, -Ă, hemostatici, -ce, adj., s.n. (Agent mecanic, fizic sau chimic) care are însusirea de a opri o hemoragie. – Din fr. hémostatique.
hemostază, HEMOSTÁZĂ, hemostaze, s.f. Oprire a unei hemoragii (prin procedee medicale sau chirurgicale), mai ales în timpul unei interventii chirurgicale. – Din fr. hémostase.
hends, HENDS s.n. (La fotbal) Atingere nereglementara a mingii cu mâna, atragând dupa sine o penalizare. – Engl. hands.
henţ, HENŢ, henturi, s.n. (La fotbal) Atingere nereglementara a mingii cu mâna de catre un jucator de câmp în suprafata de joc, atragând dupa sine o penalizare. – Din engl. hands.
hep, HEP interj. Strigat cu care birjarii atrag atentia pietonilor sa se fereasca din drum.
heparină, HEPARÍNĂ, heparine, s.f. Medicament care are proprietatea de a împiedica coagularea sângelui si care este folosit în cazul infarctului miocardic, al flebitelor etc. – Din fr. héparine.
hepatoragie, HEPATORAGÍE, hepatoragii, s.f. (Med.) Hemoragie hepatica. – Din fr. hépatorragie.
heptagon, HEPTAGÓN, heptagoane, s.n. Poligon cu sapte laturi si cu sapte unghiuri. – Din fr. heptagone.
heptagonal, HEPTAGONÁL, -Ă, heptagonali, -e, adj. În forma de heptagon. – Din fr. heptagonal.
hercinic, HERCÍNIC, -Ă, hercinici, -ce, adj. (În sintagma) Orogeneza hercinica = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei pamântului manifestate din devonian pâna în permian, în urma carora s-au format o serie de munti. ♦ Care s-a format prin (sau în) orogeneza hercinica. – Cf. fr. h e r c y n i e n.
hermelină, HERMELÍNĂ, hermeline, s.f. (Zool.) Hermina. – Din magh. hermelin.
hernie, HERNÍE, hernii, s.f. 1. Umflatura formata prin iesirea totala sau partiala a unui organ din cavitatea sa naturala printr-un orificiu natural sau artificial; spec. iesire a intestinului subtire din peritoneu; vatamatura, surpatura, bosorogeala. ♢ Hernie de disc = iesire a nucleului cartilaginos din discul intervertebral. 2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boala a verzei provocata de o ciuperca si manifestata prin aparitia pe radacina plantei atacate a unor tumori galbene, apoi brune. – Din fr. hernie, lat. hernia.
hertzian, HERTZIÁN, -Ă, hertzieni, -e, adj. Referitor la undele electromagnetice radio. ♢ Unda (sau raza) hertziana = unda electromagnetica prin care se fac transmisiile radiofonice. Cablu hertzian = sistem de transmisie a mesajelor prin unde hertziene. [Pr.: -ti-an] – Din fr. hertzien.
herţiană, HERŢIÁNĂ, hertiene, adj.f. (În expr.) Unde (sau raze) hertiene = unde electromagnetice prin care se face transmisiunea radiofonica. [Pr.: -ti-an] – Fr. hertzien.
maternaj, MATERNÁJ s. f. 1. atitudine afectiva de solicitudine, devotament a personalului medical fata de bolnavi. 2. orice relatie dintre doua persoane, dintre care una are un comportament maternal fata de cealalta. (< fr. maternage)
hevea, HEVÉA s.f. Arbore exotic din regiunile tropicale, înalt si lipsit de ramuri la partea inferioara, din care se extrage cauciucul (Hevea brasiliensis). – Din fr. hévéa.
materialism, MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentala în filozofie, opusa idealismului, potrivit careia lumea este, în esenta, materiala si cognoscibila. o ~ dialectic = conceptie care îmbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = conceptie filozofica având ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; ~ economic = conceptie unilaterala, metafizica, despre societate, care absolutizeaza rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea sociala; ~ stiintific-naturalist = conceptie exprimând convingerea spontana a naturalistilor ca lumea exterioara este o realitate obiectiva; ~ vulgar = curent care, în esenta, reduce întreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)
hexagon, HEXAGÓN, hexagoane, s.n. Poligon cu sase laturi si cu sase unghiuri. [Var.: exagón s.n.] – Din fr. hexagone, lat. hexagonus.
hexagonal, HEXAGONÁL, -Ă, hexagonali, -e, adj. În forma de hexagon; care tine de hexagon. ♢ Sistem hexagonal = sistem de cristalizare cu o axa de simetrie de gradul sase. – Din fr. hexagonal.
matelotaj, MATELOTÁJ s. n. arta si stiinta de a executa lucrari marinaresti. (< fr. matelotage)
hialită, HIALÍTĂ, hialite, s.f. 1. Varietate de opal care are transparenta. 2. Sticla neagra de Boemia. 3. Inflamatie a corpului vitros al ochiului. [Pr.: hi-a-] – Din fr. hyalite.
hialoid, HIALOÍD, -Ă, hialoizi, -de, adj. 1. (Livr.) Care are aspect sticlos. 2. (Anat.; în sintagmele) Umoare hialoida = lichid transparent care umple fundul globului ocular. Membrana hialoida = membrana subtire care înveleste corpul vitros. [Pr.: hi-a-lo-id] – Din fr. hyaloïde.
hibă, HÍBĂ, hibe, s.f. (Reg.) Defect, cusur. – Din magh. hiba.
hidatic, HIDÁTIC, hidatice, adj.n. (În sintagma) Chist hidatic = tumoare benigna plina cu lichid, provocata de dezvoltarea în unele organe (ficat, plamâni etc.) a larvelor de tenie; echinococoza. – Din fr. hydatique.
hidragog, HIDRAGÓG, -Ă, hidragogi, -ge, adj., s.n. (Purgativ) puternic. – Din fr. hydragogue.
hidrargiroză, HIDRARGIRÓZĂ, hidrargiroze, s.f. Boala provocata de intoxicarea cu mercur, care se manifesta prin inflamatia si hemoragia gingiilor, dureri si contractii ale muschilor, tulburari psihice etc. – Din fr. hydrargyrose.
hidrat, HIDRÁT, hidrati, s.m. 1. Compus chimic anorganic solid, de obicei sare, cristalizat cu una sau cu mai multe molecule de apa de cristalizare. 2. Denumire improprie pentru hidroxid. 3. (În sintagma) Hidrat de carbon = glucide, zaharuri. – Din fr. hydrate.
masturbaţie, MASTURBÁŢIE s. f. provocare a orgasmului prin autoexcitatia organelor sexuale; onanie, chiromanie. o ~ psihica = obtinerea satisfactiei sexuale prin simpla exacerbare imaginativa. (< fr. masturbation, lat. masturbatio)
hidratare, HIDRATÁRE, hidratari, s.f. Actiunea de a se hidrata si rezultatul ei. ♦ Interactiune între particulele unei substante dizolvate si moleculele de apa, însotita de degajare de caldura. ♦ (Med.) Introducere de apa în organism, care se efectueaza în caz de hemoragii, varsaturi etc. – V. hidrata.
hidremie, HIDREMÍE, hidremii, s.f. Crestere a cantitatii de plasma sangvina, întâlnita în hemoragii mari, în anemii grave etc. – Din fr. hydrémie.
hidric, HÍDRIC, hidrice, adj.n. (În sintagma) Regim hidric = regim medical în care se recomanda consumarea (unei cantitati mari) de apa. – Din fr. hydrique.
hidroacustic, HIDROACÚSTIC, -Ă, hidroacustici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a acusticii care se ocupa de producerea si propagarea sunetelor în apa. 2. Adj. De hidroacustica. [Pr.: -dro-a-] – Din fr. hydroacoustique.
hidrobicicletă, HIDROBICICLÉTĂ, hidrobiciclete, s.f. Ambarcatie sportiva de agrement construita cu un mecanism propulsat cu pedale, prin intermediul caruia este actionata pentru a înainta pe apa. – Hidro- + bicicleta.
hidrobuz, HIDROBÚZ, hidrobuze, s.n. Nava de mic tonaj, folosita de obicei pentru transportul pasagerilor de-a lungul coastei marii. – Hidro- + [auto]buz.
mastocit, MASTOCÍT s. n. celula din tesutul mezenchimatos, care intra în reteaua de sustinere a unor organe (splina, ganglioni, maduva etc.), cu rol fagocitar. (< fr. mastocyte)
hidroelectric, HIDROELÉCTRIC, -Ă, hidroelectrici, -ce, adj. (Despre instalatii) Care transforma energia hidraulica în energie electrica. ♢ Centrala hidroelectrica =ansamblu de instalatii, cladiri si amenajari în care se produce energie electromagnetica prin transformarea din alte forme de energie; hidrocentrala. ♦ (Despre centrale electrice) Care foloseste debitul si caderea unui râu sau al unui fluviu. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-électrique.
hidrofon, HIDROFÓN, hidrofoane, s.n. Aparat utilizat pentru semnalizarea sub apa cu ajutorul sunetelor, format din microfoane actionate electromagnetic. – Din fr. hydrophone.
massmedia, MASS-MÉDIA s. n. pl. totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masa a informatiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicatii, disc, magnetofon). (< engl., fr. mass media)
hidromasaj, HIDROMASÁJ, hidromasaje, s.n. Masaj facut cu ajutorul apei în miscare. – Din fr. hydromassage.
hidrometalurgie, HIDROMETALURGÍE s.f. Ramura a metalurgiei care se ocupa cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul solutiilor apoase, prin solubilizare, filtrare, precipitare etc. --Din fr. hydrométallurgie.
maser, MÁSER s. n. 1. generator cuantic pentru producerea si amplificarea microundelor electromagnetice, bazat pe principiul laserului. 2. proces de producere si amplificare a microundelor. (< engl. maser)
hidromodul, HIDROMODÚL, hidromoduli, s.m. Debit de apa exprimat în litri pe secunda, necesar în timpul unui sezon pentru irigarea suprafetei de un hectar, calculat pentru fiecare cultura agricola. – Din fr. hydromodule.
hidrotermal, HIDROTERMÁL, -Ă, hidrotermali, -e, adj. Care se refera la ape fierbinti, provenite prin racirea topiturilor magmatice. ♢ (Geol.) Proces hidrotermal sau faza hidrotermala = ultima etapa a consolidarii magmatice. – Din fr. hydrothermal.
mască, MÁSCĂ s. f. 1. figura de lemn cu care actorii antici îsi acopereau fata. ♢ fata falsa de carton, de stofa etc. cu care îsi acopera cineva figura. o a-si scoate (sau a-si lepada) a = a se demasca, a aparea în adevarata lumina, a-si arata adevarata fata. 2. persoana mascata. 3. (fig.) înfatisare, figura falsa; imagine conventionala. ♢ înfatisare a fetei cauzata de un sentiment puternic, de o boala. ♢ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ♢ preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuara = mulaj în ghips al fetei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acopera sau protejeaza corpul ori fata unui om, animal etc. ♢ dispozitiv sau învelis de protectie a unui element de constructie. ♢ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. o ~ de gaze = aparat aplicat etans pe fata pentru protectia împotriva gazelor de lupta. 7. (la baraje) ecran de etansare. 8. caseu. 9. adapost individual pe câmpul de lupta. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
hieratic, HIERÁTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care tine de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratica = scriere cursiva si simplificata a hieroglifelor. 3. (În arta; despre conceptii, orientari, realizari etc.) Care reprezinta sau sustine reprezentarea personajelor în atitudini conventionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.
higrogramă, HIGROGRÁMĂ, higrograme, s.f. Diagrama care reprezinta variatia umiditatii aerului. – Din fr. hygrogramme.
hilozoism, HILOZOÍSM s.n. Teorie potrivit careia întreaga materie ar fi vie, însufletita, având capacitatea de a simti si de a gândi. – Din fr. hylozoïsme.
himen, HIMÉN (HÍMEN), himene, s.n. Membrana care acopera, la fetele virgine, orificiul extern al vaginului. – Din fr., lat. hymen.
himeră, HIMÉRĂ, himere, s.f. 1. Închipuire fara temei, fantezie irealizabila; iluzie, fantasma. 2. Monstru în mitologia antica greaca, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capra si cu coada de sarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himera de altoire = planta ale carei tesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai multi zigoti distincti. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.
hingher, HINGHÉR, hingheri, s.m. Persoana, în slujba serviciului de ecarisaj, care se ocupa cu prinderea câinilor vagabonzi; hoher (1). [Var.: (înv.) henghér s.m.] – Din sas. hoenger (= germ. Henker).
hinteu, HINTÉU, hinteie, s.n. (Reg.) Trasura, caleasca (închisa). – Din magh. hintó.
hioid, HIOÍD, hioide, adj.n. (În sintagma) Os hioid (si substantivat, n.) = os mic în forma de potcoava, asezat în partea anterioara si superioara a gâtului, între baza limbii si laringe. [Pr.: hi-o-] – Din fr. hyoïde.
masă, MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv în care poate aparea o reactie de fisiune nucleara în lant. 2. îngramadire de elemente care formeaza împreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
hiperalgezie, HIPERALGEZÍE, hiperalgezii, s.f. (Med.) Sensibilitate exagerata la durere; hiperalgie. – Din fr. hyperalgésie.
hiperalgie, HIPERALGÍE, hiperalgii, s.f. (Med.) Sensibilitate exagerata la durere; hiperalgezie. – Din fr. hyperalgie.
masaj, MASÁJ s. n. frecare a diferitelor parti ale corpului pentru a activa circulatia sângelui, a înviora nervii si a da suplete muschilor. (< fr. massage)
hiperbolă, HIPÉRBOLĂ, hiperbole, s.f. 1. (Mat.) Curba reprezentând locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferenta distantelor fata de doua puncte fixe, numite focare, este constanta. 2. Figura de stil care consta în exagerarea marimii, importantei etc. reale a lucrurilor. [Var.: ipérbola s.f.] – Din fr. hyperbole.
hiperbolic, HIPERBÓLIC, -Ă, hiperbolici, -ce, adj. 1. (Mat.) De forma hiperbolei (1). 2. Care are caracterul hiperbolei (2), cu hiperbole. ♦ Exagerat. [Var.: iperbólic, -a adj.] – Din fr. hyperbolique, lat. hyperbolicus.
hiperboliza, HIPERBOLIZÁ, hiperbolizez, vb. I. Tranz. A da dimensiuni exagerate marimii, importantei etc. unui lucru, unui fapt etc. – Hiperbola + suf. -iza.
hiperbolizat, HIPERBOLIZÁT, -Ă, hiperbolizati, -te, adj. Care este foarte exagerat. – V. hiperboliza.
hiperchinezie, HIPERCHINEZÍE, hiperchinezii, s.f. Activitate exagerata efectuata de muschii2 scheletici sau de muschii2 netezi ai unui organ cavitar. – Din fr. hyperkinésie.
hiperestezie, HIPERESTEZÍE, hiperestezii, s.f. Sensibilitate exagerata a unui organ de simt. – Din fr. hyperesthésie.
hiperfoliculinie, HIPERFOLICULINÍE s.f. Secretie exagerata de foliculina. – Din fr. hyperfolliculinie.
hiperfuncţie, HIPERFÚNCŢIE, hiperfunctii, s.f. (Med.) Activitate exagerata a unui organ. [Var.: hiperfunctiúne s.f.] – Din fr. hyperfonction.
maruflaj, MARUFLÁJ s. n. maruflare. (< fr. marouflage)
hipermetropie, HIPERMETROPÍE, hipermetropii, s.f. Defect de vedere care se datoreste faptului ca focarul imaginii este situat dincolo de retina; hipermetropism. – Din fr. hypermétropie.
hipermetropism, HIPERMETROPÍSM s.n. (Med.) Defect de vedere care se datoreste faptului ca focarul imaginii este situat dincolo de retina; hipermetropie. – Din fr. hypermétropisme.
hipernefrom, HIPERNEFRÓM, hipernefromuri, s.n. (Med.; în sintagma) Hipernefrom medular = tumoare localizata în glanda medulosuprarenala. – Din fr. hypernéphrome.
hiperprosexie, HIPERPROSEXÍE s.f. (Psih.) Concentrare exagerata a atentiei. – Din engl. hyperprosexia.
hipersecreţie, HIPERSECRÉŢIE, hipersecretii, s.f. Secretie exagerata a unei glande. – Din fr. hypersécrétion.
hipersensibilitate, HIPERSENSIBILITÁTE, hipersensibilitati, s.f. Sensibilitate exagerata. – Din fr. hypersensibilité.
hipertimie, HIPERTIMÍE, hipertimii, s.f. (Med.) Crestere exagerata a bunei dispozitii caracteristica starilor maniacale. – Din fr. hyperthymie.
hipertrofia, HIPERTROFIÁ, pers. 3 hipertrofiaza, vb. I. Refl. (Despre organe si tesuturi) A-si mari volumul în mod anormal ca urmare a unei functii nutritive exagerate sau a unui proces maladiv. [Pr.: -fi-a] – Din fr. hypertrophier.
hipertrofie, HIPERTROFÍE, hipertrofii, s.f. Dezvoltare excesiva a volumului unui organ sau al unui tesut fara înmultirea celulelor acestuia, datorita unei functii nutritive exagerate ori din cauza unui proces maladiv. – Din fr. hypertrophie.
hipervitaminoză, HIPERVITAMINÓZĂ, hipervitaminoze, s.f. Tulburare a organismului datorita administrarii exagerate a unor vitamine, în special a vitaminelor A sau D. – Din fr. hypervitaminose.
hipnagogic, HIPNAGÓGIC, -Ă, hipnagogici, -ce, adj. Referitor la starile care conduc la somn, care sunt intermediare între veghe si somn. – Din fr. hypnagogique.
martelaj, MARTELÁJ s. n. 1. ciocanire a metalelor. 2. procedeu învechit de castrare prin strivirea cordonului testicular cu un ciocan special. 3. (fig.) chinuire; hartuire. (< fr. martelage)
hipocamp, HIPOCÁMP, hipocampi, s.m. 1. Animal fabulos, din mitologie, cu cap de cal, cu doua picioare si cu coada de peste, care tragea carul lui Neptun. 2. (Iht.) Mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; cal-de-mare, calut de mare (Hippocampus hippocampus). – Din fr. hippocampe.
marşrut, MARSRÚT s. n. 1. itinerar, traseu. 2. mers al unui tren de marfa de lung parcurs, care nu ia si nu lasa vagoanele în statii. 3. metoda de a lucra la mai multe masini prin deservirea lor într-o ordine prestabilita. (< rus. marsrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout)
marşă, MÁRSĂ s. f. sol format de depunerile ramase dupa retragerea apelor marii. (< germ. Marsch)
hipocloros, HIPOCLORÓS, hipoclorosi, adj.m. (În sintagma) Acid hipocloros = acid obtinut prin actiunea clorului asupra unei suspensii de oxid de mercur în apa, folosit ca decolorant. – Din fr. hypochloreux.
hipocratism, HIPOCRATÍSM s.n. 1. Sistem de tratament care se fundamenteaza pe conceptia lui Hipocrat. 2. (Anat.; în sintagma) Hipocratism digital = anomalie care consta în îngrosarea extremitatilor degetelor, cu bombarea unghiilor. – Din fr. hippocratisme.
marş, MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (într-o anumita formatie). o ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism în timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerând pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cântata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere în sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvânt cu care se alunga un câine, se îndeparteaza în mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)
hipofag, HIPOFÁG, -Ă, hipofagi, -ge, adj. Care manânca carne de cal. – Din fr. hippophage.
hipofagie, HIPOFAGÍE s.f. Hranire cu carne de cal. – Din fr. hippophagie.
hipofiză, HIPOFÍZĂ, hipofize, s.f. (Si în sintagma glanda hipofiza) Glanda endocrina cu functii multiple, situata la baza creierului si având o mare influenta asupra celorlalte glande, în special asupra glandelor sexuale si a tiroidei; adenohipofiza. – Din fr. hypophyse.
hipofosforic, HIPOFOSFÓRIC adj.m. (În sintagma) Acid hipofosforic = acid oxigenat al fosforului cristalin. – Din fr. hypophosphorique.
hipofosforos, HIPOFOSFORÓS adj.m. (În sintagma) Acid hipofosforos = acid oxigenat al fosforului, întrebuintat ca agent reducator. – Din fr. hypophosphoreux.
marotă, MARÓTĂ s. f. 1. sceptru de bufon, reprezentând un cap caraghios împodobit cu zorzoane. 2. (fam.) obiect al unei manii, idee fixa. (< fr. marotte)
hipoglos, HIPOGLÓS, hipoglosi, adj.m. (În sintagma) Nerv hipoglos = nerv situat dedesubtul limbii. – Din fr. hypoglosse.
hipolog, HIPOLÓG, -OÁGĂ, hipologi, -oage, s.m. si f. idem hipolog, -a.
marochinărie, MAROCHINĂRÍE s. f. 1. meseria marochinierului; industrie de obiecte din marochin; magazin de asemenea obiecte. 2. obiecte din marochin sau din orice fel de piele. (< fr. maroquinerie)
hipostază, HIPOSTÁZĂ, hipostaze, s.f. Stagnare a sângelui în vasele capilare ale membrelor inferioare ale corpului sau în plamânii bolnavilor care au stat mult timp în pat. – Din fr. hypostase.
hipotipoză, HIPOTIPÓZĂ, hipotipoze, s.f. Figura de stil care sugereaza imagini vizuale foarte vii. [Var.: ipotipóza s.f.] – Din fr. hypotypose.
marnaj, MARNÁJ s. n. amplitudinea sau denivelarea dintre mareea maxima si cea minima (flux si reflux. (< fr. marnage)
marmorare, MARMORÁRE s. f. actiunea de a marmora. ♢ deteriorare a unui negativ fotografic, care capata aspectul structural al unei placi de marmura din cauza lipsei de agitare a revelatorului în timpul developarii. (< marmora)
hipuric, HIPÚRIC adj.m. (În sintagma) Acid hipuric = derivat al acidului benzoic, prezent în vegetale, care se elimina din organism prin urina. – Din fr. hippurique.
market, MÁRKET s. n. magazin (< engl. market)
histeroragie, HISTERORAGÍE, histeroragii, s.f. (Med.) Hemoragie uterina. – Din fr. hystérorrhagie.
histerotomie, HISTEROTOMÍE, histerotomii, s.f. Interventie chirurgicala pentru deschiderea uterului, în vederea extragerii fatului în caz de nastere anormala. – Din fr. hystérotomie.
marjă, MÁRJĂ s. f. 1. margine; bord. ♢ spatiu alb la marginea unei pagini. ♢ spatiu sau timp liber, de care se poate dispune; rezerva. 2. diferenta dintre pretul de vânzare si cel de cumparare al unei marfi, evaluata în procente; valoarea maxima sau minima pe care o atinge un pret înainte de încheierea unei tranzactii comerciale. (< fr. marge)
marivodaj, MARIVODÁJ s. n. limbaj galant, subtil; amabilitate preti-oasa. (< fr. marivaudage)
hit, HIT, hituri, s.n. (Englezism) Slagar. – Din engl. hit.
hition, HITIÓN, -OÁNĂ, hitioni, -oane, adj. (Reg.; despre vite) Slab, prapadit, jigarit. [Pr.: -ti-o-] – Din magh. hitvány "subtire, rau".
hlamidă, HLAMÍDĂ, hlamide, s.f. 1. Mantie facuta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa alba sau rosie, prinsa cu o agrafa pe umar, purtata de vechii greci si romani în calatorii, la festivitati etc. 2. Mantie împarateasca sau arhiereasca la bizantini. – Din (1) fr. chlamyde, (2) sl. hlamida.
hodă, HÓDĂ s.f. (Ornit.; reg.) Lisita. – Magh. hóda.
hodoroagă, HODOROÁGĂ, hodoroage, s.f. idem hodorog2 (1).
hodorog, HODORÓG2, -OÁGĂ, hodorogi, -oage, s.m., f. si n., HODOROÁGA s.f. art. 1. S.n. Lucru (de obicei vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice miscare. 2. S.m. si f. Persoana batrâna, neputincioasa, ramolita. 3. S.f. art. Dans popular românesc din sudul Transilvaniei cu ritm vioi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din hodorogi (derivat regresiv).
hodorogit, HODOROGÍT, -Ă, hodorogiti, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Care functioneaza prost; uzat, stricat, hârbuit. 2. Fig. (Despre persoane) Subrezit, ramolit de boala sau de batrânete. ♦ (Despre voce) Ragusit. [Var.: odorogít, -a adj.] – V. hodorogi.
hogaş, HOGÁS, hogase (hogasuri), s.n. V. fagas.
hogeag, HOGEÁG, hogeaguri, s.n. 1. (Reg.) Cos (la o casa); horn, fumar. 2. (Înv.; în forma ogeac) Numele unui corp de trupa; loc sau local unde statea acest corp. [Var.: ogeác s.n.] – Din tc. ocak.
marinată, MARINÁTĂ s. f. 1. mâncare (de peste) preparata cu un sos condimentat. 2. zeama condimentata în care se pune carnea (de vânat) la fragezit. (< it. marinato)
hoher, HOHÉR, hoheri, s.m. (Reg.) 1. Hingher. 2. Calau. – Din magh. hóhér.
hoit, HOIT, hoituri, s.n. 1. Cadavru intrat în descompunere; mortaciune, stârv, les1. 2. Fig. (Pop.) Om mare, gras si greoi în miscari. – Din magh. dial. holt (= halott).
holcă, HÓLCĂ s.f. (Reg.) Zgomot, galagie. – Ucr. holka.
holci, HOLCÍ, holcesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face galagie. – Din holca.
holdă, HÓLDĂ, holde, s.f. Câmp semanat cu acelasi fel de plante (în special cereale); (mai ales la pl.) semanaturile de pe acest câmp, mai ales de grâu; lan. – Din magh. hold "iugar".
holm, HOLM, holmuri, s.n. (Reg.) Ridicatura mica de pamânt; delusor, movila. – Magh. halóm (cf. ucr., rus. holm).
holoangăr, HOLOÁNGĂR, holoangari, s.m. (Pop.) Persoana care se ocupa odinioara cu extragerea clandestina a aurului din mine. – Cf. germ. H a n d l a n g e r "palmas".
mariaj, MARIÁJ s. n. 1. casatorie; casnicie. 2. (fig.) combinare, unire a mai multor lucruri. (< fr. mariage)
holografie, HOLOGRAFÍE, holografii, s.f. Procedeu de înregistrare a imaginii spatiale a unui obiect, care foloseste lumina laserului atât pentru înregistrarea, cât si pentru privirea hologramei. – Din fr. holographie.
holoparazit, HOLOPARAZÍT, -Ă, holoparaziti, -te, adj., s.m. si f. (Planta lipsita de clorofila) care traieste parazitar pe o alta planta, din care extrage hrana necesara. – Din fr. holoparasite.
homeopatie, HOMEOPATÍE, homeopatii, s.f. Sistem terapeutic care consta în administrarea în doze foarte mici a substantelor care, în cantitati mari, ar putea provoca unui om sanatos o afectiune analoaga cu aceea care este combatuta. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéopathie.
marginalia, MARGINÁLIA s. f. note, titluri imprimate pe marginea unei pagini, lânga text. ♢ articol cu note si însemnari pe marginea paginilor. (< lat., it. marginalia)
hondrăni, HONDRĂNÍ, hondranesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A flecari. – Din magh. hadarni.
honved, HONVÉD, honvezi, s.m. Nume purtat de soldatii din infanteria maghiara în evul mediu si de soldatii din armata pedestra austro-ungara. – Din magh. honvéd "militar teritorial".
horişte, HORÍSTE, horisti, s.f. (Reg.) Rotocol mare de fân, adunat din poloage1 ori risipit din capite ca sa se usuce; horitura. – Hora + suf. -iste.
horitură, HORITÚRĂ, horituri, s.f. (Reg.) Rotocol mare de fân, adunat din poloage1 ori risipit din capite ca sa se usuce; horiste. – Hori + suf. -tura.
hornblendă, HORNBLÉNDĂ, hornblende, s.f. Mineral în forma de cristale de culoare verde sau brun-închis, cu luciu sticlos, format din silicati de magneziu, fier, calciu, aluminiu si alte metale. – Din germ. Hornblende, fr. hornblende.
maree, MARÉE s. f. miscare periodica de ridicare (flux) sau coborâre (reflux) a nivelului apelor marii sau oceanului (de doua ori pe zi), datorita atractiei gravitationale a Lunii si a Soarelui. o ~ atmosferica = variatie periodica a presiunii atmosferice, provocata de variatia temperaturii ori de atractia Lunii sau a Soarelui; ~ neagra = pânza de petrol din accidente ale petrolierelor, care pluteste pe mare, poluând-o. (< fr. marée)
horticultură, HORTICULTÚRĂ s.f. Stiinta agronomica care se ocupa cu studiul cultivarii pomilor, legumelor, florilor, precum si cu aspectul estetic al arhitecturii parcurilor. – Din fr. horticulture.
hortiviticultură, HORTIVITICULTÚRĂ s.f. Domeniu al agronomiei consacrat studiului cultivarii pomilor fructiferi si vitei de vie. – Horti[cultura] + viticultura.
marcotaj, MARCOTÁJ s. n. înmultire a plantelor prin marcote. (< fr. marcottage)
hotar, HOTÁR, hotare, s.n. 1. Linie de demarcatie care desparte o tara de alta; frontiera, granita. ♢ Piatra de hotar = piatra, stâlp prin care se indica un hotar. ♦ Linie care desparte o proprietate de alta sau o asezare de alta. 2. Fig. Limita, margine, capat, sfârsit. 3. Mosie, proprietate (mare); p. ext. regiune, tara. ♦ (Reg.) Teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune. – Din magh. határ.
hotarnic, HOTÁRNIC, -Ă, hotarnici, -ce, adj. (Înv.) Care se refera la hotarele unei mosii. ♢ Inginer hotarnic = agronom care se ocupa cu masuratoarea mosiilor. – Hotar + suf. -nic.
hotărât, HOTĂRÂT, -Ă, hotarâti, -te, adj. 1. Care este ferm în hotarârea luata; decis. 2. (Adesea adverbial) Indiscutabil, neîndoios, sigur. ♢ Expr. Hotarât lucru = în mod categoric, sigur. 3. (Gram.; în sintagma) Articol hotarât = articol a carui functiune principala este sa arate ca obiectul denumit de substantivul pe care îl determina este cunoscut de vorbitor sau individualizat; articol definit. – V. hotarî.
hotnog, HOTNÓG, hotnogi, s.m. Vechi grad militar în Moldova, comandant peste o suta de ostasi; sutas; persoana care avea acest grad. – Din magh. hadnagy "sublocotenent".
hoţie, HOŢÍE, hotii, s.f. Faptul de a fura, de a trai din furturi; fapta savârsita de hot, furt, furtisag. ♦ Frauda. – Hot + suf. -ie.
hrănit, HRĂNÍT, -Ă, hraniti, -te, adj. 1. (În sintagma) Bine hranit = gras, rotofei. 2. (Reg.; despre vin) Devenit tare prin vechime. – V. hrani.
hrişcă, HRÍSCĂ s.f. Planta erbacee melifera, cu frunze triunghiulare, cu flori roz, rosii sau albe si cu seminte mici, lunguiete si negricioase (Fagopyrum esculentum); p. ext. (colectiv) semintele acestei plante, care se folosesc pentru hrana oamenilor si a animalelor. – Din ucr. hrecka.
huceag, HUCEÁG, huceaguri, s.n. (Reg.) Padure mica, tânara si deasa; tufis, crâng, huci. – Din ucr. huščak.
huci, HUCI, huciuri, s.n. (Reg.) Padure mica, tânara si deasa; tufis, crâng, huceag. ♢ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fara rost, fara tinta. – Din ucr. husca "desis".
huci, HUCI1, huci, s.m. (Reg.) Unealta de scarmanat lâna; ragila.
huilă, HUÍLĂ, huile, s.f. Carbune natural negru, compact, dur, sfarâmicios si lucios, întrebuintat drept combustibil, precum si în industrie, la fabricarea cocsului metalurgic, la extragerea gazului de iluminat si a gudroanelor. – Din fr. houille.
huiţa, HUIŢÁ, huít, vb. I. Refl. (Reg.) A se da în leagan, în scrânciob. [Pr.: hu-i-] – Din huit (reg. "scrânciob", putin folosit, et. nec.).
hulubiţă, HULUBÍŢĂ, hulubite, s.f. Diminutiv al lui hulub. 1. (Reg.) Porumbita. 2. Denumire populara data mai multor specii de ciuperci, de obicei comestibile, cu palaria de diferite culori vii si atragatoare, cu carnea alba, cu gustul dulce-acrisor si cu mirosul placut (Russula). – Hulub + suf. -ita.
hurican, HURICÁN, huricane, s.n. Furtuna puternica, uragan care bântuie în insulele Antile. – Din engl., fr. hurricane.
hurmuz, HURMÚZ, (1) hurmuzuri, s.n., (2) hurmuzi, s.m. 1. S.n. Margea de sticla imitând margaritarul; (la pl.) sirag de astfel de margele. 2. S.m. Arbust ornamental cu flori trandafirii si cu fructe bace albe de marimea cireselor (Symphoricarpus albus). – Din tc. (n. pr.) Hurmuz.
marcator, MARCATÓR, -OÁRE I. s. m. f. cel care jaloneaza un teren, un traseu. II. s. n. 1. unealta agricola pentru fixat locurile cuiburilor de însamântare. 2. dispozitiv al unei masini de semanat etc. care serveste la mentinerea distantei constante între rânduri. 3. dispozitiv electronic care produce semnale pentru marcarea intervalelor de timp la oscilatoarele catodice. 4. glont trasor. III. s.m. (sport) cel care marcheaza puncte, goluri pentru echipa sa. (< marca + -tor)
husar, HUSÁR, husari, s.m. (Înv.) Ostas din cavaleria maghiara. – Din magh. huszár.
husăş, HÚSĂS, husasi, s.m. (Reg.) Numele unei vechi monede unguresti de argint, care a circulat si la noi, mai ales în Transilvania, în veacul trecut. [Var.: (reg.) húsos s.m.] – Din magh. huszas.
huţa, HÚŢA interj. Cuvânt care însoteste datul în leagan, în scrânciob etc. ♢ Expr. A (se) da huta (sau de-a huta) = a (se) legana, a (se) balansa. [Var.: úta interj.] – Formatie onomatopeica.
marcaj, MARCÁJ s. n. 1. semn distinctiv, de recunoastere, pe un lucru. 2. mijloc de semnalizare rutiera pe drumurile publice modernizate, prin aplicarea cu vopsea a unor semne pe suprafata caii rutiere, pe borduri etc.; semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stânci, pe tablite; totalitatea acestor semne. 3. actiunea de a marca (4). o tabela de ~ = tabela pe care se afiseaza scorul într-o competitie sportiva. (< fr. marquage)
huzmet, HUZMÉT, huzmeturi, s.n. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) 1. Dar omagial, plocon; p. gener. dar. 2. Slujba, functie; p. ext. rang. 3. Venitul unor dari, ca vinariciul, oieritul1 etc., sau venitul ocnelor si al vamilor. – Din tc. hizmet.
hybris, HÝBRIS s.n. (Lit.) Mândrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale în confruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic). [Pr.: hübris] – Cuv. gr.
ia, IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iata! iaca1! uite! vezi! ian! ♢ Expr. Ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – Ia, pâna la colt. Cf. bg. j a.
iac, IAC, iaci, s.m. Mamifer rumegator din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de par lung de culoare bruna si cu o cocoasa pe ceafa (Poephagus grunniens). – Din fr. yack.
iacă, IÁCĂ2 s.f. (Înv. si reg.) Bunica. – Din ngr. ghiaghiá (dupa bunica).
marc, MARC1 s. n. 1. produs alimentar prin extragerea sucului din fructe. 2. reziduu rezultat în procesul de extragere a zaharului din sfecla. (< fr. marc)
iadeş, IÁDES, iadesuri, s.n. Os, în forma de furca, de la pieptul pasarilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioara. ♦ Ramasag care începe prin ruperea acestui os. – Din tc. yades.
iaht, IAHT, iahturi, s.n. 1. Nava mica si eleganta, cu pânze sau cu propulsie mecanica, pentru un numar mic de pasageri, folosita pentru calatorii de placere. 2. Ambarcatie sportiva cu vele folosita pentru regate. – Din fr. yacht.
