Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru mun
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
aerogramă, AEROGRÁMĂ, aerograme, s.f. 1. Comunicare transmisa prin telegrafie fara fir. 2. Scrisoare pentru posta aeriana; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
afroasiatic, AFRO-ASIÁTIC, -Ă, afro-asiatici, -ce, adj. Care este comun (din punct de vedere politic) Africii si Asiei, privitor la Asia si la Africa. [Pr.: -si-a-] – Din fr. afro-asiatique.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
monogenism, MONOGENÍSM s. n. teorie antropologica potrivit careia toate rasele umane provin dintr-un tip primitiv comun. (< fr. monogénisme)
monogeneză, MONOGENÉZĂ s. f. 1. reproducere pe cale asexuata; monogonie. 2. conceptie potrivit careia fenomenele biologice, sociale, lingvistice deriva dintr-un izvor comun. (< fr. monogenèse)
ajustor, AJUSTÓR, -OÁRE, ajustori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat care executa operatii de ajustare. – Din fr. ajusteur.
ajutor, AJUTÓR, -OÁRE, ajutori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care ajuta pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o si subordonându-i-se). 2. S.n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurari dificile); asistenta acordata cuiva; ajutorinta. ♢ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept banesc acordat salariatilor în cazul pierderii temporare a capacitatii de munca. ♦ Sprijin banesc. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat al celor care se afla în primejdie. – Lat. ajutor, -is, adjutorium.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a l a k o r.
monofiletism, MONOFILETÍSM s. n. situatie a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un stramos comun. (< fr. monophylétisme)
albitor, ALBITÓR, -OÁRE, albitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o albitorie. – Albi + suf. -tor.
alcade, ALCÁDE, alcazi, s.m. Magistrat municipal în Spania; primar în Spania. – Din fr. alcade.
alexăndrinean, ALEXĂNDRINEÁN, -Ă, alexandrineni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Alexandria. – Alexandria (n. pr.) + suf. -ca.
alexăndrineancă, ALEXĂNDRINEÁNCĂ, alexandrinence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. ♦ Locuitoare din municipiul Alexandria. – Alexandrinean + suf. -ca.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
alpenştoc, ÁLPENSTOC, alpenstocuri, s.n. Baston lung, cu vârf metalic ascutit, folosit în alpinism; baston de munte, piolet. – Din germ. Alpenstock, fr. alpenstock.
alpin, ALPÍN, -Ă, alpini, -e, adj. Care apartine sau care este caracteristic muntilor Alpi sau, p. ext., regiunilor muntoase înalte; alpestru. – Din fr. alpin, lat. alpinus.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
altaic, ALTÁIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic muntilor Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
mondialism, MONDIALÍSM s. n. conceptie cosmopolita care preco-nizeaza realizarea integrarii politice a tuturor tarilor si popoarelor lumii într-o comunitate unica. (< fr. mondialisme)
aul, AÚL, aule, s.n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz si Asia Centrala. – Din rus. aul.
monadnock, MONADNÓCK s. n. munte izolat în cadrul unui relief coborât, din roci dure. (< fr. monadnock)
austromarxism, AUSTROMARXÍSM s.n. Curent oportunist aparut în miscarea muncitoreasca din Austria la sfârsitul sec. XIX. [Pr.: a-us-] – Din germ. Austromarxismus.
autoantigen, AUTOANTIGÉN, autoantigene, s.n. (Biol.) Antigen propriu organismului, care poate initia un raspuns imun în cursul unei boli autoimune.[Pr.: a-u-to-an-] – Din fr. auto-antigène.
autobrec, AUTOBRÉC, autobrecuri, s.n. Automobil cu caroserie închisa, care poate transporta în comun un numar redus de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr., engl. autobreak.
autobuz, AUTOBÚZ, autobuze, s.n. Automobil cu caroseria închisa sau partial decapotabila, folosit la transportul în comun al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u- – Var.: autobús s.n.] – Din fr. autobus.
autocar, AUTOCÁR, autocare, s.n. Automobil cu caroserie deschisa sau decapotabila, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.
autocritic, AUTOCRÍTIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza în actiunea de îmbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto1- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).
autoimun, AUTOIMÚN, -Ă, autoimuni, -e, adj. Care prezinta autoimunitate. ♢ Boala autoimuna = boala în care leziunile si tulburarile chimice sunt consecinta perturbarii mecanismelor de imunitate. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imun.
autoimunitate, AUTOIMUNITÁTE s.f. (Biol.) Proces patologic care consta în producerea de anticorpi îndreptati împotriva propriilor constituenti ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (dupa fr. auto-immunisation).
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
avalanşă, AVALÁNSĂ, avalanse, s.f. Masa de zapada care se desprinde de pe coasta unui munte si se rostogoleste la vale (ducând cu sine si pietrele, copacii etc. întâlniti în cale); lavina. ♦ Fig. (Cu determinari) Cantitate mare (de...), navala (de...). Avalansa verbala. – Din fr. avalanche.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avansa, AVANSÁ, avansez, vb. I. 1. Intranz. A înainta, a merge (pentru a se apropia de o tinta urmarita). ♦ A progresa, a înainta. Lucrarile avanseaza. 2. Tranz. si intranz. A promova în munca, în grad. 3. Tranz. A preda, a acorda cu anticipatie o suma de bani, un bun material etc. – Din fr. avancer.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
balcanic, BALCÁNIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. Din (sau privitor la) Muntii Balcani sau din regiunea acestor munti. ♢ (Sport) Jocuri balcanice = balcaniada. – Din fr. balkanique.
balcon, BALCÓN, balcoane, s.n. 1. Platforma cu balustrada pe peretele exterior al unei cladiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe usi. 2. Parte a unei sali de spectacol, de conferinte etc. asezata deasupra parterului. – Din fr. balcon.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banal, BANÁL, -Ă, banali, -e, adj. Lipsit de originalitate; obisnuit, comun. – Din fr. banal.
banalitate, BANALITÁTE, banalitati, s.f. 1. (La sg.) Caracterul a ceea ce este banal; fel de fi comun si lipsit de originalitate. 2. (Concr.) Lucru banal, vorba banala, idee banala. – Din fr. banalité.
banatit, BANATÍT s.n. Roca eruptiva cu structura granitica, existenta în Banat si în Muntii Apuseni, utilizata ca material de constructie. – Din fr. banatite. Cf. n. pr. B a n a t.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
basorelief, BASORELIÉF, basoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptura cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac corp comun. [Pr.: -li-ef. – Var.: (înv.) basoreliév, (neobisnuit) basreliéf s.n.1 – Din it. bassorilievo, fr. bas-relief.
batozar, BATOZÁR, batozari, s.m. (Rar) Muncitor care asigura functionarea batozei. – Batoza + suf. -ar.
băcăuan, BĂCĂUÁN, -Ă, bacauani, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Bacau. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Bacau. [Pr.: -ca-uan] – Bacau (n. pr.) + suf. -an.
băcăuancă, BĂCĂUÁNCĂ, bacauance, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Bacau. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Bacau. [Pr.: -ca-uan-] – Bacauan + suf. -ca.
băcit, BĂCÍT s.n. 1. Ocupatia baciului. 2. Partea din produsele stânii care se dadea în trecut baciului drept remuneratie. – Baci + suf. -it.
băimărean, BĂIMĂREÁN, -Ă, baimareni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. - Baia Mare (n. pr.) + suf. -ean.
băimăreancă, BĂIMĂREÁNCĂ, baimarence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. ♢ Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Baimarean + suf. -ca.
bălai, BĂLÁI, -ÁIE, balai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plavan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se da vacilor sau iepelor albe. ♢ Expr. (Fam.) A întarca balaia = s-a ispravit cu posibilitatea de a profita de slabiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele usor obtinute. (Pop.) A intrat balaia în sat= s-a luminat de ziua. Ori laie, ori balaie v. laie. – Bal + suf. -ai.
bărbuşoară, BĂRBUSOÁRĂ, barbusoare, s.f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barba; barbuta. 2. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene placut mirositoare; micsandra-salbatica (Erysimum repandum). • Compus: barbusoara-de-munte = planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori mici, albe sau galbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crusatea (Barbarea vulgaris). - Barba + suf. -usoara.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bârcoace, BÂRCOÁCE, bârcoci, s.f. Arbust cu flori si cu fructe rosii, care creste pe stânci, în padurile de munte (Cotoneaster integerrima). – Et. nec.
bârlădean, BÂRLĂDEÁN, -Ă, bârladeni, -e, s.m., adj. 1. S. m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bârlad. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bârlad. – Bîrlad + suf. -ean.
bârlădeancă, BÂRLĂDEÁNCĂ, bârladence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bârlad. ♦ Locuitoare din municipiul Bârlad. – Bârladean + suf. -ca.
bâtcă, BẤTCĂ, bâtci, s.f. (Reg.) Înaltime pe coasta unui munte; ridicatura de pamânt împadurita; magura.
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
benedictin, BENEDICTÍN, -Ă, benedictini, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. Calugar (sau calugarita) din ordinul întemeiat de sf. Benedict de Nursia în secolul VI. 2. Adj. Care apartine benedictinilor (1), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 3. S.f. Bautura spirtoasa, fina, de culoare galbena, cu gust dulce (preparata la început de benedictini). – Din fr. bénédictin.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
bessi, BESSI s.m. pl. 1. Nume dat de romani tribului trac asezat în antichitate între muntii Rodopi si cursul superior al râului Marita. 2. Numele pecenegilor în izvoarele scrise latine. – Cuv. lat.
betonist, BETONÍST, -Ă, betonisti, -ste, s.m. si f. Muncitor, tehnician sau inginer specializat în lucrari de beton; betonier. – Beton + suf. -ist.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
biostimulator, BIOSTIMULATÓR, -OÁRE, biostimulatori, -oare, adj., s.m. (Substanta) care stimuleaza asimilatia, dezvoltarea si sporeste imunitatea organismului; biostimulent. [Pr.: bi-o-. – Var.: biostimulatóriu, -ie adj.] – Din fr. biostimulateur.
birou, BIRÓU, birouri, s.n. 1. Masa de scris (cu sertare si compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încapere în care lucreaza o persoana sau un serviciu. ♢ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fara a cunoaste realitatile, birocratic. 3. Organul executiv si conducatorul activitatii curente a unei organizatii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizatii de mase. ♢ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politica si organizatorica a partidului între doua adunari plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituita ca sa-i organizeze lucrarile si sa asigure buna lor desfasurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
bistriţean, BISTRIŢEÁN, -Ă, bistriteni, -e, s.m., adj. 1. S. m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bistrita sau în judetul Bistrita-Nasaud. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bistrita sau din judetul Bistrita-Nasaud. – Bistrita (n. pr.) + suf. -ean.
bistriţeancă, BISTRIŢEÁNCĂ, bistritence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bistrita sau în judetul Bistrita-Nasaud. ♦ Locuitoare din municipiul Bistrita sau din judetul Bistrita-Nasaud. – Bistritean + suf. -ca.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
boieresc, BOIERÉSC, -EÁSCĂ, boieresti, adj., s.n. 1. Adj. Care apartine boierilor, privitor la boieri. ♦ Care imita deprinderile boierilor. 2. S.n. Obligatie a taranilor dependenti de a executa munci agricole în folosul stapânului de pamânt. – Boier + suf. -esc.
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
bolşevism, BOLSEVÍSM s.n. Curent de gândire politica comunista, aparut în Rusia la începutul sec. XX. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevisme.
bora, BÓRA s.m. invar. Vânt puternic, uscat si rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Marii Adriatice si ale Marii Negre. – Din it., fr. bora.
boss, BOSS s.m. Supraveghetor peste muncitorii dintr-o întreprindere în S.U.A.; p. ext. (fam.) sef. – Cuv. engl.
mitridatism, MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otravuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)
botoşănean, BOTOSĂNEÁN, -Ă, botosaneni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Botosani. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Botosani. – Botosani (n. pr.) + suf. -ean.
botoşăneancă, BOTOSĂNEÁNCĂ, botosanence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Botosani. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Botosani. – Botosanean + suf. -ca.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
braşovean, BRASOVEÁN, -Ă, brasoveni, -e, adj., s.m. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Brasov. 3. S.m. (Înv.) Negustor care vindea marfuri de Brasov. – Brasov (n. pr.) + suf. -ean.
braşoveancă, BRASOVEÁNCĂ, brasovence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Brasov. 2. Lada de zestre. 3. Caruta sau trasura mare cu coviltir. – Brasovean + suf. -ca.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brăilean, BRĂILEÁN, -Ă, braileni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Braila. [Pr.: bra-i-] – Braila + suf. -ean.
brăileancă, BRĂILEÁNCĂ, brailence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Braila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemanator cu hora, raspândit în jurul Brailei; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: bra-i-] – Brailean + suf. -ca.