ochi, ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s.m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale vederii, de forma globulara, sticloase, asezate simetric în partea din fata a capului omului si a unor animale; globul împreuna cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ♢ Loc. adv. Vazând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închisi = a) fara discernamânt; b) pe dinafara, pe de rost; foarte usor, fara dificultati. ♢ Expr. (A fi) numai ochi (si urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi usor, nelinistit; a dormi iepureste. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, pâna la departari foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însusi, a fi de fata la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea pareri proprii, a judeca prin prisma altuia. A pazi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a pazi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atentie. A arata (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), facând o miscare usoara a ochilor în directia voita. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii dupa cineva (sau dupa ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i placea foarte mult cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi sa vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau rai) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte suparat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neasteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îti iese întâmplator în cale; a zari. A-si vedea visul cu ochii = a-si vedea realizata o dorinta. E cu ochi si cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-si) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o arma) la ochi sau a lua la ochi = a tinti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea banuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i placea cineva sau ceva; a pune sub observatie, a urmari. A face un lucru cu ochii închisi = a face un lucru foarte usor, fara dificultate, fara ezitare. Între patru ochi = fara martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la faina si cu altul la slanina, se spune despre cel care: a) se uita crucis sau b) râvneste la doua lucruri deodata. (Munceste, lucreaza, alearga, se fereste, fuge etc. de ceva) de-si scoate ochii = (munceste, lucreaza etc.) cât poate, din rasputeri. 2. Facultatea de a vedea, simtul vazului, vedere; privire, uitatura. ♢ Loc. adv. Cu ochi pierduti = cu privirea neconcentrata, privind în gol; în extaz. Sub ochii nostri = a) sub privirea noastra; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = dupa parerea cuiva, dupa aprecierea cuiva, în constiinta cuiva; în fata cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de forma, pentru a salva aparentele. ♢ Expr. A privi cu ochi de piatra = a privi nepasator, rece, înmarmurit. A avea ochi = a se arata priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A masura (sau a judeca, a pretui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximatie, cu privirea, însusirea unui obiect sau a unei fiinte; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpara) pe ochi = a vinde (sau a cumpara) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a tine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiti) cu ochii = a mânca cu mare pofta; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice directie, fara tinta, aiurea. ♦ Fig. Putere de patrundere, discernamânt; judecata, ratiune. 3. (La pl.) Obraz, fata. ♢ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrazneala, fatis, fara crutare. II. P.anal. 1. S.n. Fiecare dintre spatiile libere ale unei ferestre, în care se monteaza geamurile; panou de sticla care închide fiecare dintre aceste spatii. ♦ Mica deschizatura închisa cu sticla, facuta într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încaperi. ♢ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea si aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încaperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S.n. Portiune de loc, în forma circulara, acoperita cu altceva (apa, nisip, zapada etc.) decât mediul înconjurator. 3. S.n. Întindere de apa în forma circulara, în regiuni mlastinoase, marginita cu papura; loc unde se aduna si stagneaza apa. ♦ Vârtej de apa, bulboana; copca. 4. S.n. si m. Orificiu facut într-o pânza de nava, plasa, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoara, o frânghie, un cablu; ochet. ♦ Bucla formata prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecuta cu un capat prin îndoitura; lat. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor tesaturi, ale unor plase etc.; golul împreuna cu firele care îl marginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lant; za. 5. S.n. Orificiu circular situat pe partea superioara a unei masini de gatit, pe care se asaza vasele pentru a le pune în contact direct cu flacara. 6. S.n. (Mai ales la pl.) Mâncare facuta din oua prajite în tigaie sau fierte fara coaja, astfel ca galbenusul sa ramâna întreg (cu albusul coagulat în jurul lui). 7. S.m. Complex de muguri existent pe nod la vita de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S.n. Despartitura într-o magazie, într-un hambar etc.; boxa. 9. S.n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada paunului. 10. S.n. Particula rotunda de grasime care pluteste pe suprafata unui lichid. 11. S.m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se foloseste în special la aparatele de receptie radiofonica sau radiotelegrafica, ca sa arate în ce masura este realizat acordul pe lungimea de unda dorita; indicator de acord.12. S.m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, carti de joc etc. 13. S.n. Fig. Pata de lumina, licarire, punct stralucitor. III. S.m. Compuse: ochi-de-pisica = a) disc de sticla sau de material plastic (montat într-o garnitura de metal) care reflecta razele de lumina proiectate asupra lui si care este folosit ca piesa de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe sosele; b) varietate de minerale care, slefuite într-un anumit mod, capata o luminozitate neobisnuita; ochi-de-ciclop = fereastra speciala care separa acustic încaperile unui studio, permitând însa o vizibilitate buna; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescente mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) planta erbacee cu flori mici albastre si cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) planta erbacee cu tulpina ramificata si cu florile dispuse în forma de spice (Plantago indica); ochii-pasaruicii = planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori albastre, albe sau rosii (Myosotis palustris); b) nu-ma-uita; ochiul-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze mici în forma de rozeta, acoperite cu peri albi matasosi, cu flori albastre, rar albe, placut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mica planta erbacee cu frunze paroase si cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-soricelului = a) mica planta erbacee cu tulpini rosietice, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-ma-uita; ochiul-soarelui = vanilie salbatica; ochiul-paunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemanatoare cu cele de pe coada paunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelatia Taurului. – Lat. oc(u)lus.
marasm, MARÁSM s. n. 1. demoralizare, decadere morala, descurajare. ♢ stare de stagnare, de criza (economica, politica, sociala etc.). 2. epuizare fizica, stare generala proasta a organismului. (< fr. marasme, gr. marasmos)
iapă, IÁPĂ, iepe, s.f. 1. Femela calului. ♢ Expr. A bate saua (ca) sa priceapa (sau sa înteleaga) iapa = a da sa se înteleaga ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Talpig (la razboiul de tesut). – Lat. equa.
iarbă, IÁRBĂ, (2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu partile aeriene verzi, subtiri si mladioase, folosite pentru hrana animalelor. ♢ Expr. Paste, murgule, iarba verde = va trebui sa astepti mult pâna ti se va împlini ceea ce doresti. Din pamânt, din iarba verde = cu orice pret, neaparat. ♦ Nutret verde, proaspat cosit. 2. Buruieni de tot felul. ♢ Iarba rea = a) buruiana otravitoare; b) fig. om rau, primejdios. 3. Pajiste. 4. Compuse: iarba-de-mare = planta erbacee cu frunze liniare si cu flori verzi, care creste pe fundul marii si ale carei frunze uscate sunt folosite în tapiterie; zegras (Zostera marina); iarba-broastei = mica planta acvatica, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorita petiolului lung) plutesc la suprafata apei, si cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = planta perena din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) planta erbacee veninoasa, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-galbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarba cu putere miraculoasa, cu ajutorul careia se poate deschide orice usa încuiata; p. ext. putere supranaturala, care poate ajuta la ceva greu de obtinut; iarba-gaii = planta erbacee cu frunze dintate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarba-creata = izma-creata; iarba-deasa = planta erbacee cu tulpini subtiri, cu frunze înguste si flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarba-grasa = planta erbacee cu tulpina ramificata si întinsa pe pamânt, cu frunze carnoase, lucioase si flori galbene (Portulaca oleracea); iarba-mare = planta erbacee cu tulpina paroasa si ramificata, cu frunze mari si flori galbene (Inula helenium); iarba-alba = planta erbacee ornamentala cu frunzele vargate cu linii verzi si albe-rosietice sau galbui (Phalaris arundinacea); iarba-canarasului = planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui si semintele galbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarba-albastra = planta erbacee cu frunzele îngramadite la baza tulpinii si cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = planta erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = planta erbacee cu tulpinile noduroase si cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarba-neagra = a) planta erbacee cu frunze dintate si cu flori brune-purpurii pe dinafara si galbene-verzui pe dinauntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare si flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse si cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarba-rosie = planta erbacee cu tulpina rosiatica, cu frunze nedivizate, lanceolate si cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioara (Bidens cernuus); iarba-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze lanceolate, paroase, cu flori albastre, rar rosii sau albe (Echium vulgare); b) planta cu tulpina paroasa, cu flori albastre sau rosietice (Veronica latifolia); c) broscarita; iarba-sopârlelor = planta erbacee cu rizom gros, carnos, cu tulpina terminata în spic, cu frunze ovale si flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarba-stelata = planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze pe fata superioara si pe margini paroase si cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarba-de-Sudan = planta cu tulpina înalta, cu frunze lungi, cultivata ca planta furajera (Sorghum halepense). 5. Praf de pusca. – Lat. herba.
iarovizare, IAROVIZÁRE, iarovizari, s.f. 1. Unul dintre stadiile de dezvoltare individuala a plantelor, care urmeaza imediat dupa germinatie si care se desfasoara, în afara de alte conditii, la o temperatura specifica fiecarei plante. 2. Procedeu agrotehnic de tratare a semintelor plantelor de cultura înainte de însamântare, care face ca plantele sa rasara mai devreme, sa se dezvolte mai repede si sa dea recolte mai bogate. – V. iaroviza. Cf. rus. i a r o v i z a t i i a.
iartagan, IARTAGÁN s.n. v. iatagan.
iatagan, IATAGÁN, iatagane, s.n. Sabie turceasca, de lungime mijlocie, cu lama curba si lata, cu doua taisuri. [Var.: iartagán, -e s.n.] – Din tc. yatağan.
iatrogenie, IATROGENÍE, iatrogenii, s.f. (Med.) Stare psihica produsa sau agravata pe cale psihogena de catre medic, de tratament sau de conditiile spitalizarii. – Din fr. iatrogénie.
iaz, IAZ, iazuri, s.n. 1. Lac artificial format prin stavilirea cu baraj de pamânt sau prin abaterea unui curs de apa si destinat cresterii pestilor sau folosit pentru irigatii, morarit etc. 2. Lac mic natural, format în albia unui râu, prin adunarea apei într-o adâncitura de teren. 3. Zagaz (la un helesteu). – Din sl. jazŭ.
ibrişin, IBRISÍN, ibrisine, s.n. Fir de ata alba sau colorata, rasucita, din bumbac sau din matase, înfasurat pe un sul subtire de carton si întrebuintat la cusut, la brodat sau la împletit. ♢ Expr. (Reg.) A-i trage (cuiva) un ibrisin pe la nas = a ironiza. ♦ Papiota. [Var.: ibrisím s.n.] – Din tc. ibrisim.
ic, IC, icuri, s.n. (Reg.) Pana de despicat lemne. – Din magh. ík (lit. ék).
icoană, ICOÁNĂ, icoane, s.f. 1. Imagine pictata sau, mai rar, sculptata, care reprezinta diferite divinitati sau scene cu tema religioasa si care serveste ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustratie. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.
iconic, ICÓNIC, -Ă, iconici, -ce, adj. Referitor la imagine, care apartine imaginii. ♦ Care are caracter de reproducere figurativa. ♦ (Despre semne) Asemanator cu realitatea pe care o indica. – Din fr. iconique, engl. iconic.
iconografie, ICONOGRAFÍE, iconografii, s.f. 1. Disciplina care se ocupa cu studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu al operelor de acest fel privitoare la un anumit subiect. 2. Totalitatea imaginilor documentare referitoare la o epoca, la o problema, la o localitate etc. ♦ Colectie de portrete ale oamenilor celebri. – Din fr. iconographie.
iconometru, ICONOMÉTRU, iconometre, s.n. 1. Vizor cu ajutorul caruia se poate observa corectitudinea încadrarii imaginii unui obiect care urmeaza sa fie fotografiat. 2. (Med.) Aparat pentru masurarea asimetriei imaginii retiniene dintre cei doi ochi. – Din fr. iconomètre.
iconoscop, ICONOSCÓP, iconoscoape, s.n. Tub electronic care are un ecran fotosensibil si este folosit pentru transmiterea imaginilor în televiziune. – Din fr. iconoscope.
iconostrof, ICONOSTRÓF, iconostroafe, s.n. Instrument optic care da imaginea rasturnata a unui obiect. – Din fr. iconostrophe.
icră, ÍCRĂ, icre, s.f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generica pentru ovulele de peste. ♢ Icre negre = icre de culoare cenusiu-închis sau neagra, produse de morun, nisetru sau pastruga; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare rosie-portocalie, produse de unii pesti din Oceanul Pacific. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.
idea, IDEÁ, ideez, vb. I. Tranz. (Livr.) A imagina, a concepe scheme, planuri etc. care urmeaza sa fie aplicate. [Pr.: -de-a] – Din it. ideare.
ideat, IDEÁT, -Ă, ideati, -te, adj. (Rar) Imaginat. [Pr.: -de-at] – V. idea.
idee, IDÉE, idei, s.f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice; notiune, concept. 2. Principiu, teza cuprinzatoare, teza fundamentala, conceptie, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, parere, gând, convingere, judecata. ♢ Expr. A avea idee = a avea cunostinte (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamatie de dezaprobare. Da-mi o idee = ajuta-ma cu o sugestie sau sa gasesc o solutie. ♦ Intentie, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixa = imagine, gând delirant izolat, intens si durabil, lipsit de ratiune. ♦ Teama, grija cu privire la ceva, panica. ♢ Expr. (Fam.) A baga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face sa se îngrijoreze, sa se teama sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de...) = o cantitate mica, redusa etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea.
idilă, IDÍLĂ, idile, s.f. Specie de poezie lirica si erotica din sfera poeziei bucolice, în care este prezentata, în forma optimista sau idealizata, viata si dragostea în cadrul rustic; bucolica. ♦ Iubire curata, naiva si tinereasca între persoane de sex opus. [Var.: idíl, -e s.n.] – Din fr. idylle. Cf. germ. I d y l l.
idol, ÍDOL, idoli, s.m. Divinitate pagâna; (concr.) chip, figura, statuie reprezentând o asemenea divinitate si constituind, în religiile politeiste, obiecte de cult religios. ♦ Fig. Fiinta sau lucru care reprezinta obiectul unui cult sau al unei mari iubiri. – Din sl. idolŭ.
idolatrie, IDOLATRÍE s.f. (În religiile politeiste) Adorare a idolilor, închinare la idoli. ♦ Fig. Adoratie; iubire exagerata. – Din fr. idolâtrie.
idolatriza, IDOLATRIZÁ, idolatrizez, vb. I. Tranz. A slavi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune; a adora; a iubi în mod exagerat. – Idolatru + suf. -iza (dupa fr. idolâtrer).
idolatru, IDOLÁTRU, -Ă, idolatri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se închina la idoli. ♦ Fig. (persoana) care iubeste pe cineva sau ceva cu pasiune, în mod exagerat, peste masura. – Din fr. idolâtre.
idoliţă, ÍDOLIŢĂ, idolite, s.f. (Rar) Divinitate pagâna feminina; (concr.) chip, figura, statuie reprezentând o asemenea divinitate. – Idol + suf. -ita.
iederă, IÉDERĂ, iedere, s.f. Specie de arbust târâtor sau agatator, cu frunze verzi stralucitoare si cu flori mici, galbene-verzui, adesea cultivat ca planta decorativa (Hedera helix). ♢ Iedera alba = arbust cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze pieloase si cu flori albe-galbui, aglomerate în capitule (Daphne blagayana). – Lat. hedera.
iele, IÉLE s.f. pl. (Mai ales art.) Fiinte imaginare din mitologia populara româneasca, înfatisate ca niste fete frumoase, îmbracate în alb, care apar numai noaptea, vrajind, prin cântecul si prin jocul lor, pe barbati, asupra carora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, soimanele, vântoasele, dragaicele. – Din ele (pl. f. al lui el).
ienupăr, IENÚPĂR, ienuperi, s.m. Arbust rasinos, foarte ramificat, cu frunzele totdeauna verzi, în forma de ace, si cu fructele de culoare neagra-albastruie; jneapan (2) (Juniperus communis). – Lat. juniperus.
ierbărie, IERBĂRÍE, ierbarii, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Plante ierboase (crescute spontan); balarii, buruieni. 2. (Înv.) Provizie de praf de pusca; depozit, magazie în care se pastra praful de pusca. – Iarba + suf. -arie.
manşetă, MANSÉTĂ s. f. 1. capat (rasfrânt) al mânecii unei camasi barbatesti, al pantalonilor etc. 2. garnitura de etansare de forma unui inel rasfrânt, din piele sau din cauciuc. 3. titlu scris cu caractere groase pe prima pagina a unui ziar (anuntând o stire importanta etc.). ♢ indicatie bibliografica în partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cu datele necesare identificarii periodicului respectiv. 4. text scurt ca titlu general pentru mai multe articole, care trateaza aceeasi tema; spatiul rezervat. 5. (scrima) lovitura data cu antebratul. (< fr. manchette, germ. Manschette)
ieşi, IESÍ, ies, vb. IV. Intranz. 1. A parasi un loc, o încapere, un spatiu închis, limitat, plecând afara; a trece din interior în exterior. ♢ Expr. A iesi afara = a defeca (2). A-i iesi (cuiva) înainte sau a iesi în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasa. 2. A se ivi, a aparea, a se face vazut sau auzit. ♢ Expr. A iesi în relief = a) a fi mai în afara decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i iesi (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semanaturi) A rasari, a creste. ♦ A se naste din..., a-si trage originea; a proveni. 3. A parasi o pozitie, o situatie, o stare; a se desprinde, a se elibera. ♢ Expr. A-si iesi din sarite (sau din fire, din rabdari, din pepeni, din tâtâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotarâre, de la o decizie etc.; a încalca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reusi (într-un anumit fel). A iesit primul. ♢ Loc. vb. A iesi biruitor (sau învingator) = a birui, a învinge. ♢ Expr. A-i iesi (cuiva ceva) dupa plac = a-i reusi (ceva cuiva) asa cum a dorit. Cum o iesi, (numai) sa iasa, exprima indiferenta sau resemnarea fata de un rezultat (nefavorabil) asteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A iesit ofiter. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activitati etc.; a obtine un câstig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spalaci. – Lat. exire.
ieşire, IESÍRE, iesiri, s.f. I.1. Actiunea de a iesi si rezultatul ei. ♢ Registru de intrare si iesire = registru în care se înscriu hârtiile oficiale sosite sau expediate (într-o întreprindere sau institutie). ♢ Expr. Iesire la lumina = aparitie, publicare a unei scrieri. ♦ Anulare, stergere dintr-o evidenta (spre a trece în alta). ♢ Fig. Solutie aplicata pentru a scapa dintr-o situatie grea. 2. Atac, navala (din interiorul unei fortificatii etc. spre inamic). ♦ Fig. Manifestare necontrolata, violenta (prin vorbe) fata de cineva sau ceva; critica violenta (si nedreapta). II. (Concr.) 1. Loc (amenajat) prin care se iese dintr-o încapere, dintr-o curte etc. 2. Parte a unei retele electrice, a unui element de automatizare a unui sistem de transmisiune etc. pe unde sunt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul, pe unde se leaga cu un circuit exterior etc. 3. (Electron.) Punct al unui sistem sau aparat prin care un semnal este transferat spre exterior; output (1). 4. (Inform.) Transferul informatiei din memoria calculatorului spre exterior; output (2). – V. iesi.
manşă, MÁNSĂ1 s. f. pârghie care comanda eleroanele si profundorul unui avion. ♢ tinta aeriana (remorcata de un avion) la tragerile (anti)aeriene de instructie. o ~ de vânt = dispozitiv pentru indicarea directiei vântului, pe aerodromuri la loc vizibil. (< fr. manche)
ignifug, IGNIFÚG, -Ă, ignifugi, -ge, adj. (Despre materiale) Care se aprinde si arde foarte greu sau care nu arde deloc, împiedicând propagarea focului. – Din fr. ignifuge.
ihtiofag, IHTIOFÁG, -Ă, ihtiofagi, -ge, adj. Care se hraneste cu peste. [Pr.: -ti-o-] – Dupa fr. ichtyophage.
ihtiofagie, IHTIOFAGÍE s.f. Faptul de a se hrani cu peste. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ichtyophagie.
ilariant, ILARIÁNT, -Ă, ilarianti, -te, adj. 1. Care stârneste râsul (general); hazliu, ilar. 2. (În sintagma) Gaz ilariant = protoxid de azot, folosit ca anestezic general. [Pr.: -ri-ant. – Var.: hilariánt, -a adj.] – Din fr. hilarant (influentat de ilaritate). Cf. lat. h i l a r a n s,  - n t i s.
ilaritate, ILARITÁTE s.f. Explozie de râs colectiva la auzul sau la vederea unui lucru amuzant, caraghios. [Var.: hilaritáte s.f.] – Din fr. hilarité, lat. hilaritas, -atis.
ilău, ILẮU, ilaie, s.n. (Reg.) Nicovala. [Var.: iléu, iléie s.n.] – Din magh. üllő.
manipulaţie, MANIPULÁŢIE s. f. 1. manipulare. 2. vagon special, atasat imediat dupa locomotiva, destinat sefului de tren. (< fr. manipulation, lat. manipulatio)
iliş, ILÍS, ilisuri, s.n. Impozit care se percepea în Moldova, în evul mediu, asupra cerealelor. – Din magh. élés "gustare".
iluminat, ILUMINÁT1 s.n. Faptul de a (se) ilumina. ♦ Tehnica (producerii si a) raspândirii luminii (artificiale). ♢ Iluminat de avertizare = lumina intermitenta care se declanseaza pentru a atrage atentia asupra functionarii defectuoase a unor sisteme, instalatii, aparate. Iluminat de siguranta = sistem de lampi electrice, cu generator propriu, care asigura iluminarea în cazul întreruperii alimentarii prin reteaua electrica publica. – V. ilumina.
feredeu, FEREDÉU, feredeie, s.n. (Reg.) Baie, cada pentru îmbaiat; local public pentru facut baie. ♦ Localitate balneara. – Din magh. dial. feredö (lit. fürdö).
ilustra, ILUSTRÁ, ilustrez, vb. I. 1. Tranz. A lamuri mai bine o problema prin exemple, prin fapte, prin gesturi. ♦ A reprezenta (printr-un desen, printr-o imagine etc.). 2. Refl. A se remarca, a se distinge într-un anumit domeniu. 3. Tranz. A împodobi cu ilustratii o carte, un text etc. – Din fr. illustrer, lat. illustrare.
ilustrat, ILUSTRÁT, -Ă, ilustrati, -te, adj., s.f. 1. Adj. Cu ilustratii. 2. S.f., adj.f. (Carte postala) care are pe una dintre fete o imagine (fotografiata sau desenata). – V. ilustra. Cf. fr. i l l u s t r é.
ilustrativism, ILUSTRATIVÍSM s.n. 1. Calitatea a ceea ce este ilustrativ; caracter ilustrativ. 2. Tendinta (exagerata) de a folosi exemplificarile. – Din fr. illustrativisme.
inactiva, INACTIVÁ vb. I. tr. A face ceva sa devina inactiv, sa nu poata reactiona; a anihila, a suprima un agent biologic; a neutraliza. [Cf. fr. inactiver, it. inattivare].
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE, ilustratii, s.f. 1. Imagine desenata sau fotografiata destinata sa explice sau sa completeze un text. ♢ Ilustratie de carte = gen al graficii prin care se prezinta tipuri sau momente esentiale ale unui text literar si având, uneori, si rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustratie muzicala = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însotesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literara etc.; b) fragmente sau bucati muzicale executate ca exemplificari la o expunere de specialitate. [Var.: ilustratiúne s.f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.
iluzie, ILÚZIE, iluzii, s.f. 1. Perceptie falsa a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinata de legile de formare a perceptiilor sau de anumite stari psihice sau nervoase. 2. Fig. Situatie în care o aparenta sau o fictiune este considerata drept realitate; speranta neîntemeiata, dorinta neîndeplinita; închipuire fara o baza reala, amagire; himera. ♢ Expr. A(-si) face iluzii = a nadajdui sau a face sa nadajduiasca lucruri irealizabile; a (se) amagi. A-si pierde iluziile = a ramâne dezamagit. [Var.: (înv.) iluziúne, -i s.f.] – Din fr. illusion, lat. illusio, -onis.
iluziona, ILUZIONÁ, iluzionez, vb. I. Refl. si tranz. (Rar) A(-si) face iluzii; a (se) amagi. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. illusionner.
iluzoric, ILUZÓRIC, -Ă, iluzorici, -ce, adj. (Rar) Care nu poate fi realizat, care nu exista în realitate; care amageste, înselator, amagitor, himeric; iluzoriu. – Iluzoriu + suf. -ic.
iluzoriu, ILUZÓRIU, -IE, iluzorii, adj. Care nu poate fi realizat, care nu exista în realitate; care amageste, înselator, amagitor, himeric; (rar) iluzoric. – Din fr. illusoire, lat. illusorius.
imagina, IMAGINÁ, imaginez, vb. I. Tranz. A-si închipui ceva; p. ext. a concepe, a crea, a inventa, a nascoci. – Din fr. imaginer, lat. imaginari.
imaginabil, IMAGINÁBIL, -Ă, imaginabili, -e, adj. Care poate fi imaginat, închipuit (cu usurinta). – Din fr. imaginable, lat. imaginabilis.
imaginar, IMAGINÁR, -Ă, imaginari, -e, adj. 1. Care exista numai în imaginatie; închipuit, fictiv, ireal. ♦ (Substantivat, n.) Domeniu al imaginatiei. 2. (Mat.; despre numere) Care reprezinta radacina patrata a unui numar real negativ. – Din fr. imaginaire, lat. imaginarius.
imaginare, IMAGINÁRE, imaginari, s.f. (Rar) Actiunea de a(-si) imagina si rezultatul ei. – V. imagina.
imaginat, IMAGINÁT, -Ă, imaginati, -te, adj. Care este închipuit. ♦ Conceput, creat. – V. imagina.
imaginativ, IMAGINATÍV, -Ă, imaginativi, -e, adj. Dotat cu o imaginatie vie. – Din fr. imaginatif.
imaginaţiune, IMAGINAŢIÚNE s.f. v. imaginatie.
imaginaţie, IMAGINÁŢIE, imaginatii, s.f. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentari sau idei pe baza perceptiilor, reprezentarilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. reprezentare produsa de aceasta facultate; închipuire, fantezie. [Var.: (rar) imaginatiúne s.f.] – Din fr. imagination, lat. imaginatio, -onis.
imagine, IMÁGINE, imagini, s.f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omeneasca sub forma unor senzatii, perceptii sau reprezentari; spec. reprezentare vizuala sau auditiva; (concr.) obiect perceput prin simturi. 2. Reproducere a unui obiect obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastica a înfatisarii unei fiinte, a unui lucru, a unei scene din viata, a unui tablou din natura etc., obtinuta prin desen, pictura, sculptura etc. ♦ Reflectare artistica a realitatii prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzica, în literatura, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figura obtinuta prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumina sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágina, -i s.f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri dupa fr. image).
imagină, IMÁGINĂ, imagini, s.f. (Rar) v. imagine.
imagism, IMAGÍSM s.n. Tendinta în poezia si proza moderna de a sugera mesajul prin imagini (vizuale sau auditive) si nu discursiv. ♦ Ansamblu de imagini existent într-o creatie literara imagistica. – Din engl. imagism, fr. imagisme.
imagist, IMAGÍST, -Ă, imagisti, -ste, adj., s.m. si f. (Adept) al imagismului. – Din engl. imagist.
imagistic, IMAGÍSTIC, -Ă, imagistici, -ce, adj. (Rar) Privitor la imagini, de imagini, cu imagini. ♦ (Substantivat, f.) Gen de poezie sau de proza în care predomina imaginile; ansamblu de imagini care exista în asemenea creatii. – Din fr. imagistique.
imago, IMÁGO s.f. Nume generic pentru stadiul adult al insectelor – din fr. imago.
imagologie, IMAGOLOGÍE s.f. Ramura a sociopsihologiei care cerceteaza sistematic reprezentarile pe care le au popoarele sau clasele sociale despre ele însele. – Din fr. imagologie.
sociopsihologie, SOCIOPSIHOLOGÍE s. f. v. IMAGOLOGIE. Ramura a sociopsihologiei care cerceteaza sistematic reprezentarile pe care le au popoarele sau clasele sociale despre ele însele. [DEX '98]
imambaialdî, IMAMBAIALDÎ́ s.n. Mâncare rece pregatita din patlagele vinete împanate. – Din tc. imambayildi.
imamea, IMAMEÁ, imamele, s.f. Capatul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imame.
imaş, IMÁS, imasuri, s.n. Teren necultivat pe care creste iarba, folosit pentru pasunat; izlaz, pasune, suhat. – Din magh. nyomás.
imbecil, IMBECÍL, -Ă, imbecili, -e, adj., s.m. si f. (Adesea prin exagerare) 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) cu capacitati mintale foarte reduse; neghiob, tâmpit. 2. Adj. Care tradeaza, demonstreaza imbecilitate (1). – Din fr. imbécile, lat. imbecillus.
manifest, MANIFÉST, -Ă I. adj. (si adv.) vadit, evident, vizibil. II. s. n. 1. declaratie cu caracter program prin care de un guvern, un suveran, un partid politic, o grupare literara etc. îsi fac cunoscute public intentiile, profesiunea de credinta. ♢ text politic raspândit în scop de agitatie. 2. document de transport în care se înscriu marfurile încarcate pe o nava. ♢ lista a pasagerilor si bagajelor îmbarcate pe o (aero)nava sau alt mijloc de transport. (< fr. manifeste, lat. manifestum)
imobiliar, IMOBILIÁR, -Ă, imobiliari, -e, adj. (Despre bunuri materiale) Care nu poate fi transportat; imobil2. ♦ Care se ocupa de bunuri imobile2. Agentie imobiliara. [Pr.: -li-ar] – Din fr. immobilier.
impactare, IMPACTÁRE, impactari, s.f. (Med.) Mentinere în contact strâns a doua suprafete, a doua fragmente de oase fracturate. Impactare dentara. Impactare osoasa. – Din fr. impaction.
impactor, IMPACTÓR, impactoare, s.n. (Med.) Aparat folosit pentru impactarea fragmentelor osoase prin prinderea în suruburi. – Din fr. impacteur.
impartajabil, IMPARTAJÁBIL, -Ă, impartajabili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi împartit, partajat. – Din fr. impartageable.
maniac, MANIÁC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de o manie; (om) preocupat în mod exagerat de ceva; tipicar. (< fr. maniaque)
imperialism, IMPERIALÍSM s.n. 1. Politica de extindere a dominatiei sau autoritatii unui imperiu sau a unei natiuni asupra unor tari straine sau de dobândire de posesiuni coloniale si de mentinere a lor. 2. (În conceptia marxista) Faza superioara de dezvoltare a capitalismului, caracterizata prin dominatia monopolurilor, apartinând unor regimuri autoritare, conflagratii etc. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialisme.
impesta, IMPESTÁ, impestez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A molipsi de ciuma sau de alta boala contagioasa. 2. A raspândi un miros urât. 3. Fig. A corupe. – Din it. impestare, fr. empester.
impetigo, IMPETÍGO s.n. Boala de piele contagioasa manifestata prin aparitia unor basicute seroase si purulente care se sparg, formând cruste galbui care nu lasa urme. – Din fr. impétigo.
impietate, IMPIETÁTE, impietati, s.f. Lipsa de respect fata de ceva considerat sfânt; p. gener. atitudine jignitoare, lipsita de respect fata de cineva sau de ceva care merita întreaga consideratie; sacrilegiu. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.
implica, IMPLICÁ, implíc, vb. I. Tranz. 1. (La pers. 3) A atrage dupa sine, a include; a avea ceva drept consecinta. 2. A amesteca pe cineva într-o afacere neplacuta, într-un proces etc. – Din fr. impliquer, lat. implicare.
implicaţie, IMPLICÁŢIE, implicatii, s.f. Idee, fapt urmând în mod implicit din altul sau aparând ca o consecinta imediata a acestuia. ♦ (Log.) Relatie între doua concepte în care adevarul ori falsitatea unui concept atrage dupa sine cu necesitate adevarul ori falsitatea celuilalt concept. – Din fr. implication, lat. implicatio.
imprecis, IMPRECÍS, -Ă, imprecisi, -se, adj. Care este lipsit de precizie; vag, nesigur, neprecis. – Din fr. imprécis.
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne, -i s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
impresiona, IMPRESIONÁ, impresionez, vb. I. Tranz. 1. A produce o impresie puternica asupra cuiva; a emotiona, a misca. 2. (Despre lumina) A actiona asupra substantei sensibile de pe o placa, de pe un film sau de pe o hârtie fotografica, dând nastere unui proces chimic datorita caruia se înregistreaza o imagine. [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionner.
impresionism, IMPRESIONÍSM s.n. Miscare artistica aparuta în a doua jumatate a sec. XIX, caracterizata prin renuntarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictura), prin modelarea fragmentara a suprafetelor (în sculptura), printr-o mare libertate a formelor, largirea cadrului tonal si subiectivitatea coloritului (în muzica), prin tendinta de a reda impresii fugitive, si cele mai intime nuante personale (în literatura). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.
impromptu, IMPROMPTÚ, impromptuuri, s.n. Compozitie muzicala instrumentala cu caracter de improvizatie si de obicei lirica, agitata. [Pr.: empromtü] – Din fr. impromptü.
manelă, MANÉLĂ s. f. bara de lemn folosita la cofrage, schele etc. (< it. manella)
manej, MANÉJ s. n. 1. loc acoperit sau deschis care serveste pentru antrenament la calarie si pentru dresajul cailor. ♢ arena unde sunt prezentate la circ numerele cu animale dresate. 2. dispozitiv rudimentar cu ajutorul caruia un cal antreneaza anumite masini agricole. 3. dresaj, antrenament al cailor. 4. (fig.) tertipuri, uneltire. (< fr. manège)
imputa, IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. si refl. impers. 1. A (i se) reprosa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva raspunzator de o paguba adusa unei institutii, întreprinderi (unde lucreaza), obligându-l la despagubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
imputare, IMPUTÁRE, imputari, s.f. Actiunea de a (se) imputa si rezultatul ei; repros, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Masura prin care se dispune retinerea din câstigul unui angajat sau cooperator a despagubirilor pentru paguba cauzata de acesta institutiei sau întreprinderii unde lucreaza; suma care trebuie platita pentru aceasta paguba; imputatie. – V. imputa.
imputaţie, IMPUTÁŢIE, imputatii, s.f. Faptul de a atribui cuiva o vina; învinovatire; masura prin care se dispune retinerea din câstigul unui angajat sau cooperator a despagubirilor pentru paguba cauzata de acesta institutiei sau întreprinderii unde lucreaza; (concr.) suma care trebuie platita pentru aceasta paguba; imputare. – Din fr. imputation, lat. imputatio.
imunoprofilaxie, IMUNOPROFILAXÍE, imunoprofilaxii, s.f. Prevenire a unei boli contagioase prin imunizare cu vaccinuri, seruri specifice etc. – Din fr. immunoprophylaxie.
in, IN2 (1) s.m., (2) inuri, s.n. 1. S.m. Planta erbacee textila si oleaginoasa, cu tulpina subtire, ramificata în partea superioara, fibroasa, cu frunze mici, înguste si cu flori albastre sau albe, care are numeroase utilizari (Linum usitatissimum); p. restr. samânta acestei plante. ♢ In galben = planta erbacee cu flori galbene (Linum flavum). 2. S.n. Fir obtinut prin prelucrarea inului2 (1); p. ext. pânza facuta din aceste fire. – Lat. linum.
inăriţă, INĂRÍŢĂ, inarite, s.f. Pasare mica înrudita cu sticletele, cu fruntea rosie, gusa neagra si pieptul roz, care se hraneste mai ales cu seminte de in2; tintar (2) (Carduelis flammea). – In2 + suf. -arita.
incantaţie, INCANTÁŢIE, incantatii, s.f. (Livr.) Formula magica, cântata sau recitata (pentru a obtine un efect supranatural). ♦ Fig. (Stare de) încântare; farmec, delectare. – Din fr. incantation.
incarnat, INCARNÁT, -Ă, incarnati, -te, adj. 1. Care a luat forma materiala, reala; întrupat. 2. (În sintagma) Unghie încarnata = unghie care creste în carne; onixiris. [Var.: încarnát, -a adj.] – V. incarna.
incident, INCIDÉNT, -Ă, incidenti, -te, s.n., adj. I. S.n. 1. Întâmplare neasteptata (si neplacuta) care apare în desfasurarea unei actiuni. ♢ Incident de frontiera = ciocnire armata între fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata în cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat între partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; în sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.
osteoplastie, OSTEOPLASTÍE, osteoplastii, s.f. Operatie de înlocuire a unui fragment de os sau a unui os întreg cu bucati corespunzatoare de os, de metal sau de material plastic. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéoplastie.
incintă, INCÍNTĂ, incinte, s.f. 1. Spatiu (mare) închis în interiorul unei constructii. 2. Suprafata de teren înconjurata din toate partile de constructii, de amenajari. 3. (În sintagma) Incinta acustica = caseta de lemn de constructie speciala în care sunt fixate unul sau mai multe difuzoare în scopul ameliorarii caracteristicilor acustice ale acestora; boxa. – Din fr. enceinte.
incisiv, INCISÍV1, incisivi, s.m. (Si în sintagma dinti incisivi) Fiecare dintre dintii lati, cu radacinile neramificate, aflati în planul anterior al arcadelor dentare, sus si jos, si folositi pentru taierea alimentelor. – Din fr. incisive.
inclinometru, INCLINOMÉTRU, inclinometre, s.n. 1. Aparat pentru masurarea si înregistrarea pozitiei unei gauri de sonda. 2. Instrument care serveste la masurarea unghiurilor de înclinare a unei nave în raport cu orizontul. 3. Instrument care indica directia magnetismului Pamântului. – Din fr. inclinomètre, engl. inclinometer.
incoagulabil, INCOAGULÁBIL, -Ă, incoagulabili, -e, adj. Care nu se coaguleaza sau nu poate fi coagulat. [Pr.: -co-a-] – Din fr. incoagulable.
incoagulabilitate, INCOAGULABILITÁTE s.f. (Med.) Lipsa de coagulare. [Pr.: -co-a-] – Din fr. incoagulabilité.
incontestabil, INCONTESTÁBIL, -Ă, incontestabili, -e, adj. Care nu poate fi contestat, care nu poate fi pus la îndoiala; de netagaduit, indiscutabil, sigur, necontestabil. ♦ (Adverbial) Fara îndoiala, fara discutie, indiscutabil. – Din fr. incontestable.
incuba, INCUBÁ, incubez, vb. I. Tranz. (Med.) A infiltra un agent patogen în organism, pentru a urmari reactia organismului la acesta. – Din fr. incuber.
incubat, INCUBÁT, -Ă, incubati, -te, adj. (Med.; despre organisme) În care a fost infiltrat un agent patogen, pentru a urmari reactia. – V. incuba.
incult, INCÚLT, -Ă, inculti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care are o lipsa de cultura elementara, (om) necultivat; p. restr. agramat. – Din fr. inculte, lat. incultus.
incvarto, IN-CVÁRTO adj. invar. (Despre formatul unei carti sau al unei file dintr-o carte) În care coala de hârtie imprimata este îndoita în patru, formând patru foi sau opt pagini; (despre carti, adesea substantivat) care are acest format. [Var.: in-cuárto adj. invar.] – Din fr. in-quarto.
indemn, INDÉMN, -Ă, indemni, -e, adj. (Jur.) Care nu a suferit pagube, pierderi etc. – Din fr. indemne.
indemniza, INDEMNIZÁ, indemnizez, vb. I. Tranz. (Rar) A despagubi (pe cineva) de cheltuieli. – Din fr. indemniser.
indemnizaţie, INDEMNIZÁŢIE, indemnizatii, s.f. 1. Suma de bani care se acorda cuiva în afara salariului, destinata sa acopere cheltuielile facute de un angajat în scopul îndeplinirii unei sarcini de serviciu; indemnizare. ♦ Despagubire pentru un prejudiciu, pentru o paguba suferita etc.; indemnitate. ♦ Contravaloarea în bani a unei plati în natura. 2. Care nu are caracter de salariu. [Var.: îndemnizátie s.f.] – Din fr. indemnisation.
index, ÍNDEX, (1) indexuri, s.n., (2) indecsi, s.m. 1. S.n. Lista alfabetica sau pe materii pusa la sfârsitul sau la începutul unei carti sau aparuta în volum separat, cuprinzând materiile, autorii sau cuvintele continute în ea, cu indicarea paginilor (si a volumelor) unde se gasesc; indice (5). ♢ Index bibliografic = lucrare de îndrumare bibliografica, cuprinzând lista principalelor scrieri privitoare la o problema, însotita uneori de adnotari asupra continutului lor. ♢ Expr. A pune la index = a) a trece o carte în lista cartilor interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S.m. Degetul aratator. [Acc. si: (2) indéx] – Din lat., fr. index.
indicativ, INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Rar) Care indica, care îndruma. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (si substantivat, n.) = mod personal care exprima, de obicei, o actiune prezentata de catre vorbitor ca reala. 3. S.n. Tot ceea ce serveste pentru a indica ceva. 4. S.n. Denumire conventionala atribuita unitatilor militare, comandantilor si unor ofiteri din statele-majore în scopul pastrarii secretului si pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S.n. Semnal de identificare la începutul sau sfârsitul programului (de radio si de televiziune). ♢ Indicativ de apel = apelativ conventional format din litere sau cifre al unei statii de radioemisie care permite ca aceasta sa fie distinsa de alte statii sau sa fie chemata. – Din fr. indicatif, lat. indicatiws.