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
brâu, BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s.n. I. 1. Cingatoare lata de lâna, de piele, de matase etc. pe care o poarta taranii. ♦ Fâsie de tesatura (de lâna), de blana etc. pe care o poarta în jurul mijlocului (sub îmbracaminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingatoare lata pe care o poarta preotii ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjura usile, ferestrele, fatadele etc. unei case. 4. Sir, lant (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâulet (2). [Var.: (pop.) brâna s.f.] – Cf. alb. b r e s, b r e z i.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
brează, BREÁZĂ s.f. act. (În sintagma) Ca la breaza = dans popular românesc raspândit în zona subcarpatica munteana, si în sudul Ardealului, cu ritm sincopat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din n. pr. Breaza.
brezaie, BREZÁIE, brezai, s.f. 1. Joc cu caracter de pantomima, asemanator cu capra sau cu turca, apartinând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasare, îmbracat cu zeghe, împodobit cu panglici si petice colorate. – Et. nec.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
misticism, MISTICÍSM s. n. conceptie ideologico-idealista asupra lumii, la baza careia sta credinta în existenta unor forte supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelatie, intuitie, extaz; mistica. (< fr. mysticisme)
mistic, MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stapânit de misticism. 2. ascuns, nestiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirma posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om si divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucureştean, BUCURESTEÁN, -Ă, bucuresteni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bucuresti. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bucuresti. – Bucuresti (n. pr.) + suf. -ean.
bucureşteancă, BUCURESTEÁNCĂ, bucurestence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bucuresti. ♦ Locuitoare din municipiul Bucuresti. – Bucurestean + suf. -ca.
bujor, BUJÓR, bujori, s.m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numita si bujor de gradina) are flori mari, rosii, roz sau albe, iar alta (numita si bujor de câmp) are flori rosii ca sângele (Paeonia). ♢ Bujor românesc = specie de bujor ocrotita de lege, cu tulpina înalta de 50-80 cm si cu flori mari sângerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ Fig. Roseata naturala a obrajilor. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar. – Din bg. božur.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
buldozerist, BULDOZERÍST, -Ă, buldozeristi, -ste, adj., s.m. (Muncitor calificat) care conduce un buldozer (1). – Buldozer + suf. -ist.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
miozotis, MIOZÓTIS s. m. planta erbacee cu flori mici, albastre, rosii si albe, în padurile de munte; nu-ma-uita. (< fr. myosotis)
business, BUSINESS, businessuri, s.n. (Englezism) 1. Afacere. 2. Ocupatie, munca. [Pr.: bíznis] – Din engl. business.
buzoian, BUZOIÁN, -Ă, buzoieni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Buzau. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Buzau. [Pr.: -zo-ian] – Buzau (n. pr.) + suf. -an.
buzoiancă, BUZOIÁNCĂ, buzoience, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Buzau. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Buzau. [Pr.: -zo-ian-] – Buzoian + suf. -ca.
cabană, CABÁNĂ, cabane, s.f. casa (la munte) construita, de obicei, din lemn, care serveste pentru adapostirea turistilor si a vânatorilor. – Din fr. cabane.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cabla, CABLÁ, cablez. vb. I. Tranz. 1. A confectiona un cablu prin rasucirea sau împletirea firelor în manunchiuri si unirea manunchiurilor între ele. 2. A aseza, a instala cabluri de telecomunicatii. ♦ A face legatura (unui bloc, unei case etc.) cu un cablu de telecomunicatii. – Din fr. câbler.
cablaj, CABLÁJ s.n. 1. Mod de rasucire sau de împletire a firelor pentru a forma un cablu. 2. Totalitatea cablurilor si a firelor izolate care constituie conexiunile unei instalatii sau ale unui aparat de telecomunicatii. ♢ (Electron.) Cablaj imprimat = cablaj prefabricat în care conexiunile dintre piesele componente ale unui aparat electronic sunt realizate sub forma de benzi conductoare înguste, pe un suport izolant; circuit imprimat. – Din fr. cablage.
cablogramă, CABLOGRÁMĂ, cablograme, s.f. Comunicare transmisa prin cablu submarin. – Din fr. câblogramme.
cablor, CABLÓR, cablori, s.m. Muncitor care cableaza – Din fr. câbleur.
caiman, CAIMÁN2, caimani, s.m. (Reg.) Persoana care însoteste în padure pe muncitorii lemnari sau pe plutasi, pentru a le pregati mâncarea, pentru a le pazi si curata coliba etc. – Et.nec.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
calandror, CALANDRÓR, -OÁRE, calandrori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calandru. – Din fr. calandreur.
calcinator, CALCINATÓR2, -OÁRE, calcinatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calcinare. – Calcina + suf. -tor.
calcograf, CALCOGRÁF, calcografi, s.m. Muncitor specialist în calcografie. – Din fr. chalcographe.
caldarâmgiu, CALDARÂMGÍU, caldarâmgii, s.m. (Înv.) Muncitor care se ocupa cu executarea caldarâmurilor. – Din tc. kaldırımcı.
caledoniană, CALEDONIÁNĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniana = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei terestre petrecute în timpuri stravechi si care au dat nastere muntilor din Scotia, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.
calendaristic, CALENDARÍSTIC, -Ă, calendaristici, -ce, adj. Privitor la calendar, dupa calendar. ♢ An calendaristic = an de 365 de zile, socotit de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Plan de munca calendaristic = plan de munca alcatuit pe zile si saptamâni. – Calendar + suf. -istic.
calificativ, CALIFICATÍV, -Ă, calificativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care califica (3). 2. S.n. Termen prin care este caracterizata o persoana sau un lucru. ♦ (În unele tari) Sistem de notare a sârguintei la învatatura si a conduitei elevilor si studentilor sau de apreciere a muncii cuiva; fiecare dintre indicatiile "exceptional", "foarte bine", "bine", "suficient" si "insuficient", cuprinse în acest sistem. – Din fr. qualificatif.
caloriferist, CALORIFERÍST, caloriferisti, s.m. Muncitor care repara si întretine calorifere. – Calorifer + suf. -ist.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canalagiu, CANALAGÍU, canalagii, s.m. Muncitor care lucreaza la instalarea si la întretinerea canalizarii. – Canal + suf. -agiu.
canalizat, CANALIZÁT, -Ă, canalizati, -te, adj. 1. (Despre cursul unei ape) Îndreptat pe un canal (1). 2. (Despre o localitate sau o cale de comunicatie) Prevazut cu canale (2). – V. canaliza.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
carpatic, CARPÁTIC, -Ă, carpatici, -ce, adj. Din muntii Carpati, al Carpatilor, privitor la Carpati; carpatin. – Din fr. karpatique.
carpi, CARPI s.m. pl. Populatie geto-dacica ce a trait pe teritoriul românesc, la est de Muntii Carpati. – Din lat. Carpes.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
castă, CÁSTĂ, caste, s.f. Fiecare dintre grupurile sociale închise si strict delimitate prin originea comuna, prin profesiunea si prin privilegiile membrilor lor, în care este împartita societatea în India si în alte tari orientale; p. gener. grup social închis care îsi pastreaza privilegiile si interesele (egoiste). ♢ Expr. Spirit de casta = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cazac, CAZÁC, cazaci, s.m. 1. Membru al unei comunitati militare autonome care s-au asezat pe teritoriile de margine ale statelor rus si polono-lituanian, unde, în schimbul unor privilegii, era obligat sa apere tara împotriva invaziilor. 2. (În Rusia, începând din sec. XVIII) Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutata de obicei dintre cazaci (1). – Din rus. kazak.
cazangiu, CAZANGÍU, cazangii, s.m. 1. Meserias care construieste sau repara cazane (1, 2), care munceste într-o cazangerie. (1). 2. Muncitor care supravegheaza si alimenteaza cazanele generatoare de forta motrice. – Din tc. kazanci.
cazarmament, CAZARMAMÉNT s.n. Totalitatea efectelor de pat (saltea, perna, patura, cearsaf etc.) pe care le primeste un militar sau, p. ext., un muncitor pe santier. – Probabil contaminare între cazarma si echipament. Cf. fr. c a s e r n e m e n t.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
călărăşean, CĂLĂRĂSEÁN, -Ă, calaraseni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Calarasi. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Calarasi. – Calarasi (n. pr.) + suf. -ean.
călărăşeancă, CĂLĂRĂSEÁNCĂ, calarasence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Calarasi. ♦ Locuitoare din municipiul Calarasi. – Calarasean + suf. -ca.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldăraş, CĂLDĂRÁS1, caldarasi, s.m. Muncitor care curata de zgura oala de turnat otel si monteaza pâlnia si dopul acesteia. – Caldare + suf. -as.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căra, CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantitati mari). ♢ Expr. A cara apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fara rezultat. A cara cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravan pe cineva. A-l cara (pe cineva) pacatele = a se lasa dus, târât oarecum fara voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se carabani. – Lat. •carrare.
cărbunar, CĂRBUNÁR, carbunari, s.m. 1. Muncitor care lucreaza la producerea carbunelui de lemn. 2. Persoana care vinde carbuni. – Carbune + suf. -ar.
căsătorie, CĂSĂTORÍE, casatorii, s.f. Uniune legala, liber consimtita între un barbat si o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soti, viata conjugala; casnicie. – Casator (înv. "sot" < casa1 + suf. -ator) + suf. -ie.
căsean, CĂSEÁN, caseni, s.m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreuna într-o casa, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casa1 + suf. -ean.
căsnicie, CĂSNICÍE, casnicii, s.f. Trai în comun al sotilor, viata conjugala; casatorie. – Casnic + suf. -ie.
căsoaie, CĂSOÁIE, casoaie, s.f. 1. Augmentativ al lui casa1 (1). ♦ Baraca (de lemn) unde se adapostesc muncitorii care lucreaza la câmp sau la padure. 2. Camara în care se tin, la tara, lucruri de gospodarie. 3. Element de constructie în forma de cutie (fara funduri sau cu un singur fund), confectionat din grinzi de lemn sau de beton prefabricat, care se umple cu piatra, cu pamânt etc. si care se asaza în albie sau pe malul unei ape în scopul executarii unui baraj, a unui dig etc. [Var.: casói s.n.] – Casa + suf. -oaie.
căznit, CĂZNÍT, -Ă, cazniti, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Facut cu mult efort (si fara prea mare succes). – V. cazni.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
câştiga, CÂSTIGÁ, câstíg, vb. I. 1. Tranz. A obtine bani sau alte bunuri materiale (prin munca, prin speculatii, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obtine experienta, cunostinte etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câstigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obtine, a cuceri victoria (într-o competitie sportiva, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-si spori continutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
câştigător, CÂSTIGĂTÓR, -OÁRE, câstigatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care a obtinut un câstig material, o superioritate asupra alteia într-o întrecere (în munca, în sport etc.). ♦ (Animal, îndeosebi cal) victorios într-o întrecere sportiva. 2. Adj. Care asigura câstigul, care da dreptul la câstig sau dovedeste acest drept. – Câstiga + suf. -ator.
ceasornic, CEASÓRNIC, ceasornice, s.n. 1. Ceas (3). ♢ Ceasornic de pontaj = ceasornic special pus la poarta de intrare într-o uzina, întreprindere etc., care imprima pe fisele individuale momentul intrarii si iesirii muncitorilor. 2. (Bot.) Planta agatatoare cu flori albe, trandafirii si albastrii (Passiflora coerulea). - Din bg., scr. časovnik (modificat dupa ornic).
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
cenaclu, CENÁCLU, cenacluri, s.n. Grup de literati, de artisti etc. legati prin afinitati estetice, temperamentale, care au aspiratii, program estetic comun, uneori o publicatie proprie. ♦ Reunire periodica a unui asemenea grup. [Pl. si: cenacle] – Din fr. cénacle, lat. cenaculum.
central, CENTRÁL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se afla (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupa o pozitie principala, care constituie un nucleu în jurul caruia se grupeaza elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijeaza de la un centru. II. S.f. 1. Institutie, unitate economica care coordoneaza si controleaza activitatea si buna desfasurare a muncii într-o anumita ramura de activitate. ♦ (Si în sintagma centrala industriala) = (iesit din uz) unitate industriala caracteristica sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderi cu profil similar, institute de cercetare si proiectare si care coordona întreaga lor activitate. 2. Instalatie sau ansamblu de instalatii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectueaza o anumita operatie tehnologica centralizata etc. 3. Statie unde se efectueaza punerea în legatura a posturilor unei retele de electrocomunicatii. – Din fr. central, lat. centralis.
centralism, CENTRALÍSM s.n. Sistem de organizare administrativa, economica sau politica, potrivit caruia institutiile locale se afla (în orice problema) în subordinea institutiilor centrale si lucreaza dupa dispozitiile acestora. ♦ (Iesit din uz) Centralism democratic = principiu de baza propriu organizarii si activitatii partidelor comuniste si muncitoresti, care sustinea îmbinarea centralismului cu democratia, conducerea centralizata cu participarea membrilor colectivitatii. – Din fr. centralisme. Cf. rus. t e n t r a l i z m.
centumvir, CENTUMVÍR, centumviri, s.m. Membru al unui colegiu de judecatori format dintr-o suta de magistrati care judecau afacerile civile în vechea Roma. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-o colonie romana. – Din lat., fr. centumvir.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
cenuşăreasă, CENUSĂREÁSĂ, cenusarese, s.f. Personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata si chinuita de mama vitrega; fig. fata persecutata în familie, care munceste peste puteri. – Cenusar + suf. -easa.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
ceva, CEVÁ pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rau), care provoaca uimire, spaima etc. Asa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calitati. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnata, (cât de) putin. Sa fac si eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ♢ Expr. Mai ceva = mai de seama, mai frumos, mai bun sau mai rau, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, putin, cât mai (sau cât de) putin. ♦ (Repetat) Cât de cât, macar, (foarte) putin. – Ce + va.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chesonier, CHESONIÉR, chesonieri, s.m. Muncitor specializat în executarea lucrarilor la cheson (3). [Pr.: -ni-er] – Cheson + suf. -ier.
chinonic, CHINONÍC, chinonice, s.n. Cântare bisericeasca liturgica executata în timp ce se împartaseste preotul ce oficiaza slujba. – Din ngr. kinonikón [troparion] "[cântare] cântata în comun".
chinovie, CHINÓVIE, chinovii, s.f. Manastire în care calugarii au viata organizata în comun. [Acc. si: chinovíe] – Din sl. kinovija.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cifru, CÍFRU, cifruri, s.n. 1. Sistem de semne conventionale cu care se transmit comunicari secrete. 2. Combinatie de cifre sau de litere cu ajutorul careia se pot deschide unele broaste sau lacate cu închizatoare secreta. – Din fr. chiffre (refacut dupa cifra).
cimentist, CIMENTÍST, -Ă, cimentisti, -ste, s.m. si f. Muncitor într-o fabrica de ciment. – Ciment + suf. -ist.
ciuleandra, CIULEÁNDRA, s.f. art. Numele unui dans popular din Muntenia, cu ritm progresiv accelerat; melodie dupa care se executa acest dans. – Et. nec.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
codism, CODÍSM s.n. (Iesit din uz) Tendinta de negare a importantei teoriei revolutionare si a rolului conducator al partidului comunist în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. – Coada + suf. -ism. (dupa rus. hvostizm).
condor, CONDÓR, condori, s.m. Cel mai mare vultur, cu capul si cu gâtul golas, complet mut, care traieste în muntii Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. si: cóndor] – Din fr. condor.
confrerie, CONFRERÍE, confrerii, s.f. (Frantuzism) Asociatie constituita în scopuri religioase sau caritabile; p.ext. grupare de oameni cu pareri comune; confratie, confraternitate. – Din fr. confrérie.
curechi, CURÉCHI s.m. 1. (Reg.) Varza. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii si cu fructe achene prevazute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).
dactilologie, DACTILOLOGÍE s.f. Mijloc de comunicare între surdomuti prin semne conventionale facute cu degetele; dactilofazie. – Din fr. dactylologie.
dakotas, DAKÓTAS subst. Populatie amerindiana din America de Nord, care locuia în bazinul fluviului Missouri si în prerii pâna aproape de Muntii Stâncosi. – Cuv. fr.
dalmatic, DALMÁTIC, -Ă, dalmatici, -ce, adj. Care apartine Dalmatiei, privitor la aceasta regiune. ♢ Ţarm dalmatic = tarm format din patrunderea apelor marii printre culmile paralele cu linia litorala a unor regiuni muntoase; tarm de canale. – Din fr. dalmatique.
damnaţiune, DAMNAŢIÚNE, damnatiuni, s.f. (Livr.; în mitologia greco-romana si în religia crestina) Osândire la muncile infernului. [Pr.: -ti-u-. – Var.: damnátie s.f.] – Din fr. damnation, lat. damnatio, -onis.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
microsocial, MICROSOCIÁL, -Ă adj. nivel ~ = termen folosit în sociologie pentru a desemna grupurile mici (de munca, cercetare, conducere etc.) de desfasurare a activitatilor si relatiilor sociale. (< micro1- + social)
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dărăcitor, DĂRĂCITÓR, -OÁRE, daracitori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în daracit, care lucreaza la daracit. 2. S.n. Perie cu dinti rari de otel, folosita pentru daracit; darac. – Daraci + suf. -tor.
diaspora, DIÁSPORA s.f. 1. Totalitatea comunitatilor evreiesti dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului si alungarii populatiei de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granitelor tarii de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
microfon, MICROFÓN s. n. dispozitiv care transforma vibratiile sonore în oscilatii electrice, în radioteleviziune si în telecomunicatii. (< fr. microphone, germ. Mikrophon)
foraminifer, FORAMINIFÉR, foraminifere, s.n. (La pl.) Nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengatura protozoarelor, care au corpul învelit într-o cochilie calcaroasa, alcatuita din una sau mai multe camere comunicând între ele, si care traiesc în apele marine; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. ♦ (Adjectival; despre roci, straturi, formatii geologice etc.) Care contine foraminifere. – Din fr. foraminifères.
gaiţă, GÁIŢĂ1, gaite, s.f. 1. Pasare înrudita cu corbul, de marimea unei ciori, cu penajul brun-roscat, cu dungi albastre si negre pe aripi, cu coada neagra, care poate imita sunetele scoase de alte pasari (Garrulus glandarius). ♢ Gaita de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbeste mult si fara rost. [Pr.: ga-i-] – Cf. bg., scr. g a l i c a.
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galician, GALICIÁN, -Ă, galicieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Galiciei sau este originara de acolo. 2. S.f. Varianta a limbii portugheze vorbita în Galicia si scrisa cu ortografia spaniola (oficial) sau cu una comuna cu alte variante de portugheza. 3. Adj. Care apartine Galiciei sau populatiei ei, care se refera la Galicia sau la populatia ei. [Pr.: -ci-an] – Galicia (n.pr.) + suf. -an.
gamaglobulină, GAMAGLOBULÍNĂ, gamaglobuline, s.f. (Biol.) Proteina din plasma sangvina a persoanelor imune – Din fr. gammaglobuline.
garoafă, GAROÁFĂ, garoafe, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse si liniare, cu flori de culori diverse si cu miros specific, placut (Dianthus caryophyllus). ♢ Garoafa de câmp (sau salbatica) = garofita (2). Garoafa de munte = planta cu frunze lanceolate, cu flori placut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii (Dianthus superbus). – Din ngr. gharúfalo.
garofiţă, GAROFÍŢĂ, garofite, s.f. 1. Diminutiv al lui garoafa. 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si flori purpurii; garoafa de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Planta erbacee ornamentala cu tulpina ramificata, cu flori mari, rosii, albe sau pestrite (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofita de munte = planta erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofita Pietrei Craiului = planta erbacee a carei tulpina de 10-20 cm poarta o singura floare purpurie brazdata radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus). – Garoafa + suf. -ita.
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gaterist, GATERÍST, gateristi, s.m. Muncitor care lucreaza la gatere. – Gater + suf. -ist.
găină, GĂÍNĂ, gaini, s.f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ♢ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Cânta gaina în casa, se zice când într-o casnicie cuvântul hotarâtor îl are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.
găinuşă, GĂINÚSĂ, gainuse (gainusi), s.f. 1. Diminutiv al lui gaina. 2. Numele mai multor pasari salbatice de munte sau de balta. ♢ Gainusa de balta = pasare migratoare acvatica, cu penaj negru, cu o pata rosie de piele golasa în frunte si cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Closca-cu-Pui. 4. Carabus, corla. 5. (La pl.) Planta veninoasa cu tulpina lunga si subtire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Planta din familia rozaceelor cu tulpina scurta si cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -usa.
gălăţean, GĂLĂŢEÁN, -Ă, galateni, -e, s.m., s.f., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Galati. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Galati. 3. S.f. (La pl.) Planta ornamentala din familia primulaceelor, cu flori roz sau purpurii; primula (Primula obconica). – Galati (n. pr.) + suf. -ean.
gălăţeancă, GĂLĂŢEÁNCĂ, galatence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Galati. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Galati. – Galatean + suf. -ca.
gen, GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezinta un obiect, o fiinta, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obtinuta prin clasificarea creatiilor artistice dupa forma, stil, tema. ♢ Pictura de gen = pictura care înfatiseaza aspecte ale vietii de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare si care cuprind creatiile asemanatoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticala bazata pe distinctia dintre fiinte si obiecte, precum si dintre fiintele de sex masculin si cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematica, subordonata familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasa de obiecte care au note esentiale comune si cuprind cel putin doua specii. – Din lat. genus, -eris.
general, GENERÁL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie; spec. categorie filozofica reflectând trasaturile esentiale comune obiectelor dintr-o clasa. ♦ (Despre un fenomen sau o situatie) Care priveste pe toti, care cuprinde pe toti, la care participa toti (sau marea majoritate). 2. Care priveste ceva în ansamblu, în trasaturile fundamentale, care se ocupa în linii mari de ceva. ♢ Cultura generala = cultura bazata pe cunoasterea elementelor fundamentale ale creatiilor din diferite domenii ale stiintei si artei. ♢ Loc. adv. în general = în linii mari; fara referire la un caz anumit. 3. Care se întâmpla, care exista pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte larga sau totul. 4. Care are toata raspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o institutie, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.
generaliza, GENERALIZÁ, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetica mai multor situatii particulare care au unele trasaturi comune; a extinde mintal însusirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor si fenomenelor din clasa respectiva. 2. Tranz. si refl. A face sa fie sau a deveni general2; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fara temei) o întâmplare, o situatie ca fiind generala. – Din fr. généraliser.
generaţie, GENERÁŢIE, generatii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi vârsta. ♢ Expr. Din generatie în generatie = din tata în fiu; de la o epoca la alta (pâna la noi). ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut în acelasi an. 3. (în sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
generozitate, GENEROZITÁTE s.f. Calitatea omului generos; marinimie; darnicie, munificenta. – Din fr. générosité.
genţianacee, GENŢIANACÉE, gentianacee.s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee cu frunze alterne sau opuse si flori solitare sau în buchet, raspândite mai ales în zona muntoasa (alpina); (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. gentianacées.
genunchieră, GENUNCHIÉRĂ, genunchiere, s.f. împletitura de lâna, de bumbac, bandaj special etc. cu care se acopera genunchiul (1) pentru a-l proteja (la sport sau la anumite munci). [Pr.: -chi-e-] – Genunchi + suf. -iera.
geometric, GEOMÉTRIC, -Ă, geometrici, -ce, adj. 1. Care apartine geometriei, privitor la geometrie. ♢ Loc geometric = totalitatea punctelor dintr-un spatiu definite printr-o proprietate comuna. Medie geometrica = radacina patrata extrasa din produsul a doua numere. Desen geometric = desen executat fara a tine seama de perspectiva. 2. Care are forma figurilor din geometrie; regulat; schematic. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géométrique, lat. geometricus.
geosinclinal, GEOSINCLINÁL, geosinclinale, s.n. Regiune mobila a scoartei terestre care sufera, în cursul timpului geologic, o scufundare intensa, însotita de manifestari vulcanice si de acumulare a unor serii de depozite sedimentare de mare grosime, transformându-se ulterior într-un lant muntos cutat, ca urmare a miscarilor tectonice. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géosynclinal.
ghelir, GHELÍR, gheliruri, s.n. (Turcism înv.) Câstig obtinut fara munca. – Din tc. gelir.
ghetră, GHÉTRĂ, ghetre, s.f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acopera glezna si partea de deasupra a încaltamintei barbatesti. 2. Fâsie de piele care serveste la protectia gleznei muncitorilor metalurgisti, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.
gintă, GÍNTĂ, ginti, s.f. Grup de oameni care provin dintr-un stramos comun, formând unitatea (4) de productie fundamentala a comunei primitive; forma de organizare sociala proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ♢ (Jur.) Dreptul gintilor = dreptul international. – Din lat. gens, -ntis.
giurgiuvean, GIURGIUVEÁN, -Ă, giurgiuveni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Giurgiu. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Giurgiu. – Giurgiu (n. pr.) + suf. -ean.
giurgiuveancă, GIURGIUVEÁNCĂ, giurgiuvence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Giurgiu. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Giurgiu. – Giurgiuvean + suf. -ca.
glăsuire, GLĂSUÍRE, glasuiri, s.f. Actiunea de a glasui si rezultatul ei. ♦ Loc. adv. Într-o glasuire = cu totii; de comun acord. – V. glasui.
metaeducaţie, METAEDUCÁŢIE s. f. pregatire educativa necesara omului contemporan în vederea însusirii deprinderilor de a utiliza atât cantitatea de informatie tehnico-stiintifica si culturala, cât si sistemele de comunicare si de documentare existente. (< meta- + educatie)
gornic, GÓRNIC, gornici, s.m. (Reg.) 1. Padurar, pândar. 2. (Entom.) Croitor. – Probabil din sl. •gorĩnikŭ (< gora "munte, padure").
gospodărie, GOSPODĂRÍE, gospodarii, s.f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, îndeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa1. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (înrudite) care o locuiesc, traind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreuna, având buget comun si valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.
gotcan, GOTCÁN, gotcani, s.m. (Ornit.; reg.) Cocos-de-munte. – Gotca + suf. -an.
gotcă, GÓTCĂ, gotce, s.f. (Reg.) Femeiusca cocosului-de-munte; gaina-salbatica. ♢ Rosu ca (sau cum e) gotca sau rosu gotca = foarte rosu. – Din ucr. gotka.
mesaj, MESÁJ s. n. 1. informatie, comunicare; stire, veste. ♢ comunicare telefonica la biroul postal, care este transmisa destinatarului pe cale postala. 2. comunicare oficiala adresata de seful statului catre armata, catre popor etc. ♢ forma de comunicare larg uzitata la nivelul sefilor de state si de guverne, prin care se exprima puncte de vedere sau propuneri privind solutionarea unor probleme importante si de actualitate ale relatiilor internationale. 3. încarcatura de idei si de sentimente, de semnificatii si de atitudini a unei opere de arta. 4. ~ genetic = cantitatea de informatii din moleculele acidului ribonucleic ale unui organism. 5. (cib.) lot de informatii formând un tot inteligibil sau exploatabil si transmis deodata. (< fr. message)
gradaţie, GRADÁŢIE, gradatii, s.f. 1. Crestere sau descrestere treptata, progresiva, înaintare succesiva (a unui proces, a unui fenomen, a unei actiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se gasesc pe suportul unui instrument de masura cu scari gradate. 3. Figura de stil constând în trecerea treptata, ascendenta sau descendenta, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptata de la o nuanta la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se afla un salariat în cadrul gradului sau, acordata pe baza vechimii în serviciu si a aportului în munca; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecareia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.
gratificaţie, GRATIFICÁŢIE, gratificatii, s.f. Recompensa baneasca ce se acorda unui angajat peste salariul obisnuit, de obicei la sfârsitul anului, pentru îndeplinirea în bune conditii a sarcinilor de munca. – Din fr. gratification, lat. gratificatio.
grădină, GRĂDÍNĂ, gradini, s.f. 1. Suprafata de teren arabil, de obicei îngradita, pe care se cultiva legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obtinerii unor produse; gradinarie. ♢ Expr. O gradina de om = om placut, simpatic. 2. Suprafata de teren plantata (si amenajata cu alei, banci etc.) care serveste ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ♢ Gradina botanica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentarii si studierii) colectii de plante vii. Gradina zoologica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pamântului. ♦ Gradina de vara = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Gradina de copii = gradinita (de copii). Gradina sezoniera = gradina de copii care functioneaza în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.
greabăn, GREÁBĂN, grebene (grebeni), s.n. (m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situata între gât si spinare. ♦ P. anal. Coama a unui munte. – Din sl. grebeni "pieptene".
grefă, GRÉFĂ1, grefe, s.f. Serviciu din cadrul unei instante judecatoresti, care întocmeste, pastreaza, comunica etc. actele de procedura. – Din fr. greffe.
grefier, GREFIÉR, grefieri, s.m. Functionar judecatoresc însarcinat cu înregistrarea dezbaterilor instantei, cu redactarea hotarârilor, cu întocmirea, pastrarea si comunicarea actelor de procedura [Pr.: -fi-er] – Din fr. greffier.
gresor, GRESÓR, (1) gresoare, s.n., (2) gresori, s.m. 1. S.n. Dispozitiv al unei masini care serveste la gresaj; ungator. 2. S.m. Muncitor care efectueaza operatii de gresare. – Din fr. graisseur.