indicator, INDICATÓR, -OÁRE, indicatori, -oare, adj., s.n., s.m. I. Adj. Care indica, care face cunoscut. II.1. S.n. Aparat, instrument, dispozitiv care serveste la indicarea anumitor marimi, fenomene, informatii etc. ♢ Indicator de panta = inclinometru. Indicator de acord; ochi magic. 2. S.n. Semnal, simbol etc. care serveste la indicarea directiei, distantei sau etapelor unui drum. 3. S.m. Expresie numerica cu ajutorul careia se caracterizeaza cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compozitiei, structurii, schimbarii în timp, al legaturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S.n. Text tiparit care serveste ca îndrumator într-un anumit domeniu. Indicator de preturi. 5. S.m. Substanta cu ajutorul careia se determina caracterul acid sau bazic al altei substante ori sfârsitul unei reactii chimice. – Din fr. indicateur.
indigo, INDIGÓ, indigouri, s.n., adj. invar. 1. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, cuprinsa între albastru si violet. 2. Adj. Care are culoarea descrisa mai sus. 3. S.n. Materie coloranta albastru-închis, extrasa din frunzele mai multor plante tropicale sau obtinuta sintetic din anilina sau din acid antranilic si folosita pentru vopsirea lânii si a bumbacului. 4. S.n. Hârtie-carbon; plombagina. [Var.: indigóu s.n.] – Din fr. indigo.
indigoferă, INDIGOFÉRĂ, indigofere, s.f. (La pl.) Gen de plante din familia leguminoaselor, cu numeroase specii raspândite în tarile calde, din care se extrage indigoul (3) (Indigofera); (si la sg.) planta din acest gen. – Din lat. Indigofera, numele stiintific al indigoferei.
indigotier, INDIGOTIÉR, indigotieri, s.m. Numele unor arbusti si subarbusti tropicali din frunzele carora se extrage indigoul (3). [Pr.: -ti-er] – Din fr. indigotier.
indirect, INDIRÉCT, -Ă, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvânt de declaratie, caracterizat prin prezenta în numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrânge în chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care îndeplineste în fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.
individualizare, INDIVIDUALIZÁRE, individualizari, s.f. Actiunea de a individualiza si rezultatul ei. ♦ Adaptarea si aplicarea unei conceptii, a unei legi etc. la cazuri particulare. ♦ Întruchipare a ideii artistice în imagini concrete, individuale; întruchipare a unei tendinte, a unei relatii (sociale) etc. în figuri individuale tipice. [Pr.: -du-a-] V. individualiza.
indoeuropean, INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s.m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (si substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituita, în esenta, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S.m. pl. Denumire data unui grup de populatii care traiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrala, de unde au emigrat mai târziu spre vest si sud-vest. 3. Adj. Care apartine limbilor indo-europene sau populatiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.
indoiranian, INDO-IRANIÁN, -Ă, indo-iranieni, -e, adj. (În sintagma) Limbi indo-iraniene = grup de limbi al familiei indo-europene, din care face parte sanscrita, limba literara clasica a Indiei, precum si grupul iranian. [Pr.: -ni-an] – Din fr. indo-iranien.
manageriat, MANAGERIÁT s. n. functia, îndeletnicirea de manager; impresariat. (< manager + /i/at)
indruşaim, INDRUSAÍM, indrusaimi, s.m. 1. Planta agatatoare decorativa din familia leguminoaselor, cu flori rosii, violete sau albe; sângele-voinicului (Lathyrus odoratus). 2. (Reg.) Muscata. [Var.: indrisaím s.m.] – Din tc. itirsahi, itrisahi.
induce, INDÚCE, indúc, vb. III. Tranz. 1. A împinge, a îndemna pe cineva sa faca un lucru. ♢ Expr. A induce în eroare = a însela, a amagi. ♦ (Log.) A face un rationament inductiv. 2. A produce un câmp electric prin inductie electromagnetica. [Part. indus] – Din lat. inducere (cu sensuri dupa fr. induire).
inductanţă, INDUCTÁNŢĂ, inductante, s.f. (Fiz.) Marime caracteristica unui circuit electric sau unei perechi de circuite electrice alaturate, egala cu raportul dintre fluxul magnetic care strabate suprafata marginita de conturul unuia dintre circuite si intensitatea curentului electric care produce acest flux; inductivitate. – Din fr. inductance.
inductor, INDUCTÓR, -OÁRE, inductori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre procese fizice) Care produce sau influenteaza un alt proces, cu care evolueaza concomitent. Forta inductoare. 2. S.n. Organ al unei masini electrice, al unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare. 3. S.n. Mic generator de curent alternativ, cu magneti permanenti, actionat manual si folosit în instalatiile telefonice pentru producerea semnalului de apel. – Din fr. inducteur.
inducţie, INDÚCŢIE, inductii, s.f. 1. Forma fundamentala de rationament, care realizeaza trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influentare a unui fenomen de catre un alt fenomen altfel decât printr-o actiune mecanica nemijlocita. ♢ Inductie magnetica = marime fizica vectoriala care, împreuna cu intensitatea câmpului magnetic, determina macroscopic starea magnetica a câmpului electromagnetic din corpuri. Inductie electrica = marime fizica vectoriala care, împreuna cu intensitatea câmpului electric, determina macroscopic starea electrica a câmpului electromagnetic din corpuri. Inductie electromagnetica = fenomen de aparitie a unei tensiuni electromotoare într-un circuit strabatut de un flux magnetic variabil. Inductie electrostatica = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui câmp electric; electrizare prin influenta1 (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitatie sau de inhibitie aflata într-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.
management, MANAGEMENT [MÉ-NIGI-MENT] s. n. 1. activitatea, arta de a conduce. 2. stiinta organizarii si conducerii întreprinderilor, a valorificarii eficiente a resurselor umane, financiare si materiale ale unei organizatii. (< engl. management)
manager, MANAGÉR [MENE-] s. m. 1. cel care conduce o antrepriza, care gereaza interesele unui sportiv sau ale unei echipe, care se ocupa cu organizarea si cu chestiunile financiare ale competitiilor; impresar. 2. exponent. (< engl. manager)
managerial, MANAGERIÁL, -Ă adj. referitor la conducerea (economica), la organizarea întreprinderilor; de manager. (< engl. managerial)
indus, INDÚS, -Ă, indusi, -se, adj., s.n. 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influentat de un alt proces fizic cu care evolueaza concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare si curenti electrici) Care se produce prin inductie electromagnetica. 2. S.n. Parte componenta a unui sistem electromagnetic în care se produc tensiunile electromotoare induse de câmpul magnetic al inductorului. – V. induce.
industrial, INDUSTRIÁL, -Ă, industriali, -e, adj. Care tine de industrie sau se bazeaza pe industrie, care este produs de (sau în) industrie; cu o industrie dezvoltata. ♢ Chimie industriala = ramura a chimiei care se ocupa cu aplicarea procedeelor chimice în tehnica fabricatiei. Plante industriale = grup de plante agricole cultivate în vederea prelucrarii lor. [Pr.: -tri-al] – Din fr. industriel.
industrializare, INDUSTRIALIZÁRE, industrializari, s.f. Actiunea de a industrializa si rezultatul ei; proces de transformare a unei tari agrare într-o tara industriala dezvoltata din punct de vedere economic prin crearea marii industrii mecanizate. ♦ Prelucrare industriala a unor materii prime, transformarea lor în produse industriale. ♦ Aplicarea unor metode, procedee (tehnice, organizatorice etc.) specific industriale în alte ramuri. [Pr.: -tri-a-] – V. industrializa.
inechivalvă, INECHIVÁLVĂ, inechivalve, adj. (Zool.; în sintagma) Cochilie inechivalva = cochilie formata din doua valve inegale. – Din fr. inéquivalve, engl. inequivalve.
inel, INÉL, inele, s.n. 1. Cerc mic de metal (pretios, cu pietre scumpe) care se poarta ca podoaba pe deget. ♢ Inel de logodna = verigheta. ♢ Expr. Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subtire; zvelt. ♢ Inelul lui Saturn = cerc luminos care înconjura planeta Saturn. 2. Obiect în forma de cerc, având diverse întrebuintari practice; veriga, belciug. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastica format din doua cercuri atârnate fiecare de câte o frânghie la o anumita distanta de pamânt si la care gimnastul executa exercitii tinându-se de ele; p. ext. proba sportiva care se executa la acest aparat. 3. Artera de circulatie, cu traseu circular sau poligonal, care înconjura o localitate si leaga capetele soselelor exterioare care conduc la aceasta localitate. 4. (La pl.) Zone inelare concentrice care se observa într-o sectiune transversala facuta în tulpina sau radacina plantelor lemnoase si care indica vârsta acestora si cresterea lor în grosime. ♦ Striuri concentrice pe solzii, operculele si alte formatii osoase ale pestilor, care permit evaluarea vârstei acestora. 5. Fiecare dintre segmentele din care este alcatuit corpul unor viermi. – Lat. anellus.
inelar, INELÁR, -Ă, inelari, -e, adj., s.m., s.n. 1. Adj. Care are aspectul unui inel (1). 2. S.m. Fluture daunator, de culoare galbena-cafenie, care depune oua în forma de inel (1) pe ramurile pomilor fructiferi si ale stejarilor si a carui larva provoaca mari pagube (Malacosoma neustria). 3. S.n. Degetul aflat între degetul mijlociu si cel mic, pe care se poarta, de obicei, inelul. 4. S.m. (Rar) Fabricant sau vânzator de inele. – Inel + suf. -ar.
inerţie, INERŢÍE, inertii, s.f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-si pastra starea de repaus sau de miscare în care se afla atât timp cât nu sunt supuse actiunii unei forte exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reactiona slab sau cu întârziere la actiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendinta unei persoane sau a unei colectivitati de a ramâne în repaus, în inactivitate; lipsa de energie, indolenta, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inertie uterina = lipsa de contractie si retractare a muschiului uterin dupa nastere. – Din fr. inertie, lat. inertia.
infamant, INFAMÁNT, -Ă, infamanti, -te, adj. Care atrage înfierarea publica, care arunca asupra cuiva dezonoarea, dezaprobarea, oprobriul; rusinos, degradant, dezonorant, infamator. – Din fr. infamant, it. infamante.
infectocontagios, INFECTOCONTAGIÓS, -OÁSĂ, infectocontagiosi, -oase, adj. (Despre boli) Care se raspândeste usor, care contamineaza. [Pr.: -gi-os] – Infect+contagios.
infecţie, INFÉCŢIE, infectii, s.f. 1. Proces rezultat din patrunderea si dezvoltarea în organism a unor agenti patogeni (paraziti, microbi sau virusi) si din reactia tesuturilor la acest atac, manifestata prin inflamatii, supuratii, cangrene etc. 2. Miros urât, duhoare, putoare, miasma. ♦ Fig. Contagiune morala. [Var.: infectiúne s.f.] – Din fr. infection.
infecţios, INFECŢIÓS, -OÁSĂ, infectiosi, -oase, adj. (Despre boli) Provocat de o infectie; care se transmite de la o fiinta la alta, care produce infectie; molipsitor, contagios, infectant. [Pr.: -ti-os] – Din fr. infectieux.
infera, INFERÁ, inferez, vb. I. Intranz. (Rar) A trage o concluzie generala din mai multe fapte particulare. – Din fr. inférer.
infidelitate, INFIDELITÁTE, (2) infidelitati, s.f. 1. Lipsa de fidelitate, de credinta; nestatornicie în sentimente, nefidelitate; spec. încalcare a credintei conjugale. 2. (Concr.) Fapta care dovedeste nestatornicia în dragoste. 3. Inexactitate, neadevar. – Din fr. infidélité, lat. infidelitas, -atis.
infiltrat, INFILTRÁT1, infiltrate, s.n. 1. (Si în sintagma infiltrat TBC) Leziune incipienta a tuberculozei pulmonare, datorita reactivarii unor focare vechi de infectie tuberculoasa sau localizarii recente a unei noi infectii. 2. Acumulare într-un organ sau într-un tesut al leucocitelor sau a altor celule ca reactie la patrunderea unor agenti infectiosi, traumatici, alergici etc. – Din. fr. infiltrat, germ. Infiltrat.
infiltrat, INFILTRÁT2, -Ă, infiltrati, -te, adj. 1. Care a patruns undeva (neobservat). 2. (În sintagma) Ţesut infiltrat = tesut în care s-au acumulat elemente celulare pentru a combat un agent vatamator (microbian). – V. infiltra.
infiltraţie, INFILTRÁŢIE, infiltratii, s.f. 1. Infiltrare. ♦ Patrundere a apei în roci sau în pamânt sub influenta gravitatiei, a fortelor capilare, a presiunii hidrostatice, prin pori, gauri, crapaturi etc. ♦ Patrundere într-un mediu al unui fluid. ♦ Cantitate de apa provenita din precipitatiile atmosferice care patrunde în pamânt. 2. Patrundere si localizare a unui agent vatamator într-o celula, într-un tesut sau într-un organ; boala provocata de acest agent. [Var.: infiltratiúne, înfiltrátie s.f.] – Din fr. infiltration.
infirm, INFÍRM, -Ă, infirmi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care are o infirmitate; schilod, neputincios, invalid, beteag. – Din fr. infirme, lat. infirmus.
inflexiune, INFLEXIÚNE, inflexiuni, s.f. 1. Schimbare a înaltimii unui sunet; schimbare a tonului, a accentului în vorbire sau în cânt; usurinta cuiva de a-si schimba tonul. 2. (Mat.; în sintagma) Punct de inflexiune = punct în care curba îsi schimba sensul concavitatii. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. inflexion, lat. inflexio, -onis.
influenţă, INFLUÉNŢĂ1, influente, s.f. 1. Actiune exercitata asupra unui lucru sau asupra unei fiinte, putând duce la schimbarea lor; înrâurire. ♦ Spec. Actiune pe care o persoana o exercita asupra alteia (deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evolutia, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea, puterea de care se bucura). 2. (Fiz.; în sintagma) Electrizare prin influenta = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui câmp electric; inductie electrostatica. [Var.: influéntie, influínta s.f.] – Din fr. influence.
influx, INFLÚX, influxuri, s.n. 1. (Fiziol.; în sintagma) Influx nervos = propagare a unei excitatii de-a lungul unei fibre nervoase. 2. (Fiz.) Numarul de particule (produse de acceleratoare) care trec prin unitatea de arie a unei suprafete perpendiculare pe directia de miscare a particulelor. – Din fr. influx.
infolio, IN-FÓLIO adj. invar. (Despre formatul unei carti) În care coala de hârtie este îndoita în doua, formând patru pagini; (despre carti, adesea substantivat) care are acest format. [Pr.: -li-o] – Loc. lat.
informaţie, INFORMÁŢIE, informatii, s.f. 1. Comunicare, veste, stire care pune pe cineva la curent cu o situatie. 2. Lamurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare si de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunostintele prealabile, cuprinse în semnificatia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicatie a unui instrument etc.). ♢ Teoria informatiei = teoria matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale canalelor de transmisie si ale instalatiilor de pastrare si de prelucrare a informatiilor. 4. (Biol.; în sintagma) Informatie genetica = totalitate a materialului genetic dintr-o celula capabila sa creeze secvente de aminoacizi care, la rândul lor, formeaza proteine active. – Din fr. information, lat. informatio.
infraroşu, INFRARÓSU, -IE, infrarosii, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Radiatii infrarosii = radiatii electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic pronuntat, situate în spectru între limita rosie a domeniului luminii vizibile si microundele radioelectrice. 2. S.n. Domeniu spectral al radiatiilor infrarosii, situat între limita rosie a spectrului vizibil si radiatiile hertziene. – Infra-+rosu (dupa fr. infrarouge).
infrasunet, INFRASÚNET, infrasunete, s.n. Vibratie mecanica a unui mediu neperceputa de urechea omului (ci numai cu ajutorul simtului tactil), care se propaga sub forma de unde, ca si sunetele, dar având o frecventa mai mica decât a acestora. – Infra-+sunet (dupa fr. infra-son).
infuzie, INFÚZIE, infuzii, s.f. 1. Solutie apoasa obtinuta dintr-o planta prin oparirea ei cu apa clocotita, în scopul extragerii principiilor active pe care le contine; medicament astfel obtinut. 2. Încrucisare a unei rase neameliorate cu o rasa ameliorata timp de una sau doua generatii. [Var.: infuziúne s.f.] – Din fr. infusion, lat. infusio, -onis.
ingenios, INGENIÓS, -OÁSĂ, ingeniosi, -oase, adj. 1. Care are mult spirit inventiv, multa agerime de minte; iscusit, dibaci. 2. Care este alcatuit, elaborat cu inventivitate, cu maiestrie, cu iscusinta etc. [Pr.: -ni-os] – Din fr. ingénieux, lat. ingeniosus.
inginerie, INGINERÍE s.f. 1. Profesiunea inginerului. 2. (În sintagma) Inginerie genetica = modificare a structurii genetice a unui organism prin introducerea de gene noi, apartinând unor organisme din aceeasi specie sau din specii diferite, prin inserarea de gene sintetizate artificial sau prin reorganizarea materialului genetic propriu. – Inginer + suf. -ie.
inhala, INHALÁ, inhalez, vb. I. Tranz. A absorbi pe caile respiratorii vapori, gaze sau lichide, a trage în piept, a inspira gaze, vapori etc. – Din fr. inhaler, lat. inhalare.
inhibitor, INHIBITÓR, -OÁRE, inhibitori, -oare, adj., s.m. 1. Adj. Care inhiba, inhibitiv. 2. S.m. Substanta chimica care, adaugat în proportii mici, poate încetini sau chiar împiedica anumite reactii chimice. ♦ Preparat sau tratament care frâneaza sau împiedica dezvoltarea unui agent patogen. un proces fiziologic etc. – Din fr. inhibiteur.
inimaginabil, INIMAGINÁBIL, -Ă, inimaginabili, -e, adj. Care întrece orice închipuire, care nu se poate imagina, de neînchipuit, extraordinar, neimaginabil. – Din fr. inimaginabile.
inimă, ÍNIMĂ, inimi, s.f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stânga a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contractiile sale ritmice, circulatia sângelui în organism, la om si la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burta, pântece, rânza. ♢ Expr. A (mai) prinde (de) inima = a scapa de senzatia de slabiciune dupa ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) capata putere. Pe inima goala = cu stomacul gol, fara a fi mâncat ceva. A (se) simti greu la inima = a-i fi greata, a-i veni sa verse. 3. (La cartile de joc) Cupa2. 4. Piesa sau organ de masina care are forma asemanatoare cu o inima (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerata ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legatura cu bucurii, placeri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea buna. ♢ Loc. adv. Dupa (sau pe) voia (sau pofta) inimii = dupa plac, nestingherit, cum îi e dorinta. Cu (sau din) toata inima sau cu draga inima = cu tot sufletul, cu foarte mare si sincera placere. ♢ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfacut, multumit. A unge (pe cineva) la inima = a face (cuiva) placere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât pofteste, cât are placere. A-i merge (cuiva ceva) la inima = a-i placea (ceva) foarte mult. A-si calca pe inima = a renunta la propriul punct de vedere, la propria opinie sau placere. (A fi) cu inima usoara = (a fi) fara griji, bine dispus, cu constiinta împacata. b) (În legatura cu suferinte, dureri, necazuri) Îl doare la inima când vede atâta risipa. ♢ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inima = a provoca (cuiva) o durere morala, o suparare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi mila de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârsi la inima = a se îmbolnavi, a muri de durere, a fi colpesit de durere. A avea ceva pe inima = a fi chinuit de un gând neîmpartasit, a avea o taina în suflet. A-si racori inima = a spune ce are pe suflet, a-si descarca sufletul. A pune (ceva) la inima = a se supara (pentru ceva) mai mult decât merita. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispozitie, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A ramâne cu inima fripta = a ramâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parca mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau rosu) prin inima, se spune când cineva primeste pe neasteptate o veste trista sau când îl cuprinde o durere fizica în mod brusc. Inima albastra = suflet trist, îndurerat; tristete, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciuda, mânie, necaz. Inima rea = mâhnire, durere, amaraciune. A-si face (sau a-i face cuiva) inima rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legatura cu sentimente de iubire) Inima-mi zboara la tine. ♢ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inima = a iubi (pe cineva). A-i ramâne (cuiva) inima la... = a ramâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a placut. A avea tragere de inima (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima sa... = a se simti atras sa faca ceva. d) (În legatura cu bunatatea sau rautatea cuiva, în loc. si în expr.) Inima dreapta = om drept, cinstit, corect. Inima de aur = om bun. Slab de inima = milos, impresionabil, influentabil. Cu inima = bun, milos, întelegator, uman. A avea inima buna (sau de aur) sau a fi bun la inima (sau cu inima buna) = a fi bun, milos, întelegator, darnic. A avea inima deschisa = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inima = a spune cu toata sinceritatea, fara reticente, a vorbi deschis, fara rezerve. A avea inima larga = a fi marinimos, milos, darnic. A se muia la inima sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lasa pe cineva inima sa..., se spune când cineva nu-si poate opri pornirile bune, actiunile generoase. (A fi om) de inima = (a fi om) bun, saritor. A fi fara inima sau a fi rau (sau câinos, negru) la inima = a fi rau, înrait. (A avea) inima haina (sau salbatica) = (a fi) crud, neîntelegator, dusmanos, rau. (A avea) inima de piatra (sau impietrita) = (a fi) nesimtitor, rau, fara suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legatura cu instincte sau presimtiri) Îmi spune inima ca s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legatura cu curajul, cu îndrazneala sau cu energia, cu puterea de vointa sau de actiune a cuiva) Înfrunta pericolul cu inima rece. ♢ Cu inima = (loc. adv.) energic, cu viata; (loc. adj. si adv.) inimos, curajos; pasionat. ♢ Expr. A(-si) pierde inima = a-si pierde curajul, speranta, a se descuraja. A-si lua inima în dinti = a-si face curaj, a se hotarî sa întreprinda ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva îsi recapata calmul, echilibrul si curajul dupa un moment de emotie sau de spaima. A (mai) prinde (la) inima = a capata (din nou) putere, curaj, a se restabili sufleteste, a nu-i mai fi teama. A-i tine cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frica de ceva; a se descuraja. A i se taia inima = a-si pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerata ca centru si simbol al vietii sufletesti. L-am sters din inima. ♢ Loc. adv. Din inima sau din toata inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toata puterea sufleteasca. ♢ Expr. (A fi) cu inima împacata = (a fi) cu constiinta împacata, linistita, curata. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamana cu tatal lui la chip si la inima. 2. Fiinta, om, individ. Înflacararea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ♢ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpara ce este mai prost, a face o afacere proasta; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesa sau element de constructie care ocupa un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ♢ Inima carului (sau a carutei = partea din mijloc a carului (sau a carutei), care leaga osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importanta, esentiala a unui lucru. [Pl. si (înv) inime. – Var.: ínema s.f.] – Lat. anima.
inoctavo, IN-OCTÁVO adj. invar. (Despre formatul unei carti) În care coala de hârtie este îndoita în opt, formând 16 pagini; (despre carti, adesea substantivat) care are acest format. – Loc. lat.
inocuitate, INOCUITÁTE s.f. (Med.) Însusire a unui agent fizic, chimic, biologic de a nu constitui un pericol pentru organism. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. innocuité.
inocula, INOCULÁ, inoculez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în organism o substanta, un ser, un vaccin pentru precizarea diagnosticului unei boli, experiente, imunizare etc. 2. Fig. A baga în mintea cuiva anumite conceptii, idei etc. [Var.: înoculá, vb. I] – Din fr. inoculer.
inorog, INORÓG, inorogi, s.m. Animal fabulos imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte, întâlnit mai ales în arta si literatura medievala; licorn. ♦ (Rar) Rinocer. [Var.: inoróh s.m.] – Din sl. inorogŭ.
inova, INOVÁ, inovez, vb. I. Intranz. A face o schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un sistem etc.; a înnoi. ♦ A introduce, a adopta, a propaga o inovatie. – Din fr. innover, lat. innovare.
inplano, IN-PLÁNO adj. invar. (Despre formatul unei carti sau al unui ziar) În care coala de hârtie nu este îndoita, alcatuind deci o fila sau doua pagini; (despre carti si ziare, adesea substantivat) care are acest format. – Loc. lat.
insignă, INSÍGNĂ, insigne, s.f. Mic obiect, de diverse forme, purtat pe piept sau la sapca, la basca etc. si care indica, prin imagini simbolice sau indicatii grafice, apartenenta cuiva la o organizatie, la un club etc. – Din fr. insigne, lat. insigne.
instantaneu, INSTANTANÉU, -ÉE, instantanei, -ee, adj., s.n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care se produce foarte repede (si dureaza foarte putin), care se iveste brusc, pe neasteptate; pe moment. 2. S.n. Imagine sau fotografie obtinuta prin expunerea unei placi sau a unui film pe o durata foarte scurta. 3. Adj. (Fiz.; despre marimi) Care se refera la un anumit moment sau care este definit pentru un anumit moment. – Din fr. instantané.
instanţă, INSTÁNŢĂ, instante, s.f. (Si în sintagma instanta judecatoreasca) Organ de stat însarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea si persoanele juridice. ♢ Expr. În ultima instanta = în cele din urma, pâna la urma, nemaiavând alta cale. – Din fr. instance, lat. instantia.
instrucţie, INSTRÚCŢIE s.f. 1. Ansamblu de cunostinte, priceperi si deprinderi, predate cuiva sau capatate de cineva, prin care se urmareste însusirea unei culturi generale si a unei specializari profesionale; învatatura; învatamânt; instructiune (2). 2. Pregatire a ostasilor în vederea însusirii teoriei si practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ♢ Judecator de instructie = (în unele tari) magistrat însarcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.
instrument, INSTRUMÉNT, instrumente, s.n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate întrebuinta singur în vorbire, ci numai împreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimând raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
instrumental, INSTRUMENTÁL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Facut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.; în sintagma) Complement circumstantial instrumental = complement circumstantial care arata mijlocul prin care se realizeaza o actiune. – Din fr. instrumental.
instrumentaţie, INSTRUMENTÁŢIE, instrumentatii, s.f. 1. Etapa în procesul de creatie a unei piese muzicale pentru orchestra, în care autorul repartizeaza ceea ce revine spre executare fiecarui instrument în parte. 2. Ramura a stiintei muzicale care se ocupa cu descrierea particularitatilor instrumentelor. 3. Operatie de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese ramase accidental într-un put de petrol. – Din fr. instrumentation.
insuflaţie, INSUFLÁŢIE, insuflatii, s.f. Introducere sub presiune a unui gaz sau a unei substante pulverulente într-o cavitate a organismului în scop terapeutic sau pentru stabilirea diagnosticului. – Din fr. insufflation, lat. insufflatio.
insulă, ÍNSULĂ, insule, s.f. 1. Întindere de pamânt înconjurata din toate partile de apa, situata fie într-un ocean, mare sau lac, fie în cadrul albiei unei ape curgatoare. ♦ Fig. Grup de obiecte de acelasi fel care se diferentiaza de mediul înconjurator. 2. (În sintagma) Insula plutitoare = formatie compacta de radacini si ramuri de plante rupte care plutesc pe un curs de apa, având aspectul unei insule (1); plaur. – Din lat. insula.
integral, INTEGRÁL, -Ă, integrali, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Întreg, complet. ♢ Faina integrala = faina bruta obtinuta prin macinarea grâului. Pâine integrala = pâine fabricata din faina integrala. 2. Adj. (În sintagmele) Calcul integral = capitol al analizei matematice care studiaza integralele. Ecuatie integrala = ecuatie în care se efectueaza o integrare asupra functiei necunoscute. 3. S.f. (Mat.) Functie care se obtine prin integrarea unei functii date, a unei ecuatii diferentiale sau a unei ecuatii cu derivate partiale. ♦ Simbol matematic folosit pentru a indica operatia de integrare. – Din fr. intégral.
integrantă, INTEGRÁNTĂ, integrante, adj. (În sintagma) Parte integranta = parte care intra în mod necesar în componenta unui tot. – Din fr. [partie] intégrante.
integrare, INTEGRÁRE, integrari, s.f. 1. Actiunea de a (se) integra si rezultatul ei; integratie. 2. (În sintagma) Integrarea productiei = reunirea în acelasi loc, în cadrul uneia si aceleiasi unitati de productie, a activitatilor de productie succesive, începând cu obtinerea materiei prime si pâna la fabricarea produsului finit. 3. (Mat.) Calculul unei integrale; obtinerea integralei unei ecuatii diferentiale sau cu derivate partiale. V. integra.
integrat, INTEGRÁT, -Ă, integrati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Inclus, înglobat într-un tot. 2. S.n. (Electron.; si în sintagma circuit integrat) Microcircuit în care un numar de elemente de circuit sunt asociate inseparabil si interconectate electric astfel încât, pentru specificare, testare, întretinere si vânzare, formeaza un tot indivizibil. – V. integra.
integritate, INTEGRITÁTE s.f. 1. Însusirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însusirea de a fi sau de a ramâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritoriala = principiu de baza al dreptului international potrivit caruia fiecare stat are dreptul sa-si exercite deplin si nestingherit suveranitatea asupra teritoriului sau. – Din fr. intégrité.
inteligent, INTELIGÉNT, -Ă, inteligenti, -te, adj. Înzestrat cu inteligenta; destept, ager la minte, patrunzator. ♦ Care denota inteligenta (1). – Din fr. intelligent, lat. intelligens, -ntis.
intensitate, INTENSITÁTE, intensitati, s.f. 1. Însusirea de a fi intens; grad de tarie, de putere, de forta. 2. (Fiz.) Valoarea anumitor marimi. ♢ (Fon.) Accent de intensitate = accent caracterizat prin forta mecanica cu care se rosteste un sunet. 3. (Ec.; în sintagma) Intensitatea muncii = gradul de încordare al muncii, caruia îi corespunde un anumit consum de energie musculara si nervoasa a lucratorului. – Din fr. intensité.
intensiv, INTENSÍV, -Ă, intensivi, -e, adj. 1. Care are (o mare) intensitate; care se face în ritm viu, încordat. ♢ Agricultura intensiva = agricultura care foloseste mijloace tehnice înaintate, pentru a obtine o productie cât mai mare în raport cu suprafata cultivata. Cultura intensiva = cultura care se face dupa regulile agriculturii intensive. 2. (Despre marimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îsi pastreaza valoarea neschimbata. – Din fr. intensif.
malofagie, MALOFAGÍE s. f. pervertirea gustului la ovine prin consumarea lânii. (< fr. mallophagie)
intercalară, INTERCALÁRĂ, intercalare, adj. (În sintagma) Cultura intercalara = cultura unei plante timpurii printre rândurile de plante târzii ale unei alte culturi. – Din fr. intercalaire.
intercardinal, INTERCARDINÁL, intercardinale, adj. (În sintagma) Punct intercardinal = fiecare dintre cele patru directii aflate între punctele cardinale principale, care servesc la determinarea mai precisa a unui punct de pe glob. – Din engl. intercardinal.
interconecta, INTERCONECTÁ, interconectez, vb. I. Tranz. A stabili cai de transferare a energiei electromagnetice între doua sau mai multe sisteme care functionau înainte independent unele de altele. – Din fr. interconnecter.
malofag, MALOFÁG, -Ă I. adj. care se hraneste cu pene, par sau fulgi. II. s. n. pl. ordin de insecte asemanatoare paduchilor, care traiesc pe pasari si mamifere, hranindu-se cu pene, par si descuamatii ale pielii. (< fr. mallophage/s/)
interes, INTERÉS, interese, s.n. 1. Preocupare de a obtine un succes, un avantaj; râvna depusa într-o actiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câstig, profit. ♢ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanta sociala, util colectivitatii. ♢ Expr. A-si face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobânda. ♢ (Jur.) Daune interese = despagubire baneasca pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activa si durabila, dorinta arzatoare de a cunoaste si de a întelege pe cineva sau ceva. 5. Întelegere si simpatie fata de cineva sau de ceva; grija, solicitudine. 6. Calitatea de a destepta atentia, a stârni curiozitatea prin importanta, frumusetea, varietatea lucrului, a problemei, a actiunii etc.; atractie. [Pl. si; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.
interesant, INTERESÁNT, -Ă, interesanti, -te, adj. Care intereseaza, care prezinta sau trezeste interes; vrednic de interes, demn de atentie. ♦ Care atrage atentia; putin obisnuit, ciudat, bizar, aparte. – Din fr. intéressant.
interferometru, INTERFEROMÉTRU, interferometre, s.n. Instrument optic folosit pentru determinarea unor marimi cu ajutorul fenomenelor de interferenta. ♦ Aparat pentru masurarea vitezei de propagare a undelor sonore si ultrasonore, precum si a absorbtiei acestora într-un anumit mediu. – Din fr. interféromètre.
interfolia, INTERFOLIÁ, pers. 3 interfoliaza, vb. I. Tranz. A intercala file albe între paginile tiparite ale unei carti. [Pr.: -li-a] – Din fr. interfolier.
interior, INTERIÓR, -OÁRĂ, interiori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care este situat înauntrul unui lucru, al unui spatiu limitat etc.; intern. ♦ Fig. Care se refera la partea morala, sufleteasca a omului; care nu se manifesta în afara; launtric. 2. S.n. Partea interioara (1) a unui obiect, a unui spatiu circumscris (si închis), a unei încaperi (împreuna cu tot ce se afla aici); spec. mobilierul sau aranjamentul unei locuinte, al unei camere etc. ♢ Loc. adv. În interior = înauntru, pe dinauntru. ♦ Tablou care reprezinta partea dinauntru a unei camere sau, uneori, scene de familie. ♦ (Cinema; la pl.) Scene care se petrec în casa. Se filmeaza interioarele. ♦ Fig. Structura morala, sufleteasca a omului. 3. S.n. Post telefonic functionând printr-o centrala care leaga liniile exterioare cu posturile telefonice din camere, birouri etc. ale unei cladiri, ale unei institutii etc. [Pr.: -ri-or] – Din fr. intérieur, lat. interior, -oris.
interlock, INTERLÓCK s.n. 1. Masina de tricotat cu doua rânduri de ace pe un singur cilindru. ♦ Tricot indesirabil. 2. (Cin.) Sistem de înregistrare sincrona a imaginii si sunetului aferent prin antrenarea cu aceeasi viteza la înregistrare si redare a peliculei de imagine si a benzii magnetice audio. – Din engl., fr. interlock.
interludiu, INTERLÚDIU, interludii, s.n. Episod muzical care face legatura între doua momente mai importante ale unei opere muzicale; p. ext. piesa muzicala care leaga între ele doua momente ale unei lucrari dramatice. – Din it. interludio, fr. interlude.
intermetalic, INTERMETÁLIC, -Ă, intermetalici, -ce, adj. (în sintagma) Compus intermetalic = metal lipit prin sudura sau alt procedeu. – Din fr. intermétallique.
interminabil, INTERMINÁBIL, -Ă, interminabili, -e, adj. Care nu se (mai) termina, foarte lung sau exagerat de lung; nesfârsit. ♦ De dimensiuni foarte mari, exagerat de mare. – Din fr. interminable, lat. interminabilis.
interna, INTERNÁ, internez, vb. I. Tranz. 1. A instala un bolnav într-un spital pentru tratament; a spitaliza. ♢ Refl. S-a internat pentru operatie. 2. A sili pe cineva sa stea (închis) într-un ospiciu, într-o scoala de corectie, într-un lagar etc., pentru a-l tine sub supraveghere, pentru a-l reeduca etc. – Din fr. interner.
internat, INTERNÁT, internate, s.n. 1. Asezamânt scolar în care elevii primesc locuinta si întretinere. 2. Stagiu de practica efectuat în spitale si în clinici de studentii în medicina din ultimii ani. – Din fr. internat.
mall, MALL [MOL] s. n. complex mare cuprinzând magazine, restaurante, servicii utilitare etc., închis circulatiei autovehiculelor; complex de diferite magazine. (< engl. mall)
interoceanic, INTEROCEÁNIC, -Ă, interoceanici, -ce, adj. Care este între doua oceane; care leaga doua oceane. – Din fr. interocéanique.
interogaţie, INTEROGÁŢIE, interogatii, s.f. (Rar) Interogare. ♢ (În sintagma) Interogatie retorica = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebari, nu pentru a obtine raspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogatiúne s.f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.
interurban, INTERURBÁN, -Ă, interurbani, -e, adj. Care are loc între doua sau mai multe orase; care leaga doua sau mai multe orase; care este situat între doua sau mai multe orase; care serveste mai multe localitati. ♦ (Substantivat, n.) Telefon care stabileste legatura între doua localitati. – Din fr. interurbain (dupa urban).
intervenţie, INTERVÉNŢIE, interventii, s.f. 1. Faptul de a interveni într-o actiune, într-un proces, într-o discutie etc. ♦ Invazie armata sau amestec al unui stat în treburile interne ale altui stat sau ale altui popor. ♦ (Med.; si în sintagma interventie chirurgicala) Operatie. 2. Actiune, efort, demers facut spre a obtine ceva, mai ales o favoare. – Din fr. intervention, lat. interventio.
intoxica, INTOXICÁ, intóxic, vb. I. Tranz. si refl. A(-si) introduce în organism substante toxice care duc la otravirea lui; a (se) otravi. ♦ Fig. (Fam.) A (se) plictisi peste masura; a agasa sau a fi agasat. – Din fr. intoxiquer, lat. intoxicare.
intra, INTRÁ2, íntru, vb. I. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A trece din afara înauntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se baga. ♢ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parca) a intrat în pamânt = a disparut fara urma. A intra în pamânt (de rusine) = a-i fi foarte rusine. 2. Fig. A patrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amanunte. ♢ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam). A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câstiga bunavointa cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se baga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ♢ Expr. A intra într-o belea (sau încurcatura, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcatura etc.). A intra în hora = a începe sa ia parte la o actiune. A intra în vorba cu cineva = a) a începe o discutie cu cineva; b) (pop.) a lega relatii de prietenie, de dragoste cu o persoana de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militara, la un spital etc. A intra în razboi (sau în lupta, în actiune etc.) = a începe razboiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul sa ajunga, sa apuce) o vârsta, o epoca etc. 4. (Urmat de determinari introduse prin prep. "în" sau "la") A îmbratisa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujba. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizatie, într-o asociatie etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A patrunde, a se înfige, a se baga; a strabate. Acul intra în pânza. Lumina intra pe fereastra. 2. Fig. A-si face loc, a se strecura; a ajunge în... ♢ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnavi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricosa, a se îngrozi. ♢ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stapânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitatile sau cu insistentele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încapea. Cartea intra în servieta. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit numar de ori în alt numar. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumita proportie spre a realiza un anumit produs. La acest palton intra stofa multa. ♦ A face parte integranta (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spalat = (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile prin spalare. A intra la apa = a) (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile la muierea în apa; b) (despre oameni) a ajunge într-o situatie neplacuta, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a capata putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei parti dintr-o bucata muzicala. [Var.: (pop.) întrá vb. I] – Lat. intrare.
intradermoreacţie, INTRADERMOREÁCŢIE, intradermoreactii, s.f. Reactie imuna folosita pentru stabilirea diagnosticului în bolile infectioase si pentru a cerceta susceptibilitatea organismului fata de agenti toxici, fata de antibiotice etc. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. intradermo-réaction.
intrageosinclinal, INTRAGEOSINCLINÁL, intrageosinclinale, s.n. (Geol.) Fosa alungita si adâncita a unui geosinclinal în care se acumuleaza sedimente. [Pr.: -ge-o-] – Intra1-+geosinclinal.
intraglandular, INTRAGLANDULÁR, -Ă, intraglandulari, -e, adj. Care se afla, care se petrece în interiorul glandelor. – Intra1-+glandular.
intramagmatic, INTRAMAGMÁTIC, -Ă, intramagmatici, -ce, adj. (Geol.) Din interiorul magmei; care s-a consolidat în adâncimea scoartei terestre. – Intra1-+magmatic.
intriga, INTRIGÁ, intríg, vb. I. 1. Tranz. (La pers. 3) A destepta curiozitatea, îngrijorarea, suspiciunea cuiva, punându-l pe gânduri. 2. Intranz. (Înv.) A face sau a baga intrigi (1); a unelti, a complota. – Din fr. intriguer, it. intrigare.
intrigant, INTRIGÁNT, -Ă, intriganti, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care face sau baga intrigi (1). – Din fr. intrigant.
introduce, INTRODÚCE, introdúc, vb. III. Tranz. 1. A face ca cineva sau ceva sa intre, sa patrunda în ceva, undeva; a baga, a vârî. ♦ A include, a adauga, a îngloba. ♦ Refl. A intra undeva (cu forta sau pe furis). 2. A face ca o persoana sa fie primita de cineva sau sa fie admisa într-o organizatie, într-o asociatie etc. ♦ A ajuta pe cineva sa se initieze într-un domeniu de activitate. 3. A pune în practica; a institui, a stabili (un obicei, o practica etc.). [perf. s. introdusei, part. introdus] – Din lat. introducere. Cf. fr. i n t r o d u i r e.
introducere, INTRODÚCERE, introduceri, s.f. Actiunea de a (se) introduce si rezultatul ei. 1. Bagare, vârâre. ♦ Includere, inserare, înglobare; punere în practica. 2. Capitol al unei lucrari sau parte de la începutul ei, în care se prezinta, în linii generale, intentiile acesteia, elementele sau notiunile fundamentale necesare întelegerii ei; introductie. ♦ Partea de la început a unei compozitii (artistice), a unei scrisori etc. 3. Lucrare stiintifica în care se expun notiunile generale, elementare sau pregatitoare ale unui domeniu de cunostinte. – V. introduce.
intruziune, INTRUZIÚNE, intruziuni, s.f. 1. Faptul de a (se) introduce fara drept într-o societate, într-o functie etc. 2. Proces de patrundere si de solidificare a magmei în crapaturile scoartei terestre sau de-a lungul suprafetelor cu rezistenta slaba. ♦ (Concr.) Corp de roci formate în urma acestui proces. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. intrusion.
malgaş, MALGÁS, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Madagascar. ♢ (s. f.) grup de limbi malaio-polineziene vorbite în Madagascar. (< fr. malgache)
intuitiv, INTUITÍV, -Ă, intuitivi, -e, adj. Care se bazeaza pe intuitie, pe cunoasterea nemijlocita a realitatii prin observarea directa a obiectelor sau fenomenelor. ♢ Metoda intuitiva = metoda folosita în pedagogie, care îmbina prezentarea teoretica a problemelor cu observarea directa a obiectelor sau fenomenelor. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. intuitif, it. intuitivo.
invada, INVADÁ, invadez, vb. I. Tranz. 1. A intra prin violenta (si cu mari forte) pe un teritoriu strain (pustiind, pradând); a cotropi, a napadi. ♦ Fig. A pune stapânire pe...; a cuprinde, a coplesi. 2. (Despre plante si animale daunatoare sau parazite) A aparea undeva rapid si masiv (producând mari pagube sau neajunsuri); a napadi. – Din lat., it. invadere.
invagina, INVAGINÁ, pers. 3 invagineaza, vb. I. Refl. (Med.; despre portiuni ale intestinelor) A se întoarce spre interior prin invaginatie. – Din fr. invaginer.
invaginaţie, INVAGINÁŢIE, invaginatii, s.f. (Med.) Forma de ocluziune intestinala produsa prin patrunderea unui segment intestinal în segmentul imediat urmator. – Din fr. invagination.
invectivă, INVECTÍVĂ, invective, s.f. Expresie violenta, jignitoare, ofensatoare, vorba de ocara la adresa cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care consta în folosirea expresiei violente, agresive. – Din fr. invective, lat. invectivae.
inventa, INVENTÁ, inventez, vb. I. Tranz. 1. A crea, a nascoci ceva nou care nu a existat pâna atunci, a imagina pentru prima data; a face o descoperire tehnica. 2. A prezenta drept adevarate lucruri imaginare, care nu exista, neadevarate; a scorni, a nascoci; p. ext. a minti. – Din fr. inventer.
inventar, INVENTÁR, inventare, s.n. Lista, catalog, registru, document în care sunt enumerate (si descrise cantitativ si valoric) toate bunurile care se afla într-o gospodarie, într-o institutie, într-un magazin etc.; p. ext. totalitatea acestor bunuri. ♢ Inventar viu = totalitatea vitelor si pasarilor dintr-o gospodarie. Inventar mod = totalitatea uneltelor, a masinilor, a mijloacelor de transport apartinând unei gospodarii sau întreprinderi. ♢ Loc. vb. A face inventarul = a inventaria. ♦ P. gener. Lista exacta, amanuntita; însirare, enumerare (a unor fapte, a unor întâmplari etc.). – Din fr. inventaire, lat. inventarium.
inventiv, INVENTÍV, -Ă, inventivi, -e, adj. (Despre oameni, mintea lor etc.) Care poate inventa, care are talentul de a inventa; ingenios, ager. – Din fr. inventif.
inventivitate, INVENTIVITÁTE, inventivitati, s.f. Însusirea de a fi inventiv; imaginatie creatoare, ingeniozitate. – Inventiv + suf. -itate.
invenţie, INVÉNŢIE, inventii, s.f. 1. Rezolvare sau realizare tehnica dintr-un domeniu al cunoasterii care prezinta noutate si progres fata de stadiul cunoscut pâna atunci. 2. Afirmatie care sustine ca adevarate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciuna. 3. Cautarea si alegerea ideilor si argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor si temelor corespunzatoare într-o creatie artistica. 4. (Muz.; în forma inventiune) Mica piesa muzicala în stil contrapunctic, imitativ, specifica barocului. [Var.: inventiúne s.f.] – Din fr. invention, lat. inventio, -onis.
maleinizare, MALEINIZÁRE s. f. injectare a maleinei în scopul diagnosticarii morvei. (dupa fr. malléinisation)
inversiune, INVERSIÚNE, inversiuni s.f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obisnuite a anumitor cuvinte în fraza (pentru a obtine efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozitiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Asezare a organelor într-o pozitie inversa fata de cea normala. ♢ Inversiune sexuala = homosexualitate. 2. Procedeu de transformare directa a unui negativ fotografic în pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei în glucoza prin hidroliza. [Pr.: -si-u-. – Var.: invérsie s.f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.
maleină, MALEÍNĂ s. f. substanta din culturile de bacil al morvei în bulion, servind pentru diagnosticul acestei boli. (< fr. malléine)
investiţie, INVESTÍŢIE, investitii, s.f. 1. Plasare de capitaluri în întreprinderi industriale, agricole, comerciale etc., cu scopul obtinerii de profituri; (concr.) capitalul plasat. 2. Alocare (de catre stat) a unei sume si a altor mijloace materiale pentru crearea de noi fonduri fixe, pentru largirea, reutilarea si modernizarea celor existente; (concr.) suma alocata, fondurile alocate. [Var.: investitiúne s.f.] – Din germ. Investion, rus. investitiia.
invizibil, INVIZÍBIL, -Ă, invizibili, -e, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea; (de) nevazut; nevizibil. ♦ (Prin exagerare sau glumet) Extrem de mic. ♢ Ac invizibil (si substantivat, n.) = ac de par subtire si mic. – Din fr. invisible, lat. invisibilis.
maleficiu, MALEFÍCIU s. n. 1. fapta rea, greseala voita; paguba. 2. farmece cu ajutorul carora se pretindea ca se vatama recoltele, oamenii, animalele etc. (< lat. maleficium, fr. maléfice)
io, IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, tine locul numelui persoanei care vorbeste, cu functiune de subiect) Eu merg. ♢ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Povestile ispravilor lui înca nu mi le-a spus. ♢ (Indica posesiunea) Îmi recitesc pagina din urma. ♢ (Intra în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sarut mâna matusii, luându-mi ziua buna. ♢ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, ma, m-) Oamenii ma lauda. ♢ (Intra în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprima ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX '98]
iobag, IOBÁG, iobagi, s.m. Ţaran dependent de stapânul feudal, obligat sa faca acestuia prestatii în munca, în natura sau în bani si legat de pamânt (fara drept de stramutare); serb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.
iobăgi, IOBĂGÍ, iobagesc, vb. IV. Intranz. A face munca de iobag, a trai în stare de iobag. – Din iobag.
iobăgie, IOBĂGÍE s.f. Sistem de relatii bazat pe proprietatea stapânului feudal asupra pamântului si pe dependenta personala a taranului fata de stapânul feudal; starea iobagului; serbie, rumânie, vecinatate. – Iobag + suf. -ie.
iobăgime, IOBĂGÍME s.f. Totalitatea iobagilor; multime de iobagi. – Iobag + suf. -ime.
iobăgire, IOBĂGÍRE s.f. Actiunea de a iobagi si rezultatul ei; fel de a munci al omului aflat în stare de iobag. – V. iobagi.
iobăgiţă, IOBĂGÍŢĂ, iobagite, s.f. (Pop.) Sotie sau fiica de iobag. – Iobag + suf. -ita.
iodhidric, IODHÍDRIC, iodhidrici, adj.m. (În sintagma) Acid iodhidric = acid rezultat din combinarea iodului cu hidrogenul. – Din fr. iodhydrique.
iodic, IÓDIC, iodici, adj.m. (În sintagma) Acid iodic = acid obtinut prin oxigenarea iodului cu acid azotic concentrat. – Din fr. iodique.
ionizant, IONIZÁNT, -Ă, ionizanti, -te, adj. (Despre agenti sau factori fizici) Care poate produce ionizarea (1). [Pr.: i-o-] – Ioniza + suf. -ant.
ipecacuana, IPECACUÁNA s.f. Planta originara din America de Sud, ale carei radacini se întrebuinteaza în medicina ca expectorant si vomitiv (Uragoga Ipecacuanha). – Din fr. ipécacuana.
malaiopolinezian, MALAIO-POLINEZIÁN, -Ă adj. limbi ĕne = grup de limbi vorbite din Madagascar pâna în Insula Pastelui si din sudul Vietnamului pâna în Noua Zeelanda. (< fr. malayo-polynésien)
ipsofon, IPSOFÓN, ipsofoane, s.n. Dispozitiv bazat pe înregistrarea si pe redarea magnetica a vocii, care primeste si înregistreaza mesajele telefonice în absenta abonatului. – Din germ. Ipsophon.
ir, IR, iruri, s.n. (Pop.) Alifie pe care o prepara femeile la tara din diferite grasimi, plante etc. – Din magh. ir.
iradia, IRADIÁ, iradiez, vb. I. Tranz. si intranz. A trimite, a împrastia raze de lumina, de caldura etc.; a (se) propaga; p. anal. a (se) raspândi, a (se) împrastia dintr-un punct central în toate partile. ♦ Intranz. (Despre radiatii) A cadea pe suprafata unui corp. [Pr.: -di-a] – Din fr. irradier, lat. irradiare.
iradiere, IRADIÉRE, iradieri, s.f. Actiunea de a iradia si rezultatul ei. ♦ (Fiz.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la actiunea unui flux de fotoni sau de particule. ♦ (Med.) Expunere a organismului la actiunea unor radiatii electromagnetice, radioactive, de obicei în scopuri terapeutice. ♦ Expunere accidentala a organismului la radiatiile substantelor radioactive, urmata de tulburari organice. ♦ (Med.; Fiziol.) Raspândire a unei excitatii sau inhibitii de la un centru nervos la altul. ♢ Iradiere dureroasa = propagare a durerii de-a lungul unui nerv. [Pr.: -di-e-] – V. iradia.
malagueña, MALAGUEñA GHÉ-NIA/ s. f. dans popular spaniol de perechi, cu ritm lent, asemanator cu fandango, în care dansul alterneaza cu cântecul; melodia corespunzatoare. (< sp. malagueña)
irascibilitate, IRASCIBILITÁTE, irascibilitati, s.f. Caracterul, starea celui irascibil; iritabilitate; spec. (Med.) stare psihica particulara, manifestata prin reactii intense, violente, agresive, ca raspuns la încordari psihice minime. – Din fr. irascibilité.
iraser, IRÁSER s.n. Generator cuantic care produce radiatii electromagnetice în domeniul infrarosu. [Pr. si: iréizar] – Din engl. eraser.
malaga, MALÁGA s. m. varietate de struguri cu bobul mare, rosu închis. ♢ vin dulce din vita de Malaga. (< sp., fr., it malaga)
iraţional, IRAŢIONÁL, -Ă, irationali, -e, adj. 1. Care nu se conduce dupa gândirea logica, care nu e rational, care este fara judecata, nerational; contrar ratiunii. 2. (Mat.; în sintagmele) Numar irational = numar real care nu se poate reprezenta printr-un raport între doua numere întregi. Ecuatie (sau expresie etc.) irationala = ecuatie (sau expresie etc.) care contine atât puterile întregi, cât si puterile fractionare ale elementelor ei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. irrationnel, lat. irrationalis.
ireal, IREÁL, -Ă, ireali, -e, adj. 1. Care nu exista în realitate; nereal, imaginar, fantastic. ♦ Care pare ca nu este real (atât este de neobisnuit). 2. (Despre moduri verbale sau despre propozitii conditionale, concesive sau comparative) Care prezinta actiunea ca ipoteza nerealizata sau nerealizabila. [Pr.: -re-al] – Din fr. irréel.
iredent, IREDÉNT, -Ă, iredenti, -te, adj. (Rar) Care apartine iredentismului, privitor la iredentism, care propaga, sustine iredentismul; iredentist (2). – Din it. irredento.
iredentist, IREDENTÍST, -Ă, iredentisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Partizan al iredentismului. 2. Adj. Care apartine iredentismului, privitor la iredentism, care propaga, sustine iredentismul; iredent. [Var.: iridentíst, -a s.m. si f., adj.] – Din it. irredentista, fr. irrédentiste.
irigat, IRIGÁT, -Ă, irigati, -te, adj. (Despre terenuri agricole) Pe care s-au amenajat lucrari de irigatie. ♦ (Despre organe, tesuturi) Prin care circula sânge. – V. iriga.
irigaţie, IRIGÁŢIE, irigatii, s.f. Ansamblu de lucrari de îmbunatatiri funciare care asigura aprovizionarea dirijata cu apa a culturilor agricole în vederea sporirii productivitatii. [Var.: irigatiúne s.f.] – Din fr. irrigation, lat. irrigatio.
iris, ÍRIS, (I) irisuri, s.n., (II) irisi, s.m. I. S.n. 1. Membrana circulara, colorata a ochiului, situata înaintea cristalinului, în mijlocul careia se gaseste pupila. 2. Diafragma cu diametru variabil, folosita la instrumentele optice pentru a regla fasciculul de lumina care patrunde în instrument. II. S.m. (Bot.) Stânjenel. – Din fr., lat. iris.
iritant, IRITÁNT, -Ă, iritanti, -te, adj. 1. Care irita; care supara, care întarâta; enervant, agasant. 2. Care produce iritatii, inflamatii. – Din fr. irritant.
maki, MAKÍ s. m. lemurian cu botul alungit si coada lunga, din Madagascar. (< fr. maki)
iscusi, ISCUSÍ, iscusesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Înv.) A (se) face mai îndemânatic, mai ager. mai istet; a (se) face mai fin, mai rafinat. – Din sl. iskusiti.
ispaşă, ISPÁSĂ s.f. (Înv.) Despagubire, amenda platita pentru stricaciunile facute de vitele intrate pe un teren (cultivat) strain; p. ext. constatarea la fata locului a acestor stricaciuni. – Din ispasi (derivat regresiv).
ispăşi, ISPĂSÍ, ispasesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greseli, a o rascumpara prin suferinta. ♦ A executa o pedeapsa privativa de libertate în urma condamnarii; a expia. 2. (Înv.) A cerceta si a evalua paguba facuta (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spasí vb. IV] – Din sl. sŭpasiti "a mântui".
ispiti, ISPITÍ, ispitesc, vb. IV. Tranz. 1. A atrage (spre rau) a ademeni, a tenta, a momi. ♦ Refl. (Înv.) A se lasa ademenit, a cadea în ispita, a gresi. 2. (Înv.) A pune la încercare sau la o proba pe cineva sau sentimentele, caracterul cuiva. 3. (Înv. si pop.) A cerceta, a examina; p. ext. a descoase. 4. (Înv.) A constata; a descoperi, a afla. – Din sl. ispytati.
isteţ, ISTÉŢ, -EÁŢĂ, isteti, -e, adj. Ager (la minte), destept, iscusit, priceput. ♦ Vioi, sprinten. – Din sl. istĩcĩ.
isteţime, ISTEŢÍME, istetimi, s.f. Agerime (de minte), iscusinta, pricepere, vioiciune, ingeniozitate, istetie, isteciune, perspicacitate. – Istet + suf. -ime.
istm, ISTM, istmuri, s.n. Fâsie îngusta de pamânt care leaga doua continente sau o peninsula de un continent si care separa doua mari sau doua golfuri. – Din fr. isthme, lat. isthmus.
iubeţ, IUBÉŢ, -EÁŢĂ, iubeti, -e, adj., s.m. si f. (Pop.) (Persoana) care iubeste mult, care este patimasa în dragoste. ♦ (Înv.) (Persoana) careia îi place mult ceva, care este amatoare de... – Iubi + suf. -et.
iubi, IUBÍ, iubesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. recipr. A fi îndragostit, a simti o mare afectiune pentru o persoana de sex opus. ♦ Refl. recipr. A avea relatii sexuale cu o persoana de sex opus. 2. Tranz. si refl. recipr. A tine extrem de mult la cineva sau la ceva. 3. Tranz. A-i placea sa... – Din sl. ljubiti.
iubire, IUBÍRE, iubiri, s.f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoana de sex opus; relatii de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afectiune (si admiratie) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.
iubit, IUBÍT2, -Ă, iubiti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care este foarte drag cuiva, pe care cineva îl iubeste; drag. 2. S.m. si f. Persoana care este în relatii de dragoste cu o persoana de sex opus; amant, amorez, ibovnic, dragut. – V. iubi.
iubitor, IUBITÓR, -OÁRE, iubitori, -oare, adj. Care iubeste, înclinat sa iubeasca; caruia îi place ceva, plin de dragoste, dragastos. – Iubi + suf. -tor.
iugăr, IÚGĂR, iugare, s.n. Veche unitate de masura pentru suprafete agrare, folosita în Transilvania, egala cu 0,5775 de hectare. [Var.: júgar s.n.] – Din lat. jugerum.
iulian, IULIÁN adj. (În sintagma) Calendar iulian = calendar stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar în anul 46 a Cr. [Pr.: -li-an] – Din lat. julianus, fr. julien.
iz, IZ, izuri, s.n. Miros deosebit, specific, aroma particulara. ♦ Spec. Miros (si gust) neplacut. – Din magh. íz.
izmană, IZMÁNĂ, izmene, s.f. (Mai ales la pl.) Obiect de lenjerie barbateasca, acoperind corpul de la talie în jos; indispensabili, nadragi. [Var.: (reg.) izmeána s.f.] – Din bg. izmeni.
izmă, ÍZMĂ s.f. Planta erbacee perena din familia labiatelor, cu frunzele petiolate si florile rosii-violete dispuse în spice la vârful tulpinilor sau ramurilor, întreaga planta având un miros placut caracteristic; menta (Mentha piperita). ♢ Izma creata = specie de izma cu frunzele petiolate si crete, folosita la prepararea unor medicamente; menta creata (Mentha crispa). Izma-broastei = planta erbacee cu frunze dintate si cu flori roz, care creste prin locurile mlastinoase (Mentha aquatica). – Et. nec.
izobar, IZOBÁR, -Ă, izobari, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre procesele sau transformarile unui sistem fizic) Care are loc la o presiune constanta. ♦ Linie (sau curba) izobara (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta, pe o diagrama etc. punctele cu aceeasi presiune. 2. Adj., s.m. (Fiecare dintre atomii) care au aceeasi masa atomica, dar care difera prin numarul atomic si se gasesc în casute diferite ale tabloului periodic al elementelor. – Din fr. isobare.
izoclină, IZOCLÍNĂ, izocline, s.f. Linie care uneste, pe o harta, punctele care au aceeasi înclinatie magnetica. – Din fr. isocline.
izocor, IZOCÓR, -Ă, izocori, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procesele sau transformarile sistemelor fizice) Care are loc la un volum constant. 2. S.f. Curba care reprezinta pe o diagrama o transformare izocora (1). – Din fr. isochore.
izodinamic, IZODINÁMIC, -Ă, izodinamici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care are aceeasi componenta orizontala a câmpului magnetic. 2. S.f. Linie care trece prin punctele de egala intensitate a componentei orizontale a câmpului magnetic pamântesc. – Din fr. isodynamique.
izola, IZOLÁ, izolez, vb. I. 1. Tranz. A desparti cu totul; a separa unul de altul; spec. a desparti un bolnav contagios de oamenii sanatosi, pentru a evita contagiunea, 2. Tranz. A împiedica transmiterea caldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducator de electricitate. 3. Refl. A se îndeparta de societate, de semeni; a sta retras, departe de altii; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.
izolant, IZOLÁNT, -Ă, izolanti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat, m.) Care izoleaza (2), care are proprietatea de a izola. 2. (În sintagma) Limba izolanta = limba care nu are afixe si în care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. – Din fr. isolant.
izolare, IZOLÁRE, izolari, s.f. Actiunea de a (se) izola si rezultatul ei; despartire, separare. ♦ (Med.) Masura cu caracter profilactic prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. – V. izola.
izomeriza, IZOMERIZÁ, pers. 3 izomerizeaza, vb. I. Refl. (Despre substante chimice) A se transforma într-un izomer în urma unei reactii sau prin actiunea unui agent fizic. – Din fr. isomériser.
izoterm, IZOTÉRM, -Ă, izotermi, -e, adj. (Despre transformarile sistemelor fizico-chimice) Care se produce la o temperatura constanta. ♢ Linie izoterma (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta geografica punctele terestre cu aceeasi temperatura medie a aerului, a apei sau a solului într-o anumita perioada. Curba izoterma (si substantivat, f.) = curba care uneste, pe o diagrama, punctele cu aceeasi temperatura ale unui proces fizico-chimic. – Din fr. isotherme.
izvodi, IZVODÍ, izvodesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A crea, a face, a inventa. ♦ (Rar) A descoperi. 2. Tranz. A alcatui, a compune, a redacta; a scrie. 3. Refl. A se contura, a aparea, a lua fiinta. – Din sl. izvoditi "a extrage, a traduce".
izvorî, IZVORÎ, pers. 3 izvoraste, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apa) A iesi, a tâsni din pamânt; p.ext. (despre ape curgatoare) a-si începe cursul, a-si avea obârsia. ♦ Fig. (Despre lacrimi, sânge etc.) A începe sa curga cu putere; a siroi. ♦ Fig. A iesi la iveala; a aparea dintr-o data; a rasari. 2. Fig. A lua nastere, a-si avea sursa, obârsia; a rezulta, a proveni, a se trage. – Din izvor.
îmbăta, ÎMBĂTÁ, îmbắt, vb. I. 1. Refl. si tranz. (fact.) A ajunge sau a face pe cineva sa ajunga în starea de betie, a (se) ameti cu bautura; a (se) chercheli, a (se) aghesmui. ♢ Expr. A (se) îmbata lulea (sau tun, turta, crita) = a (se) îmbata foarte tare. A (se) îmbata cu apa rece (sau chioara) = a (se) amagi, a (se) însela. ♦ Tranz. P. anal. (Despre mirosuri puternice) A produce o stare asemanatoare cu betia; a ameti. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) încânta, a (se) ameti, a (se) tulbura. – Lat. •imbibitare (< bibitus "beat").
îmbia, ÎMBIÁ, îmbíi, vb. I. Tranz. si refl. recipr. A (se) îndemna (staruitor) sa faca sau sa primeasca ceva; a (se) invita, a (se) pofti. ♦ Refl. (Rar) A se lasa poftit. ♦ Tranz. Fig. A atrage. [Pr.: -bi-a] – Probabil lat. •inviare.
îmbietor, ÎMBIETÓR, -OÁRE, îmbietori, -oare, adj. Care îmbie; ademenitor, ispititor, atragator; încântator. [Pr.: -bi-e-] – Îmbia + suf. -tor.
îmblăciu, ÎMBLĂCÍU, îmblacie, s.n. Unealta agricola rudimentara, formata dintr-o prajina lunga la capatul careia este legat un bat gros mobil si mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau pastaile de legume spre a li se scoate boabele. [Acc. si: îmblắciu] – Cf. î m b l a t i.
îmblăti, ÎMBLĂTÍ, îmblatesc, vb. IV. Tranz. A bate cerealele, plantele cu pastai etc. cu îmblaciul pentru a le scoate semintele. ♦ Fig. A bate rau pe cineva; a ciomagi. [Var.: (reg.) îmblací vb. IV] – Cf. sl. m l a t ĩ t ĩ.
îmbrobodit, ÎMBROBODÍT2, -Ă, îmbroboditi, -te, adj. (Despre oameni) 1. Cu capul acoperit cu o broboada, cu o basma etc. 2. Fig. (Fam.) Amagit, înselat, pacalit. – V. îmbrobodi.
îmbucătăţi, ÎMBUCĂTĂŢÍ, îmbucatatesc, vb. IV. Tranz. A taia în bucati, a face bucati; a îmbucati, a fragmenta. – Contaminare între îmbucati si înjumatati.
îmbulzeală, ÎMBULZEÁLĂ, îmbulzeli, s.f. Îngramadire de oameni (rar, de obiecte); înghesuiala; aglomeratie. – Îmbulzi + suf. -eala.
îmbulzi, ÎMBULZÍ, îmbulzesc, vb. IV. 1. Refl. A se îngramadi în numar mare, a se înghesui; a se buluci. 2. Tranz. A face pe cineva sa stea înghesuit, a vârî pe cineva sau ceva într-un spatiu strâmt, neîncapator, aglomerat; a înghesui. ♦ (Despre o multime) A înghesui pe cineva din toate partile. ♦ Fig. A napadi pe cineva cu staruintele, cu insistentele. – În + bulz.
împăciuitorism, ÎMPĂCIUITORÍSM s.n. Atitudine de împacare, de conciliere a unor divergente; încercare de aplanare a conflictelor sociale, ideologice etc. ♦ P. gener. Îngaduinta exagerata fata de greselile cuiva. [Pr.: -ciu-i-] – Împaciuitor + suf. -ism.
împănat, ÎMPĂNÁT, -Ă, împanati, -te, adj. 1. (Despre pasari) Acoperit cu pene. ♦ (Înv.; despre sageti) Careia i s-a fixat o pana de pasare în capatul neascutit pentru a putea zbura mai usor la lansare; care este prevazut cu o pana. ♦ (Reg.) Împodobit cu flori, plin cu flori. 2. (Despre un loc, un teren etc.) Plin, întesat, împânzit. 3. (Despre carne sau despre unele legume) În care s-au introdus bucati de usturoi, de slanina etc. 4. (Rar; despre obiecte sau unelte formate din bucati) Întepenit, fixat cu o pana de lemn sau de metal. [Var.: (Înv.) împenát, -a adj.] – V. împana.
împăpuri, ÎMPĂPURÍ, împapuresc, vb. IV. Tranz. A astupa cu papura interstitiile unui vas cu doage. – În + papura.
împărăteasă, ÎMPĂRĂTEÁSĂ, împaratese, s.f. 1. Sotie de împarat sau femeie care conduce un imperiu. 2. Planta erbacee agatatoare, veninoasa, cu flori albe-verzui (Bryonia alba). ♦ (Reg.) Mutatoare (Bryonia dioica). – Împarat + suf. -easa.
magot, MAGÓT s. m. maimuta mare, fara coada, din regiunile stâncoase ale Gibraltarului si ale Africii de Nord. (< fr. magot)
magofonie, MAGOFONÍE s. f. mare sarbatoare a persilor, instituita în anul 522 a. Chr., în amintirea masacrarii magilor de la Persepolis. (< fr. magophonie)
magnolie, MAGNÓLIE s. f. arbore exotic, originar din Asia si din America, cu flori mari, frumoase si cu miros foarte placut, cultivat ca planta de ornament. (< germ. Magnolie, fr. magnolia)
magnoliacee, MAGNOLIACÉE s. f. pl. familie de arbori exotici cu flori mari, decorative: magnolia. (< fr. magnoliacées)
magno, MÁGNO s. n. aliaj de nichel si mangan, folosit în electrotehnica. (< germ. Magno)
împodobi, ÎMPODOBÍ, împodobesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) gati, a(-si) pune podoabe. ♦ Tranz. A garnisi, a orna. ♦ Tranz. Fig. (Rar) A da culoare, relief (prin adaugarea unei podoabe); a agrementa. – În + podoaba.
magnitudine, MAGNITÚDINE s. f. 1. maretie, stralucire a unui astru. 2. grad de intensitate a unui cutremur de pamânt. (< fr. magnitude, lat. magnitudo)
magnilocvenţă, MAGNILOCVÉNŢĂ s. f. gravitate, emfaza, grandilocventa; bombasticism. (< it. magniloquenza)
împopoţonat, ÎMPOPOŢONÁT, -Ă, împopotonati, -te, adj. Împodobit în mod exagerat si de obicei cu lucruri, cu podoabe de prost gust; înzorzonat, întotonat. – V. împopotona.
magnilocvent, MAGNILOCVÉNT, -Ă adj. grav, emfatic, exagerat (în vorbire). (< it. magniloquente)
magnifico, MAGNÍFICO adv. (muz.) maret, stralucitor, falnic. (< it. magnifico)
magnificenţă, MAGNIFICÉNŢĂ s. f. grandoare, maretie, stralucire; fast, lux. (< fr. magnificence, it. magnificenza)
magnificat, MAGNIFICÁT s. n. compozitie muzicala polifonica, de forma unei cantate; cântec de slava, punctul culminant într-o misa. (< gern. Magnifikat, fr. magnificat)
magnific, MAGNÍFIC, -Ă adj. maret, grandios. ♢ foarte frumos; superb, minunat. (< fr. magnifique, lat. magnificus)
magnico, MÁGNICO s. n. aliaj de magneziu, nichel si cobalt. (< fr. magnico)
magnicid, MAGNICÍD I. s. n. atentat la viata unei personalitati sau a unui om de stat. II. s. m. autor al unui magnicid (I). (< fr. magnicide)
magni, MAGNI- elem. "mare", "maret", "magnific". (< it. magni-, cf. lat. magnus)
înamora, ÎNAMORÁ, înamorez, vb. I. Refl. (Livr.) A se îndragosti. – În + amor (dupa fr. sénamourer).
înamorare, ÎNAMORÁRE, înamorari, s.f. (Livr.) Faptul de a se înamora; îndragostire. – V. înamora.
înamorat, ÎNAMORÁT, -Ă, înamorati, -te, adj. (Livr.) 1. Îndragostit. 2. De dragoste. – V. înamora.
înapoi, ÎNAPÓI adv. 1. În directie contrara înaintarii; în spate, îndarat. ♢ Loc. vb. A da înapoi = a) a se retrage; b) fig. a ceda (într-o discutie) într-o actiune; c) fig. a fi în declin, a regresa. ♦ (Înv.; cu trimitere la un pasaj anterior dintr-un text) Mai sus. 2. La locul de provenienta; în locul unde a fost mai înainte. ♢ Loc. vb. A da (ceva) înapoi = a restitui; a înapoia. ♢ Expr. A-si lua vorba înapoi = a-si retrage vorba, fagaduiala facuta; a reveni asupra celor spuse, rectificându-le. 3. Cu o treapta îndarat, într-un loc inferior altora ca valoare. 4. Mai demult, la o data anterioara celei prezente. – În + apoi.
magneziu, MAGNÉZIU s. n. metal usor, alb-argintiu, maleabil si ductil, care arde cu o flacara alba orbitoare. (< fr. magnésium)
magnezit, MAGNEZÍT s. n. carbonat natural de magneziu, pentru caramizi refractare, izolatoare electrice etc.; giobertit. (< fr. magnésite)
magneziemie, MAGNEZIEMÍE s. f. prezenta de magneziu în sânge. (< fr. magnésiémie)
magnezie, MAGNÉZIE s. f. oxid de magneziu, praf alb, folosit în medicina ca laxativ. (< fr. magnésie)
magnetron, MAGNETRÓN s. n. tub electronic în care intensitatea curentului de electroni este comandata de un câmp magnetic exterior. (< fr. magnétron)
înăspri, ÎNĂSPRÍ, înaspresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aspru (la pipait); a (se) aspri. ♦ Fig. A (se) face mai dur, mai sever, mai închis. ♦ Refl. (Despre trasaturile fetei) A capata o expresie de seriozitate, de severitate. 2. Refl. (Despre vreme) A se face mai rece. 3. Tranz. A face ca o situatie sa devina mai grea, sa se înrautateasca. ♦ Refl. A se încorda, a se agrava. 4. Refl. (Despre vin) A capata un gust acidulat, a deveni întepator; a pisca la limba. – În + aspru.
înăsprire, ÎNĂSPRÍRE s.f. Actiunea de a (se) înaspri; înrautatire, agravare; încordare, ascutire. – V. înaspri.
magnetou, MAGNETÓU s. n. generator electric dintr-un inductor cu magnet permanent, pentru aprinderea amestecului combustibil la motoarele cu electroaprindere. (< fr. magnéto)
magnetotropism, MAGNETOTROPÍSM s. n. curbare a organelor plantelor sub influenta fortei magnetice. (< fr. magnétotropisme)
magnetoterapie, MAGNETOTERAPÍE s. f. fizioterapie cu ajutorul magnetilor. (< fr. magnétothérapie)
încarcera, ÎNCARCERÁ, încarcerez, vb. I. Tranz. A baga pe cineva la carcera; p. ext. a întemnita. – Din lat. incarcerare, fr. incarcérer.
magnetoteluric, MAGNETOTELÚRIC, -Ă adj. (despre metode de prospectare geologica) care identifica zacaminte pe baza câmpurilor magnetice ale Pamântului. (< engl. magnetotelluric)
magnetotecă, MAGNETOTÉCĂ s. f. colectie de benzi magnetice; (p. ext.) mobila în care se pastreaza; încapere speciala pentru audierea benzilor magnetice înregistrate. (< fr. magnétothèque)
încăleca, ÎNCĂLECÁ, încálec, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A (se) sui pe cal, pe magar etc.; a pune sau a sta calare; a calari, a încalara. ♢ Expr. A încaleca pe nevoie = a iesi din saracie, din lipsuri, din dificultati economice. ♦ P. anal. A se urca pe un obiect ca pe cal. 2. Refl. A se suprapune. 3. Tranz. Fig. A se face stapân pe cineva; a domina, a supune. [Var.: (reg.) încalicá vb. I] – Lat. incaballicare.
încălţa, ÎNCĂLŢÁ, încált, vb. I. 1. Refl. A-si trage ghetele, a-si pune încaltamintea. ♢ Tranz. Încalta copilul. 2. Tranz. A monta sine de fier pe obada rotilor unei carute, pe talpile unei sanii etc. 3. Tranz. Fig. A însela, a pacali. – Lat. incalceare.
magnetostricţiune, MAGNETOSTRICŢIÚNE s. f. deformare a dimensiunilor unui corp feromagnetic sub influenta magnetizarii. (< fr. magnétostriction)
magnetostatic, MAGNETOSTÁTIC, -Ă I. adj. referitor la magnetostatica. II. s. f. parte a electromagnetismului care studiaza câmpul magnetic invariabil din substante sau din vid. (< fr. magnétostatique)
magnetosferă, MAGNETOSFÉRĂ s. f. parte exterioara a atmosferei terestre în care actioneaza câmpul geomagnetic. (< fr. magnétosphère)
magnetoscopie, MAGNETOSCOPÍE s. f. metoda de control, cu ajutorul piliturii de fier, a metalelor si aliajelor feromagnetice. (< fr. magnétoscopie)
încărca, ÎNCĂRCÁ, încárc, vb. I. 1. Tranz. A umple un vehicul, un recipient, un agregat de prelucrare etc. cu ceva. ♦ A pune un obiect greu sau mare într-un vehicul sau pe spinarea unei persoane ori a unui animal pentru a fi transportat. ♦ A introduce într-o arma de foc un cartus sau un proiectil cu material exploziv. 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi, a (se) umple (de...). 3. Tranz. Fig. A exagera cu scopul de a însela. ♦ Spec. A adauga prin înselatorie un plus la socoteala. 4. Tranz. (În expr.) A-si încarca stomacul cu... = a mânca prea mult. A-si încarca sufletul cu... = a-si împovara constiinta. A fi încarcat de ani = a fi în vârsta. 5. Tranz. A acumula energie într-o baterie electrica; a acumula sarcina electrica pe armaturile condensatoarelor electrice. – Lat. •incarricare.
magnetoscop, MAGNETOSCÓP s. n. aparat de imprimare si redare concomitenta a sunetelor si a imaginilor pe o banda magnetica. (< fr. magnétoscope)
încărcat, ÎNCĂRCÁT2, -Ă, încarcati, -te, adj. 1. (Despre un vehicul, un agregat de prelucrare etc.) Umplut, plin cu ceva. ♦ (Despre oameni sau animale) Care poarta o încarcatura. ♦ (Despre o gura de foc) Cu proiectilul introdus în arma. 2. (Despre plante) Plin de fructe sau de flori. 3. Fig. Exagerat, marit (în scopul de a însela). 4. (În sintagmele) Aer încarcat = aer viciat, greu de respirat. Atmosfera încarcata = a) atmosfera plina de electricitate, premergatoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Stomac încarcat = stomac balonat din cauza mâncarii excesive. Limba încarcata = limba cu înfatisare specifica unei indigestii. 5. (Despre acumulatoare electrice) În care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale carui armaturi au sarcina electrica. – V. încarca.