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
grohotiş, GROHOTÍS, grohotisuri, s.n. Îngramadire de bucati de roca colturoase, de dimensiuni variabile, rezultate din dezagregarea stâncilor si pravalite din munti sau aduse de ghetari; p. ext. roca sedimentara formata din acest material. ♦ Loc, teren acoperit cu acest material. – Grohot + suf. -is.
grozav, GROZÁV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care produce groaza (prin aspect, manifestari, consecinte); groaznic, îngrozitor. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens, de mare. Vânt grozav. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... 3. Care iese cu totul din comun prin calitatile sale; remarcabil; exceptional. ♢ Expr. A se crede grozav = a avea o parere exagerat de buna despre sine. ♦ Curajos. ♢ Expr. (Substantivat) A face pe grozavul = a se lauda, a se mândri (în mod nejustificat) cu calitatile sale, a se grozavi. – Din bg. grozav.
grozăvenie, GROZĂVÉNIE, grozavenii, s.f. (Pop. si fam.) 1. Faptul de a fi groaznic; aspect groaznic, situatie groaznica. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta înfricosatoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavie. 5. Fig. Numar, cantitate mare; multime (de...). – Grozav + suf. -enie.
memorand, MEMORÁND s. n. jumatate dintr-o hârtie de scrisoare, pentru scurte comunicari. (< fr. mémorandum)
grozăvie, GROZĂVÍE, grozavii, s.f. 1. Faptul de a fi groaznic, de a inspira groaza; fapta, situatie, întâmplare îngrozitoare; oroare, urgie. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta îngrozitoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavenie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavenie. – Grozav + suf. -ie.
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
grupă, GRÚPĂ, grupe, s.f. 1. Colectiv restrâns de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativa dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mica subunitate militara de instructie si de lupta. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (în stiinte) care cuprinde elemente cu trasaturi comune. ♢ Grupa sangvina = fiecare dintre categoriile de clasificare a sângelui, întemeiata pe ansamblul de caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subîmpartirile care rezulta din asezarea elementelor chimice în sistemul periodic, grupând elementele cu proprietati înrudite. – Din fr. groupe.
gunoi, GUNOÍ2, gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrasa pamântul cu gunoi1 (2). 2. Tranz. si refl. (Despre pasari) A-si depune excrementele (murdarind ceva). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A slabi extrem de mult (de boala, de munca). – Din gunoi1.
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
gurgui, GURGÚI, gurguie, s.n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsa cu nojite. 2. Partea mai strâmta, în forma de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. g u r g u l i o "beregata".
hai, HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprima un îndemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprima ideea unei înaintari încete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
hait, HAIT2, haituri, s.n. (Reg.) Iaz artificial creat prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor de munte; barajul cu care se deschide sau se închide acest iaz pentru a da drumul plutelor; p. ext. unda de apa care duce plutele. – Din ucr. hat'.
halor, HALÓR, halori, s.m. (Mar.) Muncitor care lucreaza la halajul navelor. – Din fr. haleur.
ham, HAM2, hamuri, s.n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhama calul sau alte animale (de tractiune) la un vehicul. ♢ Gura de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul si gâtul calului si din cele doua sleauri. ♢ Expr. A trage în (sau la) ham = a trai o viata grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepozitii) Tractiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.
hamal, HAMÁL, hamali, s.m. Muncitor care transporta poveri (în porturi si în gari). ♢ Expr. (A munci) ca un hamal = (a munci) din greu, pâna la istovire. – Din tc. hamal.
hamalâc, HAMALÂC s.n. 1. (Înv.) Meseria hamalului; munca de hamal. 2. Fig. Munca grea, istovitoare. – Din tc. hamallik.
handicap, HANDICÁP, handicapuri, s.n. 1. (Sport) Punctaj acordat unui concurent mai slab. ♦ Totalitatea punctelor cu care o echipa a fost pusa în inferioritate de echipa adversa. 2. Fig. Greutate, piedica intervenita în munca cuiva. 3. Deficienta senzoriala, motorie, mintala sau orice alta infirmitate a unei persoane. – Din engl., fr. handicap.
hangan, HANGÁN, hangani, s.m. Soi de porumb de munte cu stiuletele mare si cu bobul galben-roscat. – Din n. pr. Hangu.
megafon, MEGAFÓN s. n. 1. difuzor de mare intensitate sonora. 2. cornet acustic mare pentru comunicari si ordine la distanta. (< fr. mégaphone)
harnic, HÁRNIC, -Ă, harnici, -ce, adj. Care munceste mult si cu râvna, care lucreaza iute si cu spor; vrednic, muncitor, activ, sârguincios, sârguitor. ♦ (Pop.) Capabil, destoinic. – Din sl. •harĩnŭ.
mediu, MÉDIU1 s. n. 1. natura, spatiul înconjurator în care se afla o fiinta, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afecteaza viata si dezvoltarea organismelor. ♢ orice substanta în care se produce sau se propaga un fenomen. o ~ de cultura = solutie nutritiva sterilizata, pentru înmultirea microbilor în laborator. 2. substanta care poate fi strabatura de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde ca poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)
hărnici, HĂRNICÍ, harnicesc, vb. IV. 1. Refl. A se arata harnic, a se face, a deveni harnic, sârguincios. 2. Tranz. A stimula, a îndemna la lucru. 3. Intranz. A lucra cu zel, a munci cu harnicie. – Din harnic.
hărnicie, HĂRNICÍE s.f. Zel în munca, spor la lucru; sârguinta, vrednicie; destoinicie. – Harnic + suf. -ie.
mediocru, MEDIÓCRU, -Ă adj. 1. comun, obisnuit; mijlociu. 2. cu capacitati intelectuale reduse, fara valoare. (< fr. médiocre, lat. mediocris)
hăţiş, HĂŢÍS, hatisuri, s.n. Loc plin cu maracini, cu arbusti spinosi etc., desis greu de strabatut; padure mica foarte deasa, cu multi lastari tineri si arbusti; sihla. ♦ Carare prin padurile de munte. – Et. nec.
mediatic, MEDIÁTIC, -Ă I. adj. referitor la mediatica. II. s. f. utilizarea informaticii în tehnicile de comunicare. (< fr. médiatique)
maxitaxi, MAXI-TÁXI s. n. mijloc de transport în comun de tip taxi, mare, cu 16 locuri. (< fr., engl. maxi-taxi)
hemolizină, HEMOLIZÍNĂ, hemolizine, s.f. Substanta de origine vegetala, animala sau de natura imuna, caracterizata prin proprietatea de a descompune si dizolva globulele rosii, eliberând hemoglobina. – Din fr. hémolysine.
hercinic, HERCÍNIC, -Ă, hercinici, -ce, adj. (În sintagma) Orogeneza hercinica = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei pamântului manifestate din devonian pâna în permian, în urma carora s-au format o serie de munti. ♦ Care s-a format prin (sau în) orogeneza hercinica. – Cf. fr. h e r c y n i e n.
matriarhat, MATRIARHÁT s. n. forma de viata sociala în dezvoltarea comunei primitive în care filiatia se stabileste matriliniar. (< germ. Matriarchat, fr. matriarcat)
maşinist, MASINÍST, -Ă s. m. f. 1. muncitor care conduce o masina (1); mecanic. 2. tehnician care executa schimbarea decorurilor, aprinde si stinge luminile într-un teatru etc. (< fr. machiniste, germ. Machinist)
massmedia, MASS-MÉDIA s. n. pl. totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masa a informatiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicatii, disc, magnetofon). (< engl., fr. mass media)
masiv, MASÍV, -Ă I. adj. 1. care constituie o masa compacta, densa. 2. solid; voluminos, mare; (p. ext.) impresionant. 3. în cantitate mare, amplu. II. s. n. 1. ansamblu de culmi muntoase si deluroase care formeaza o unitate de relief. 2. arboret în care coroanele arborilor se ating. ♢ grup de paduri de acelasi fel. 3. morman, gramada mare. (< fr. massif, germ. Massiv)
delict, DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepseste cu închisoare, munca silnica, amenda etc. V. contraventie, infractiune, crima. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege si sanctionat printr-o pedeapsa corectionala. [< lat. delictum, cf. fr. délit].
hinterland, HÍNTERLAND, hinterlanduri, s.n. 1. Regiune relativ rigida din punct de vedere tectonic, situata în spatele unui sistem muntos cutat. 2. Teritoriu care graviteaza spre un centru economic. 3. Regiune învecinata cu un teritoriu ocupat, folosita ca baza a unor actiuni expansioniste; p. ext. coloniile si tarile dependente de metropola. – Din germ. Hinterland.
marxismleninism, MARXISM-LENINÍSM s. n. conceptia despre lume si viata, ideologia revolutionara a clasei muncitoare si a partidului sau comunist, elaborata de K. Marx si F. Engels si dezvoltata de V. I. Lenin în noile conditii istorice. (< rus. marksizm-leninizm)
maronit, MARONÍT s. m. crestin din Siria si Liban, apartinând unei comunitati fundate în sec. V de calugarul Maron. (< fr. maronite)
homocentru, HOMOCÉNTRU, homocentre, s.n. (Mat.) Centru comun mai multor cercuri. [Var.: omocéntru s.n.] – Din fr. homocentre.
homunculus, HOMÚNCULUS, homunculusi, s.m. Omulet artificial pe care alchimistii pretindeau ca au reusit sa-l fabrice; p. ext. om foarte mic de statura, nedezvoltat, pipernicit. – Din lat. homunculus, fr. homuncule.
marghilă, MARGHÍLĂ s. f. movilite emisferice de pe suprafetele orizontale superioare din regiunile muntoase. (< fr. margouillis)
hotar, HOTÁR, hotare, s.n. 1. Linie de demarcatie care desparte o tara de alta; frontiera, granita. ♢ Piatra de hotar = piatra, stâlp prin care se indica un hotar. ♦ Linie care desparte o proprietate de alta sau o asezare de alta. 2. Fig. Limita, margine, capat, sfârsit. 3. Mosie, proprietate (mare); p. ext. regiune, tara. ♦ (Reg.) Teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune. – Din magh. határ.
marconigramă, MARCONIGRÁMĂ s. f. radiocomunicare telegrafica (transatlantica), în sistemul Marconi. (< engl. marconigram)
hulă, HÚLĂ3, hule, s.f. (Reg.) Surpatura de munte sau de deal; p. ext. drum printr-o scobitura de deal; drum care urca pe o coasta foarte piezisa. – Et. nec.
marcă, MÁRCĂ2 s. f. 1. semn distinctiv, inscriptie etc. care se aplica pe un obiect, pe o marfa etc. ♢ tip, model de fabricatie. o de ~ = a) (despre produse) de calitate; b) (despre oameni) important, celebru. 2. trasatura specifica; particularitate. ♢ caracteristica a unei categorii sau unitati gramaticale. 3. fisa cu numar de ordine cu care muncitorii îsi marcheaza prezenta la lucru. 4. sina vopsita în alb care arata punctul de intersectie a doua linii ferate. 5. (inform.) numar, cuvânt asociat unei instructiuni care o deosebeste de celelate instructiuni ale programului. (< ngr. marca, fr. marque, rus. marka)
hunedorean, HUNEDOREÁN, -Ă, hunedoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Hunedoara. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Hunedoara. – Hunedoara (n. pr.) + suf. -ean.
hunedoreancă, HUNEDOREÁNCĂ, hunedorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Hunedoara. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Hunedoara. – Hunedorean + suf. -ca.
huţan, HUŢÁN, -Ă, hutani, -e, adj., s.m. si f. (Reg.) 1. Adj. Hutanesc. ♢ Cal hutan = cal de munte foarte rezistent, raspândit în nordul Moldovei. 2. S.m. si f. Hutul. – Hut[ul] + suf. -an.
huţul, HUŢÚL, -Ă, hutuli, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie slava din regiunea muntoasa de la izvoarele Siretului si Ceremusului si care vorbeste un dialect ucrainean; hutan (2). 2. Adj. Care apartine hutulilor (1), privitor la hutuli. – Din ucr. hucul.