încărcător, ÎNCĂRCĂTÓR, (1) încarcatori, s.m., (2, 3) încarcatoare, s.n. 1. S.m. Persoana care încarca un recipient, un cuptor etc., care alimenteaza cu combustibil o masina cu aburi etc. 2. S.n. Aparat, dispozitiv, masina cu care se încarca un vehicul, un agregat etc. 3. S.n. Dispozitiv care permite sa se introduca mai multe cartuse în magazia unei arme de foc cu repetitie. – Încarca + suf. -ator.
magnetorezistenţă, MAGNETOREZISTÉNŢĂ s. f. element semiconductor a carui rezistenta creste o data cu câmpul magnetic în care este plasat. (< fr. magnétorésistance)
magnetooptic, MAGNETOÓPTIC, -Ă I. adj. referitor la magnetooptica. II. s. f. parte a opticii care studiaza efectele câmpului magnetic asupra fenomenelor optice. (< fr. magnéto- optique)
încânta, ÎNCÂNTÁ, încấnt, vb. I. 1. Tranz. A produce o stare de bucurie, de multumire, de entuziasm, de satisfactie; a fermeca, a fascina, a vraji. 2. Tranz. si refl. A (se) amagi, a (se) însela, a (se) pacali. – În + cânta (dupa fr. enchanter).
încântător, ÎNCÂNTĂTÓR, -OÁRE, încântatori, -oare, adj. Care încânta; atragator, fermecator. – Încânta + suf. -ator.
încârdui, ÎNCÂRDUÍ, încârduiesc, vb. IV. Tranz. si refl. A baga sau a intra în cârd cu cineva, a (se) întovarasi. – Din în cârd + suf. -ui.
magneton, MAGNETÓN s. n. unitate de masura pentru magnetismul electronului si al nucleelor atomice. (< fr. magnéton)
magnetomotor, MAGNETOMOTÓR s. n. electromotor în a carui constructie intra un magnet permanent. (< fr. magnetomoteur)
magnetometru, MAGNETOMÉTRU s. n. instrument pentru masurarea intensitatii câmpurilor magnetice. (< fr. magnétomètre)
închega, ÎNCHEGÁ, închég, vb. I. 1. Refl. si tranz. A se face sau a face sa devina cheag; a (se) coagula. ♢ Expr. (Tranz.) Minte de încheaga apele = minte foarte tare. ♦ Refl. (Rar) A se strânge la un loc, a se uni, a se lipi trainic (cu ceva sau unul cu altul). 2. Refl. Fig. A prinde contur, a se forma, a lua fiinta. – Lat. in-coagulare.
închegare, ÎNCHEGÁRE, închegari, s.f. Faptul de a (se) închega; coagulare; unire, lipire. ♦ Fig. (Concr.) Întrupare, materializare. – V. închega.
închegat, ÎNCHEGÁT, -Ă, închegati, -te, adj. 1. Care aprins cheag, coagulat. 2. Fig. Care a prins contur, a luat fiinta. ♦ Coerent. – V. închega.
închegător, ÎNCHEGĂTÓR, -OÁRE, închegatori, -oare, s.f., adj. 1. S.f. Vas de lemn în care ciobanii pun laptele la închegat. 2. S.f. (Bot.; reg.) Naprasnica (Geranium robertianum). 3. Adj. Care încheaga. – Închega + suf. -ator.
încheia, ÎNCHEIÁ, închéi, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbracaminte. ♦ Refl. (Despre persoane) A-si strânge haina, camasa etc. în nasturi, în copci; a-si lega sireturile de la încaltaminte. 2. A potrivi una într-alta partile componente ale unui obiect; a îmbina, a uni. II. 1. A termina, a pune capat, a sfârsi o actiune, o operatie etc. ♦ Refl. (Rar) A ajunge la deplina dezvoltare, la maturitate. ♦ A trage concluzia, a conchide. ♦ Refl. (Rar) A se limita, a se rezuma la... 2. A stabili un acord, a definitiva un tratat etc. ♦ A redacta, a alcatui, a adresa un act oficial. – Lat. inclavare.
magnetometrie, MAGNETOMETRÍE s. f. 1. masurarea variatiilor marimilor magnetice. 2. ramura a geofizicii care studiaza magnetismul terestru. 3. metoda geofizica de prospectiune a subsolurilor bogate în elemente sau minerale magnetice. (< fr. magnétométrie)
încheietor, ÎNCHEIETÓR, -OÁRE, încheietori, subst. 1. S.m. (În sintagma) Încheietor de pluton = fruntas, caporal sau sergent care merge în ultimul rând din pluton. 2. S.f. Cheotoare (la îmbracaminte). 3. S.f. Planta erbacee cu florile galbene, patate cu cafeniu, rau mirositoare (Sideritis montana). ♦ (Bot.; reg.) Vulturica. – Încheia + suf. -tor.
închide, ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A misca (din balamale) o usa, o fereastra, un capac etc. pentru a acoperi deschizatura corespunzatoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zavorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizatura unui spatiu, a unei încaperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau partile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfacute, deschise. ♢ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusa în cursul unei comunicari. A închide mâna = a strânge degetele, facând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele si falcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) sa taca, a pune capat obiectiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface ca nu observa ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în constructii negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lânga cineva în clipa mortii. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre rani) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei institutii, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desfiinta. 4. Tranz. A încheia o actiune, a-i pune capat. ♦ A opri functionarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o fiinta într-un spatiu închis, îngradit; a baga la închisoare; fig. a tine departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A contine, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngradi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicatie; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A capata o nuanta mai întunecata. – Lat. includere.
magnetoizolant, MAGNETOIZOLÁNT s. m. material dielectric format din pulberi feromagnetice presate cu lianti izolanti. (< magneto- + izolant)
închina, ÎNCHINÁ, închín, vb. I. 1. Refl. A-si manifesta evlavia catre divinitate prin practici religioase, specifice fiecarui cult. ♦ (În biserica crestina) A-si face semnul crucii; p. ext. a se ruga. 2. Refl. A se pleca (sau a-si pleca numai capul) înaintea cuiva, în semn de respect, de devotament, de afectiune sau ca simplu salut. ♦ Intranz. A ridica paharul plin, ciocnindu-l cu paharul celorlalti comeseni si a bea (facând o urare). 3. Refl. (Înv.) A recunoaste suzeranitatea cuiva; a accepta sa devina vasal. ♢ Expr. (Tranz.) A închina armele (sau steagul) = a capitula. 4. Tranz. (Înv.) A darui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunostinta. ♢ Expr. A închina o manastire = a subordona o manastire altei manastiri straine sau unei patriarhii. ♦ A face o ofranda. 5. Tranz. A consacra. ♦ A dedica. – Lat. inclinare.
închinător, ÎNCHINĂTÓR, -OÁRE, închinatori, -oare, s.m. si f. Persoana care se roaga, se închina, îsi face semnul crucii; p. ext. credincios. ♢ (Înv.) Adorator, admirator. Închina + suf. -ator.
închipui, ÎNCHIPUÍ, închípui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-si face o parere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-si imagina. ♦ Refl. A se imagina pe sine însusi într-o situatie sau împrejurare. 2. A plasmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. – În + chip + suf. -ui.
închipuire, ÎNCHIPUÍRE, (2) închipuiri, s.f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a(-si) închipui; imaginatie, fantezie. 2. Produs al imaginatiei; plasmuire, fictiune; iluzie; halucinatie. ♦ Idee, gând, parere, opinie, presupunere (subiectiva, lipsita de temei). ♦ (Rar) Chip, imagine. ♢ Expr. O închipuire de... = un fel de..., ceva asemanator cu... – V. închipui.
închipuit, ÎNCHIPUÍT, -Ă, închipuiti, -te, adj. 1. Care este produs sau construit de imaginatie; imaginar, imaginat, fictiv. ♦ Care nu exista în realitate, care are numai aparenta a ceva real; fals. 2. (Adesea substantivat) Care are pareri exagerat de bune despre sine; încrezut, înfumurat. – V. închipui.
magnetohidrodinamic, MAGNETOHIDRODINÁMIC, -Ă I. adj. referitor la magnetohidrodinamica. o generator ~ = generator electric care transforma direct în energie electrica energia termica a unui fluid fierbinte ionizat, supus actiunii unui câmp magnetic. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza comportarea fluidelor ce devin conductori sau a plasmei în prezenta unui câmp magnetic; magnetodinamica. (< fr. magnétohydrodynamique)
magnetogramă, MAGNETOGRÁMĂ s. f. diagrama obtinuta la magnetograf. (< fr. magnétogramme)
închizător, ÎNCHIZĂTÓR, -OÁRE, închizatoare, s.n., s.f. 1. S.n. Dispozitiv de împingere si închidere a cartuselor în magazia unei arme de foc. 2. S.f. Dispozitiv sau mod de închidere a unui obiect. [Pl. si; (2) închizatori] – Închide + suf. -ator.
magnetograf, MAGNETOGRÁF s. n. magnetometru înregistrator. (< fr. magnétographe)
magnetofon, MAGNETOFÓN s. n. aparat de înregistrare si redare electromagnetica a sunetelor cu ajutorul unei benzi subtiri de otel, sau de material plastic, acoperita cu un strat fin de substanta feromagnetica. (< fr. magnétophone)
încleşta, ÎNCLESTÁ, înclestez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) strânge puternic, ca un cleste; a (se) întepeni. ♢ Expr. (Refl.) A i se înclesta (cuiva) falcile (sau gura) = a i se întepeni maxilarele; p. ext. a nu mai putea vorbi, a amuti. ♦ Tranz. A prinde strâns (ca într-un cleste) un obiect, un instrument. 2. Refl. A se agata cu desperare (de ceva), a se prinde puternic (cu mâinile, cu bratele) de ceva; a ramâne prins de ceva (sau de cineva). 3. Refl. recipr. A se lupta cu îndârjire, corp la corp; a se încaiera. ♦ Refl. Fig. (Despre batalii, razboaie) A deveni crâncen, a se înteti. – În + cleste.
înclichetaj, ÎNCLICHETÁJ, înclichetaje, s.n. (Tehn.) Dispozitiv care nu permite miscarea de rotatie a unei roti decât într-un singur sens. – Din fr. encliquetage.
înclina, ÎNCLINÁ, înclín, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) apleca în jos sau într-o parte; a (se) pleca. ♦ Refl. A face o plecaciune; a saluta; a (se) pleca, a (se) închina. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A coborî catre asfintit, a apune; (despre zi) a se apropia de sfârsit. 2. Refl. Fig. A se declara convins; a admite, a accepta. 3. Intranz. Fig. A fi dispus sa... ♦ A se simti atras de ceva, a simti vocatie, atractie pentru ceva; a se apleca. 4. Refl. recipr. Fig. (Înv.) A avea legaturi de dragoste cu cineva. – Din fr. incliner, lat. inclinare.
magnetoflex, MAGNETOFLÉX s. n. aliaj feromagnetic de fier, nichel si cupru, folosit pentru solicitari mecanice foarte mari. (< germ. Magnetoflex)
încoace, ÎNCOÁCE adv. 1. Înspre mine, spre locul unde ma aflu; în directia mea. ♢ (În loc. adv.) Încoace si încolo = dintr-o parte în alta. (Pop. si fam.; substantivat, n.) A avea pe vino-ncoace = a avea farmec, a fi cuceritor, atragator. ♢ Expr. Ce mai încoace (si) încolo = de ce atât a vorba? e inutila orice discutie. 2. Înspre momentul de fata, mai apropiat de epoca noastra. [Var.: încoá adv.] – Lat. in-eccu(m)-hocce.
magnetoelectric, MAGNETOELÉCTRIC, -Ă adj. referitor deopotriva la fenomenele magnetice si electrice. (< fr. magnéto-électrique)
magnetodinamic, MAGNETODINÁMIC, -Ă I. adj. (despre aparate) în care excitatia magnetica este produsa de un magnet permanent. II. s. f. magnetohidrodinamica. (< fr. magnétodynamique)
încolţi, ÎNCOLŢÍ, încoltesc, vb. IV. I. Intranz. (Despre plante; la pers. 3) A da colt, a rasari din pamânt; a germina. ♦ Fig. (Despre idei, sentimente) A începe sa se dezvolte; a aparea, a se ivi, a se naste. II. Tranz. A înfige coltii spre a musca. ♦ A înconjura din toate partile, fara a mai da posibilitate de retragere. ♦ Fig. (Despre oameni) A prinde pe cineva la strâmtoare; (despre abstracte) a cuprinde, a coplesi. – În + colt.
magnetochimie, MAGNETOCHIMÍE s. f. ramura a chimiei care studiaza proprietatile magnetice ale corpurilor chimice. (< fr. magnétochimie)
încornora, ÎNCORNORÁ, încornorez, vb. I. Tranz. A pune coarne. ♦ Fig. A exagera, a deforma realitatea; a înflori. ♦ Fig. (Fam.) A-si însela sotul sau sotia. – Din încornorat (derivat regresiv).
încornorat, ÎNCORNORÁT, -Ă, încornorati, -te, adj. 1. Care are coarne, cu coarne. ♦ Fig. (Despre fapte sau vorbe) Exagerat, neconform cu realitatea; umflat, înflorit. ♦ Fig. (Fam.; despre soti) Înselat. ♦ (Substantivat, m.; art.) Dracul. – În + corn + suf. -at.
magnetocardiogramă, MAGNETOCARDIOGRÁMĂ s. f. cardiograma înregistrata pe baza câmpului magnetic. (< engl. magnetocardiogram)
încorpora, ÎNCORPORÁ, încorporez, vb. I. Tranz. 1. A uni, a împreuna mai multe lucruri pentru a face un singur corp, un tot. ♦ A anexa, a subordona un tinut, o provincie la o tara. 2. A încadra recrutii într-o unitate militara, pentru efectuarea stagiului militar. [Var.: incorporá vb. I] – Din fr. incorporer, lat. incorporare.
magnetocardiograf, MAGNETOCARDIOGRÁF s. n. aparat pentru magnetocardiograme. (< magneto- + cardiograf)
magnetocaloric, MAGNETOCALÓRIC, -Ă adj. (despre un fenomen caloric) care se produce când se magnetizeaza o substanta feromagnetica. (< fr. magnétocalorique)
magnetoaerodinamică, MAGNETOAERODINÁMICĂ s. f. ramura a fizicii care studiaza curgerea gazelor ionizate la temperatura înalta, supuse uniui câmp magnetic. (< fr. magnétoaérodynamique)
magneto, MAGNETO- elem. "magnet, magnetic, magnetism". (< fr. magnéto-, cf. gr. magnes)
magnetizaţie, MAGNETIZÁŢIE s. f. marime vectoriala care caracte-rizeaza starea de polarizare magnetica a corpurilor; intensitate de magnetizare. (< fr. magnétisation)
magnetizator, MAGNETIZATÓR, -OÁRE I. adj. care magnetizeaza. II. s. m. persoana care magnetizeaza (1), care practica magnetismul animal. (dupa fr. magnétiseur)
magnetizant, MAGNETIZÁNT, -Ă adj. 1. care are puterea de a magnetiza. 2. (fig.) fascinant. (< fr. magnétisant)
magnetiza, MAGNETIZÁ vb. I. tr. 1. a da unui metal proprietati magnetice. 2. (fig.) a exercita o mare influenta, o atractie irezistibila asupra cuiva; a fascina. II. refl. (fam.) a se ameti de bautura. (< fr. magnétiser)
magnetit, MAGNETÍT s. n. oxid natural de fier, negru, cu proprietati magnetice. (< fr. magnétite)
încununa, ÎNCUNUNÁ, încununez, vb. I. Tranz. 1. A aseza o cununa pe capul cuiva în semn de omagiu, de înaltare la o demnitate etc., a încorona; p. ext. a aseza un obiect deasupra altuia în chip de coroana. 2. Fig. A desavârsi o activitate, o opera etc.; a încorona (3). [Prez. ind. si; încunún] – În + cununa.
încuraja, ÎNCURAJÁ, încurajez, vb. I. Tranz. 1. A da curaj; a îmbarbata. 2. A sprijini, a stimula. – În + curaj (dupa fr. encourager).
încurcat, ÎNCURCÁT2, -Ă, încurcati, -te, adj. 1. 1. (Despre fire, ata etc.) Amestecat si înnodat (cu alte fire); încâlcit. 2. (Despre drumuri) Greu de gasit; întortocheat. II. 1. (Despre idei, actiuni etc.) Greu de urmarit; confuz, nelamurit, neclar, nedeslusit. ♢ Expr. A lasa (ceva) încurcat sau a o lasa încurcata = a lasa o problema nelamurita; a renunta la rezolvarea unei probleme, a se lasa pagubas. 2. Stingherit, stânjenit, jenat. – V. încurca.
magnetism, MAGNETÍSM s. n. 1. proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. o ~ terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de Pamânt; geomagnetism; ~ animal = pretins fluid care ar lucra asupra simturilor si imaginatiei, producând diferite fenomene. ♢ (fig.) atractie; influenta, fascinatie. 2. ramura a fizicii care studiaza fenomenele magnetice. (< fr. magnétisme, germ. Magnetismus)
magnetic, MAGNÉTIC, -Ă adj. 1. referitor la magnet(ism), care poate fi magnetizat. o câmp ~ = spatiul din jurul unui magnet, în care se exercita forta acestuia. 2. (fig.) care magnetizeaza (2). (< fr. magnétique, germ. magnetisch)
magnet, MAGNÉT s. m. corp care are însusirea de a atrage fierul. (< germ. Magnet)
îndemna, ÎNDEMNÁ, îndémn, vb. I. Tranz. 1. A convinge pe cineva sa faca ceva, a chema la o actiune; a îmboldi, a stimula, a impulsiona; a îmbia. ♦ Refl. A se apuca de ceva (în urma unei stimulari); a se hotarî la ceva. ♦ Refl. recipr. Fig. A se lua la întrecere, a se îmboldi unul pe altul. 2. A sili un animal sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ Intranz. (Reg.; despre animale) A se sili la drum, a înainta tragând. – Lat. •indeminare.
îndesa, ÎNDESÁ, îndés, vb. I. 1. Tranz. A apasa, a presa ca sa încapa cât mai mult într-un spatiu restrâns, a vârî cu forta (într-un spatiu limitat); a înghesui, a bucsi. ♦ A face cât mai compact (un material). 2. Tranz. A-si aseza palaria, caciula, sapca, tragând-o cât mai mult pe cap. 3. Refl. (Despre o multime de persoane sau de lucruri în miscare) A se aduna, a se îngramadi unul lânga altul, unul peste altul; a se înghesui. ♦ (Pop.) A se grabi, a da zor. – Lat. in-de(n)sare.
magnat, MAGNÁT s. m. 1. latifundiar (feudal) maghiar sau polonez. 2. mare proprietar de capital industrial si financiar. (< lat. magnatus, germ. Magnat, fr. magnat)
îndigui, ÎNDIGUÍ, îndiguiesc, vb. IV. Tranz. A margini o apa sau a înconjura o suprafata cu diguri, a zagazui; p. gener. a ridica un dig. – În + dig + suf. -ui.
îndiguire, ÎNDIGUÍRE, îndiguiri, s.f. Actiunea de a îndigui; zagazuire. – V. îndigui.
îndiguit, ÎNDIGUÍT, -Ă, îndiguiti, -te, adj. Marginit de diguri; îngradit cu diguri, zagazuit. – V. îndigui.
magnanimitate, MAGNANIMITÁTE s. f. marinimie, noblete sufleteasca, generozitate. (< fr. magnanimité, lat. magnanimitas)
magnanim, MAGNANÍM, -Ă adj. marinimos, cu suflet nobil, gene-ros. (< fr. magnanime, lat. magnanimus)
magnanerie, MAGNANERÍE s. f. local special pentru cresterea viermilor de matase. (< fr. magnanerie)
îndrăgi, ÎNDRĂGÍ, îndragesc, vb. IV. Tranz. A simti atractie, afectiune, dragoste pentru cineva sau ceva; p. ext. a iubi. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + drag.
îndrăgire, ÎNDRĂGÍRE s.f. (Rar) Faptul de a îndragi pe cineva. – V. îndragi.
îndrăgit, ÎNDRĂGÍT, -Ă, îndragiti, -te, adj. 1. Iubit2. 2. Îndragostit. – V. îndragi.
îndrăgitor, ÎNDRĂGITÓR, -OÁRE, îndragitori, -oare, adj. (Rar) Care îndrageste. – Îndragi + suf. -tor.
magnamicină, MAGNAMICÍNĂ s. f. antibiotic activ contra unor bacterii. (< fr. magnamycine)
îndrăgosti, ÎNDRĂGOSTÍ, îndragostesc, vb. IV. Refl. A prinde dragoste de cineva, a începe sa iubeasca pe cineva; a se amoreza, a se înamora. ♦ Tranz. (Neobisnuit) A iubi pe cineva. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + dragoste.
îndrăgostire, ÎNDRĂGOSTÍRE s.f. (Rar) Faptul de a (se) îndragosti; îndragire, înamorare. – V. îndragosti.
îndrăgostit, ÎNDRĂGOSTÍT, -Ă, îndragostiti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care iubeste pe cineva; amorezat, înamorat. – V. îndragosti.
magnacard, MAGNACÁRD s. n. sistem bazat pe fise cu o suprafata magnetica, pe care se înregistreaza codificarea documentelor într-o biblioteca. (< engl. magnacard)
îndulci, ÎNDULCÍ, îndulcesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca o mâncare sau o bautura sa fie (mai) dulce (prin adaos de zahar, miere etc.); p. ext. (pop.) a face mai gustos. ♦ Refl. A mânca dintr-o mâncare gustoasa; a se înfrupta. ♢ Expr. A se îndulci la ceva = a descoperi un lucru bun si a-l cauta mereu; a se deda la... 2. Refl. A trage folos, a se înfrupta. 3. Tranz. Fig. A face mai bun, a satisface; a umple de multumire; a desfata. 4. Tranz. Fig. A face mai putin aspru, mai putin dur, mai putin violent; a domoli, a estompa. ♦ Tranz. si refl. A (se) îmbuna, a (se) îmblânzi. – În + dulce.
magmă, MÁGMĂ s. f. 1. masa incandescenta fluida sau vâscoasa din interiorul Pamântului, care prin solidificare formeaza rocile magmatice. 2. (med.) masa gelatinoasa rezultata din necrozarea sau topirea unor tesuturi. (< fr., gr. magma)
magmatogen, MAGMATOGÉN, -Ă adj. (despre procese geologice si zacaminte minerale) legat de activitatea magmatica. (< fr. magmatogène)
magmatism, MAGMATÍSM s. n. totalitatea proceselor în legatura cu deplasarea magmei în scoarta terestra. (< fr. magmatisme)
înfăţişa, ÎNFĂŢISÁ, înfatisez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) prezenta; a (se) arata. ♦ Tranz. A descrie ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugravi, a reprezenta. 2. Refl. A-si imagina, a-si închipui. [Var.: (reg.) înfatosá vb. I] – În + fatis.
magmatic, MAGMÁTIC, -Ă adj. referitor la magma si la magmatism. o roca ~a = (sau eruptiva) = roca rezultata din procesul de solidificare a magmei. (< fr. magmatique)
înfigăreţ, ÎNFIGĂRÉŢ, -EÁŢĂ, înfigareti, -e, adj. (Fam.; despre oameni) Care se vâra sau se amesteca în toate; bagacios, bagaret. – Înfige + suf. -aret.
magistru, MAGÍSTRU s. m. 1. profesor (în raport cu elevii lui); dascal. 2. maestru. (< lat. magister)
înflori, ÎNFLORÍ, înfloresc, vb. IV. I. Intranz. A face, a da flori; a se acoperi de flori. II. 1. Intranz. Fig. A-si face aparitia, a se arata; a se ivi; a se dezvolta, a creste, a prospera. ♦ A fi în toata frumusetea, stralucirea. ♦ (Despre fata) A se îmbujora, a se lumina. 2. Tranz. A împodobi (prin cusaturi, desene, ornamente etc.), a înfrumuseta. ♦ Fig. A exagera. 3. Tranz. (Pop.) A face ca o pânza sau un obiect confectionat din pânza sa devina alb-stralucitor (prin spalare si uscare la soare). – Lat. inflorire.
înflorit, ÎNFLORÍT, -Ă, înfloriti, -te, adj. I. (Despre plante) Care a facut, a dat flori; acoperit de flori, plin de flori; (despre flori) care si-a deschis bobocii. II. 1. Fig. (Despre fata; p. ext. despre oameni) Îmbujorat; luminat. 2. Împodobit cu desene, cu ornamente; înflorat. ♦ Fig. (Despre exprimare) Care este bogat în imagini; care cauta sa impresioneze prin bogatia imaginilor. – V. înflori.
magistratură, MAGISTRATÚRĂ s. f. 1. functie, demnitate de magistrat; durata acestei functii. 2. corpul magistratilor. 3. (fig.) functie înalta, de raspundere. (< germ. Magistratur, fr. magistrature)
înfloritură, ÎNFLORITÚRĂ, înflorituri, s.f. Podoaba, ornament, broderie. ♦ Fig. Adaos personal (la o povestire, la o expunere); exagerare. – Înflori + suf. -tura.
înfrăţi, ÎNFRĂŢÍ, înfratesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. si tranz. A (se) lega printr-o dragoste frateasca, a (se) împrieteni. 2. Intranz. (Despre plante) A da nastere la lastari, a fi în faza de înfratire (2). – În + frate.
magistrat, MAGISTRÁT s. m. 1. (în Roma antica) persoana investita cu anumite sarcini de autoritate publica. ♢ administrator al unui anumit teritoriu în unele sisteme administrative. 2. persoana care exercita functia de judecator sau de procuror. (< fr. magistrat, germ. Magistrat, lat. magistratus)
magistrand, MAGISTRÁND s. m. licentiat în teologie care urmeaza magisteriul. (dupa doctorand)
înfrupta, ÎNFRUPTÁ, înfrúpt, vb. I. Refl. A mânca din ceva deosebit de gustos. ♦ (Pop.) A mânca de dulce în zi de post. ♦ Fig. (Ir.) A trage beneficii (necinstite), a profita de... – În + frupt.
îngădui, ÎNGĂDUÍ, îngắdui, vb. IV. 1. Tranz. A da voie, a permite, a admite, a încuviinta, a tolera ceva; a da cuiva permisiunea, a-l lasa sa... ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se învoi, a se întelege unul cu altul, a trai în armonie. 2. Tranz. si intranz. (Pop.) A avea rabdare; a astepta; a da ragaz; a amâna, a pasui. ♦ (Reg.) A întârzia, a zabovi. [Prez. ind. si: îngaduiesc] – Din magh. engedni.
îngăduinţă, ÎNGĂDUÍNŢĂ s.f. 1. Încuviintare, permisiune, voie; indulgenta, toleranta, îngaduiala, îngaduire. ♦ Întelegere, bunavointa reciproca. 2. (Fam., rar) Pasuire, ragaz. – Îngadui + suf. -inta.
îngăimat, ÎNGĂIMÁT, -Ă, îngaimati, -te. adj. (Despre rostire, vorbe etc.) Nedeslusit, bolborosit, taraganat, sovaielnic; îngalat (2). – V. îngaima.
magistral, MAGISTRÁL, -Ă I. adj. 1. (si adv.) de maestru (1); perfect, desavârsit, extraordinar. 2. (despre ton, tinuta etc.) impunator, solemn. 3. (despre medicamente) care se prepara în farmacie dupa reteta. II. s. f. 1. artera principala de comunicatie, rutiera, feroviara etc. ♢ conducta principala pentru transportul lichidelor sau al gazelor. 2. (inform.) grup de linii de comunicatie pentru transmiterea informatiei de la diferite surse spre unul sau mai multi destinatari. (< fr. magistral, /II/ germ. Magistrale, rus. magistrale)
îngâmfare, ÎNGÂMFÁRE s.f. Atitudine de încredere exagerata în propriile sale însusiri; trufie, orgoliu, fala; infatuare. – V. îngâmfa.
îngâna, ÎNGÂNÁ, îngấn, vb. I. 1. Tranz. A imita, a repeta (în bataie de joc) vorbele, glasul cuiva. 2. Tranz. A rosti sau a cânta ceva încet, soptit (si neclar); a murmura, a mormai. 3. Tranz. si refl. A (se) acompania, a (se) însoti. ♦ Refl. A se amagi. 4. Refl. A se îmbina; a se confunda, a se amesteca. ♢ Expr. A se îngâna ziua cu noaptea = a se ivi zorile; a începe sa se întunece. 5. Refl. si tranz. (Rar) A (se) misca usor; a (se) legana. – Lat. •ingannare.
magisteriu, MAGISTÉRIU s. n. 1. stagiu de trei ani dupa obtinerea licentei în teologie, echivalent cu doctoratul. 2. forma de învatamânt superior în Italia care confera un titlu universitar în litere si pedagogie, valabil pentru învatamântul mediu. 3. (fig.) autoritate. (< lat. magisterium, fr. magistère)
magister, MAGÍSTER s. m. titlu stiintific între cel de diplomat universitar si cel de doctor. (< lat. magister)
magism, MAGÍSM s. n. mazdeism. (< fr. magisme)
înghesui, ÎNGHESUÍ, înghésui, vb. IV. 1. Refl. (Despre fiinte) A se îmbulzi, a se îngramadi (într-un spatiu restrâns); a (se) ghemui. 2. Tranz. A baga, a vârî pe cineva sau ceva într-un loc strâmt. ♦ A înconjura pe cineva din toate partile, limitându-i spatiul de miscare. [Prez. ind. si: înghesuiesc] – În + ghes + suf. -ui.
înghesuială, ÎNGHESUIÁLĂ, înghesuieli, s.f. Îngramadire de fiinte sau de lucruri într-un loc; îmbulzeala, aglomeratie. [Pr.: -su-ia-] – Înghesui + suf. -eala.
înghesuit, ÎNGHESUÍT2, -Ă, înghesuiti, -te, adj. 1. Strâns, îngramadit (în numar mare într-un spatiu restrâns); ghemuit2. ♢ Expr. (Adverbial, rar) A râde înghesuit = a râde înfundat. 2. În care este mare înghesuiala; aglomerat. – V. înghesui.
îngheţare, ÎNGHEŢÁRE s.f. 1. Actiunea de a îngheta si rezultatul ei; înghet. 2. (În sintagma) Înghetarea salariilor = masura economica de mentinere neschimbata a salariilor într-o perioada de urcare a costului vietii. – V. îngheta.
magie, MAGÍE s. f. 1. complex de practici prin care se considera posibila actionarea asupra realitatii înconjuratoare cu ajutorul fortelor supranaturale; vrajitorie. o ~ neagra = magie propriu-zisa care apeleaza la puterea demonilor; ~ alba = arta de a produce fenomene naturale care par miraculoase. 2. (fig.) putere de atractie, de fascinare; farmec, seductie. (< fr. magie, lat. magia)
înghiţi, ÎNGHIŢÍ, înghít, vb. IV. Tranz. I. A face sa treaca mâncarea, bautura etc. în stomac prin faringe si esofag; p. ext. a mânca, a devora. ♢ Expr. A înghiti (sau a face sa înghita) hapul (sau un hap, galusca) sau a o înghiti = a suporta (sau a face sa suporte) o neplacere (fara sa crâcneasca). A-si înghiti lacrimile (sau plânsul) = a-si stapâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (Pop.) A-i veni (cuiva) sa înghita (pe cineva) (de bucurie), se spune când o persoana îsi manifesta o mare bucurie, multumire. (Fam.) A înghiti (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai satura privind pe cineva. A nu înghiti pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦ P. anal. A trage în plamâni, a inhala adânc aer, fum etc. II. Fig. 1. (Despre pamânt, apa etc.) A face sa dispara ceva (cuprinzând în sine); a cuprinde, a învalui din toate partile. ♢ Expr. L-a înghitit pamântul = a murit; a disparut. Parca l-a înghitit pamântul, se spune despre cineva sau ceva care a disparut fara urma. ♦ A se îmbiba de un lichid; a absorbi. 2. A citi repede si cu lacomie o carte, un text scris. 3. A rabda, a îndura fara riposta o necuviinta, o insulta etc. 4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut sa spuna, a se abtine de a spune ceva. – Lat. ingluttire.
magician, MAGICIÁN, -Ă s. m. f. 1. practicant al magiei; vrajitor. 2. (fig.) artist desavârsit, care obtine efecte deosebite prin arta sa. (< fr. magicien)
îngrămădeală, ÎNGRĂMĂDEÁLĂ s.f. Aglomeratie, înghesuiala; gramadeala. – Îngramadi + suf. -eala.
îngrăşământ, ÎNGRĂSĂMẤNT, îngrasaminte, s.n. Gunoi organic, baligar de vite sau produs mineral, folosite pentru a mari fertilitatea solului agricol. – Îngrasa + suf. -amânt (dupa fr. engraissement).
îngrăşător, ÎNGRĂSĂTÓR, -OÁRE, îngrasatori, -oare, adj., s.f. (Reg.) 1. Adj. Care îngrasa. 2. S.f. Numele a doua plante erbacee cu frunze carnoase, dintre care una are flori albastre-violete, iar cealalta flori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris si alpina). 3. S.f. Planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt si cu flori albe, grupate în forma de cârlig (Sagina procumbens). – Îngrasa + suf. -ator.
îngrijire, ÎNGRIJÍRE, îngrijiri, s.f. Actiunea de a (se) îngriji si rezultatul ei. I. 1. Grija purtata unei fiinte, unui lucru; solicitudine. ♢ Personal de îngrijire = personal care se ocupa de curatenia dintr-o institutie. ♢ Expr. A da primele îngrijiri = a da primul ajutor unui accidentat, unui bolnav etc. 2. Bagare de seama, atentie. II. (Înv.) Îngrijorare, teama. – V. îngriji.
magic, MÁGIC, -Ă adj. 1. referitor la magie; ocult. o bagheta ~a = bagheta de magician, (p. ext.) de scamator. ♢ ochi~ = indicator luminos de functionare a aparatelor de radioreceptie. 2. (fig.) fermecator, încântator; feeric. (< fr. magique, lat. magicus)
îngropa, ÎNGROPÁ, îngróp, vb. I. I. Tranz. A baga un mort în groapa (respectând un anumit ceremonial); a înmormânta, a înhuma, a astruca. II. Tranz. si refl. 1. A (se) baga în pamânt, a (se) acoperi cu pamânt. ♦ Tranz. A musuroi o planta. 2. Fig. A (se) cufunda în ceva sau undeva astfel încât sa fie acoperit din toate partile; a (se) înfunda. ♦ Refl. A se instala într-un loc retras, întrerupând legaturile obisnuite cu lumea; a se înmormânta. – În + groapa.
îngrozitor, ÎNGROZITÓR, -OÁRE, îngrozitori, -oare, adj. Care îngrozeste; înspaimântator, înfricosator, înfiorator, îngrozit, grozav, groaznic. ♦ (Adverbial) a) Foarte mult, foarte intens. Sufera îngrozitor. b) (Înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, de care se leaga prin prep. "de") Foarte. Îngrozitor de zgârcit. – Îngrozi + suf. -tor.
maghiariza, MAGHIARIZÁ vb. I. refl., tr. a (se) asimila cu populatia de limba maghiara. II. tr. a modifica un cuvânt, o expresie dupa structura limbii maghiare. (< maghiar + -iza)
îngurlui, ÎNGURLUÍ, îngurluiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A intra în relatii de dragoste cu cineva; a se giugiuli. [Prez. ind. si: îngúrlui] – În + gurlui.
îngurzi, ÎNGURZÍ, îngurzesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A strânge, a încreti marginile unei opinci, ale unei pânze, ale unui sac etc. cu o sfoara, cu o curelusa trecuta prin mai multe gauri. ♦ Fig. A desena în linii curbe în zigzaguri. [Var.: îngruzí vb. IV] – În + gurgui.
maghiarism, MAGHIARÍSM s. n. cuvânt, expresie proprii limbii maghiare. (< maghiar + -ism)
magenta, MAGÉNTA s. f. culoare rosu aprins. ♢ (în fotografia în culori) culoare prin amestecul spectral al rosului cu albastrul. (< it., fr. magenta)
magdalenian, MAGDALENIÁN, -Ă adj., s. n. (din) ultimul subetaj al paleoliticului superior, în care apar elemente de cultura umana. (< fr. magdalénien)
magaziner, MAGAZINÉR, -Ă s. m. f. responsabil al unei magazii. (< fr. magasinier)
magazinaj, MAGAZINÁJ s. n. 1. depozitare a unei marfi într-o magazie. 2. timpul cât sta o marfa depozitata; (p. ext.) taxa care se plateste pentru depozitare. (< fr. magasinage)
înmagazina, ÎNMAGAZINÁ, înmagazinez, vb. I. Tranz. A pune, a aseza marfuri, produse etc. într-o magazie (pentru a le pastra); a depozita. ♦ P. gener. (Adesea fig.) A aduna, a acumula (cunostinte, învatatura, energie etc.). – Din fr. emmagasiner.
înmagazinare, ÎNMAGAZINÁRE s.f. Actiunea de a înmagazina si rezultatul ei. – V. înmagazina.
magazin, MAGAZÍN2 s. n. 1. publicatie periodica (ilustrata), care contine materiale din diverse domenii. 2. emisiune periodica de radio sau de televiziune axata pe un anume subiect. (< fr. magazine)
magazin, MAGAZÍN1 s. n. local în care se expun si se vând diferite marfuri. (< fr. magasin)
înmuia, ÎNMUIÁ, înmói, vb. I. 1. Tranz. A baga, a introduce într-un lichid, a muia. ♢ Refl. Rufele s-au înmuiat. ♦ A uda, a umezi. ♦ Fig. (Rar) A împodobi cu cusaturi, cu broderii de matase, de fir (aurit) etc. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni mai moale, prin încalzire sau prin subtiere cu un lichid. ♢ Expr. A (i se) înmuia (cuiva) inima = a (se) înduiosa. ♦ Fig. A (se) potoli, a (se) calma; a (se) linisti. ♦ Refl. (Despre ger, despre vreme) A fi mai blând; a se domoli, a se potoli. 3. Tranz. si refl. Fig. A face sa fie sau a deveni mai blând; a (se) îmblânzi. – În + muia.
înmuiat, ÎNMUIÁT, -Ă, înmuiati, -te, adj. 1. Introdus în apa sau în alt lichid; umezit, îmbibat cu un lichid. ♦ (Despre ochi) Înlacrimat. 2. Devenit moale (prin încalzire sau prin adaos de lichid). ♦ Fig. Fara vlaga, fara putere. 3. Fig. (Despre oameni si starile lor sufletesti) Potolit, calmat, linistit; p. ext. îmblânzit. ♦ Înduiosat, miscat. – V. înmuia.
înnebuni, ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de dementa; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-si pierde calmul, stapânirea de sine. ♢ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ♢ Expr. (Tranz.) Nu ma-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea fata de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva sa-si piarda stapânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.
înnebunit, ÎNNEBUNÍT, -Ă, înnebuniti, -te, adj. Care este atins de nebunie, de dementa; nebun; (prin exagerare) surescitat, agitat. – V. înnebuni.
înnoda, ÎNNODÁ, înnód, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un nod la ceva; a (se) lega, a (se) uni printr-un nod. ♢ Expr. (Refl.) A se înnoda la vorba = a se porni pe vorba; a se asterne la vorba, la taifas. 2. Tranz. Fig. A agonisi. ♦ A improviza, a înjgheba. În + nod.
înrăutăţi, ÎNRĂUTĂŢÍ, înrautatesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) face (mai) rau, a (se) agrava. [Pr.: -ra-u-] – În + rautate.
înrăutăţire, ÎNRĂUTĂŢÍRE, înrautatiri, s.f. Faptul de a (se) înrautati; agravare. [Pr.: -ra-u-] – V. înrautati.
înrăutăţit, ÎNRĂUTĂŢÍT, -Ă, înrautatiti, -te, adj. Care a devenit (mai) rau; care s-a agravat. [Pr.: -ra-u-] – V. înrautati.
însă, ÎNSĂ Conj. 1. (Adversativ, leaga doua propozitii sau doua parti de propozitie) Cu toate acestea, totusi, dar. 2. (Arata trecerea la alta idee) Dar, pe de alta parte. Lat. ipsa.
însărcinat, ÎNSĂRCINÁT, -Ă, (1) însarcinati, s.m., (2) însarcinate, adj. 1. S.m. (În sintagma) Însarcinat cu afaceri = diplomat care reprezinta guvernul sau pe lânga un sef de stat strain, în absenta sau în locul ambasadorului. 2. Adj. (Despre femei) Care poarta un fat în pântece; gravida. – V. însarcina.
înscriere, ÎNSCRÍERE, înscrieri, s.f. Actiunea de a (se) înscrie si rezultatul ei. ♢ (În sintagma) Înscriere în fals = procedura prin care se cere unei instante judiciare sa constate ca un act (scris) este fals. ♦ (Înv.) Inscriptie. – V. înscrie.
însoţitor, ÎNSOŢITÓR, -OÁRE, însotitori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care însoteste, care întovaraseste. ♢ Însotitor de vagoane = functionar la caile ferate însarcinat cu supravegherea unui vagon de la statia de pornire pâna la statia de destinatie. – Însoti + suf. -tor.
înspăimânta, ÎNSPĂIMÂNTÁ, înspaimấnt, vb. I. Refl. A fi cuprins de spaima. ♦ Tranz. A inspira spaima, groaza, a baga spaima în cineva. – În + spaimânta.
înstrăina, ÎNSTRĂINÁ, înstrainez, vb. I. 1. Tranz. A trece cuiva (prin vânzare) stapânirea unui lucru; a aliena un ban material. ♦ A sustrage, a fura. 2. Refl. A-si parasi familia, locul de nastere sau de resedinta, stabilindu-se în alta parte. ♦ Fig. A se îndeparta sufleteste; a pierde afectiunea, simpatia cuiva. [Pr.: -stra-i. – Var.: înstreiná vb. I] – În + strain.
înşela, ÎNSELÁ, însél, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune saua pe cal, a înseua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credinta a cuiva; a amagi. ♢ Expr. A însela asteptarile = a dezamagi. ♦ (Despre simturi, facultati psihice) A nu (mai) functiona bine, a da o imagine eronata, neconforma realitatii. Ma însala memoria. 2. Refl. A-si forma o parere eronata despre cineva sau ceva; a gresi. 3. Tranz. A încalca fidelitatea conjugala; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fata, o femeie. – Lat. in-sellare.
înşelat, ÎNSELÁT, -Ă, înselati, -te, adj. I. (Înv.) Înseuat, cu saua pusa. II. 1. Indus în eroare; pacalit, amagit. 2. Tradat în fidelitatea conjugala; p. gener. tradat în dragoste. ♦ (Despre fete, femei) Ademenit, sedus. – V. însela.
înşelător, ÎNSELĂTÓR, -OÁRE, înselatori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care induce în eroare, care amageste, iluzoriu, deluzoriu; care abuzeaza de buna-credinta a cuiva; amagitor. – Însela + suf. -ator.
înşira, ÎNSIRÁ, însír, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în sir, a (se) alinia. 2. Tranz. A trece un fir prin margele, pentru a face un sirag; a face sirag. ♢ Expr. (Refl.) Însira-te (sau însir'te) margarite, formula prin care se arata ca un basm continua. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. 4. Tranz. Fig. A expune, a povesti urmând un anumit sir de idei, de fapte etc.; a enumera. ♢ Expr. A însira mosi pe grosi (sau verzi si uscate) = a spune tot felul de lucruri fara importanta si fara o succesiune logica; a palavragi. 5. Tranz. A trece, rând pe rând, prin diferite locuri, situatii etc.; a lua la rând, la sir. – Din loc. adv. în sir.
înşirat, ÎNSIRÁT, -Ă, însirati, -te, adj. Asezat în sir; aliniat; facut sirag. – V. însira.
întărâta, ÎNTĂRÂTÁ, întarất, vb. I. 1. Tranz. A aduce pe cineva în stare de enervare, de surescitare; a agita, a instiga un grup de oameni; a atâta, a asmuti, a zadarî (un animal). 2. Tranz. A incita pe cineva sa faca un lucru. ♦ Refl. A se însufleti, a se entuziasma, a se înflacara. 3. Refl. A se porni cu violenta, a se intensifica, a se înteti. [Var.: (pop.) întará, întârtá vb. I] – Lat. •interritare.
întărâtare, ÎNTĂRÂTÁRE, întarâtari, s.f. Actiunea de a (se) întarâta; iritare; surescitare; agitatie, incitare. – V. întarâta.
întărâtat, ÎNTĂRÂTÁT, -Ă, întarâtati, -te, adj. Iritat, surescitat, agitat; înfuriat. [Var.: întartát, -a adj.] – V. întarâta.
madera, MADÉRA s. n. varietate de struguri cu boabele mari, rare, de culoare neagra. ♢ vin dulce din acesti struguri. (< port. madera)
întărniţa, ÎNTĂRNIŢÁ, întarnitez, vb. I. Tranz. A pune tarnita pe cal, pe magar sau pe catâr. – În + tarnita.
întărniţat, ÎNTĂRNIŢÁT, -Ă, întarnitati, -te, adj. (Pop.; despre cai, magari si catâr) Cu tarnita, înseuat. – V. întarnita.
întâi, ÎNTẤI, ÎNTẤIA adv. num. ord. I. adv. 1. La început. ♦ (Precedat de "mai") Mai demult. 2. Înainte de toate, în primul rând. Sa ne-asezam întâi la masa. ♦ (Pentru) prima oara. II. Num. ord. (Adesea adjectival; când preceda substantivul, în forma articulata întâiul, întâia) Care se afla în fruntea unei serii (în ceea ce priveste spatiul, timpul, calitatea); prim2. Întâiul, întâia în clasa. E în clasa întâi. ♢ Loc. adv. (Pentru) întâia data (sau oara) = (pentru) prima data. ♢ Expr. Mai întâi si-ntâi (de toate) = în primul rând. ♦ (Înv., precedat de "cel", "cea") Dintâi. ♦ (Substantivat, m.; în sintagma) Întâiul nascut = cel mai mare dintre fii. – Lat. •antaneus (< ante "înainte").
întâlni, ÎNTÂLNÍ, întâlnesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. recipr. A da de cineva sau de ceva; a se afla în prezenta cuiva sau a ceva. ♦ (Despre linii geometrice sau topografice) A (se) atinge, a (se) intersecta într-un punct. 2. Refl. recipr. A se vedea cu cineva în urma unei întelegeri prealabile; a avea întrevedere cu cineva. 3. Tranz. A gasi; a descoperi. ♦ (De obicei în constructii negative) A da peste..., a avea parte de... 4. Tranz. si refl. A (se) gasi, a (se) afla. 5. Tranz. si refl. recipr. A avea pe cineva drept adversar într-o competitie sportiva; a se lupta, a se confrunta cu cineva într-o competitie sportiva. – În + tâlni (Înv. "a întâlni", probabil < magh.).
întinde, ÎNTÍNDE, întínd, vb. III. I. 1. Tranz. si intranz. A îndrepta, a desfasura, tragând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolacit, înfasurat. ♢ Expr. A întinde (cuiva) o cursa (sau latul, un lat) = a întinde o cursa, un lat pentru a prinde un animal; fig. a pregati cuiva o capcana. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbracaminte) A se largi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâra vâscoasa, din cauza alterarii. 2. Tranz. A lungi, tragând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, bratul etc. (într-o directie oarecare). ♢ Expr. A întinde mâna (sau o mâna) = a face un gest cu bratul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomana. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta bratul catre o persoana pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pasi mari si grabiti. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în graba (la drum); a o sterge. 4. Refl. A-si destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înalta în vârful picioarelor ridicând bratele pentru a atinge un lucru asezat mai sus decât nivelul corpului. ♢ Expr. A se întinde dupa ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva si a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obtine. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrazni; a se obraznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ♢ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în actiuni, în cheltuieli care îi depasesc posibilitatile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relatii sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pamânt = a doborî pe cineva la pamânt. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a tinti (o arma) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate partile de cineva, a hartui. II. 1. Tranz. A desface, a desfasura pe toata suprafata, lungimea etc. un obiect strâns, împaturit. ♢ Expr. A întinde masa (sau masa) = a asterne masa pentru mâncare; a da o masa (cu oaspeti multi). ♦ A etala (o marfa). ♦ A aseza o pasta, un aluat etc. pe o suprafata mai mare, subtiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spatiu (întins); a se extinde. ♢ Expr. A se întinde ca o pomana tiganeasca = a se desfasura, a se extinde pe un spatiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfasura (într-o directie), a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o hora. ♦ (Despre suprafete, teritorii etc.) A ajunge pâna la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se raspândi; a se înmulti. 3. Tranz. Fig. A mari, a spori o putere, o stapânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se raspândi, a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ti-a fost încredintat ca un secret. ♦ Refl. (Despre actiuni, miscari sociale) A se dezvolta, a lua proportii. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dainui. ♢ Expr. A se întinde la vorba sau (tranz.) a o întinde la vorba = a se porni la vorba, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a starui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.
întindere, ÎNTÍNDERE, (2) întinderi, s.f. 1. Faptul de a (se) întinde; extensiune în spatiu; dezvoltare, crestere; raspândire. ♦ (Med.; si în sintagma întindere musculara) Solicitare a fibrelor musculare (de obicei de la membre) peste posibilitatile lor de întindere, ajungând pâna la ruptura. 2. (Concr.) Suprafata a unui lucru sau a unui loc; loc, spatiu întins. ♦ Distanta. ♦ (Muz.) Ambitus. – V. întinde.
întins, ÎNTÍNS2, -Ă, întinsi, -se, adj. 1. Încordat, lungit (prin tragere de unul sau de ambele capete). 2. Desfasurat în lungime sau pe toata suprafata. ♢ Loc. adv. Cu brate(le) întinse = cu mare dragoste. Cu pânzele întinse = (despre ambarcatii) cu pânzele desfasurate. ♦ (Despre corturi; p. ext. despre tabere) Asezat, fixat. 3. (Despre piei, tesaturi etc.) Fara creturi sau îndoituri; netezit, neted. 4. (Despre mers, zbor etc.; adesea adverbial) Care duce direct la tinta; p. ext. încordat, grabit, zorit2. 5. (Despre elemente care formeaza un sir) Care prezinta o succesiune neîntrerupta. 6. Cu suprafata mare, vast. ♢ Loc. adv. Pe scara întinsa = în proportii foarte mari. – V. întinde.
întoarce, ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. si tranz. A se înapoia2 sau a face sa se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face sa revina. ♦ Tranz. (Despre o stare afectiva sau maladiva) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical directia initiala. 2. (Pop.) A-si schimba sau a face pe cineva sa-si schimbe parerea, a se razgândi sau a face pe cineva sa se razgândeasca. ♦ Tranz. A retrage o vorba, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ♢ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supararea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispozitia, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limba în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a rasuci (de pe o parte pe alta). ♢ Expr. Tranz. si refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemultumi profund; a (se) supara foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-si) strica buna dispozitie, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a rasuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugani (un animal). 2. Tranz. si refl. A(-si) misca, a(-si) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în alta directie decât cea initiala. ♢ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lânga cineva; a parasi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) matele sau stomacul pe dos = a i se face scârba, greata; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba pozitia unui obiect, asezându-l invers fata de pozitia anterioara sau fata de pozitia fireasca ♢ Expr. A întoarce casa pe dos = a rascoli totul în casa. A (o) întoarce si pe o parte (sau fata) si pe alta = a examina amanuntit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei carti, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a rasfoi. ♢ Expr. A întoarce foaia = a-si schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbraca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în fata. ♢ Expr. A(-si) întoarce cojocul (pe partea cealalta sau pe dos) = a-si schimba comportarea, atitudinea în rau fata de cineva. ♦ A învârti paiele, lanul etc. astfel încât partea umeda de la pamânt sa ajunga deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndarat, a restitui. ♢ Expr. A întoarce vizita = a raspunde printr-o vizita la o vizita primita anterior. ♦ Fig. A rasplati pe cineva pentru o fapta buna sau rea. ♦ (Determinat prin "cuvânt", "vorba" etc.) A raspunde, a replica (cu ostentatie, cu impertinenta). – Lat. intorquere.
întrece, ÎNTRÉCE, întréc, vb. III. Tranz. 1. A depasi pe cineva în mers, a lasa în urma. 2. A dovedi superioritate fata de cineva, într-o anumita privinta; a depasi. ♦ Refl. recipr. A cauta sa se depaseasca unul pe altul. ♢ Loc. adv. Pe întrecute = cautând sa se depaseasca unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumita limita; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decât trebuie, a prisosi ♢ Loc. adv. (Pop.) De întrecut = mai mult decât trebuie, de prisos. ♢ Expr. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu saga, rar, cu vorba) = a depasi limitele bunei-cuviinte; a împinge lucrurile prea departe, a exagera. – În + trece.
întrefier, ÎNTREFIÉR, întrefieruri, s.n. Portiune neferomagnetica a unei laturi de circuit magnetic marginita de fetele apropiate ale unor portiuni feromagnetice ale laturii. – Între2 + fier (dupa fr. entrefer).
întreg, ÎNTRÉG, -EÁGĂ, întregi, adj. 1. Tot, complet, din care nu s-a luat nimic. ♢ Loc. adv. Pe de-a-ntregul = în întregime; peste tot, pe toata suprafata. ♦ (Mat.; substantivat, m.) Unitate nefractionata. ♦ Neînceput, neatins, din care nu lipseste nimic. 2. Teafar, sanatos, nevatamat. ♦ Fig. Neclintit, integru. 3. (Despre notiuni temporale) Deplin, complet. 4. (Mat.) Care se poate obtine prin adunarea repetata a numarului unu cu el însusi. – Lat. integer, -gra.
întreguliţă, ÎNTREGULÍŢĂ, întregulite, adj. (Fam., întarind pe "întreaga") Diminutiv al lui întreaga. – Întreg + suf. -ulita.
întreguţ, ÎNTREGÚŢ, -Ă, întreguti, -te, adj. (Fam., întarind pe "întreg", "întreaga") Diminutiv al lui întreg. – Întreg + suf. -ut.
întrezări, ÎNTREZĂRÍ, întrezaresc, vb. IV. Tranz. A zari, a vedea în chip vag, a deslusi anevoie (printre alte lucruri sau în treacat); a întrevedea. – Între1- + zari (dupa fr. entrevoir).
macrotie, MACROTÍE s. f. dezvoltare exagerata a pavilionului urechii. (< fr. macrotie)
înţelege, ÎNŢELÉGE, întelég, vb. III. 1. Tranz. A-si face, a avea o idee clara si exacta despre un lucru, a patrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ♢ Expr. Asa (mai) înteleg si eu = asa da, asa e pe placul meu. A întelege pe cineva = a) a pricepe ce spune cineva; b) a pricepe (si a aproba) cauzele comportarii cuiva. (Ma) întelegi?, se spune cuiva pentru a verifica întelegerea celor spuse. (Ma) întelegi!, marcheaza o situatie în care exista un substrat. (Refl.) Se întelege de la sine = este evident. (Intranz.) A întelege de gluma = a nu se supara pentru o gluma facuta pe socoteala lui. ♦ A-si da seama de ceva. ♦ A pricepe o limba straina. ♦ A constata, a vedea, a observa, a baga de seama. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe. 2. Refl. recipr. A ajunge la învoiala, a cadea de acord, a se împaca, a conveni cu cineva. ♦ A convietui în buna învoiala, a se întelege, a se învoi. 3. Tranz. (în expr.) A nu întelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [Perf. s. întelesei, part. înteles] – Lat. intelligere.
macrostructură, MACROSTRUCTÚRĂ s. f. 1. structura a unui corp (metal, aliaj etc.) vizibila cu ochiul liber sau cu lupa. ♢ structura a solului predominant din macroagregate. 2. ~ sociala = totalitatea relatiilor, retelelor si institutiilor la nivelul întregii societati. (< fr. macrostructure)
înţepa, ÎNŢEPÁ, întép, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) împunge usor cu un ac, cu un ghimpe, cu o teapa, cu orice obiect cu vârf ascutit. ♦ Intranz. si tranz. A produce o senzatie dureroasa ca de întepatura. ♦ Intranz. (Despre bauturi) A pisca la limba. 2. Tranz. Fig. A face aluzii rautacioase la adresa cuiva; a ironiza. 3. Tranz. (Înv.) A trage în teapa. – În + teapa.
înţesa, ÎNŢESÁ, întés, vb. I. Tranz. A vârî, a baga într-un spatiu redus; a îndesa, a ticsi. ♦ Refl. Fig. (Rar) A se înteti. – Cf. sl. č e s t ŭ "gros, des".
învălmăşag, ÎNVĂLMĂSÁG, învalmasaguri, s.n. Învalmaseala (2). – În + valmasag.
învălmăşeală, ÎNVĂLMĂSEÁLĂ, învalmaseli, s.f. 1. Îngramadire dezordonata de lucruri sau de fiinte; forfoteala a unei multimi; neorânduiala; p. ext. zgomot mare, zarva. ♦ Fig. Confuzie, zapaceala. 2. Lupta, încaierare, învalmasag. – Învalmasi + suf. -eala.
învălura, ÎNVĂLURÁ, învalurez, vb. I. Tranz. A misca în valuri, a ondula; a agita. ♦ Refl. si intranz. A face valuri. – În + valuri (pl. lui val).
învălurat, ÎNVĂLURÁT, -Ă, învalurati, -te, adj. 1. Care se misca, se clatina ca valurile, care face valuri; unduios; agitat. 2. (Despre un teren) Cu ridicaturi multe; accidentat. [Var.: învalurít, -a adj.] – V. învalura.
învăţa, ÎNVĂŢÁ, învắt, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunostinte si deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a initia pe cineva într-o meserie, stiinta, arta etc. 2. Tranz. A sfatui, a povatui pe cineva sa faca ceva (aratându-i cum sa procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunostinte prin studiu, a ajunge prin munca sistematica sa cunosti o meserie, o arta, o limba etc.; a studia. ♦ A-si întipari în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. si refl. A (se) deprinde, a (se) obisnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învatatura, a capata experienta. ♢ Expr. (Tranz. si refl.) A (se) învata minte = a câstiga sau a face sa câstige experienta, a trage sau a face sa traga învataminte dintr-o întâmplare neplacuta. – Lat. •invitiare (< vitium "viciu").
învăţător, ÎNVĂŢĂTÓR, -OÁRE, învatatori, -oare, s.m. si f., adj. I. S.m. si f. 1. Persoana care preda cunostinte si face educatia civica a copiilor în primele clase de scoala; institutor. ♦ Persoana care învata sau instruieste pe cineva; maestru, preceptor, dascal. 2. Initiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumator, sfatuitor, povatuitor. II. Adj. (Înv.) Care învata, care sfatuieste. – Învata + suf. -ator.
învârtecuş, ÎNVÂRTECÚS, (2) învârtecusuri, s.n. 1. (În sintagma) Inelus-învârtecus = numele unui joc de copii în care unul dintre jucatori trebuie sa ghiceasca la cine se gaseste un inel care trece din mâna în mâna. 2. (Rar) Întortochetura. [Var.: (reg.) învârticús s.n.] – Învârteci (înv. "a învârti" < învârti) + suf. -us.
învârtejire, ÎNVÂRTEJÍRE, învârtejiri, s.f. Actiunea de a (se) învârteji si rezultatul ei; învârtire; învârtitura, rotatie; p. ext. agitatie. – V. învârteji.
înverşuna, ÎNVERSUNÁ, înversunez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina necrutator, neînduplecat; a (se) îndârji. – Cf. magh. v e r s e n y "lupta".
învia, ÎNVIÁ, învíi, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a readuce la viata. ♦ Fig. A reveni sau a face sa revina în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetatie) A renaste dupa sfârsitul iernii, a începe sa se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a capata putere, vlaga, a (se) umple de viata; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a-. – Prez. ind. si: înviez] – În + viu.
învoială, ÎNVOIÁLĂ, învoieli, s.f. 1. Întelegere, conventie, aranjament, acord. 2. Târg, tocmeala; p. ext. angajare. ♢ Învoiala agricola = tocmeala agricola. 3. Permisie, îngaduire. – Învoi + suf. -eala.
macroprogram, MACROPROGRÁM s. n. (inform.) program principal care leaga operatiile sub forma de subprograme. (< fr. macroprogramme)
învolburat, ÎNVOLBURÁT, -Ă, învolburati, -te, adj. Care se misca în vârtej, învârtit, prins în vârtej; p. ext. agitat, tulburat. – V. învolbura.
macropodie, MACROPODÍE s. f. malformatie caracterizata prin dezvoltarea exagerata a picioarelor. (< fr. macropodie)
jab, JAB, jaburi, s.n. Lovitura repetata la box, plasata în regiunea nasului, prin care se urmareste agasarea si dezorientarea adversarului. [Pr.: geb]. – Din engl. jab.
jac, JAC1, jacuri, s.n. 1. Dispozitiv, folosit mai ales în telefonia manuala, care permite, prin introducerea unei fise, stabilirea unei legaturi între doua linii. 2. Dispozitiv de interconectare electrica a unor magnetofoane si casetofoane. [Scris si: jack. – Pr. si: geac] – Din fr., engl. jack.
jacă, JÁCĂ, jaci, s.f. (Reg.) Sac, traista, saculet de pânza rara, în care se pune (la scurs) casul, urda sau brânza de vaca. – Din magh. zsák.
jad, JAD, jaduri, s.n. Piatra semipretioasa compusa din silicat natural de aluminiu, calciu si magneziu, de culoare alba-verzuie pâna la verde închis, cu luciu sticlos, folosita la confectionarea unor obiecte de arta. ♢ Obiect de arta facut din aceasta piatra. – Din fr. jade.
jaf, JAF, jafuri, s.n. 1. Furt savârsit prin violenta; jefuire, jecmaneala. ♢ Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prada. ♢ (Înv.; concr.) Lucruri jefuite, prada. 2. (Fam.) Consum, cheltuiala fara masura, risipa; distrugere. ♢ Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arata nepasare fata de o paguba considerata neînsemnata. [Var.: (înv.) jac s.n.] – Din pol. žak.
jaguar, JAGUÁR, jaguari, s.m. Animal carnivor feroce din familia felidelor, cu blana galbena roscata si cu pete negre circulare, care traieste în America Centrala si în America de Sud (Felis onca). [Pr.: -gu-ar] – Din fr. jaguar.
jais, JAIS s.n. Varietate de antracit, foarte dura, sticloasa, de culoare neagra, folosita la confectionarea unor margele. [Pr.: je] – Din fr. jais.
jale, JÁLE2 s.f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasa, aromata, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca planta ornamentala si medicinala, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.
janţ, JANŢ s.n. 1. Zer untos care se scurge la fabricarea cascavalului, în urma oparirii casului cu apa clocotita, constituind materia prima pentru obtinerea untului de cascaval. 2. Partea lichida ramasa dupa coagularea laptelui. 3. Zara fiarta ramasa de la prepararea urdei. – Et. nec.
jap, JAP, japi, s.m. (Reg.; ir.) Mosneag neputincios.
jar, JAR1 s.n. Gramada de carbuni în stare de incandescenta care ard fara flacara; jeratic, jaragai (1), jeg (2), jariste. ♦ P. ext. Arsita, dogoare. ♦ Fig. Fierbinteala, febra; suferinta arzatoare. – Din sl. žarŭ.
jarchină, JÁRCHINĂ, jarchine, s.f. (Reg.) 1. Ciomag. 2. Bucata (de ceva). – Et. nec. Cf. jarca.
javel, JAVÉL s.n. (În sintagma) Apa de javel = solutie apoasa de hipoclorit de sodiu, folosita ca dezinfectant. – Din fr. [eau de] Javel.
jăchilă, JẮCHILĂ s.f. (Reg.) Povara purtata de un animal sau de un om; bagaj. – Din germ. Säckel.
jărăgai, JĂRĂGÁI, jaragaiuri, s.n. (Pop.) 1. Jar1. 2. Senzatie de arsura pe gât si pe esofag; jeg (3). [Var.: (reg.) jeregái s.n.] – Et. nec.
jărpan, JĂRPÁN, jarpani, s.m. (Reg.) 1. Cal slab; mârtoaga. 2. Fig. Termen de batjocura pentru oameni. – Formatie onomatopeica.
jeb, JEB, jeburi, s.n. (Reg.) Buzunar. – Din magh. zseb.
jecmăni, JECMĂNÍ, jecmanesc vb. IV. tranz. A jefui (2). [Var.: jacmaní]. – Din jacmán (înv. si reg. "jaf mare" < magh.).
jeg, JEG, jeguri, s.n. 1. Strat de murdarie pe pielea omului sau a animalelor sau pe îmbracaminte; jip1; lip. 2. (Reg.) Jar1. 3. (Reg.) Senzatie de arsura pe gât si pe esofag; jaragai (2). – Din bg. žeg.
jeler, JELÉR, jeleri s.m. Nume dat în evul mediu taranilor fara pamânt sau cu pamânt putin din Transilvania, care munceau pe mosiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.
jerbă, JÉRBĂ, jerbe, s.f. 1. Buchet mare de flori, asezate în asa fel încât sa aiba fata orientata în aceeasi parte. 2. (Fiz.; în sintagma) Jerba nucleara = fascicul de urme ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumarate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particula cosmica cu energia foarte mare. – Din fr. gerbe.
jeregai, JEREGÁI s.n. v. jaragai.
macromelie, MACROMELÍE s. f. dezvoltare teratologica exagerata a unuia sau a mai multor membre ale corpului. (< fr. macromélie)
macrolimbaj, MACROLIMBÁJ s. n. (inform.) limbaj de programare cu facilitati de macrodefinitie. (< engl. macrolanguage)
jgheab, JGHEAB, jgheaburi, s.n. 1. Conducta sau canal deschis în partea superioara, facut în piatra, într-un trunchi de copac etc., permitând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. ♦ Canal de scurgere pentru apa sau adapatoare pentru vite. ♦ Streasina. 2. Crestatura, scobitura, adâncitura. 3. Fagas, râpa facuta la munte de suvoiul ploilor; p. ext. vale. 4. Santulet, canal mic care serveste la udatul semanaturilor (în gradinile de zarzavat); rigola. 5. Scocul morii. – Din sl. žlebŭ.
jigăraie, JIGĂRÁIE, jigarai, s.f. Boala a animalelor care consta în inflamarea faringelui. 2. Câine slab, prapadit; jigodie. [Pr.: -ra-ie] – Cf. magh. z s i g o r a = "boala de câine" si (2) bg. ž e g a r ĩ.
jigăreală, JIGĂREÁLĂ, jigareli, s.f. Slabiciune fizica, lipsa de vlaga. ♦ Stare de degradare; darapanare. – Jigari + suf. -eala.
jigări, JIGĂRÍ, jigaresc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A-si pierde vlaga; a slabi; a se sfriji. 2. A se degrada, a se strica, a se jerpeli, a se învechi. – Din jigarit (derivat regresiv).
jigărit, JIGĂRÍT, -Ă, jigariti, -te, adj. (Fam.) 1. Lipsit de vlaga; slab; sfrijit. 2. Cu aspect jerpelit, învechit, degradat. – Cf. magh. s z i g á r.
jigodie, JIGÓDIE, jigodii, s.f. Boala infectioasa, de natura virotica, a câinilor tineri, care se manifesta prin tulburari generale, atrofia muschilor etc. (si se termina cu moartea animalului). ♢ Câine jigarit; potaie, javra, jigaraie. ♢ P. ext. Animal, lighioana, jiganie. – Cf. magh. z s i g o r a.
jilăvete, JILĂVÉTE, jilaveti, s.m. (Reg.) Ciomag, retevei. – Et. nec.
jilip, JILÍP, jilipuri, s.n. Constructie în forma de jgheab, facuta din pamânt, din bârne, din beton etc. pe versantele cu pante ale muntilor si dealurilor, folosita pentru scoaterea, prin alunecare, a bustenilor taiati din padure. – Din magh. zsilip.
jimblă, JÍMBLĂ, jimble, s.f. (Înv.) Franzela. – Din magh. zsemlye.
macrofotografie, MACROFOTOGRAFÍE s. f. fotografiere a obiectelor mici, care da o imagine mai mare decât în realitate. (< fr. macrophotographie)
jip, JIP2, jipi, s.m. (Reg.) Copac tânar, lung si subtire. – Din magh. zsup.
jir, JIR s.n. Fructul fagului, alcatuit dintr-o cupa ruginie ghimpoasa care contine doua-trei seminte, folosit ca hrana pentru porci. ♢ Expr. (Pop.) A mâna (sau a duce) porcii la jir = a dormi sforaind (tare). – Din bg., scr. žir.
jirebie, JIRÉBIE1, jirebii, s.f. (Reg.) Grup de treizeci de fire de tort, formând o unitate de masura la urzit, la depanat etc. – Cf. magh. z s e r é b.
jirişte, JÍRISTE, jiristi, s.f. (Rar) Padure în care predomina fagul; loc (dintr-o padure) cu mult jir. – Jir + suf. -iste.
jitnicer, JITNICÉR, jitniceri, s.m. (În evul mediu, în Moldova) Dregator care avea grija de magaziile cu grâne ale curtii domnesti. [Var.: jicnicér, jignicér s.m.] – Jitnita + suf. -ar.
jitniţă, JÍTNIŢĂ, jitnite, s.f. (Înv.) Magazie de grâne; grânar, hambar. – Din sl. žitĩnica.
jivraj, JIVRÁJ s.n. Strat de gheata sau de chiciura care se depune la temperaturi joase pe avioane în timpul zborului. [Var.: givráj s.n.] – Din fr. givrage.
macrofagocitoză, MACROFAGOCITÓZĂ s. f. resorbtie a resturilor celulare (pigmenti sangvini, globule) de catre macrofage. (< fr. macrophagocytose)
joagăr, JOÁGĂR, joagare, s.n. 1. Ferastrau cu mai multe pânze drepte, verticale, care functioneaza cu o miscare alternativa, fiind actionat de forta apei curgatoare prin intermediul unei roti de apa. 2. Ferastrau mare având o pânza lunga cu dinti mari si doua mânere, actionat de doi lucratori; beschie. – Cf. germ. S ä g e r.
joardă, JOÁRDĂ, joarde, s.f. 1. Nuia lunga, subtire si flexibila; varga, jordie. 2. (La pl; reg.) Betele vârâte între firele natrei la razboiul de tesut. – Din magh. zsorda. Cf. sl. ž r ŭ d ĩ.
joben, JOBÉN, jobenuri (jobene), s.n. Palarie barbateasca înalta, de forma cilindrica, tare, de obicei de culoare neagra, purtata astazi numai la ceremonii; cilindru. – Din n. pr. Jobin.
joc, JOC, jocuri, s.n. 1. Actiunea de a se juca (1) si rezultatul ei; activitate distractiva (mai ales la copii); joaca. ♢ Joc de societate = distractie într-un grup de persoane care consta din întrebari si raspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea de sunete dintre doua cuvinte cu înteles diferit; calambur. 2. Actiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populara la care se danseaza; hora. ♦ Melodie dupa care se joaca. ♦ Fig. Miscare rapida si capricioasa (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibratie. 3. Competitie sportiva de echipa careia îi este proprie si lupta sportiva (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportiva. 4. Actiunea de a interpreta un rol într-o piesa de teatru; felul cum se interpreteaza. ♢ Joc de scena = totalitatea miscarilor si atitudinilor unui actor în timpul interpretarii unui rol. 5. (Si în sintagma joc de noroc) = distractie cu carti, cu zaruri etc. care angajeaza de obicei sume de bani si care se desfasoara dupa anumite reguli respectate de parteneri, câstigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ♢ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-si pune capul (sau viata, situatia etc.) în joc = a întreprinde o actiune riscanta. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intentiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (constient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situatie critica, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formeaza un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativa maxima pe o directie data între doua piese asamblate, considerata fata de pozitia de contact pe directia respectiva. 7. Model simplificat si formal al unei situatii, construit pentru a face posibila analiza pe cale matematica a acestei situatii. ♢ Teoria jocurilor = teorie matematica a situatiilor conflictuale, în care doua sau mai multe parti au scopuri, tendinte contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopotei = glockenspiel. – Lat. jocus.
macrofagie, MACROFAGÍE s. f. tip de nutritie, la animale, prin introducerea în gura si înghitirea unor bucati mari de hrana. (< fr. macrophagie)
macrofag, MACROFÁG, -Ă adj., s. n. (fagocit) care distruge corpurile straine mari din organism. (< fr. macrophage)
joimăriţă, JOIMĂRÍŢĂ, joimarite, s.f. Fiinta imaginara cu înfatisare de femeie respingatoare, despre care se credea în popor ca pedepseste, în noaptea care preceda Joia Mare, pe fetele si femeile tinere lenese la tors sau la daracit. ♢ Fig. (Pop.) Femeie foarte urâta. – Joi + mare + suf. -ita.
juca, JUCÁ, joc, vb. I. 1. Refl. A-si petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucarii; a se distra. ♢ Expr. A se juca cu focul = a trata în mod usuratic un lucru primejdios sau o problema grava. 2. Refl. Fig. A-si bate joc, a nu da importanta cuvenita, a nu lua în serios pe cineva sau ceva; a glumi. ♢ Expr. A se juca cu sanatatea (sau cu viata) = a-si neglija sanatatea, a se expune primejdiei. ♦ Tranz. (Rar) A-si bate joc de cineva; a pacali, a hartui, a sicana. ♢ Expr. A juca festa (sau renghiul) cuiva = a face cuiva o farsa, a-l pacali. 3. Intranz. A-si petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. ♦ Tranz. A pune în joc, a miza pe o carte, pe un numar etc.; fig. a-si asuma un mare risc. 4. Intranz. A participa ca jucator la o competitie sportiva. ♦ Tranz. A practica un anumit joc sportiv. 5. Intranz. si tranz. (Pop.) A dansa. 6. Intranz. Fig. (Despre lucruri vazute în miscare) A se misca (sau a da impresia ca se misca) repede si tremurat; a vibra. ♢ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre un om siret sau despre un om istet, cu privirea agera, inteligenta. ♦ Tranz. A misca repede, a clatina. 7. A interpreta un rol într-o piesa sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da o reprezentatie. ♦ Tranz. A reprezenta o piesa, a prezenta un spectacol. ♢ Expr A juca un rol (important) = a avea însemnatate mare, a fi decisiv pentru cineva sau ceva. 8. Intranz. A nu sta bine fixat, a se misca; (despre piesele unei masini, ale unui angrenaj etc.) a se deplasa într-un spatiu restrâns. – Lat. pop. jocare.
macrodactilie, MACRODACTILÍE s. f. dezvoltare exagerata a degetelor. (< fr. macrodactylie)
jucărie, JUCĂRÍE, jucarii, s.f. 1. Obiect cu care se joaca copiii. ♦ Fig. Persoana sau lucru ajuns la discretia cuiva; papusa, marioneta. 2. Fig. Lucru neînsemnat; fleac, bagatela, nimic. – Juca + suf. -arie.
judecată, JUDECÁTĂ, judecati, s.f. 1. Facultatea (1) de a gândi logic; ratiune, inteligenta, gândire. ♢ Loc. adj. si adv. Cu judecata = cu bun-simt, cu tact; serios, temeinic. ♦ Parere, idee, socoteala. 2. Forma logica fundamentala exprimata printr-o propozitie în care se afirma sau se neaga ceva. 3. Actiunea de a judeca (4); dezbatere judiciara; proces, judet (I, 3); solutie data într-un litigiu. ♢ Loc. vb. A face judecata = a judeca. ♢ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecata = a intenta cuiva un proces, a chema în fata justitiei. (În unele religii) Judecata de apoi = judecata divina la care Dumnezeu va chema pe toti oamenii, la sfârsitul lumii, pentru a le hotarî soarta (fericirea sau osânda vesnica). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
macroagregat, MACROAGREGÁT s. n. agregat structural al solului, de dimensiuni mai mari de 0,25 mm. (< fr. macroagrégat)
jug, JUG, juguri, s.n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele tari, se fixeaza de coarnele lor. ♢ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, caruta, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Munca grea, neplacuta; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbracat în piele care se pune uneori la gâtul cailor si prin care se trec hamurile. 3. Piesa în forma de cadru sau de inel, care serveste la sustinerea altor piese ale unei masini sau ale unei unelte. ♦ Grinda sau rigla de lemn folosita la constructia acoperisurilor. 4. Parte componenta a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei masini electrice, care nu are înfasurari electrice. – Lat. jugum.
julfă, JÚLFĂ, julfe, s.f. (Reg.) Samânta de cânepa. ♦ Mâncare de post facuta din samânta de cânepa pisata cu apa si amestecata cu miere; zeama care se obtine prin fierberea samântei de cânepa. – Din magh. zsufa.
jumătate, JUMĂTÁTE, jumatati, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti egale în care se poate diviza un întreg; parte dintr-un întreg divizat în doua parti aproximativ egale. ♢ Jumatate de masura = masura fragmentara, incompleta, numai pe jumatate. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) jumatate = în doua parti egale, pe din doua; partial, incomplet; p.ext. segmentat, trunchiat. ♢ Expr. A face (ceva) pe jumatate = a nu duce (ceva) pâna la capat. (O data) si jumatate, exprima ideea de superlativ. Cu jumatate de gura (sau de glas) ori cu jumatate gura (sau gura) sau cu gura (pe) jumatate = cu glas scazut, fara convingere sau entuziasm. Cu jumatate de inima sau cu inima pe jumatate = fara curaj, fara hotarâre, fara avânt. ♦ (Adverbial) În parte, întrucâtva. 2. Sotie. 3. Punctul care marcheaza mijlocul unei distante în spatiu sau al unui interval de timp. 4. (Eliptic) Masura de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 5. (Reg.) Claie mica formata din snopi asezati în forma de cruce. [Var.: (fam. si reg.) jumá, jumáte s.f.] – Et. nec.