marcaj, MARCÁJ s. n. 1. semn distinctiv, de recunoastere, pe un lucru. 2. mijloc de semnalizare rutiera pe drumurile publice modernizate, prin aplicarea cu vopsea a unor semne pe suprafata caii rutiere, pe borduri etc.; semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stânci, pe tablite; totalitatea acestor semne. 3. actiunea de a marca (4). o tabela de ~ = tabela pe care se afiseaza scorul într-o competitie sportiva. (< fr. marquage)
ochi, ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s.m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale vederii, de forma globulara, sticloase, asezate simetric în partea din fata a capului omului si a unor animale; globul împreuna cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ♢ Loc. adv. Vazând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închisi = a) fara discernamânt; b) pe dinafara, pe de rost; foarte usor, fara dificultati. ♢ Expr. (A fi) numai ochi (si urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi usor, nelinistit; a dormi iepureste. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, pâna la departari foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însusi, a fi de fata la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea pareri proprii, a judeca prin prisma altuia. A pazi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a pazi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atentie. A arata (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), facând o miscare usoara a ochilor în directia voita. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii dupa cineva (sau dupa ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i placea foarte mult cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi sa vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau rai) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte suparat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neasteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îti iese întâmplator în cale; a zari. A-si vedea visul cu ochii = a-si vedea realizata o dorinta. E cu ochi si cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-si) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o arma) la ochi sau a lua la ochi = a tinti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea banuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i placea cineva sau ceva; a pune sub observatie, a urmari. A face un lucru cu ochii închisi = a face un lucru foarte usor, fara dificultate, fara ezitare. Între patru ochi = fara martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la faina si cu altul la slanina, se spune despre cel care: a) se uita crucis sau b) râvneste la doua lucruri deodata. (Munceste, lucreaza, alearga, se fereste, fuge etc. de ceva) de-si scoate ochii = (munceste, lucreaza etc.) cât poate, din rasputeri. 2. Facultatea de a vedea, simtul vazului, vedere; privire, uitatura. ♢ Loc. adv. Cu ochi pierduti = cu privirea neconcentrata, privind în gol; în extaz. Sub ochii nostri = a) sub privirea noastra; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = dupa parerea cuiva, dupa aprecierea cuiva, în constiinta cuiva; în fata cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de forma, pentru a salva aparentele. ♢ Expr. A privi cu ochi de piatra = a privi nepasator, rece, înmarmurit. A avea ochi = a se arata priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A masura (sau a judeca, a pretui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximatie, cu privirea, însusirea unui obiect sau a unei fiinte; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpara) pe ochi = a vinde (sau a cumpara) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a tine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiti) cu ochii = a mânca cu mare pofta; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice directie, fara tinta, aiurea. ♦ Fig. Putere de patrundere, discernamânt; judecata, ratiune. 3. (La pl.) Obraz, fata. ♢ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrazneala, fatis, fara crutare. II. P.anal. 1. S.n. Fiecare dintre spatiile libere ale unei ferestre, în care se monteaza geamurile; panou de sticla care închide fiecare dintre aceste spatii. ♦ Mica deschizatura închisa cu sticla, facuta într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încaperi. ♢ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea si aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încaperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S.n. Portiune de loc, în forma circulara, acoperita cu altceva (apa, nisip, zapada etc.) decât mediul înconjurator. 3. S.n. Întindere de apa în forma circulara, în regiuni mlastinoase, marginita cu papura; loc unde se aduna si stagneaza apa. ♦ Vârtej de apa, bulboana; copca. 4. S.n. si m. Orificiu facut într-o pânza de nava, plasa, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoara, o frânghie, un cablu; ochet. ♦ Bucla formata prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecuta cu un capat prin îndoitura; lat. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor tesaturi, ale unor plase etc.; golul împreuna cu firele care îl marginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lant; za. 5. S.n. Orificiu circular situat pe partea superioara a unei masini de gatit, pe care se asaza vasele pentru a le pune în contact direct cu flacara. 6. S.n. (Mai ales la pl.) Mâncare facuta din oua prajite în tigaie sau fierte fara coaja, astfel ca galbenusul sa ramâna întreg (cu albusul coagulat în jurul lui). 7. S.m. Complex de muguri existent pe nod la vita de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S.n. Despartitura într-o magazie, într-un hambar etc.; boxa. 9. S.n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada paunului. 10. S.n. Particula rotunda de grasime care pluteste pe suprafata unui lichid. 11. S.m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se foloseste în special la aparatele de receptie radiofonica sau radiotelegrafica, ca sa arate în ce masura este realizat acordul pe lungimea de unda dorita; indicator de acord.12. S.m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, carti de joc etc. 13. S.n. Fig. Pata de lumina, licarire, punct stralucitor. III. S.m. Compuse: ochi-de-pisica = a) disc de sticla sau de material plastic (montat într-o garnitura de metal) care reflecta razele de lumina proiectate asupra lui si care este folosit ca piesa de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe sosele; b) varietate de minerale care, slefuite într-un anumit mod, capata o luminozitate neobisnuita; ochi-de-ciclop = fereastra speciala care separa acustic încaperile unui studio, permitând însa o vizibilitate buna; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescente mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) planta erbacee cu flori mici albastre si cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) planta erbacee cu tulpina ramificata si cu florile dispuse în forma de spice (Plantago indica); ochii-pasaruicii = planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori albastre, albe sau rosii (Myosotis palustris); b) nu-ma-uita; ochiul-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze mici în forma de rozeta, acoperite cu peri albi matasosi, cu flori albastre, rar albe, placut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mica planta erbacee cu frunze paroase si cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-soricelului = a) mica planta erbacee cu tulpini rosietice, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-ma-uita; ochiul-soarelui = vanilie salbatica; ochiul-paunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemanatoare cu cele de pe coada paunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelatia Taurului. – Lat. oc(u)lus.
manufactură, MANUFACTÚRĂ s. f. 1. forma de productie industriala, bazata pe predominarea muncii manuale, pe diviziunea muncii în cadrul atelierului. 2. întreprindere corespunzatoare acestei forme de productie. 3. produs obtinut prin prelucrarea (manuala) a unor materii prime. (< fr. manufacture, germ. Manufaktur)
manual, MANUÁL, -Ă I. adj. 1. de mâna, facut cu mâna. 2. care munceste cu mâinile. II. s. n. 1. carte de scoala care contine o prezentare succinta a notiunilor unei discipline. 2. claviatura, ansamblu al claviaturilor la instrumentele cu taste (orga, clavecin), la care se cânta cu mâinile. (< fr. manuel, lat. manualis, it. manuale)
idiotip, IDIOTÍP, idiotipuri, s.n. (Biol.) 1. Totalitate a materialului genetic din celula. 2. Genotip. 3. Constituent determinant antigenic situat în regiunea variabila a moleculei de imunoglobulina. [Pr.: -di-o-] – Din engl. idiotipe.
ieftin, IÉFTIN, -Ă, ieftini, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care are un pret (relativ) mic, care nu costa scump; convenabil. ♢ Expr. (Adverbial) A scapa ieftin = a scapa dintr-o situatie dificila fara urmari serioase sau neplaceri (prea mari). 2. Fig. Lipsit de originalitate; comun, banal; trivial. Gluma ieftina. [Var.: iéften, -a adj.] – Din ngr. efthinós.
ienupăr, IENÚPĂR, ienuperi, s.m. Arbust rasinos, foarte ramificat, cu frunzele totdeauna verzi, în forma de ace, si cu fructele de culoare neagra-albastruie; jneapan (2) (Juniperus communis). – Lat. juniperus.
ieşean, IESEÁN, -Ă, ieseni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Iasi. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Iasi. – Iasi (n. pr.) + suf. -ean.
ieşeancă, IESEÁNCĂ, iesence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Iasi. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Iasi. – Iesean + suf. -ca.
iezer, IÉZER, iezere, s.n. Lac adânc (de munte). – Din sl. jezerŭ.
manoperă, MANÓPERĂ s. f. 1. cantitatea de munca (manuala) necesara pentru efectuarea unei lucrari; remuneratia cuvenita pentru aceasta munca. 2. (fig.) uneltire, intriga. (dupa fr. monoeuvre, lat. manopera)
manipulator, MANIPULATÓR, -OÁRE I. s. m. f. manipulant. II. s. n. 1. dispozitiv pentru apucarea si manipularea lingourilor sau a altor semifabricate calde într-o uzina. 2. aparat pentru stabilirea si întreruperea circuitului la aparatele de telecomunicatii. 3. comutator electric comandat prin pedala. (< fr. manipulateur)
manipula, MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influentare psihica, un grup uman, o comunitate sau o masa de oameni la actiuni al caror scop apartine unei vointe straine de interesele lor; a influenta opinia publica prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)
imblocaţie, IMBLOCÁŢIE, imblocatii, s.f. Mod de îngropare a celor excomunicati, prin acoperirea lor cu pamânt si cu pietre, în mijlocul unui câmp. – Din fr. imblocation.
imparipenat, IMPARIPENÁT, -Ă, imparipenati, -te, adj. (Despre frunzele compuse) Care prezinta perechi de frunzulite de o parte si de alta a unui ax comun, iar în vârf o frunzulita nepereche. – Din fr. imparipenné.
imperial, IMPERIÁL, -Ă, imperiali, -e, adj., s.f. I. Adj. Care apartine împaratului sau imperiului, care se refera la împarat sau la imperiu; împaratesc. II. S.f. Etaj (acoperit) al unor vehicule de transport în comun. [Pr.: -ri-al] – Din fr. impérial, lat. imperialis.
imposibil, IMPOSÍBIL, -Ă, imposibili, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care nu e posibil, care nu se poate îndeplini; irealizabil. ♦ Extrem de greu, de dificil. O munca imposibila. ♦ (Fam.; despre oameni) Nesuferit, insuportabil. 2. S.n. Ceea ce este (aproape) cu neputinta de realizat. ♢ Expr. A face imposibilul = a face tot ceea ce îi sta în putinta pentru a realiza ceva. ♦ (Adverbial) Cu neputinta, nici într-un caz, cu nici un pret. – Din fr. impossible, lat. impossibilis.
imprima, IMPRIMÁ, imprím, vb. I. Tranz. 1. A face, a lasa urme prin apasare, deformare etc.; a întipari. ♦ A înregistra sunete pe o banda, pe un disc etc. 2. A tipari. ♦ A aplica, a fixa pe o tesatura desene colorate. 3. Fig. A comunica; a transmite. ♦ A impune, a determina. – Din fr. imprimer.
imun, IMÚN, -Ă, imuni, -e, adj. Care prezinta imunitate; care nu poate contracta o anumita boala infectioasa. – Din fr. immun, lat. immunis.
imund, IMÚND, -Ă, imunzi, -de, adj. (Livr.; adesea fig.) Foarte murdar; dezgustator la înfatisare. – Din fr. immonde, lat. immundus.
imundicitate, IMUNDICITÁTE s.f. (Livr.; adesea fig.) Murdarie foarte mare; imunditie. – Din fr. immondicité.
imundiţie, IMUNDÍŢIE s.f. (Livr.; adesea fig.) Murdarie foarte mare; imundicitate. – Din it. immondizia.
imunitar, IMUNITÁR, -Ă, imunitari, -e, adj. (Biol.) Cu caracter de imunitate. – Din fr. immunitaire.
imunitate, IMUNITÁTE s.f. 1. Rezistenta a organismului fata de actiunea microbilor patogeni sau a produsilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievala) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stapânilor de pamânt de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fara amestecul reprezentantilor puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucura unele categorii de persoane. ♢ Imunitate parlamentara = situatie de care se bucura membrii unei adunari legislative de a nu putea fi urmariti sau arestati fara aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatica = inviolabilitate juridica de care se bucura reprezentantii diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.
imunitate, IMUNITÁTE, imunitati, s.f. 1. Rezistenta organismului fata de anumite infectii microbiene si fata de otravuri. 2. Stare de care se bucura o persoana, în temeiul unei reguli de drept, de a beneficia de anumite prerogative. – Fr. immunité, (lat. lit. immunitas, -atis.
imuniza, IMUNIZÁ, imunizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sau a deveni imun în urma unui tratament sau prin faptul ca a avut în trecut aceeasi boala la care este expus în prezent. – Din fr. immuniser.
imunizant, IMUNIZÁNT, -Ă, imunizanti, -te, adj. Care imunizeaza. – Din fr. immunisant.
imunizare, IMUNIZÁRE, imunizari, s.f. Actiunea de a (se) imuniza si rezultatul ei. – V. imuniza.
imunizat, IMUNIZÁT, -Ă, imunizati, -te, adj. Care a devenit imun. – V. imuniza.
imunochimic, IMUNOCHÍMIC, -Ă, imunochimici, -ce, adj. Privitor la imunochimie, de imunochimie. – Din engl. immunochemical.
imunochimie, IMUNOCHIMÍE s.f. Domeniu interdisciplinar care studiaza din punct de vedere chimic componentele celulelor microbiene ale plantelor si animalelor capabile sa participe la procesele imunitare. – Din fr. immunochimie. Cf. engl. i m m u n o c h e m i s t r y.
imunodepresiv, IMUNODEPRESÍV, -Ă, imunodepresivi, -e, adj. (Med.; despre substante, tratamente etc.) Care inhiba procesele imunogenetice; imunosupresiv. – Din fr. immunodépressif.
imunoelectroforeză, IMUNOELECTROFORÉZĂ s.f. (Med.) Adaptare a tehnicii electroforetice la studiile imunochimice. [Pr.: -no-e-] – Din engl. immunoelectrophoresis.
imunogen, IMUNOGÉN, -Ă, imunogeni, -e, adj. (Biol.; despre substante) Care are proprietatea de a da imunitate (1). – Din fr. immunogène.
imunogenetic, IMUNOGENÉTIC, -Ă, imunogenetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a geneticii care studiaza complexitatea proceselor de imunitate (1). 2. Adj. Care tine de imunogenetica (1). – Din fr. immunogénétique, engl. immunogenetic(s).
imunoglobulină, IMUNOGLOBULÍNĂ, imunoglobuline, s.f. (Biol.) Glicoproteida care are functie de anticorp. – Din engl. immunoglobulin.
imunologic, IMUNOLÓGIC, -Ă, imunologici, -ce, adj. (Biol.) Care apartine imunologiei, de imunologie. – Din fr. immunologique, engl. immunologic.
imunologie, IMUNOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care se ocupa cu studiul imunitatii (1). – Din fr. immunologie.
imunopatolog, IMUNOPATOLÓG, -Ă, imunopatologi, -ge, s.m. si f. Specialist în imunopatologie. – Din imunopatologie (derivat regresiv).
imunopatologie, IMUNOPATOLOGÍE s.f. Ramura a imunologiei care studiaza imunitatea (1) organismului în relatie cu boala. – Din engl. immunopathology.
imunoprofilaxie, IMUNOPROFILAXÍE, imunoprofilaxii, s.f. Prevenire a unei boli contagioase prin imunizare cu vaccinuri, seruri specifice etc. – Din fr. immunoprophylaxie.
imunosupresie, IMUNOSUPRÉSIE s.f. (Med.) Scadere sau diminuare a imunitatii (1) organismului dupa iradiere, droguri, toxine microbiene. – Din engl. immunosuppression.
imunosupresiv, IMUNOSUPRESÍV, -Ă, imunosupresivi, -e, adj. (Med.; despre substante, tratamente etc.) Care inhiba procesele imunogenetice; imunodepresiv. – Din engl. immunosuppressive.
imunoterapie, IMUNOTERAPÍE s.f. Metoda de tratament care consta în administrarea de seruri si vaccinuri care contin anticorpi specifici bolii respective. – Din fr. immunothérapie.
imunotransfuzie, IMUNOTRANSFÚZIE, imunotransfuzii, s.f. (Med.) Transfuzie de sânge recoltat de la donatori vaccinati în prealabil contra unor boli infectioase. – Din fr. immunotransfusion.
incomensurabil, INCOMENSURÁBIL, -Ă, incomensurabili, -e, adj. 1. Care nu poate fi masurat; foarte mare, nemasurat, nelimitat. ♦ Care nu poate fi evaluat, care este foarte valoros. 2. (Mat.; despre marimi) Care nu au o unitate de masura comuna, care sa se cuprinda de un numar întreg de ori în fiecare dintre ele. – Din fr. incommensurable.
incomunicabil, INCOMUNICÁBIL, -Ă, incomunicabili, -e, adj. 1. Care nu trebuie sau nu poate fi comunicat; intransmisibil. 2. (Rar) Inexprimabil. – Din fr. incommunicable.
incomunicabilitate, INCOMUNICÁBILITÁTE s.f. Însusirea sau starea de a fi incomunicabil. – Din fr. incommunicabilité.
indirect, INDIRÉCT, -Ă, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvânt de declaratie, caracterizat prin prezenta în numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrânge în chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care îndeplineste în fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.
individual, INDIVIDUÁL, -Ă, individuali, -e, adj. 1. Care este propriu unui individ; personal, specific. ♦ Care priveste sau apartine unui singur exemplar dintr-o categorie de lucruri sau de fiinte. 2. Care este executat de individ. Munca individuala. ♦ (Adverbial) În mod izolat, fiecare în parte, fiecare pentru sine. [Pr.: -du-al] – Din fr. individuel.
informaţie, INFORMÁŢIE, informatii, s.f. 1. Comunicare, veste, stire care pune pe cineva la curent cu o situatie. 2. Lamurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare si de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunostintele prealabile, cuprinse în semnificatia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicatie a unui instrument etc.). ♢ Teoria informatiei = teoria matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale canalelor de transmisie si ale instalatiilor de pastrare si de prelucrare a informatiilor. 4. (Biol.; în sintagma) Informatie genetica = totalitate a materialului genetic dintr-o celula capabila sa creeze secvente de aminoacizi care, la rândul lor, formeaza proteine active. – Din fr. information, lat. informatio.
inocula, INOCULÁ, inoculez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în organism o substanta, un ser, un vaccin pentru precizarea diagnosticului unei boli, experiente, imunizare etc. 2. Fig. A baga în mintea cuiva anumite conceptii, idei etc. [Var.: înoculá, vb. I] – Din fr. inoculer.
inovaţie, INOVÁŢIE, inovatii, s.f. Noutate, schimbare, prefacere. ♦ Rezolvare a unei probleme de tehnica sau de organizare a muncii cu scopul îmbunatatirii (productivitatii) muncii, perfectionarii tehnice sau rationalizarii solutiilor aplicate. [Var.: (înv.) inovatiúne s.f.] – Din fr. innovation, lat. innovatio, -onis.
intelectualitate, INTELECTUALITÁTE, intelectualitati, s.f. 1. Categorie sociala neomogena formata din oameni pentru care munca intelectuala reprezinta sursa principala de existenta. 2. Totalitatea intelectualilor; multime de intelectuali; inteligenta (2). [Pr.: -tu-a-] – Din fr. intellectualité, germ. Intellektualität.
intensitate, INTENSITÁTE, intensitati, s.f. 1. Însusirea de a fi intens; grad de tarie, de putere, de forta. 2. (Fiz.) Valoarea anumitor marimi. ♢ (Fon.) Accent de intensitate = accent caracterizat prin forta mecanica cu care se rosteste un sunet. 3. (Ec.; în sintagma) Intensitatea muncii = gradul de încordare al muncii, caruia îi corespunde un anumit consum de energie musculara si nervoasa a lucratorului. – Din fr. intensité.
intercomunal, INTERCOMUNÁL, -Ă, intercomunali, -e, adj. Referitor la mai multe comune; dintre mai multe comune. – Din fr. intercommunal.
intercomunicaţie, INTERCOMUNICÁŢIE s.f. Comunicatie între doua sau mai multe puncte; conexiune. ♦ Conversatie între doi sau mai multi interlocutori. – Din fr. intercommunication.
interfaţă, INTERFÁŢĂ2, interfete, s.f. (Electron.) Dispozitiv care converteste semnalele electronice în asa fel, încât doua aparate sau sisteme sa poata comunica între ele. – Din engl., fr. interface (dupa fata).
interfon, INTERFÓN, interfoane, s.n. Aparat de comunicare folosit în interiorul unui grup de cladiri, al unei cladiri sau al unui apartament. – Din fr. interphone.
interogaţie, INTEROGÁŢIE, interogatii, s.f. (Rar) Interogare. ♢ (În sintagma) Interogatie retorica = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebari, nu pentru a obtine raspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogatiúne s.f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.
intersecţie, INTERSÉCŢIE, intersectii, s.f. 1. Loc unde se încruciseaza doua drumuri; întretaiere. 2. (Mat.) Multimea punctelor comune a doua linii, a doua suprafete ori volume; totalitatea elementelor comune a doua multimi. – Din fr. intersection, lat. intersectio.
intracarpatic, INTRACARPÁTIC, -Ă, intracarpatici, -ce, adj. Situat în interiorul arcului muntilor Carpati. – Intra1-+carpatic.
intradermoreacţie, INTRADERMOREÁCŢIE, intradermoreactii, s.f. Reactie imuna folosita pentru stabilirea diagnosticului în bolile infectioase si pentru a cerceta susceptibilitatea organismului fata de agenti toxici, fata de antibiotice etc. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. intradermo-réaction.
intramontan, INTRAMONTÁN, -Ă, intramontani, -e, adj. (Despre depresiuni, regiuni, drumuri etc.) Care se afla înconjurat de munti, care are loc între munti. – Din germ. intramontan.
invalid, INVALÍD, -Ă, invalizi, -de, adj., s.m. si f. (Persoana) care are o infirmitate (din cauza careia este inapta de munca); infirm, mutilat, schilod. – Din fi. invalide, lat. invalidus.
iobag, IOBÁG, iobagi, s.m. Ţaran dependent de stapânul feudal, obligat sa faca acestuia prestatii în munca, în natura sau în bani si legat de pamânt (fara drept de stramutare); serb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.
iobăgi, IOBĂGÍ, iobagesc, vb. IV. Intranz. A face munca de iobag, a trai în stare de iobag. – Din iobag.
iobăgire, IOBĂGÍRE s.f. Actiunea de a iobagi si rezultatul ei; fel de a munci al omului aflat în stare de iobag. – V. iobagi.
iodler, IÓDLER, iodlere, s.n. Fel de a cânta specific locuitorilor de munte din Tirol, Bavaria si Elvetia, constând dintr-o serie de vocalize care trec frecvent de la registrul normal al vocii la cel de falset; cântec, melodie bazata pe asemenea vocalize. – Din germ. Jodler.
iov, IÓV, iovi, s.m. Specie de salcie care creste prin padurile de la munte (Salix capraea). [Var.: (rar) ióva, -e s.f.] – Cf. sl. i v a.
irenism, IRENÍSM s.n. Numele unei orientari teologice care sustine unificarea diferitelor confesiuni crestine pe baza a ceea ce au ele comun. – Din fr. irénisme.
isprăvnicel, ISPRĂVNICÉL, ispravnicei, s.m. Subaltern al vatafului care supraveghea munca argatilor unei mosii. – Ispravnic + suf. -el.
iţan, IŢÁN, itani, s.m. (Rar) Locuitor de la munte. – Ita + suf. -an.
maistru, MÁISTRU s. m. 1. muncitor cu calificare superioara într-o meserie etc. 2. instructor, îndrumator al instruirii practice a ucenicilor, elevilor sau muncitorilor tineri. (< germ. Meister)
împărtăşi, ÎMPĂRTĂSÍ, împartasesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Bis.) A da sau a lua împartasanie; a (se) cumineca, a (se) griji. 2. Tranz. A accepta punctul de vedere al cuiva, a fi de acord cu... 3. Tranz. A împarti cu cineva ceva; a avea parte de acelasi lucru ca si altcineva. ♦ Refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "din") A se face partas la ceva, a lua parte la ceva; a primi din..., a se înfrupta din... 4. Tranz. A comunica, a destainui cuiva un gând, o idee etc. – În + partas.
împărtăşire, ÎMPĂRTĂSÍRE, împartasiri, s.f. Actiunea de a (se) împartasi si rezultatul ei; cuminecare; comunicare, destainuire. – V. împartasi.
împărţi, ÎMPĂRŢÍ, împárt, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) separa în parti, a (se) desparti în grupuri; a (se) diviza, a (se) divide. ♦ Tranz. (Rar) A clasifica. ♦ Tranz. (Aritm.) A efectua operatia de împartire a unui numar prin altul, a face o împartire. 2. Tranz. A da mai multor persoane câte (o parte din) ceva; a repartiza, a distribui. ♢ Expr. A nu avea ce împarti sau a nu avea nimic de împartit (cu cineva) = a nu avea nici o legatura, nimic comun (cu cineva). ♦ Refl. A se raspândi, a se împrastia. 3. Tranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A împartasi ceva cu cineva. – Lat. impartire.
închide, ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A misca (din balamale) o usa, o fereastra, un capac etc. pentru a acoperi deschizatura corespunzatoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zavorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizatura unui spatiu, a unei încaperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau partile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfacute, deschise. ♢ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusa în cursul unei comunicari. A închide mâna = a strânge degetele, facând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele si falcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) sa taca, a pune capat obiectiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface ca nu observa ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în constructii negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lânga cineva în clipa mortii. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre rani) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei institutii, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desfiinta. 4. Tranz. A încheia o actiune, a-i pune capat. ♦ A opri functionarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o fiinta într-un spatiu închis, îngradit; a baga la închisoare; fig. a tine departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A contine, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngradi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicatie; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A capata o nuanta mai întunecata. – Lat. includere.
închis, ÎNCHÍS2, -Ă, închisi, -se, adj. 1. (Despre usi, ferestre, capace etc.) Care acopera deschizatura în dreptul careia este asezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au parti mobile pentru a se închide si deschide) Cu usa sau cu capacul fixat sau încuiat. ♢ Expr. Se joaca cu casa închisa, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multa vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fara capota pliabila, cu acoperis si pereti ficsi; (despre mijloace de locomotie) acoperit. ♢ Trasura închisa = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu partile componente alaturate. împreunate. ♢ Loc. adv. Cu ochii închisi = a) fara o cercetare prealabila; superficial; b) foarte usor, fara dificultati. 3. (Despre institutii, întreprinderi, localuri) Care si-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curti, terenuri) Îngradit, împrejmuit. ♦ (Despre cai de comunicatie) Cu circulatia oprita, întrerupta. 5. Fig. (Despre sedinte, adunari) Care se tine într-un cerc restrâns, fara participarea unor persoane straine de organizatia, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este tinut în închisoare; detinut. 7. Fig. (Despre oameni si despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Statut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ♢ Vocala închisa = vocala în timpul articularii careia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiata de cerul gurii decât în timpul articularii unei vocale deschise. Silaba închisa = silaba terminata în consoana. – V. închide.
încrucişa, ÎNCRUCISÁ, încrucisez, vb. I. 1. Tranz. A pune, a aseza crucis; a cruci. ♢ Expr. A încrucisa bratele (pe piept) = a sta în inactivitate. A încrucisa sabiile = a începe lupta. 2. Refl. recipr. A trece unul pe lânga altul, venind din directii diferite. ♦ (Despre drumuri) A se întretaia. 3. Intranz. (Frantuzism, despre nave) A naviga în larg pentru a supraveghea liniile maritime de comunicatie; p. gener. a naviga. 4. Tranz. A împerechea diferite animale sau plante pentru a obtine urmasi cu însusiri superioare. – În + crucis.
încunoştinţa, ÎNCUNOSTINŢÁ, încunostintez, vb. I. Tranz. A face cunoscut; a înstiinta, a comunica ceva. – În + cunostinta.