jumelă, JUMÉLĂ, jumele, s.f. Piesa de articulatie pentru arcurile lamelare de suspensie, prin intermediul careia arcul se leaga de sasiul unui vehicul. – Din fr. jumelle.
jumuli, JUMULÍ, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasare; a curata de pene, de fulgi o pasare taiata. ♢ Expr. (Fam.) Gâsca (buna) de jumulit = om naiv si încrezator, de pe urma caruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge parul din radacina. 2. Fig. A estorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. ž m u l j a, magh. g y o m l á l n i.
june, JÚNE, -Ă, juni, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Astazi rar) Tânar. ♢ June prim = actor care interpreteaza roluri de tânar îndragostit. 2. S.m. (Reg.) Holtei, burlac, becher. – Lat. juvenis.
maclare, MACLÁRE s. f. formare de macle. (dupa fr. maclage)
jurământ, JURĂMÂNT, juraminte, s.n. 1. Afirmare, promisiune, fagaduiala solemna facuta de o persoana (adesea printr-o anumita formula în care este invocata divinitatea) de a spune adevarul în legatura cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumita formula, prin care cineva se obliga sa-si faca datoria (fata de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, fagaduiala ferma de a face ceva. – Din lat. juramentum.
jurnal, JURNÁL, jurnale, s.n. 1. Publicatie periodica având aparitie zilnica; ziar, gazeta. 2. (De obicei în sintagma jurnal de moda) Publicatie periodica în care se dau desene si tipare de îmbracaminte si accesorii. 3. Însemnari zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viata sa; însemnari zilnice ale unor observatii stiintifice. ♢ Jurnal de calatorie = relatare în scris, zi de zi, a unei calatorii. Jurnal de bord = registru în care se consemneaza cronologic faptele survenite în timpul calatoriei unei nave. Jurnalul actiunilor de lupta = document militar în care sunt descrise zilnic pregatirea si desfasurarea actiunilor de lupta. 4. (Iesit din uz) Emisiune de radio si televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezinta evenimente, stiri, informatii de stricta actualitate. 5. (Cont.) Registru în care sunt înscrise cronologic operatiile banesti, evenimentele supuse evidentei etc. – Din fr. journal.
jurui, JURUÍ1, juruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv si reg.) A fagadui, a promite în mod solemn. ♢ A fagadui ca sot (sau sotie). ♢ Refl. A se lega prin juramânt. – Din magh. gyürüzni "a logodi".
juruinţă, JURUÍNŢĂ, juruinte s.f. (Înv si reg.) Fagaduiala solemna, juramânt. [Pl. si: juruinti] – Jurui1 + suf. -inta.
juruit, JURUÍT, -Ă, juruiti, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Înv. si reg.) Care este fagaduit, promis; fagaduit ca sot (sau sotie). 2. S.f. (Reg.) Fagaduiala, promisiune; (concr.) lucru promis. – V. jurui1.
juxtalineară, JUXTALINEÁRĂ, juxtalineare, adj.f. (În sintagma) Traducere juxtalineara = traducere literala a unui text, cu reproducerea paralela a textului original. [Pr.: -ne-a-. – Var.: juxtaliniára adj.f.] – Din fr. juxtalinéaire.
kainit, KAINÍT s.n. Sare naturala dubla, compusa din sulfat de magneziu si clorura hidratata de potasiu, folosita la fabricarea îngrasamintelor artificiale pentru soluri. [Pr.: ka-i-] – Din fr. kaïnite.
kevlar, KEVLÁR s.n. Material compozit foarte usor, foarte rezistent la soc si la coroziune, neinflamabil, care nu permite propagarea fisurilor si amortizeaza vibratiile, folosit în aeronautica. – Denumire comerciala.
kibbutz, KIBBÚTZ, kibbutzuri, s.n. Gospodarie colectiva agrara în Israel. [Pr.: chibút] – Din fr. kibboutz.
kieserit, KIESERÍT s.n. (Min.) Sulfat natural hidratat de magneziu, utilizat la prepararea sarii amare. [Pr.: chiz-; Sil.: chi-ze-] – Din germ. Kieserit, fr. kiesérite.
kilometraj, KILOMETRÁJ, kilometraje, s.n. Distanta în kilometri dintre un punct al unei cai de comunicatie si un punct de plecare, masurata în lungul acestei cai. ♢ Distanta în kilometri parcursa de un vehicul într-un anumit timp. ♢ Instrument de masura montat la unele vehicule pentru a înregistra distantele parcurse de vehicul sau viteza de deplasare. (sil. -traj) [Scris si: chilometraj] – Din fr. kilométrage.
kyrie, KYRIE s.f. (Muz.) 1. (Si în sintagma kyrie eleison) Invocatie a divinitatii adoptata în cultul crestin. 2. Parte a misei (care se deschide prin kyrie 1). [Pr.: chí-] – Cuv. gr.
labă, LÁBĂ, labe, s.f. 1. Parte a piciorului de la glezna în jos la animalele patrupede si la om; partea piciorului pe care calca pasarile (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ♢ Compuse: laba-mâtei = a) ciuperca comestibila de culoare alba, care creste prin padurile umbroase si umede (Clavaria coralloides); b) ciuperca comestibila mare cu tulpina alba, groasa si carnoasa; creasta-cocosului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de padure (Clavaria); b) crucea-pamântului; laba-gâstei = a) mica planta erbacee cu flori rosii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârsta); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Laba-de-pisica = încretitura abia vizibila a apei marii, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. si depr.) Mâna. ♢ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhata (pe cineva sau pe ceva). A-i încapea (sau a-i cadea) în laba = a ajunge la mâna sau la discretia cuiva. – Din magh. láb.
labferment, LABFERMÉNT, labfermenti, s.m. (Biochim.) Cheag (1). – Din fr. labferment.
machiaj, MACHIÁJ s. n. operatie de grimare a unui actor, facuta cu scopul de a-i da înfatisarea ceruta de rolul interpretat; machiere. (< fr. maquillage)
lega, LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o funda) capetele de sfoara, de ata, de sârma, de lant etc. (astfel încât sa formeze un tot). ♢ Expr. A lega (sau a strânge) baierile de la punga (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gura un sac, o punga, o boccea etc., adunând marginile si înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoara ale carei capete se înnoada; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, punga etc.) si a o închide în felul aratat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un manunchi, într-un tot (prinzându-le laolalta). ♢ Expr. (Pop.) A (nu) lega doua în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câstigul obtinut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un siret etc. ca sa nu se desfaca sau sa nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcatuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei carti si a-i pune scoarte; a brosa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agata, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lant etc. 2. Tranz. Fig. A înlantui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legatura între doua puncte (îndepartate) în spatiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legatura între doua elemente ale unei instalatii sau între o instalatie si o sursa de forta (care-i asigura functionarea). 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relatii (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvna de ceva, a simti un mare atasament pentru o anumita preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (cautând cearta); a se agata de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lant etc.; a pune în lanturi, în fiare; a înlantui, a încatusa. ♢ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoana care se poarta ca un nebun. A lega pe cineva de mâini si de picioare = a împiedica pe cineva sa actioneze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva sa vorbeasca. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legaturi pentru a-l împiedica sa fuga; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga sa faca ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstitii si în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vraji. V. Tranz. si refl. A(-si) înfasura sau a(-si) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♢ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a însela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leaga unde-l doare = fiecare îsi cunoaste greutatile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-si crea complicatii inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. si intranz. (Despre sosuri, dulceturi etc.) A se îngrosa, a se închega. – Lat. ligare.
mach, MACH MAH/ s. m. unitate de masura pentru viteza miscarii fluidelor, în aerodinamica si în tehnica rachetelor, egala cu 340 m/s. o numarul lui M~ = numar, raportul între viteza de deplasare în aer a unui corp si viteza de propagare a sunetului. (< engl., fr. mach)
machetă, MACHÉTĂ s. f. 1. reproducere plastica la scara redusa a unei lucrari de sculptura, pictura, arhitectura, a unui decor de teatru etc. 2. publicare (fragmentara) premergatoare tiparirii definitive a unei lucrari. (< fr. maquette)
libaţie, LIBÁŢIE, libatii, s.f. (În antichitate) Act ritual care consta în gustarea si apoi varsarea unei cupe de vin, lapte etc. ca omagiu adus divinitatii. ♦ P.ext. Închinare a paharului cu bautura în cinstea cuiva la o petrecere. [Var.: libatiúne s.f.] – Din fr. libation, lat. libatio, -onis.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura si care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveste la mestecarea si înghitirea alimentelor, iar pentru om este si organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivitati, alcatuit din sistemul gramatical si lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace si procedee (în afara de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile si sentimentele. Limba surdo-mutilor. 2. Vorba, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. si arhaic) Informatie (asupra intentiilor dusmanului), relatie, veste, stire. ♦ Informator, spion, iscoada. 4. (Înv. si arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba. (II, 1); popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1). Bara mobila de metal, agatata în fundul clopotului, care prin miscare, loveste în peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. – Lat. lingua (sensul "popor" (II 4) dupa v.sl. jenzyk "grai", "popor").
lopătar, LOPĂTÁR, lopatari, s.m. I. 1. Vâslas, barcagiu. 2. Lucrator cu lopata. II. Pasare migratoare din grupul picioroangelor (3), de culoare alba, cu ciocul lung si lat ca o lopata si cu un mot de pene pe cap; cosar (Platalea leucorodia). – Lopata + suf. -ar.
lucernă, LUCÉRNĂ, s.f. Planta perena din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din câte trei foliole si cu flori albastre-violacee, cultivata ca planta furajera (Medicago sativa). [Var.: (Reg.) lutarna, lutérna, s.f.] – Din germ. Luzerne.
luneca, LUNECÁ, lúnec, vb. I. 1. Intranz. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa; p. ext. a cadea. 2. Intranz. A se misca, a se deplasa cu usurinta, lin, fara zgomot; a se strecura usor. ♦ (Despre pasari) A zbura lin, cu usurinta. ♦ (Despre mâncaruri sau bauturi) A se deplasa usor pe gât; a se înghiti usor, a aluneca. 3. Refl. Fig. (Înv) A se lasa ispitit, a se amagi, a se însela; a gresi. – Lat. lubricare.
mac, MAC2, maci, s.m. 1. Numele mai multor plante din familia papaveraceelor, cu flori de obicei rosii si cu seminte marunte, uleioase, închise într-o capsula (Papaver); din fructele uneia dintre specii se extrage opiul, iar semintele ei se folosesc în alimentatie. ♦ P. restr. Samânta macului (1), folosita în alimentatie. 2. Compuse: mac-cornut = planta erbacee paroasa cu flori rosii, având la baza fiecarei petale o pata neagra (Glaucium corniculatum); (reg.) macul-ciorii = zamosita. – Din bg. mak, scr. mak.
macadau, MACADÁU s.m. v. magadau.
macagiu, MACAGÍU, macagii, s.m. Muncitor (în special de la caile ferate) care se ocupa cu manevrarea si întretinerea macazurilor; acar. – Macaz + suf. -giu.
macaragist, MACARAGÍST, macaragisti, s.m. Macaragiu. – Macaragiu + suf. -ist.
macaragiţă, MACARAGÍŢĂ, macaragite, s.f. Muncitoare la o macara. – Macaragiu + suf. -ita.
macaragiu, MACARAGÍU, macaragii, s.m. Muncitor care manipuleaza o macara; macaragist. – Macara + suf. -giu.
machetă, MACHÉTĂ, machete, s.f. Reproducere, de obicei la scara redusa, a unei lucrari de urbanistica, a unei piese tehnice, a unei opere de arta etc. ♦ Text integral sau fragmentar al unei opere (stiintifice), destinat discutiei înainte de publicare. – Din fr. maquette.
machiaj, MACHIÁJ, machiaje, s.n. Actiunea de a (se) machia si rezultatul ei; machiere. [Pr.: -chi-aj] – Din fr. maquillage.
macrocefalie, MACROCEFALÍE, macrocefalii, s.f. Anomalie congenitala caracterizata prin alungirea craniului si dezvoltarea lui exagerata în comparatie cu corpul. – Din fr. macrocéphalie.
macrofag, MACROFÁG, -Ă, macrofage, adj., s.n. (Biol.) (Globula alba) Care distruge bacteriile sau diferite particule straine din organism. – Din fr. macrophage.
macrofilmare, MACROFILMÁRE, macrofilmari, s.f. Filmare cu aparatura speciala pentru obtinerea unor imagini dinamice mult marite ale unor obiecte (extrem de) mici, a caror observare cu ochiul liber este greu de facut sau imposibila. – Macro1 + filmare.
macrofotografie, MACROFOTOGRAFÍE, macrofotografii, s.f. Fotografie facuta cu aparatura speciala pentru obtinerea unor imagini statice mult marite ale unor obiecte (extrem de) mici, a caror observare cu ochiul liber este greu de facut sau imposibila. – Din fr. macrophotographie.
macrostructură, MACROSTRUCTÚRĂ, macrostructuri, s.f. Structura unui metal sau a unui aliaj, asa cum apare la examinarea cu ochiul liber sau cu o lupa. ♢ (În sintagma) Macrostructura sociala = totalitatea relatiilor si institutiilor dintr-o societate. – Din fr. macrostructure.
magmă, MÁGMĂ, magme, s.f. Masa minerala fluida si incandescenta din interiorul scoartei pamântului, alcatuita din silicati. – Din fr. magma
magnico, MÁGNICO s.n. Aliaj feromagnetic de fier, magneziu, nichel si cobalt. – Din fr. magnico.
magno, MÁGNO s.n. Aliaj de nichel si mangan, folosit în electrotehnica. – Din germ. Magno.
magnolie, MAGNÓLIE, magnolii, s.f. Nume dat unor arbori exotici cu flori frumoase, mari, albe sau rosii, placut mirositoare, ale caror frunze sunt (la unele specii) întotdeauna verzi, cultivati ca plante decorative (Magnolia). [Pr.: -li-e] – Din germ. Magnolie, fr., it. magnolia.
mamă, MÁMĂ, mame, s.f. 1. Femeie considerata în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adreseaza sau când vorbesc despre dânsa; maica, muica, mamaie, mamaca, neneaca. ♢ Mama eroina = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel putin zece copii în viata. ♢ Loc. adj. de mama = (despre relatii de rudenie) care se afla în linie materna. ♢ Expr. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strasnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) facut = de când sunt (sau esti, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fata (mare) = de foarte multa vreme. (Pop.) A cere cât pe ma-sa = a pretinde un pret exagerat. O mama de bataie = o bataie strasnica. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adreseaza copiilor ei sau, p. ext. unei persoane mai tinere. Florico, mama, sa ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mama mare (sau, pop., batrâna, buna) = bunica. Mama soacra = soacra. 4. Termen de politete folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârsta). 5. Compus: mama (sau muma)-padurii (sau padurilor) = a) Personaj din mitologia populara, închipuit de obicei ca o batrâna urâta si rea, care umbla prin paduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) planta erbacee, parazita, cu tulpina fara frunze, acoperita cu solzi si cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauza. [Var.: (reg.) múma s.f.] – Lat. mamma.
manej, MANÉJ, manejuri, s.n. 1. Loc special unde se dreseaza sau se antreneaza caii, unde se învata calaria etc. ♢ Arena pe care evolueaza (la circ) animalele dresate. 2. Exercitii care se fac cu caii pentru a-i dresa sau pentru a-i antrena. 3. Dispozitiv rudimentar pentru punerea în miscare a unor masini agricole cu ajutorul unui cal. – Din fr. manege.
mare, MÁRE1, mari, adj. I. (Indica dimensiunea) Care depaseste dimensiunile obisnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparatie). ♢ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Litera mare = majuscula. ♢ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atentie. ♢ (Adverbial) Faina macinata mare. ♦ (Despre suprafete) Întins2, vast. ♢ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scara ampla; dupa un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Par mare. ♦ Încapator, spatios, voluminos. Vas mare. ♢ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasa a unei case taranesti, destinata oaspetilor. ♦ Lat; adânc. Apa mare. II. (Indica cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnata; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgatoare, viituri; de obicei în legatura cu verbe ca "a veni") Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnata, ridicat. ♦ (Despre preturi) Ridicat. ♢ Loc. adj. De mare pret = foarte valoros, pretios, scump. ♦ (Despre colectivitati) Numeros. III. (Arata rezultatul dezvoltarii fiintelor) Care a depasit frageda copilarie; care a intrat în adolescenta; care a ajuns la maturitate. ♢ Fata mare = fata la vârsta maritisului; virgina, fecioara. ♢ Expr. Sa cresti mare! formula cu care se raspunde unui copil la salut, cu care i se multumeste pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori si mici si mari = toti, toate, toata lumea; (în constructii negative) nimeni.l ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârsta. IV. (Indica durata; despre unitati de timp) De lunga durata, îndelung, lung. ♢ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care preceda sarbatoarea Pastilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indica intensitatea) 1. (Despre surse de lumina si caldura) Puternic, intens. ♢ Ziua mare = partea diminetii (dupa rasaritul soarelui) când lumina este deplina, intensa. ♢ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plina zi, la amiaza. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ♢ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certaret, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, naprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de miscare sau de deplasare) Care a depasit viteza obisnuita; crescut (ca viteza), marit. 5. (Despre stari sufletesti, sentimente, senzatii etc.) Intens, profund, tare. ♢ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ♢ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rusinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte mila (sau drag, rusine etc.) ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afara, peste masura. ♦ Grav. Greseala mare. VI. (Arata calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnatate deosebita; important, însemnat. ♢ Zi mare = zi de sarbatoare; zi importanta. Strada mare = nume dat în unele orase de provincie strazii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de larga circulatie, care leaga localitati importante. ♢ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresioneaza sau desteapta mirare; b) lucru care nu reprezinta nimic de seama, care reprezinta prea putin, care este nesemnificativ; c) (în constructii negative da contextului valoare afirmativa si invers) n-as crede sa (nu)... ♦ Hotarâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamatie) exprima uimire, admiratie etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.) Mare minune sa (nu)... = ar fi de mirare sa (nu)..., n-as crede sa (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calitati exceptionale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Iesit din comun; deosebit. 3. Care ocupa un loc de frunte într-o ierarhie; cu vaza. ♢ Socru mare = tatal mirelui; (la pl.) parintii mirelui. Soacra mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ♢ Expr. A se tine mare = a fi mândru, semet, fudul. (Substantivat) A trage (sau a calca) mare = a-si da importanta; a cauta sa ajunga pe cei sus-pusi. La mai mare, urare adresata cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansari într-un post. Mare si tare sau tare si mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = capetenie, sef. ♦ Superior în ceea ce priveste calitatile morale. ♢ Expr. Mare la inima (sau la suflet) = marinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste. ♢ Mare tinuta = îmbracaminte sau uniforma destinata pentru anumite solemnitati. ♦ (Despre ospete, serbari) Plin de stralucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.
masă, MÁSĂ1, mase, s.f. 1. Multime compacta de oameni, considerata ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populatiei. ♢ Loc. adj. De masa = care cuprinde, care antreneaza o (întreaga) colectivitate umana. ♢ Cântec de masa (sau de mase) = cântec cu continut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngramadire de elemente (de aceeasi natura ori diferite) care alcatuiesc împreuna un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngramadire de elemente. ♢ Masa verde = nutret pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masa de aer = portiune imensa, relativ omogena, a troposferei, cu proprietati distincte fata de portiunile înconjuratoare. ♢ Loc. adj. si adv. În masa = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masa; b) cu totii; în numar mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ♢ Masa vocabularului = partea cea mai mare si mai mobila a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerata ca o marime caracteristica (în raport cu volumul). ♢ Masa atomica = greutate atomica. Masa moleculara = greutate moleculara. Masa specifica = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau datoriilor unui falit; fond banesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.
măgădan, MĂGĂDÁN, magadani, s.m. (Reg.) Magadau. – Et. nec. Cf. m a g a d a u.
măgădău, MĂGĂDẮU, magadai, s.m. (Reg.) Barbat mare la trup (si cam prost); vlajgan, magadan. [Var.: (reg.) macadắu s.m.] – Et. nec. Cf. m a g a d a n.
mănăstire, MĂNĂSTÍRE, manastiri, s.f. Institutie religioasa cuprinzând o biserica si mai multe chilii unde traiesc, potrivit unor reguli de viata austere, calugari sau calugarite; p. restr. biserica a unei astfel de institutii religioase; locas unde serviciul divin este oficiat de calugari. ♢ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a baga, etc. la (o) manastire = a (se) calugari. [Var.: mânastire, (înv) monastire, s.f.] – Din sl. monastyrí.
menaj, MENÁJ, menajuri, s.n. 1. Conducere a treburilor casnice; activitatea gospodinei; gospodarie. ♢ Scoala de menaj = scoala speciala pentru fete, în care se predau notiuni de gospodarie. Obiect de menaj = obiect de uz casnic. 2. Casnicie. ♢ Familie. [Pl. si: menaje] – Din fr. menage.
menajerie, MENAJERÍE, menajerii, s.f. Loc special amenajat în care sunt tinute animale vii, mai ales salbatice, pentru a fi expuse publicului; totalitatea animalelor care se afla într-un asemenea loc. – Din fr. menagerie, germ. Menagerie.
menilit, MENILÍT s.n. Roca sedimentara silicioasa, alcatuita în cea mai mare parte din opal, argila si hidroxizi de fier, de culoare neagra sau bruna, cu aspect vargat. – Din fr. ménilite.
meningococ, MENINGOCÓC, meningococi, s.m. Agent patogen care provoaca meningita cerebrospinala, epidemica, prezent în lichidul cefalorahidian al bolnavilor. – Din fr. méningocoque.
meningoencefalită, MENINGOENCEFALÍTĂ, meningoencefalite, s.f. Inflamatie a meningelui si a creierului, datorita unui agent infectios (microbian sau virotic), toxic sau alergic. – Din fr. méningo-encéphalite.
maar, MAÁR s. n. depresiune rotunda, ca un crater de dimensiuni relativ mici, marginita de un val din tufuri vulcanice sau din material care nu este de origine magmatica. (< engl. maar)
microb, MICRÓB, microbi, s.m. Nume generic dat unor fiinte vii unicelulare, microscopice, care traiesc în sol, în apa, în aer, în corpul plantelor sau al animalelor si care sunt agenti ai bolilor infectioase, ai fermentatiilor, ai putrefactiilor, etc. – Din fr. microbe.
moimă, MÓIMĂ, moime, s.f. (Înv. si reg.) Maimuta. – Din magh. majom.
muzicomanie, MUZICOMANÍE s.f. Pasiune (exagerata) pentru muzica. – Din fr. musicomanie.
negativ, NEGATÍV, -Ă, negativi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care exprima o negare sau un refuz, care neaga ceva. 2. Lipsit de însusiri bune, de calitati, rau; care produce rau, care este periculos. 3. (Despre numere, marimi scalare etc.) Care este mai mic decât zero (sau egal cu zero); care se noteaza în scris cu semnul minus. 4. (Despre electricitate, sarcini electrice) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. II. S.n. Imagine fotografica obtinuta pe un material (film, hârtie etc.), la care distributia luminii si a umbrei este inversa în raport cu cea reala; p. ext. placa, film, sau hârtie fotografica pe care s-a obtinut o asemenea imagine. – Din it. negativo, lat. negativus, fr. negatif, germ. negativ.
nu, NU adv. I. (Serveste la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neaga predicatul si da întregii propozitii un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodata. ♢ (În propozitii interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neaga predicatul, fara a modifica logic caracterul propozitiei) Nu încape nici o îndoiala. 3. (Neaga predicatul în propozitii cu aspect negativ si cu înteles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu facea parte si el dintre noi? II. (Neaga alta parte de propozitie decât predicatul) A plecat repede, nu asa cum a venit. III. (Modifica sensul cuvântului pe care îl preceda, altul decât predicatul, atenuându-i întelesul ori dându-i un înteles contrar) O casa mare, nu lipsita de eleganta. ♢ Expr. Nu altceva sau nu gluma, (reg.) nu saga, formula care confirma sau întareste cele enuntate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singura) data = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuieste forma negativa a unui verb enuntat anterior sau dedus, îndeplinind functia de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ♢ Expr. nu si nu, formula care exprima împotrivirea, refuzul categoric. De (sau daca) nu... = in caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propozitie independenta cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.
nuc, NUC, nuci, s.m. 1. Pom fructifer originar din Asia, cu coroana bogata, cu frunze penat-compuse, având un miros patrunzator si din care se extrag substante tonante si coloranti, cu fructe drupe cu seminte comestibile si cu lemn de calitate superioara folosit la fabricarea mobilelor (Juglans regia). 2. Lemn de nuc (1) folosit pentru fabricarea mobilei. – Din nuca (derivat regresiv).
nuciform, NUCIFÓRM, -Ă, nuciformi, -e, adj. Care are forma (si marimea) unei nuci (1). ♦ Structura nuciforma = structura a solului care se prezinta sub forma de agregate putin alungite, cu colturi si muchii rotunjite. – Din fr. nuciforme.
nucleic, NUCLÉIC, nucleici, adj. (În sintagma) Acid nucleic = acid organic complex care contine în molecula baze azotate de tip special, acid fosforic etc., având un rol fundamental în sinteza proteinelor din organism si în transmiterea caracterelor ereditare; acid nucleinic. [Pr.: -cle-ic] – Din fr. nucléique.
nucleinic, NUCLEÍNIC, nucleinici, adj. (În sintagma) Acid nucleinic = acid nucleic. [Pr.: -cle-i-] – Nucleina + suf. -ic. Cf. fr. n u c l é i n i q u e.
nucşor, NUCSÓR, nucsori, s.m. 1. Nuculet. 2. Arbore tropical ale carui seminte aromate sunt folosite drept condiment. (Myristica fragrans). – Nuc + suf. sor.
nud, NUD, -Ă, (1, 3, 4) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s.n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fara nici un vesmânt, complet dezbracat, gol. ♢ Floare nuda = floare fara petale, care are numai stamine si pistil sau numai unul dintre aceste doua elemente. 2. S.n. Persoana sau corp omenesc complet dezbracat: spec. reprezentare în artele plastice a omului complet dezbracat. 3. Adj. Fara ornamente; simplu; neted. ♦ Fig. Fara artificii, fara complicatii; simplu; curat, pur. 4. Adj. (În sintagma) Proprietate nuda = proprietate pe care o stapâneste cineva fara a se bucura (vremelnic) de uzufructul ei. – Din lat. nudus, it.nudo.
numai, NÚMAI adv. 1. (Indica restrictia sau exclusivitatea) Nu mai mult de(cât)..., nu altceva sau altcineva decât..., nimeni sau nimic în afara de..., nu altfel decât..., nu alta data sau în alta împrejurare decât..., nu în alt loc decât..., nu în alt scop sau din alta cauza decât...; doar; exclusiv. ♢ Loc. conj. numai sa... (sau de..., daca...) = doar daca, cu conditia sa... ♢ Expr. nu numai ca... = în afara de faptul ca..., pe lânga faptul ca... Numai asa = a) în mod simplu, fara complicatii; b) fara motiv, fara sens; c) în mod dezinteresat. ♦ (Adesea prin exagerare) În întregime, cu totul, complet; peste tot, cât vezi cu ochii. 2. (Indica modul) Pe punctul de a..., gata-gata sa...; chiar, tocmai. ♢ (Înv. si reg.) Numai cât... (sau ce...) = îndata ce..., imediat ce... 3. (Înv. si pop.; indica timpul) Brusc, pe neasteptate; imediat, numaidecât. 4. (Adversativ; adesea cu valoare de conjunctie) Însa, dar; totusi; (dupa constructii negative) ci. ♢ Loc. conj. Numai ca = doar (atâta) ca... [Var.: (pop.) núma adv.] – Nu + mai1 sau lat. non magis.
nume, NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, aratam cum se cheama o fiinta sau un lucru, o actiune, o notiune etc. si prin care acestea se individualizeaza. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poarta toti membrii aceleiasi familii si care se transmite de la parinti la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îsi sarbatoreste onomastica. ♢ Loc. adj. Fara (de) nume = a) care nu este stiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresioneaza puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, raspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însarcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteste-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ti amintesti momentan numele unui obiect, al unei fiinte. A lovi (sau a pali, a-i trage cuiva una) în numele tatalui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Sa nu-mi (mai) zici pe nume daca = sa ma desconsideri daca, sa nu ma mai recunosti daca A cunoaste (pe cineva) numai dupa (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaste (pe cineva) din auzite, fara sa-l fi vazut vreodata. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai sti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rau = a (nu) se supara, a (nu) interpreta în mod gresit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a tine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formula exclamativa care însoteste o rugaminte sau care exprima iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legala (a cuiva). (În imprecatii) Veni-ti-ar (sau pieri-ti-ar) numele sau sa nu(-ti) mai aud de nume, nu ti-as mai auzi de nume, acolo sa-ti ramâna numele, se spune cuiva pe care nu-l poti suferi, pe care doresti sa nu-l mai vezi niciodata, a carui moarte o doresti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; porecla; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub forma de, în chip de; b) sub pretext ca, pe motiv ca, spunând ca; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de forma, fara sa corespunda realitatii. 3. Reputatie, faima. ♢ Expr. A scoate (sau a-i iesi, a scorni etc. cuiva) nume (rau) = a face cuiva sau a capata faima, reputatie rea, a (se) vorbi de rau despre cineva. A-si face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin actiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele ca = a se spune despre cineva ca 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru partile de vorbire care se declina; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care deriva dintr-un verb si care denumeste pe cel ce savârseste actiunea, pe autorul actiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. – Lat. nomen.
numerotat, NUMEROTÁT2, -Ă, numerotati, -te, adj. Care poarta un numar de ordine (pentru a putea fi identificat si deosebit); înregistrat sub un anumit numar; spec. paginat. – V. numerota.
nur, NUR, nuri, s.m. (Pop. si fam.) Calitate a unei femei de a atrage, de a placea (unei persoane de sex opus) prin farmecul, dragalasenia, gratia ei; p.ext. aspect atragator al unei femei; vino-ncoace. – Din tc. nur.
nurliu, NURLÍU, -IE, nurlii, adj. (Pop. si fam.) Cu nuri; atragator, fermecator, gratios. – Din tc. nurlu.
oclusivă, OCLUSÍVĂ, oclusive, adj.f. (În sintagma) Consoana oclusiva (si substantivat, f.) = consoana care se articuleaza printr-o ocluziune a canalului fonator, urmata de o explozie; consoana exploziva. [Var.: ocluzíva adj.f.] – Din fr. occlusive.
odihnă, ODÍHNĂ, (3) odihne, s.f. 1. Întrerupere temporara a unei activitati în scopul refacerii si al întaririi fortelor; (stare sau timp de) repaus; odihnire. ♢ Casa de odihna = cladire în localitatile balneare sau climaterice în care oamenii îsi petrec concediul de odihna. Odihna activa = repaus realizat prin practicarea unei activitati sportive în limitele în care nu provoaca oboseala. ♢ Fara odihna = a) loc. adj. care este în continua miscare, în vesnic neastâmpar; neastâmparat; b) loc. adv. mereu, neîncetat. ♢ Expr. (Înv.) A pune (cuiva) odihna sau a lasa (ceva) în odihna = a înceta de a mai întrebuinta (un obiect); a întrerupe (o actiune). ♦ Somn2. 2. Calm desavârsit, pace, liniste sufleteasca; tihna, ragaz. ♦ (Adesea determinat prin "de veci" sau "vesnica") Moarte; p. ext. mormânt. 3. (Concr.) Platforma orizontala plasata dupa o serie de trepte ale unei scari, fie pentru odihna (1), fie pentru intrarea în apartamentele unui etaj; palier. [Var.: (reg.) hodína, odína s.f.] – Din odihni (derivat regresiv).
luterie, LUTERÍE s. f. 1. profesiunea de lutier. 2. fabrica, magazin de instrumente muzicale cu coarde. (< fr. lutherie)
ogeac, OGEÁC, ogeacuri, s.n. V. hogeag.
ogivă, OGÍVĂ, ogive, s.f. Element arhitectural si de constructie caracteristic stilului gotic, format din intersectia a doua arcuri dispuse diagonal si constituind osatura unei bolti.
ortodromă, ORTODRÓMĂ, ortodrome, s.f. Drumul cel mai scurt care leaga doua puncte de pe suprafata Pamântului. – Din germ. Orthodrome.
otagiu, OTÁGIU, s.n. v. otaj.
otaj, OTÁJ, otaje, s.n. (Înv.) Ostatic, chezas. [Var.: otágiu s.n.] – Din fr. otage.
pâine, PẤINE, pâini, s.f. 1. Aliment de baza al omului, preparat dintr-un aluat de faina (de grâu, de secara etc.) si ingrediente, afânat prin fermentatia drojdiei, framântat cu apa si copt în cuptor; pita. ♢ Expr. A mânca pâine si sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trai împreuna cu cineva, a împarti cu cineva binele si raul. A iesi înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine si sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebita cinste. A avea (sau tine, a fi cu) pâinea si cutitul în mâna sau a pune mâna pe pâine si cutit = a avea la îndemâna toata puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) calda (sau buna) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine alba = a avea o situatie materiala buna, a o duce bine. Se cauta (sau se vinde) ca pâinea (cea) calda, se spune despre o marfa foarte cautata si care se vinde foarte usor. A mânca pâine degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de faina framântat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrana necesara pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existentei; existenta. ♢ Expr. O bucata de pâine sau pâinea zilnica, pâinea cea de toate zilele = mijloacele de existenta. A lua (cuiva) pâinea de la gura = a lasa pe cineva fara mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitatile de existenta. ♦ Fig. Agoniseala. 3. (Reg.) Cereale, recolta de cereale, grâne, bucate; p. restr. graunte de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujba, functie, post. ♢ expr. A pune (sau a baga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de slijba. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujba. A scoate (sau a da afara) din pâine = a da pe cineva afara din serviciu. – Lat. panis.
pâinişoară, PÂINISOÁRĂ, pâinisoare, s.f. 1. Diminutiv al lui pâine (1); pâinica, pâinita. 2. Ciuperca comestibila, de culoare rosie-violacee, care creste prin padurile de stejar si de fag (Russula lepida). ♦ Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile si necomestibile. – Pâine + suf. -isoara.
pârş, PÂRS, pârsi, s.m. Nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozatoarelor, cu aspect intermediar între veverita si soarece, lungi de circa 20 centimetri, cu coada lunga si stufoasa, cu blana moale si bogata, cu ochi mari si cu bot ascutit, care traiesc mai ales prin paduri, catarate în copaci (unde îsi au de obicei culcusul si unde hiberneaza) (Glis glis, Muscardinus avellanarius, Dryomus netedula). ♢ Pârs de stejar = mamifer rozator asemanator cu pârsul, dar cu câte o pata neagra pe obraji. (Eliomys quercinus). [Var.: pâs s.m.] – Din sl. plŭchŭ.
lupus, LÚPUS s. n. dermatoza (a fetei) de natura tuberculoasa, manifestata prin plagi si noduli care distrug tesuturile. (< fr., lat. lupus)
pelaj, PELÁJ, pelajuri, s.n. (Frantusizm) Par, blana a unui animal (salbatic). – Din fr. pelage.
pitagoric, PITAGÓRIC, -Ă pitagorici, -ce, adj. Pitagoreic. – Din it. pitagorico. fr. pythagorique.
plafar, PLAFÁR, plafare, s.n. Magazin în care se vând plante farmaceutice. – Pla[nte] + far[maceutice].
plonjeu, PLONJÉU, (1) plonjee, (2) plangeuri, s.n. 1. Parte a parapetului unei lucrari de fortificatie peste care aparatorul poate trage asupra dusmanului. 2. Plonjare. – Din fr. plongée.
por, POR, pori, s.m. 1. Mic orificiu pe suprafata pielii, care corespunde cu canalul excretor al glandelor sudoripare si sebacee. 2. Orificiu în membrana primara al celulelor vegetale, prin care se asigura schimbul de apa, de gaze si de substante nutritive. 3. Gol de mici dimensiuni în masa unui corp solid sau a unui agregat de substante solide. – Din fr. pore, lat. porus.
pragmatic, PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (Înv.; în expr.) Istorie pragmatica = prezentare istorica care se ocupa numai de succesiunea evenimentelor politice si militare, fara a tine seama de complexul economic si cultural al dezvoltarii societatii. Sanctiune pragmatica = (în tarile din apusul Europei) decret de stat privitor la o importanta problema laica sau bisericeasca. – Fr. pragmatique (< gr.).
pragmatism, PRAGMATÍSM s.n. Curent filozofic idealist care, negând adevarul obiectiv, proclama drept unic criteriu al adevarului numai ceea ce este util si avantajos din punct de vedere practic. – Fr. pragmatisme.
pragmatist, PRAGMATÍST, pragmatisti, s.m. Adept al pragmatismului. – Fr. pragmatiste.
preemţiune, PREEMŢIÚNE, preemtiuni, s.f. (Jur.; în sintagma) Drept de preemtiune = privilegiu pe care îl are cineva printr-un contract sau printr-o lege, la o vânzare-cumparare, de a fi, în conditii egale, cel preferat dintre mai multi cumparatori. [Pr.: pre-em-ti-u-] – Din fr. préemption.
proletcultism, PROLETCULTÍSM s.n. Curent cultural (aparut în Uniunea Sovietica dupa Revolutia din Octombrie) ale carui principii estetice se reduceau la ideea formarii unei culturi "pur proletare" si care respingea întreaga mostenire culturala a trecutului. – Dupa rus. proletkul'tovscina.
puiagaia, PUIA-GÁIA s.f. art. (În sintagma) De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Pui1 + gaie.
quaestor, QUAESTOR, quaestori, s.m. (În Roma antica) Magistrat cu atributii fiscale. [Pr.: cvéstor] – Cuv. it.
quasag, QUASÁG, quasagi, s.m. (Astron.) Obiect cosmic cu dimensiuni unghiulare reduse, dar cu stralucire foarte puternica. [Pr.: cua-. – Abr.: QSG] – Din engl. quasag.
rabat, RABÁT, rabaturi, s.n. Reducere de pret fata de pretul cu amanuntul al marfii. (În sintagma) Rabat comercial = parte din pretul de vânzare cu amanuntul, stabilita ca o cota procentuala, destinata sa acopere cheltuielile de circulatie si sa asigure beneficii organizatiilor comerciale; adaos comercial. – Din germ. Rabatt.
rabator, RABATÓR, rabatoare, s.n. Organ al unor masini agricole care are rolul de a sustine plantele în timpul taierii si de a le apleca pe platforma masinii. – Din fr. rabattoir.