îndemânatic, ÎNDEMÂNÁTIC, -Ă, îndemânatici, -ce, adj. 1. Care executa bine si usor orice munca manuala; iscusit, dibaci. ♦ (Adverbial) Cu îndemânare. 2. De care te folosesti cu usurinta; comod. 3. (Înv.) Potrivit, favorabil. [Var.: îndemânátec, -a, îndemanátec, -a adj.] – Îndemâna + suf. -atic.
magistral, MAGISTRÁL, -Ă I. adj. 1. (si adv.) de maestru (1); perfect, desavârsit, extraordinar. 2. (despre ton, tinuta etc.) impunator, solemn. 3. (despre medicamente) care se prepara în farmacie dupa reteta. II. s. f. 1. artera principala de comunicatie, rutiera, feroviara etc. ♢ conducta principala pentru transportul lichidelor sau al gazelor. 2. (inform.) grup de linii de comunicatie pentru transmiterea informatiei de la diferite surse spre unul sau mai multi destinatari. (< fr. magistral, /II/ germ. Magistrale, rus. magistrale)
înlesni, ÎNLESNÍ, înlesnesc, vb. IV. Tranz. 1. A face ca ceva sa fie usor de înfaptuit, de obtinut; a usura, a facilita. 2. A ajuta pe cineva; a usura cuiva o munca, o actiune. ♦ Refl. (Reg.) A-si îmbunatati situatia materiala. – În + lesne.
înlocui, ÎNLOCUÍ, înlocuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune ceva sau pe cineva în locul altuia. 2. A îndeparta pe cineva dintr-un post, numind pe altcineva în locul lui. 3. A tine cuiva locul într-o functie, într-o munca etc. – Din loc. adv. în loc + suf. -ui.
înnisipa, ÎNNISIPÁ, pers. 3 înnisipeaza, vb. I. Refl. (Despre cai de comunicatie) A se acoperi cu un strat de nisip; (despre canale, conducte etc.) a se astupa cu nisip. – În + nisip.
înrudi, ÎNRUDÍ, înrudesc, vb. IV. Refl. recipr. 1. A fi sau a deveni ruda cu cineva; a se înnemuri. 2. Fig. A avea caractere (esentiale) comune cu cineva sau cu ceva. – În + ruda.
înrudit, ÎNRUDÍT, -Ă, înruditi, -te, adj. 1. Care este sau a devenit ruda cu cineva. 2. Fig. Care prezinta caractere (esentiale) comune cu cineva sau cu ceva; care are afinitate cu cineva sau cu ceva. – V. înrudi.
înştiinţare, ÎNSTIINŢÁRE, înstiintari, s.f. Actiunea de a înstiinta si rezultatul ei; stire, informatie, anunt, încunostintare. ♦ (Concr.) Comunicare scurta facuta de obicei în scris de o institutie, care cuprinde o stire, un anunt etc.; adresa, nota. [Pr.: -sti-in-] – V. înstiinta.
înştiinţat, ÎNSTIINŢÁT, -Ă, înstiintati, -te, adj. Caruia i s-a comunicat ceva; avertizat, avizat, somat. – V. înstiinta.
întinde, ÎNTÍNDE, întínd, vb. III. I. 1. Tranz. si intranz. A îndrepta, a desfasura, tragând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolacit, înfasurat. ♢ Expr. A întinde (cuiva) o cursa (sau latul, un lat) = a întinde o cursa, un lat pentru a prinde un animal; fig. a pregati cuiva o capcana. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbracaminte) A se largi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâra vâscoasa, din cauza alterarii. 2. Tranz. A lungi, tragând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, bratul etc. (într-o directie oarecare). ♢ Expr. A întinde mâna (sau o mâna) = a face un gest cu bratul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomana. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta bratul catre o persoana pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pasi mari si grabiti. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în graba (la drum); a o sterge. 4. Refl. A-si destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înalta în vârful picioarelor ridicând bratele pentru a atinge un lucru asezat mai sus decât nivelul corpului. ♢ Expr. A se întinde dupa ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva si a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obtine. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrazni; a se obraznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ♢ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în actiuni, în cheltuieli care îi depasesc posibilitatile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relatii sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pamânt = a doborî pe cineva la pamânt. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a tinti (o arma) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate partile de cineva, a hartui. II. 1. Tranz. A desface, a desfasura pe toata suprafata, lungimea etc. un obiect strâns, împaturit. ♢ Expr. A întinde masa (sau masa) = a asterne masa pentru mâncare; a da o masa (cu oaspeti multi). ♦ A etala (o marfa). ♦ A aseza o pasta, un aluat etc. pe o suprafata mai mare, subtiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spatiu (întins); a se extinde. ♢ Expr. A se întinde ca o pomana tiganeasca = a se desfasura, a se extinde pe un spatiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfasura (într-o directie), a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o hora. ♦ (Despre suprafete, teritorii etc.) A ajunge pâna la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se raspândi; a se înmulti. 3. Tranz. Fig. A mari, a spori o putere, o stapânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se raspândi, a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ti-a fost încredintat ca un secret. ♦ Refl. (Despre actiuni, miscari sociale) A se dezvolta, a lua proportii. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dainui. ♢ Expr. A se întinde la vorba sau (tranz.) a o întinde la vorba = a se porni la vorba, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a starui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.
între, ÎNTRE2 prep. 1. În locul dintre... Între munti. ♢ Expr. A fi între ciocan si nicovala v. ciocan. A pleca (sau a fugi, a iesi, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare v. coada. ♦ Printre, în mijlocul... Între straini. ♦ (Reg.) Pe. 2. În intervalul scurs de la o întâmplare la alta. L-a vizitat între doua calatorii. ♢ Expr. Între acestea sau între timp = în rastimp... 3. Dintre, printre. S-a dovedit cel mai iscusit între toti. 4. (Arata reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu altii). S-au sfatuit între ei. 5. (În legatura cu verbul "a împarti") La2. Câstigul s-a împartit între participanti. 6. (Indica o aproximare) Sa vii între 12 si 13. – Lat. inter.
întrevedere, ÎNTREVEDÉRE, întrevederi, s.f. Întâlnire între doua sau mai multe persoane în scopul de a discuta chestiuni de interes comun. – Între1- + vedere (dupa fr. entrevue).
înţelegere, ÎNŢELÉGERE, întelegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) întelege si rezultatul ei. ♦ (Înv.) Pricepere, iscusinta, inteligenta, ratiune. 2. Bunavointa, compasiune fata de situatia (grea a) cuiva. 3. Comuniune de idei, de sentimente; acord, învoiala, învoire. 4. Pace, armonie1. – V. întelege.
învăţa, ÎNVĂŢÁ, învắt, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunostinte si deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a initia pe cineva într-o meserie, stiinta, arta etc. 2. Tranz. A sfatui, a povatui pe cineva sa faca ceva (aratându-i cum sa procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunostinte prin studiu, a ajunge prin munca sistematica sa cunosti o meserie, o arta, o limba etc.; a studia. ♦ A-si întipari în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. si refl. A (se) deprinde, a (se) obisnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învatatura, a capata experienta. ♢ Expr. (Tranz. si refl.) A (se) învata minte = a câstiga sau a face sa câstige experienta, a trage sau a face sa traga învataminte dintr-o întâmplare neplacuta. – Lat. •invitiare (< vitium "viciu").
învecina, ÎNVECINÁ, învecinez, vb. I. Refl. recipr. A fi vecin cu cineva sau cu ceva; a fi alaturi de cineva sau de ceva, a avea hotar comun. – În + vecin.
macrorelief, MACRORELIÉF s. n. forme majore ale reliefului unei regiuni, reprezentate prin culmi muntoase, podisuri, câmpii. (< fr. macrorelief)
jeler, JELÉR, jeleri s.m. Nume dat în evul mediu taranilor fara pamânt sau cu pamânt putin din Transilvania, care munceau pe mosiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.
jgheab, JGHEAB, jgheaburi, s.n. 1. Conducta sau canal deschis în partea superioara, facut în piatra, într-un trunchi de copac etc., permitând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. ♦ Canal de scurgere pentru apa sau adapatoare pentru vite. ♦ Streasina. 2. Crestatura, scobitura, adâncitura. 3. Fagas, râpa facuta la munte de suvoiul ploilor; p. ext. vale. 4. Santulet, canal mic care serveste la udatul semanaturilor (în gradinile de zarzavat); rigola. 5. Scocul morii. – Din sl. žlebŭ.
jilip, JILÍP, jilipuri, s.n. Constructie în forma de jgheab, facuta din pamânt, din bârne, din beton etc. pe versantele cu pante ale muntilor si dealurilor, folosita pentru scoaterea, prin alunecare, a bustenilor taiati din padure. – Din magh. zsilip.
jonctor, JONCTÓR, jonctori, s.m. Muncitor specializat în legarea cablurilor electrice. – Jonct[iune] + suf. -tor.
jos, JOS, JOÁSĂ, josi, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pamânt, la nivelul pamântului; într-un loc mai putin ridicat (decât altul). ♢ De sus pâna jos = în întregime. De sus în jos = în directie verticala coborâtoare. ♢ Cu fata în jos = (culcat) pe burta. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = suparat, trist; umilit, rusinat. ♢ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se afla într-o regiune asezata mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din multimea oamenilor de rând. ♢ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioara, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în directia curgerii apei; la vale; în aval. ♢ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lasa jos = a lasa din mâna, punând în alta parte. A lasa ochii în jos = a privi spre pamânt (rusinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lasa, a nu ramâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu ramâne în urma. A privi (sau a masura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispret. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprima o comanda de asezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. fata de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decadere morala, materiala sau sociala. ♢ (Iesit din uz; azi ironic) Munca de jos = munca la care era trimis cineva retrogradat dintr-o functie de raspundere. 2. La nivelul locului pe care umbla cineva; la picioarele cuiva. ♢ Pe jos = a) pe pamânt; b) cu piciorul. ♢ Loc. adj. De pe jos = care se afla pe pamânt sau pe dusumele. II. Adj. 1. Care este putin ridicat de la pamânt; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Asezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apatos, mocirlos. 3. (Despre glas si despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâta; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatura, presiune etc.) Scazut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvente) Cu un numar mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.
jovial, JOVIÁL, -Ă, joviali, -e, adj. Bine dispus, vesel, voios, glumet, comunicativ. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. jovial.
judeţ, JUDÉŢ, (I, 1, 2) judeti, s.m., (I, 3, 4, II) judete, s.n. I. 1. S.m. (În vechea organizare a Ţarii Românesti) Denumire data cârmuitorului unui oras; primar. 2. S.m. (Învechit si regional) Judecator (1). 3. S.n. Judecata (3). 4. S.n. (Înv.; în religia crestina) Judecata de apoi. II. S.n. 1. (În vechea organizare a Ţarii Românesti) Împartire administrativ-teritoriala, corespunzatoare tinutului în Moldova. 2. Unitate administrativ-teritoriala, în România, în componenta careia intra mai multe orase si comune. – Lat. judicium.
jug, JUG, juguri, s.n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele tari, se fixeaza de coarnele lor. ♢ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, caruta, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Munca grea, neplacuta; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbracat în piele care se pune uneori la gâtul cailor si prin care se trec hamurile. 3. Piesa în forma de cadru sau de inel, care serveste la sustinerea altor piese ale unei masini sau ale unei unelte. ♦ Grinda sau rigla de lemn folosita la constructia acoperisurilor. 4. Parte componenta a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei masini electrice, care nu are înfasurari electrice. – Lat. jugum.
jugan, JUGÁN, jugani, s.m. (Reg.) Armasar sau taur castrat, folosit la munca. – Et. nec. Cf. j u g.
kabili, KABÍLI s.m. pl. Populatie din regiunile muntoase ale Algeriei. [Sil. -bili] – Din fr. Kabyles.
karling, KÁRLING, karlinguri, s.n. (Geol.) Creasta de munte stâncoasa, ascutita; custura (2). – Din germ. Karling.
kilometra, KILOMETRÁ, kilometrez, vb. I. Tranz. A marca cu borne kilometrice distantele de-a lungul unei cai de comunicatie. (sil. -tra) [Scris si: chilometra] – Din fr. kilométrer.
kilometraj, KILOMETRÁJ, kilometraje, s.n. Distanta în kilometri dintre un punct al unei cai de comunicatie si un punct de plecare, masurata în lungul acestei cai. ♢ Distanta în kilometri parcursa de un vehicul într-un anumit timp. ♢ Instrument de masura montat la unele vehicule pentru a înregistra distantele parcurse de vehicul sau viteza de deplasare. (sil. -traj) [Scris si: chilometraj] – Din fr. kilométrage.
koine, KOINÉ s.f. (Lingv.) Varianta lingvistica ce serveste comunicarii între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; limba comuna (b). – Din fr. koiné.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura si care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveste la mestecarea si înghitirea alimentelor, iar pentru om este si organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivitati, alcatuit din sistemul gramatical si lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace si procedee (în afara de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile si sentimentele. Limba surdo-mutilor. 2. Vorba, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. si arhaic) Informatie (asupra intentiilor dusmanului), relatie, veste, stire. ♦ Informator, spion, iscoada. 4. (Înv. si arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba. (II, 1); popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1). Bara mobila de metal, agatata în fundul clopotului, care prin miscare, loveste în peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. – Lat. lingua (sensul "popor" (II 4) dupa v.sl. jenzyk "grai", "popor").
lipan, LIPÁN1, lipani, s.m. Peste asemanator cu pastravul, cu corpul argintiu si alungit, cu capul mic, care traieste în zona inferioara a apelor de munte (Thymallus thymallus). – Cf. scr. lipan, lipen.
macagiu, MACAGÍU, macagii, s.m. Muncitor (în special de la caile ferate) care se ocupa cu manevrarea si întretinerea macazurilor; acar. – Macaz + suf. -giu.