ragadă, RAGÁDĂ, ragade s.f. Rana superficiala de forma liniara care se formeaza pe piele la coltul gurii, la nari, la anus sau pe mamelon în timpul alaptarii. – Din fr. rhagade.
răsfăţa, RĂSFĂŢÁ, rasfắt, vb. I. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrete exagerata; a alinta; a razgâia. ♦ Refl. A se purta ca un copil alintat, dezmierdat exagerat; a face fasoane, mofturi; a se razgâia. 2. Tranz. si refl. A (se) înveseli, a (se) desfata, a (se) delecta. 3. Refl. A ocupa un spatiu mare, a se întinde. – Ras- + fata.
răsfăţat, RĂSFĂŢÁT, -Ă, rasfatati, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat în mod exagerat; capricios, cu toane; (depr.) razgâiat. ♦ (Rar) Gratios, cochet. 2. Care huzureste, îmbuibat. – V. rasfata.
lungmetraj, LUNGMETRÁJ s. n. film de lung metraj (peste 1.000 m lungime). (dupa fr. long métrage)
răzgâiat, RĂZGÂIÁT, -Ă, razgâiati, -te, adj. Exagerat de alintat; prost crescut; rasfatat. ♦ Fig. (Rar) Desfatat, satisfacut. [Pr.: -gâ-iat. – Var.: Râzgâiát, -a adj.] – V. razgâia.
lunetist, LUNETÍST s. m. tragator de elita dotat cu o arma cu luneta. (< luneta + – ist)
recela, RECELÁ, recelez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A pastra si a ascunde un obiect furat de altul. ♦ A sustrage de la cercetarile justitiei pe cineva. ♦ Refl. A se ascunde, a se refugia. – Din fr. receler.
redingotă, REDINGÓTĂ, redingote, s.f. Haina barbateasca de ceremonie (de culoare neagra), cu poalele lungi pâna la genunchi, încheiata cu doua rânduri de nasturi. – Din fr. redingote.
redundanţă, REDUNDÁNŢĂ, redundante, s.f. Surplus de informatie transmis fata de strictul necesar si care asigura exactitatea transmiterii informatiei în telecomunicatii. ♦ Abundenta inutila de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei. [Var.: redondánta s.f.] – Din engl. redundance, fr. redondance.
ruaj, RUÁJ, ruaje, s.n. Totalitatea rotilor unei masini. [Pr.: ru-aj] – Din fr. rouage.
rusalcă, RUSÁLCĂ, rusalce, s.f. Duh al râurilor, lacurilor, padurilor si câmpiilor, închipuit în mitologia slava ca o fata tânara îmbracata în alb, care atrage pe tineri în fundul apelor, înecându-i. – Din sl. rusalka.
saga, SÁGA s.f. Povestire apartinând vechii literaturi scandinave, în care faptele istorice se împletesc cu elementele mitologice. – Din. fr. saga, germ. Saga.
sagace, SAGÁCE, sagaci, -ce, adj. (Livr.) Care pricepe usor si repede ceva; perspicace, ager, patrunzator. – Din fr. sagace.
sagacitate, SAGACITÁTE s.f. (Livr.) Facultate a mintii omenesti de a întelege usor si repede ceva; perspicacitate, agerime. – Din fr. sagacité.
săcălaş, SĂCĂLÁS, sacalasuri, s.n. Tun mic, primitiv, cu tragere directa. [Var.: sacalús, tacalás s.n.] – Din magh. szakallás.
sălăşlui, SĂLĂSLUÍ, salasluiesc, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz. A-si avea salasul, locuinta într-un anumit loc. ♦ A se adaposti. 2. Tranz. A da cuiva adapost; a gazdui. 3. Refl. A se aseza, a se stabili într-un loc. – Din magh. szállásolni.
sânziană, SÂNZIÁNĂ, sânziene, s.f. I. 1. (Bot.; mai ales la pl.) Numele a trei specii de plante erbacee: a) dragaica; b) (si în sintagma sânziene albe) planta erbacee cu frunze lanceolate dispuse în forma de rozeta si cu flori albe (Galium mollugo); c) mica planta erbacee cu flori albe Galium rotundifolium). 2. (La pl.) Numele popular al sarbatorii crestine celebrate la 24 iunie; dragaica. II. (La pl.) Nume dat, în folclorul românesc, ielelor. [Pr.: -zi-a-. – Var.: (reg) sâmziána, sâmzâiána s.f.] – Lat. sanctus dies Johannis.
sclai, SCLAI, sclaiuri, s.n. Parte a joagarului care poarta busteanul dupa ce a trecut de ferastrau. – Et. nec.
scoarţă, SCOÁRŢĂ, scoarte, s.f. 1. Învelis extern (gros si tare) al trunchiului si al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coaja. ♢ Expr. Obraz de scoarta = om necioplit, lipsit de rusine de buna-cuviinta. (Reg.) Mama (sau sora) de scoarta = mama (sau sora) vitrega. 2. Învelisul exterior si solid al globului pamântesc, cu o grosime care variaza între 5 si 8 km în zona oceanica si între 30 si 80 km în zona continentala; coaja care se formeaza la suprafata pamântului dupa ploi mari urmate de seceta. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarta cerebrala = partea exterioara a emisferelor cerebrale, formata din substanta nervoasa cenusie. 4. Coperta rigida a unei carti, a unui registru etc. ♢ Expr. Din scoarta în scoarta = de la prima pâna la ultima pagina, de la început pâna la sfârsit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transporta graunte. 6. Covor cu urzeala de lâna sau bumbac si bateala din lâna. – Lat. scortea.
semioclusivă, SEMIOCLUSÍVĂ, semioclusive, adj. (În sintagma) Consoana semioclusiva (si substantivat, f.) = consoana africata. [Pr.: -mi-o-] – Semi + oclusiva.
siaj, SIÁJ, siaje, s.n. Dâra lasata pe apa de o nava care înainteaza. [Pr.: si-aj] – Din fr. sillage.
silf, SILF, -Ă, silfi, -e, s.m. si f. (Rar la f.; în mitologia popoarelor germanice) Duh aerian usor, foarte agil, care, împreuna cu silfida, întruchipa elementul aerului. – Din fr. sylphe, lat. sylphus.
smomi, SMOMÍ, smomesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A ademeni, a amagi, a însela. – Din momi.
lumbago, LUMBÁGO s. n. boala manifestata printr-o durere lombara, fara semne inflamatorii. (< fr., lat. lumbago)
sticlete, STICLÉTE, sticleti, s.m. 1. Mica pasare cântatoare cu penele viu colorate cu rosu, negru, alb si galben (Carduelis carduelis). ♢ Expr. A fi cu (sau a avea) sticleti (în cap) sau a-i cânta (cuiva) sticletii (în cap) = a avea idei bizare, toane; a fi ticnit, nebun. A-i scoate (cuiva) sticletii din cap = a face pe cineva sa renunte la ideile extravagante, a-l lecui de toane, de capricii. 2. (Arg.) Epitet dat în trecut unui sergent de strada, unui functionar al politiei. [Var.: (pop.) stigléte, stiglét s.m.] – Din scr. steglic, bg. stiglic.
strapazan, STRAPAZÁN, strapazane, s.n. (Reg.) Cui (de lemn) fixat pe marginea barcii, de care se leaga vâsla cu ajutorul unei cureluse; ujba. – Cf. tc. t r a b z a n.
sufragiu, SUFRAGÍU1, sufragii, s.m. (Înv.) Om de serviciu care servea la masa. [Var.: sovragíu s.m.] – Din tc. sofraci.
sufragiu, SUFRÁGIU2, sufragii, s.n. 1. Declaratie care exprima vointa sau parerea cuiva într-o alegere sau într-o adunare constituita; drept de vot. ♢ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetatenilor majori ai unei tari. 2. Sistem de votare (dupa modalitatea exercitarii dreptului de vot si extinderea lui). 3. Aprobare, asentiment. [Var.: sufráj s.n.] – Din fr. suffrage, lat. suffragium.
sufraj, SUFRÁJ s.n. v. sufragiu2.
lufă, LÚFĂ s. f. planta cucurbitacee agatatoare din Africa si Asia, al carei fruct, uscat, serveste ca burete de baie; buretele însusi. (< fr. luffa)
şagrin, SAGRÍN, sagrinuri, s.n. Instrument cu un model în relief care se imprima pe o piele si care imita alta piele sau reprezinta un desen special. ♦ Piele imprimata care imita modelul natural al altei piei. – Din fr. chagrin.
şagrina, SAGRINÁ, sagrinez, vb. I. Tranz. A prelucra si a finisa unele piei tabacite prin imprimarea, cu ajutorul sagrinului, a unui desen special, în scop decorativ sau pentru a masca unele defecte de suprafata. – Din. fr. chagriner.
şagrinare, SAGRINÁRE, sagrinari, s.f. Actiunea de a sagrina si rezultatul ei. – V. sagrina.
şamanism, SAMANÍSM s.n. Religie animista, primitiva, care are la baza credinta ca slujitorii cultului pot influenta spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri si prin formule magice, practicata de unele populatii din nordul si centrul Asiei, de diverse triburi de eschimosi si de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia si din Africa. – Din fr. chamanisme.
ludlow, LÚDLOW s. n. masina de turnat rânduri, asemanatoare cu linotipul, dar fara claviatura si magazie de matrite, la care se culeg titluri, lucrari de ornament etc. (< fr. ludlow)
şmag, SMAG s.n. (Reg.) Gust (rau) pe care îl capata uneori mâncarurile sau bauturile; iz. – Din. germ. [Ge]schmack.
şpis, SPIS, spisuri, s.n. Pata neagra care apare uneori la tipar între cuvinte. – Din germ. Spiess.
talion, TALIÓN s.n. Pedeapsa sau razbunare (specifica orânduirii sclavagiste) care consta în tratarea vinovatului în acelasi chip în care a procedat si el cu victima lui. ♢ Legea talionului = lege penala la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsa identica cu fapta de care se facea culpabil. [Pr.: -li-on] – Din fr. talion.
tandru, TÁNDRU, -Ă, tandri, -e, adj. Care manifesta sau denota tandrete, plin de duiosie, de gingasie, de delicatete, de sensibilitate; dragastos. – Din fr. tendre.
tanic, TÁNIC adj. (În sintagma) Acid tanic = tanin. – Din fr. tannique.
taragot, TARAGÓT, taragoturi, s.n. Instrument muzical popular românesc de suflat, format dintr-un tub conic de metal cu ancie simpla. – Et. nec.
tist, TIST, tisturi, s.n. (Înv. si reg.) Ofiter; comandant, capetenie. – Din magh. tiszt.
luciferieni, LUCIFERIÉNI s. m. pl. nume dat în evul mediu diferitilor sectari care propagau cultul lui Satan. (< fr. lucifériens)
trombon, TROMBÓN, tromboane, s.n. 1. Instrument muzical de suflat facut din alama, mai mare decât trompeta, cu timbrul mai aspru si mai puternic decât aceasta. 2. (Fam. si peior.) Gura (considerata ca organ al vorbirii). 3. (Fam,; la pl.) Minciuni; pacaleli, exagerari. – Din fr. trombone.
ţaglă, ŢÁGLĂ, tagle, s.f. 1. Semifabricat de otel cu sectiunea dreptunghiulara sau circulara, din care se lamineaza bare, sârme etc. si din care se forjeaza sau se stanteaza diferite piese; bileta. 2. Partea ascutita a unui par, care intra în pamânt. ♢ Expr. A ramâne cu ochii tagla = a ramâne cu ochii tinta, pironiti. – Din germ. Zaggel.
ţambalagiu, ŢAMBALAGÍU, tambalagii, s.m. Muzicant care cânta la tambal. – Ţambal + suf. -agiu.
ţambalist, ŢAMBALÍST, tambalisti, s.m. Ţambalagiu. – Ţambal + suf. -ist.
ţandără, ŢÁNDĂRĂ, tandari, s.f. Bucatica (subtire si lunguiata) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatra etc. prin cioplire sau spargere; aschie. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) tandara = a se înfuria, a se supara. [Var.: (reg.) tándura, tândara s.f.] – Din sas. zänder (< germ. Zunder), magh. candra.
ţară, ŢÁRĂ, tari, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ si politic într-un stat; p.ext. stat. ♢ Expr. Ţara lui Cremene (sau a lui Papura-Voda) = loc fara stapân, unde fiecare face ce-i place, fara sa dea seama cuiva. (Fam.) Te joci cu tara în bumbi? formula prin care se atrage atentia cuiva ca greseste atunci când subestimeaza o persoana sau o problema. A plati (cât) un colt de tara = a valora foarte mult. A pune tara la cale = a) a conduce, a administra o tara; b) (ir.) a discuta o chestie importanta (de ordin politic) fara a avea competenta necesara; p. ext. a discuta multe si de toate. (Pop.) A se duce la tara (sau în tari) = a se duce în lume. Ţara e larga = esti liber sa faci ce vrei, sa pleci unde vrei. La colt de tara sau la mijloc de masa si la colt de tara = într-un loc ferit de primejdii. Peste noua (sau sapte) mari (si) peste noua (sau sapte) tari = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a ramâne) de poveste în tara = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomina. (Fam.) A sta prost (sau rau) cu tara = a nu avea bani. Ţara nimanui = a) (în basme) tara fara stapân; b) spatiu neocupat de armate între doua fronturi de lupta; zona neutra. ♦ (Intra în denumirea unor state sau tinuturi) Ţara Româneasca, Ţarile de Jos. ♦ (În vechea organizare politica si administrativa a României) Provincie. 2. Regiune, tinut, teritoriu. ♦ Ses. 3. Locul în care s-a nascut sau traieste cineva; patrie. 4. (În opozitie cu oras) Mediu rural, sat. ♢ Loc. adj. De (sau de la) tara = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei tari (I 1); popor; natiune; p. ext. oameni, lume. ♢ Expr. A afla târgul si tara = a afla toata lumea. A se pune cu tara = a intra în conflict cu toata lumea. 2. (Înv.) Populatie de la sate; taranime. [Var.: (înv.) teára s.f.] – Lat. terra.
ţarcă, ŢÁRCĂ, tarci, s.f. 1. (Ornit.) Cotofana. ♢ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) tarca = a fi limbut, a vorbi mult si fara rost. A sta ca tarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gura (considerata ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbeste mult. – Din magh. szarka.
ţarţam, ŢARŢÁM, tartamuri, s.n. (Reg.) Ciucure, franj; dantela; (la pl.) podoabe, zorzoane. [Var.: sarsám, sarsám, zarzám s.n.] – Din magh. szerszám.
ţaţă, ŢÁŢĂ, tate, s.f. 1. (Pop.) Matusa. ♦ Termen de respect cu care cineva se adreseaza (la tara) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârsta; lele. 2. (Pop.) Termen alinator dat de un barbat femeii iubite; mândra. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgara, lipsita de gust si de finete; mahalagioaica. – Din ngr. tsa'tsa.
ţăran, ŢĂRÁN, tarani, s.m. Persoana care locuieste în mediul rural, având ca ocupatie principala agricultura si cresterea animalelor; persoana care face parte din taranime; satean. – Ţara + suf. -an.
ţărcălan, ŢĂRCĂLÁN, tarcalanuri (tarcalane), s.n. (Reg.) 1. Unealta asemanatoare cu compasul, întrebuintata mai ales în dulgherie. 2. Cerc luminos care se observa în jurul unui astru sau al unei alte surse de lumina. [Var.: tircalám s.n.] – Din magh. circalom.
ţărm, ŢĂRM, tarmuri, s.n. Fâsie de pamânt de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lânga o apa mare. ♦ Fig. Tarâm, tinut, meleag. [Var.: (înv.) tắrmur, tắrmure s.n.] – Din tarmur (înv., probabil < lat.).
ţărmui, ŢĂRMUÍ, tarmuiesc, vb. IV. Intranz. A trage, a se opri la tarm. – Ţarm + suf. -ui.
ţărmuri, ŢĂRMURÍ, tarmuresc, vb. IV. 1. Tranz. A margini, a limita, a pune hotar; p. ext. a îngradi, a stavili. ♦ Refl. (Inv.; despre tari, regiuni) A se învecina, a se margini cu... 2. Refl. (Înv.) A trage la tarm, a aborda; a tarmui. – Din tarm (sau tarmur).
ţâfnă, ŢÂFNĂ, tâfne, s.f. (Pop.) 1. Ifos, aroganta; trufie. ♦ Artag. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) tâfna = a se mânia. A umbla cu tâfna în nas = a fi mereu gata de cearta. 2. Cobe (1). – Din ngr. tsífna.
ţâfnos, ŢÂFNÓS, -OÁSĂ, tâfnosi, -oase, adj. (Pop.) Îngâmfat, arogant. ♦ Suparacios, capricios, artagos. – Ţâfna + suf. -os.
ţânc, ŢÂNC, tânci, s.m. 1. (Fam.; uneori depr.) Copilas, baietas. [Var.: (reg.) tinc s.m.] – Din magh. cenk.
ţânţar, ŢÂNŢÁR1, tântari, s.m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul si cu picioarele lungi si subtiri, cu aripi înguste, ale caror larve se dezvolta la cele mai multe specii în ape statatoare, iar adultii se hranesc cu sânge, unele specii transmitând prin întepaturi frigurile palustre, altele, în stare larvara, atacând culturile de ciuperci, varza, grâu etc. (Culex). ♢ Expr. A face din tântar armasar = a exagera. – Lat. zinzalus.
lovestory, LOVE-STORY LÁV-STORI/ s. f. poveste de dragoste. (< Love story, film si roman în voga în anii ,70)
ţâţă, ŢẤŢĂ, tâte, s.f. 1. (Pop.) Sân, mamela. ♢ Loc. adj. De tâta = (despre copii) sugar. ♢ Loc. adv. La tâta = la sân, la piept. ♢ Expr. A da tâta = a da sa suga, a alapta. A avea tâta = a avea lapte suficient pentru a-si alapta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apa. 3. (Pop.) Celula în care se dezvolta matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) tâta-caprei = a) barba-caprei; b) planta erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); tâta-oii = a) degetar; b) ciubotica-cucului; tâta-vacii = a) varietate de vita de vie care produce struguri cu boabe lunguiete, carnoase; razachie (Vitis); b) ciubotica-cucului; c) planta erbacee cu frunzele dispuse în rozeta si cu florile galbene, asezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); tâta-fiului = planta de munte cu rizom scurt si gros, tulpina înalta, frunze ovale si flori rosii (Polygonum bistorca); tâta-mielului = urechelnita; tâta-oilor = arnica. – Lat. •titia.
lotrit, LOTRÍT s. n. silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu si fier, cristalizat, de culoare verde. (< fr. lotrite, cf. Lotru)
ţel, ŢEL, teluri, s.n. 1. Punct, loc la care cineva vrea sa ajunga; p. ext. obiectiv catre care tinde cineva, punct final; scop. 2. (Înv.) Punct, semn care se ocheste, care trebuie nimerit când se trage cu o arma; tinta. ♦ Catarea pustii. ♢ Loc. adv. În tel sau în telul pustii = în bataia pustii. ♦ Dispozitiv de ochire asezat în interiorul lunetei unei arme. – Cf. germ. Z i e l, rus. t e l, magh. c e l.
ţelină, ŢÉLINĂ2, telini, s.f. 1. Pamânt care nu s-a lucrat niciodata sau care a fost lasat multi ani nelucrat; pârloaga. 2. Pasune, fâneata (naturala sau semanata). – Din bg., scr. celina.
loterie, LOTERÍE s. f. joc de noroc în care se trag la sorti numerele câstigatoare; loto (2). ♢ (fig.) noroc, hazard. (< fr. loterie)
ţiclău, ŢICLẮU, ticlauri, s.n. (Reg.) Stânca foarte ascutita si înalta; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla.
ţigară, ŢIGÁRĂ, tigari, s.f. Sul mic facut dintr-o hârtie foarte fina umpluta cu tutun taiat marunt, care se aprinde la un capat, iar din celalalt capat (vârât între buze) se trage fumul în piept; tigareta (1). ♢ Ţigara de foi = tigara facuta din foi de tutun înfasurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre.
ţigăni, ŢIGĂNÍ, tiganesc, vb. IV. Refl. A insista mult (si în mod dizgratios) pentru a obtine ceva; a cere ceva cu încapatânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi (mahalageste). – Din tigan.
ţigănie, ŢIGĂNÍE, tiganii, s.f. 1. Totalitatea tiganilor care locuiesc la un loc; tiganime; p. ext. cartier într-o localitate în care locuiesc tigani. 2. Fig. Fapta, maniera condamnabila. 3. Fig. Galagie, harmalaie, scandal. – Ţigan + suf. -ie.
ţigher, ŢIGHÉR, tigheruri, s.n. (Reg.) Zeama care se stoarce din tescovina. – Din magh. csiger.
ţimir, ŢIMÍR, timire, s.n. 1. (Înv. si reg.) Emblema care serveste drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oras, al unei corporatii sau membrilor ei, unei tari etc. 2. Denumire data în evul mediu, în tarile române, calauzei si însotitorului oficial al unui strain, mai cu seama de la hotare pâna la curtea domneasca. [Var.: timára s.f.] – Din magh. cimer.
ţine, ŢÍNE, tin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mâna (sau în brate etc.) si a nu lasa sa scape. ♢ Expr. A-i tine (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi nas cuiva la cununie; b) a sta lânga cineva în ultimele clipe ale vietii cu o lumânare aprinsa în mâna (dupa un vechi obicei crestin). A-i tine (cuiva) cununa = a fi nas (cuiva) la cununie. A tine frânele tarii (sau împaratiei etc.) = a conduce, a stapâni, a guverna o tara etc. A tine pe cineva (sau ceva) în mâna = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) dupa bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mâna. A tine ursita (sau soarta) cuiva (în mâna) = a fi stapân pe viata cuiva si a dispune de ea dupa bunul sau plac. ♢ (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", "de dupa" sau "pe dupa", arata partea de care se apuca) Ţinem pe bunic de mâna. (Refl. recipr.) Mergeau tinându-se de mâna. ♢ Intranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", arata partea sau capatul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însusi) Ţine de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primeste! ♦ (Determinat prin "în brate" sau "îmbratisat") A cuprinde pe cineva cu bratele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbratisa. ♦ (Determinat prin "în mâna") A mânui o arma, o unealta, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apa etc.; în expr.) A tine mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A sustine un obiect greu (ridicat de la pamânt) si a nu-l lasa sa cada. 3. A sprijini pe cineva sa nu cada. ♦ Intranz. A nu lasa ca ceva care atârna sau pluteste sa cada sau sa se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ♢ Expr. A nu-l (mai) tine pe cineva pamântul = a nu mai putea fi suportat din cauza rautatii, faradelegilor etc. A nu-l (mai) tine pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerabdare etc. A nu-l mai tine (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apasa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini functia, a potoli o senzatie dureroasa etc.). ♦ A se mentine într-un loc, a nu se prabusi, a nu cadea de undeva. Se tine tare în sa. 2. Refl. A fi prins sau fixat usor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se tinea numai într-un cui. ♦ Intranz. si refl. A fi bine fixat sau întepenit undeva (si a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) tine bine. 3. Refl. (Cu determinari introduse prin prep. "de" sau "dupa") A merge în urma cuiva, pasind cât mai aproape de el si a nu-l parasi nici o clipa; p. ext. a fi mereu împreuna cu cineva, a fi nelipsit de lânga cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, staruind cu o rugaminte; a urmari pe cineva cu staruintele sale, cu insistentele sale pentru a-i câstiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua dupa cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinari modale) A urma unul dupa altul, a se însirui. Automobilele se tineau lant. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lasa de... ♢ Expr. A se tine de ale sale = a-si vedea de treaba. 6. Intranz. si refl. A face parte integranta dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitura etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a apartine cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legatura cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competenta cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufleteste de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afectiune puternica, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "cu") A lua apararea sau partea cuiva, a sustine pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva sa se întâmple, sa se faca sau sa fie; a simti imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumita parte a lui) sa stea mai mult timp într-o anumita pozitie sau atitudine. ♢ Expr. A tine nasul sus sau (refl.) a se tine cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretentios. A tine capul sus sau (refl.) a se tine cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva sa stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în evidenta = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atentie deosebita. A tine (ceva) în suspensie = a nu se pronunta sau a nu se hotarî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuinta, salas, cazare; a nu lasa (pe cineva) sa plece în alta parte. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "la" sau "în") A sili, a forta pe cineva sa stea într-un anumit loc. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la pastrama = a lasa pe cineva sa rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face sa stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa nu se poata misca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ♢ Expr. A tine pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stapâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa stea sau sa ramâna un timp oarecare într-o anumita stare; a mentine. 5. Tranz. (Cu determinarile "pe loc" sau "în loc") A opri pe cineva sau ceva din mersul sau, facându-l sa ramâna pe loc, a-l împiedica sa-si urmeze drumul. ♢ Expr. A-i tine cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul sau, împiedicându-l sa treaca înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a astepta pe cineva în drum si a-l opri pentru a-i adresa o rugaminte; c) (pop.) a urmari pe cineva în mod insistent (pentru a-i câstiga bunavointa, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A tine drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlharia la drumul mare; b) a umbla fara rost, haimana. (Pop.) A-i tine cuiva drumul legat = a împiedica actiunile cuiva, libertatea cuiva. A tine (pe cineva) de vorba = a sta de vorba cu cineva (nelasându-l sa-si vada de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva sa astepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ♢ Expr. A se tine în rezerva (sau la o parte, la distanta) = a nu lua parte la ceva, a se abtine de la ceva. A se tine sufletul în cineva = a fi viu, a trai. ♦ (Pop.) A-si duce traiul, a vietui, a trai (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumita pozitie, a lua sau a avea o anumita atitudine sau tinuta. Se tinea drept. ♢ Expr. A nu se mai (putea) tine pe (sau în) picioare = a cadea (de osteneala, de somn, de boala etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin "mândru", "mare", "tare" sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-si lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stapâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia îsi tine lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativa) De-abia se tine sa nu râda. ♢ Expr. A-si tine firea = a-si pastra linistea, calmul, cumpatul; a se stapâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinari introduse prin prep. "de", "de la") A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva sa faca ceva; a retine. IV. 1. Tranz. A pastra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adapost sau a-l avea la îndemâna în caz de trebuinta). ♦ A pastra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. "pentru") A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A pastra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i apartine) la sine sau pentru sine; a retine pe nedrept. 2. Tranz. A nu lasa ca ceva sa dispara, sa se distruga, sa se altereze etc.; a pastra neatins si neschimbat, a conserva. ♢ Expr. A tine legatura cu cineva = a ramâne în (strânsa) legatura cu cineva, a pastra legatura cu cineva. A tine cuiva (sau, reg., a tine pe cineva) mânie (sau pizma, suparare, alean) = a purta cuiva ura, suparare etc., a ramâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A tine taina (sau secretul) sau a tine (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvalui, a nu da pe fata, a nu destainui un secret. A tine minte = a nu uita (ceva), a-si aminti de... ♦ A cruta, a nu distruge. ♦ (Pop.) A pastra cuiva dragoste, a nu parasi pe cineva. 3. Tranz. A pastra o stare sau o calitate vreme mai îndelungata. ♢ Expr. A-i tine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i tine (cuiva) de frig = a apara de frig. A-i tine (cuiva) de foame (sau de sete) = a satura (înlocuind alta hrana mai potrivita). A tine (cuiva) de urât = a sta împreuna cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singuratatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu acelasi drum (sau aceeasi cale, aceeasi directie), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a strabate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin "de drum") Ţine-te de drumul acesta pâna acasa. ♢ Expr. (înv.) A tine marea sau (intranz.) a tine spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictete, a împlini întocmai; a pazi (o norma, o învoiala, un angajament, o lege). ♦ A sarbatori, a praznui, a cinsti (o zi de sarbatoare). ♢ Expr. A tine zile pentru cineva = a posti ca sa-i mearga cuiva bine, sa i se împlineasca o dorinta. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndeparta de..., a nu se abate de la..., a ramâne consecvent cu... ♢ Expr. (Intranz.) A tine la vorba sa = a ramâne nestramutat într-o hotarâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-si schimba hotarârea. 6. Refl. si intranz. (De obicei cu determinarile "bine", "tare", "dârz") A se mentine în conditii bune, a nu se da batut, a nu se lasa înduplecat; a rezista. ♢ Expr. (Refl.) A se tine (sau, tranz., a tine pe cineva) treaz = a ramâne (sau a determina pe cineva sa ramâna) treaz, a nu (se) lasa sa fie prins de somn. (Refl.) A se tine gata = a sta pregatit (pentru a face ceva). (Refl.) Ţine-te (sau te tine) bine sau (intranz.) tine bine! formula de îndemn si de încurajare. (Refl.) Sa se tina bine! formula de amenintare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o proba, a suporta ceva. Calul tine la galop. 7. Refl. si tranz. A se afla sau a face sa se afle în deplina sanatate si putere. ♢ Expr. A (se) tine viu (sau în viata, cu zile etc.) = a (se) mentine în viata; a trai sau a face sa traiasca. ♦ Refl. A se pastra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ♢ Expr. A tine loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini functia de..., a servi drept..., a fi întrebuintat ca... 2. A stapâni (un loc). ♦ A apara un loc de invazia dusmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul sau. 4. A avea sub conducerea, directia sau administratia sa; a fi însarcinat cu o functie (si a o exercita). ♢ Expr. A tine casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil. A tine socotelile = a fi însarcinat cu socoteala intrarii si iesirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale si a le creste (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosinta pe timp limitat o proprietate; a detine (în calitate de chirias, de arendas). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfa în pravalie). VI. Tranz. 1. A suporta toata cheltuiala necesara întretinerii unei case, unei gospodarii etc. ♢ Expr. A tine casa (cu cineva) = a convietui cu cineva (în calitate de sot si sotie). A tine casa mare = a duce trai bogat, luxos. A tine casa (sau masa) deschisa = a primi bucuros si des multi oaspeti. A-si tine rangul = a avea un fel de viata potrivit cu rangul pe care îl ocupa. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trai (mai ales hrana); a întretine. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la scoala (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la scoala, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. si refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A (se) hrani. ♢ Expr. (Tranz.) A-si tine capul (sau viata, zilele, sufletul) cu... = a se hrani, a trai cu... ♦ Refl. A face fata cheltuielilor necesare vietii; a se întretine, a trai. 2. A purta cuiva de grija, a avea grija de cineva, a îngriji pe cineva. ♢ Expr. A tine pe cineva ca pe (sau în) palma = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorintele. A tine bine = a pastra în stare buna, în ordine deplina, a întretine bine. 3. (Pop.) A fi casatorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relatii de dragoste (în afara casatoriei), a trai cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dainui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupesti) A nu mai slabi pe cineva, a nu-l lasa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o directie). VIII. Tranz. 1. (Exprima, împreuna cu determinarea sa, o actiune sau o stare indicata de determinare, cu valoarea stilistica a unui prezent de durata) A face sa dureze, sa se manifeste. De bucurie tinu masa trei zile. ♢ Expr. A o tine numai (sau tot) o (sau într-o) fuga (ori o gura, un plâns etc.) sau a tine fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fara întrerupere, fara a slabi o clipa, fara a se opri (din fuga, din plâns etc.). A (o) tine înainte (sau întruna) ca... = a sustine cu tarie, cu insistenta ca... A (o) tine (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (sa...) A tine pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la moda, a fi în spiritul vremii, a nu ramâne în urma. ♦ (Cu determinari introduse prin locutiunile "tot în..." sau "numai în...") A nu mai slabi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinari) A tine o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A tine judecata = a judeca. A tine sfat = a se sfatui, a delibera. A tine lupta (sau razboi, batalie, foc) = a se lupta, a se razboi cu cineva. A tine straja = a strajui, a sta de straja. A tine locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. si refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te tineam mai tânar! ♢ Expr. (Tranz.) A tine (pe cineva) de rau = a mustra, a dojeni, a certa, a ocarî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuiala, a necesita o cheltuiala, a costa. [Prez. ind. si: (reg.) tiu. – Var.: tineá vb. II] – Lat. tenem.
ţintaş, ŢINTÁS, tintasi, s.m. Persoana care tinteste si trage (bine) cu arcul sau cu pusca; ochitor, tragator, tragaci. – Ţinta + suf. -as.
ţintă, ŢÍNTĂ, tinte, s.f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme si marimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapiteri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În tinte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mica pata alba pe fruntea cailor si a vitelor; stea, steluta. II. 1. Semnul sau locul în care se ocheste cu o arma de foc sau cu o sageata; p. ext. ochire, tintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atentiei sau privirii cuiva. E tinta tuturor privirilor. ♢ Expr. A privi (sau a se uita) fara (de) tinta = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a cauta) tinta sau a tine (ori a sta cu) ochii tinta = a privi fix, atintit, a fi cu ochii pironiti (la ceva). 2. Locul catre care tinde sa ajunga cineva. ♢ Loc. adv. Fara tinta = în nestire, razna. ♦ (Rar) Ţelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, tel, obiectiv. ♦ Spatiul de deasupra portii la jocul de rugbi; but3. ♢ Teren de tinta = spatiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor portii la jocul de rugbi, din care se marcheaza încercarile. – Din sl. centa "ban, moneda".
ţinteş, ŢÍNTES, -Ă, tintesi, -e, adj. (Despre oameni) Care tinteste bine, care nimereste tinta, care este bun tintas; p. ext. (despre ochi) ager, scrutator. – Ţinta + suf. -es.
ţintirim, ŢINTIRÍM, tintirimuri, s.n. (Reg.) Cimitir. [Pl. si: tintirime. – Var.: tinterím, cintirím s.n.] – Din magh. cinterem.
ţipător, ŢIPĂTÓR, -OÁRE, tipatori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. (Despre glas) Strident. ♦ Fig. (Despre culori, lumina) Prea batator la ochi, prea viu, prea intens. 2. S.f. Un fel de fluier cu care vânatorii imita glasul diferitelor animale pentru a le atrage. – Ţipa1 + suf. -ator.
ţiştar, ŢISTÁR, tistari, s.m. Mamifer rozator înrudit cu popândaul, foarte pagubitor pentru semanaturi (Citellus suslica). – Et. nec.
lori, LÓRI s. m. mic papagal cu coada lunga, din Oceania. (< fr. lori)
ţucără, ŢÚCĂRĂ adj. (În sintagma) Fasole tucara = varietate de fasole cu pastaile subtiri si galbene. – Din germ. Zucker[bohne].
ţundră, ŢÚNDRĂ, tundre, s.f. (Reg.) Haina taraneasca, larga si lunga pâna la genunchi, facuta din dimie si tivita pe margini si pe la cusaturi cu gaitane; zeghe, suman. – Din magh. condra.
ţuşcă, ŢÚSCĂ1, tusti, s.f. 1. (Si în sintagma oaie tusca) Varietate de oaie înrudita cu oaia turcana. 2. Basma rasucita si înnodata la unul din capete, folosita la un joc distractiv; p. ext. jocul însusi. – Et. nec.
uda, UDÁ, ud , vb. I. 1. Tranz. A umple, a acoperi, a îmbiba sau a stropi cu apa sau cu alt lichid; a baga, a muia ceva în apa sau în alt lichid; a înmuia (1), a umezi (2). ♢ Expr. A-si uda gura = a bea putin, pentru a -si potoli setea. A uda prânzul (sau bucatele) = a bea în timpul mesei vin sau alte bauturi alcoolice. (Refl.) A i se uda ochii = a i se umple ochii de lacrimi. 2. Tranz. (Despre ape) A strabate un tinut (pe care îl alimenteaza cu apa). 3. Refl. (Mai ales despre sugari) A urina pe el (în scutece, în pantaloni). – Lat. udare.
ughi, UGHI, ughi, s.m. Veche moneda maghiara de aur; galben unguresc. – Din pol. ug (= zlatu ugrusku).
longcourrier, LONG-COURRIER LOU-CURI/ adj., s. n. (pachebot) care transporta pasageri pe distante mari. (< fr. long-courrier)
uita, UITÁ, uit, vb. I. I. 1. Tranz. si intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-si (mai) aduce aminte, a nu (mai) tine minte. ♢ Expr. (Fam.) A sti cât au uitat altii = a nu sti (mai) nimic. 2. Tranz. si intranz. A înceta sa se preocupe, sa se gândeasca la cineva sau ceva, a deveni indiferent fata de o persoana sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scapa din vedere, a omite; a nu tine seama de... 3. Tranz. A se comporta ca si cum a încetat sa se gândeasca la ceva, a trece sub tacere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lasa undeva (din distractie, din nebagare de seama) ceva sau pe cineva care trebuie luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-si îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ♢ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu tine la cineva; a refuza orice relatii cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjectie, în forma uite) Iata! iaca! vezi! ♦ A baga de seama, a avea în vedere, a da atentie; a lua în considerare. [Imper. si: (II) uite !] – Lat. • oblitare (< oblitus).
lomentă, LOMÉNTĂ s. f. fruct-pastaie fragmentat prin gâtuiri, care la maturitate se dezarticuleaza, eliberând semintele. (< lat. lomentum)
uituceală, UITUCEÁLĂ, uituceli, s.f. Faptul de a uita; lipsa de memorie sau de atentie, nebagare de seama; p. ext. distractie, zapaceala. – Uituc + suf. -eala.
ujbă, ÚJBĂ, ujbe, s.f. Cui de lemn de care se leaga vasla unei ambarcatii; strapazan. – Et. nec.
uliu, ÚLIU, ulii, s.m. Gen de pasari rapitoare de zi, mari si puternice, din familia acvilidelor, care ataca pasari si mamifere mici (Accipiter); pasare din acest gen. ♢ Uliu-pasaresc = pasarar (2) (Accipiter nisus). – Din magh. ölyü.
ultraconservator, ULTRACONSERVATÓR, -OÁRE, ultraconservatori, -oare, adj. Cu idei conservatoare exagerate. – Ultra- + conservator.
ultrademagog, ULTRADEMAGÓG, -Ă, ultrademgogi, -ge, s.m. si f. Demagog care întrece orice limita. – Ultra- + demagog.
lollarzi, LOLLÁRZI s. m. pl. preoti saraci, predicatori care propagau idei reformatoare antifeudale si împotriva functionarilor regali; participanti la miscarea taraneasca din sec. XIV îndreptata împotriva bisericii catolice si a exploatarii feudale în câteva tari din apusul Europei. ♢ (în Anglia) adepti ai doctrinei reformatorului Wycliff. (< fr. lollardes)
ultragia, ULTRAGIÁ, ultragiez, vb. I. Tranz. A insulta pe un reprezentant al autoritatii în exercitiul functiunii, a comite un ultraj; p. gener. a jigni, a insulta, a ofensa etc. (grav) pe cineva [Pr.: -gr-a]. – Din ultragiu (dupa fr. outrager).
ultragiat, ULTRAGIÁT, -Ă, ultragiati, -te, adj. Insultat, jignit, ofensat. [Pr.: -gi-at] – V. ultragia.
ultragiere, ULTR<