macaragiţă, MACARAGÍŢĂ, macaragite, s.f. Muncitoare la o macara. – Macaragiu + suf. -ita.
macaragiu, MACARAGÍU, macaragii, s.m. Muncitor care manipuleaza o macara; macaragist. – Macara + suf. -giu.
mare, MÁRE1, mari, adj. I. (Indica dimensiunea) Care depaseste dimensiunile obisnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparatie). ♢ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Litera mare = majuscula. ♢ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atentie. ♢ (Adverbial) Faina macinata mare. ♦ (Despre suprafete) Întins2, vast. ♢ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scara ampla; dupa un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Par mare. ♦ Încapator, spatios, voluminos. Vas mare. ♢ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasa a unei case taranesti, destinata oaspetilor. ♦ Lat; adânc. Apa mare. II. (Indica cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnata; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgatoare, viituri; de obicei în legatura cu verbe ca "a veni") Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnata, ridicat. ♦ (Despre preturi) Ridicat. ♢ Loc. adj. De mare pret = foarte valoros, pretios, scump. ♦ (Despre colectivitati) Numeros. III. (Arata rezultatul dezvoltarii fiintelor) Care a depasit frageda copilarie; care a intrat în adolescenta; care a ajuns la maturitate. ♢ Fata mare = fata la vârsta maritisului; virgina, fecioara. ♢ Expr. Sa cresti mare! formula cu care se raspunde unui copil la salut, cu care i se multumeste pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori si mici si mari = toti, toate, toata lumea; (în constructii negative) nimeni.l ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârsta. IV. (Indica durata; despre unitati de timp) De lunga durata, îndelung, lung. ♢ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care preceda sarbatoarea Pastilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indica intensitatea) 1. (Despre surse de lumina si caldura) Puternic, intens. ♢ Ziua mare = partea diminetii (dupa rasaritul soarelui) când lumina este deplina, intensa. ♢ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plina zi, la amiaza. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ♢ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certaret, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, naprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de miscare sau de deplasare) Care a depasit viteza obisnuita; crescut (ca viteza), marit. 5. (Despre stari sufletesti, sentimente, senzatii etc.) Intens, profund, tare. ♢ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ♢ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rusinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte mila (sau drag, rusine etc.) ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afara, peste masura. ♦ Grav. Greseala mare. VI. (Arata calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnatate deosebita; important, însemnat. ♢ Zi mare = zi de sarbatoare; zi importanta. Strada mare = nume dat în unele orase de provincie strazii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de larga circulatie, care leaga localitati importante. ♢ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresioneaza sau desteapta mirare; b) lucru care nu reprezinta nimic de seama, care reprezinta prea putin, care este nesemnificativ; c) (în constructii negative da contextului valoare afirmativa si invers) n-as crede sa (nu)... ♦ Hotarâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamatie) exprima uimire, admiratie etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.) Mare minune sa (nu)... = ar fi de mirare sa (nu)..., n-as crede sa (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calitati exceptionale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Iesit din comun; deosebit. 3. Care ocupa un loc de frunte într-o ierarhie; cu vaza. ♢ Socru mare = tatal mirelui; (la pl.) parintii mirelui. Soacra mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ♢ Expr. A se tine mare = a fi mândru, semet, fudul. (Substantivat) A trage (sau a calca) mare = a-si da importanta; a cauta sa ajunga pe cei sus-pusi. La mai mare, urare adresata cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansari într-un post. Mare si tare sau tare si mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = capetenie, sef. ♦ Superior în ceea ce priveste calitatile morale. ♢ Expr. Mare la inima (sau la suflet) = marinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste. ♢ Mare tinuta = îmbracaminte sau uniforma destinata pentru anumite solemnitati. ♦ (Despre ospete, serbari) Plin de stralucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.
masă, MÁSĂ1, mase, s.f. 1. Multime compacta de oameni, considerata ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populatiei. ♢ Loc. adj. De masa = care cuprinde, care antreneaza o (întreaga) colectivitate umana. ♢ Cântec de masa (sau de mase) = cântec cu continut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngramadire de elemente (de aceeasi natura ori diferite) care alcatuiesc împreuna un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngramadire de elemente. ♢ Masa verde = nutret pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masa de aer = portiune imensa, relativ omogena, a troposferei, cu proprietati distincte fata de portiunile înconjuratoare. ♢ Loc. adj. si adv. În masa = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masa; b) cu totii; în numar mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ♢ Masa vocabularului = partea cea mai mare si mai mobila a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerata ca o marime caracteristica (în raport cu volumul). ♢ Masa atomica = greutate atomica. Masa moleculara = greutate moleculara. Masa specifica = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau datoriilor unui falit; fond banesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.
miocen, MIOCÉN, -Ă, mioceni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Epoca inferioara a neogenului, caracterizata prin flora si fauna apropiate de cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor si principalele lanturi de munti. 2. Adj. Care apartine miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. miocène.
numire, NUMÍRE, numiri, s.f. Faptul de a numi sau de a fi numit; p.ext. nume (1). ♦ (Concr.) Act prin care se comunica cuiva încadrarea într-o functie. – V. numi.
obcină, ÓBCINĂ, obcini, s.f. Culme, coama prelungita de deal sau de munte care uneste doua piscuri, versant comun care formeaza hotarul dintre doua proprietati; p. ext. (reg.) înaltime acoperita de padure. [Pl. si obcine] – Din sl. občina.
onora, ONORÁ, onorez, vb. I. Tranz. 1. A avea, a manifesta fata de cineva sau ceva respect, consideratie, stima; a cinsti, a respecta. ••(Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie sa fie mândru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de lauda. 3. A achita, a plati (în termen) o datorie baneasca, o polita etc. ♦ A retribui, a remunera. – Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.
păsat, PĂSÁT, s.n. Porumb sau mei macinat mare. ♦ Mamaliga din mei (pisat). ♢ Expr. A-i curge (sau a-i cadea, a i se varsa cuiva) lapte (sau miere) în pasat = a-i merge cuiva bine; a izbuti în toate. A varsa (sau a turna) cuiva laptele în pasat = a-i face cuiva un bine. A-i cadea cuiva pasat în gura = a câstiga ceva de-a gata, fara munca, pe neasteptate. – Lat. pisatum.
proces, PROCÉS, procese, s.n. 1. Actiune în justitie facuta pentru solutionarea unui diferend între doua parti care sunt în litigiu sau pentru constatarea si sanctionarea calcarii legilor statului; actiune judecatoreasca; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei actiuni. ♢ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fata instantelor de judecata, a da pe cineva în judecata. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intentie = a învinui pe cineva de intentii reprobabile pe care nu poti dovedi ca le-a avut. A-si face proces(e) de constiinta = a regreta, a-si reprosa anumite atitudini sau actiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemneaza un fapt de natura juridica; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discutiile si hotarârile unei adunari constituite. 2. Succesiune de operatii, de stari sau de fenomene prin care se efectueaza o lucrare, se produce o transformare; evolutie, dezvoltare, desfasurare; actiune. ♢ Proces de productie = a) (în teoria marxista) proces social în cadrul caruia oamenii intra în relatii reciproce determinate si actioneaza asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricatie; Proces de fabricatie = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime si a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evolutie (sau în regres). [Pl. si: (înv) procesuri] – Var.: (înv) protés s.n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.
prost, PROST, PROÁSTĂ, prosti, proaste, adj., s.m.si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) lipsit de inteligenta, fara judecata, fara minte; natarau, nerod, tont, prostanac. ♢ Expr. Un prost si jumatate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede usor; (om) naiv, credul. ♢ Expr. A-si gasi prostul = a-si gasi omul pe care sa-l poata însela usor, pe care sa-l poata duce de nas. 2. Adj., s.m. si f. (Înv. si pop.) (Persoana) fara stiinta de carte; (om) neînvatat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De conditie sociala modesta, din popor, de jos, de rând. ♢ (În trecut) Soldat prost = ostas fara grad; soldat. 4. Adj. Obisnuit, comun. ♦ De calitate inferioara, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este asa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, functional etc.); necorespunzator, nesatisfacator. ♦ (Adverbial; în legatura cu verbul "a vorbi") Stricat, incorect. ♦ (Despre situatii, stiri, întâmplari etc.) Neplacut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rau. ♦ Nepriceput, nepregatit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Daunator; neprielnic. ♢ Expr. Gluma proasta (sau de prost gust) = gluma fara haz, care supara, jigneste. Vorba proasta = vorba îndrazneata sau injurioasa; p. ext. cearta. – Din sl. prostŭ.
quechua, QUÉCHUA adj. invar., s.f. invar. 1. S.f. invar. Populatie amerindiana care traieste în tinuturile muntoase din Peru, în vestul Boliviei si în zona de frontiera cu Bolivia a statelor Argentina si Chile. 2. Adj. invar. Care apartine sau este specific populatiei quechua (1). ♢ (Substantivat, f.) Limba amerindiana vorbita de populatia quechua (1). [Pr.: ché-ciu-a] – Cuv. sp.
lunulă, LUNÚLĂ s. f. 1. figura geometrica formata din doua arce de cerc cu aceleasi extremitati, de aceeasi parte a coardei comune. o ĕle lui Hipocrate = cele doua lunule obtinute prin constructia unor semicercuri pe ipotenuza si catetele unui triunghi dreptunghic. 2. zona alba în forma de semiluna, la baza unghiei. (< fr. lunule)
redundanţă, REDUNDÁNŢĂ, redundante, s.f. Surplus de informatie transmis fata de strictul necesar si care asigura exactitatea transmiterii informatiei în telecomunicatii. ♦ Abundenta inutila de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei. [Var.: redondánta s.f.] – Din engl. redundance, fr. redondance.
religie, RELÍGIE, religii, s.f. 1. Sistem de credinte (dogme) si de practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care îi uneste, în aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplina predata în scoala, având ca scop educarea si instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
robot, ROBÓT, roboti, s.m. Masina ale carei miscari pot fi programate astfel încât sa execute activitati similare cu cele efectuate de om. Termenul de robot apare prima data în 1921 în piesa scriitorului ceh Karel Čapek "Rossum's Universal Robots" si provine din slava (robota = munca fortata).
rural, RURÁL, -Ă, rurali, adj. De (la) sat; satesc. ♢ (În vechea organizare administrativa) Comuna rurala = cea mai mica unitate administrativa, condusa de un primar. – Din fr. rural.
schismatic, SCHISMÁTIC, -Ă, schismatici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care s-a separat de comunitatea unei biserici, care nu mai recunoaste autoritatea unei biserici. – Din fr. schismatique, lat. schismaticus.
schismă, SCHÍSMĂ, schisme, s.f. Separarea formala a unui grup de credinciosi de comunitatea religioasa careia îi apartine; p. ext. dezbinare sau neîntelegere pe chestiuni de principiu între grupuri sau persoane unite pâna atunci; ruptura provocata de o deosebire de pareri; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.
sectă, SÉCTĂ, secte, s.f. Comunitate religioasa desprinsa de biserica oficiala respectiva; p. ext. grup (închis) alcatuit din adeptii unei doctrine (filozofice sau politice). – Din fr. secte, lat. secta.
semiconsoană, SEMICONSOÁNĂ, semiconsoane, s.f. Sunet intermediar între vocala si consoana, cu însusiri comune amândurora; semiconsonanta; semivocala. – Din fr. semi-consonne.
semivocală, SEMIVOCÁLĂ, semivocale, s.f. Sunet intermediar între vocala si consoana, cu însusiri comune amândurora; semiconsoana. – Semi- + vocala (dupa fr. semi-voyelle).
ser, SER, seruri, s.n. Partea lichida a sângelui. ♦ Lichid extras din sânge sau preparat pe cale artificiala care contine un anumit anticorp sau o secretie glandulara si este folosit în scopuri terapeutice. ♢ Ser sangvin = plasma sangvina din care s-a extras fibrinogenul. Ser imun = ser sangvin provenit de la un animal vaccinat care, introdus în organism, confera o imunitate pasiva. Ser fiziologic = solutie salina foarte diluata, apropiata de compozitia serului sangvin, folosita pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau de sânge în diferite boli, pentru dizolvarea unor antibiotice etc. – Din fr. sérum, lat. serum.
sinecură, SINECÚRĂ, sinecuri, s.f. Slujba, functie bine retribuita, care cere munca minima sau nu cere nici o munca. – Din fr. sinécure.
spadice, SPADÍCE, spadice, s.n. Inflorescenta în forma de spic, al carei peduncul comun este îngrosat si carnos [Acc. si: spádice – Var.: spádix s.n.] – Din fr. spadice, lat. spadix, -icis.
spor, SPOR2, (3) sporuri, s.n. 1. Faptul de a progresa usor, de a avea randament în munca; progres. ♢ Loc. adj. si adv. Cu spor = cu mare randament; spornic; repede. Fara spor = fara randament; putin; încet. ♢ Expr. A avea spor = a realiza, a produce mult în timp (relativ) scurt. Spor la lucru! formula de urare adresata cuiva care lucreaza sau merge la lucru. 2. Abundenta, belsug, prosperitate; folos, câstig. 3. Crestere, marire, majorare; adaos, supliment; (concr.) ceea ce reprezinta o crestere, o marire, un adaos. – Din sl. sporŭ, bg. spor.
truism, TRUÍSM, truisme, s.n. (Livr.) Adevar evident, banal; loc comun. – Din fr. truisme.
ţapinar, ŢAPINÁR, tapinari, s.m. Muncitor care manevreaza bustenii cu tapina. – Ţapina + suf. -ar.
ţarină, ŢÁRINĂ1, tarini, s.f. 1. Câmp cultivat; ogor, aratura. 2. (Pop.) Teritoriul unei comune (cu pamânt arabil, pasuni, paduri etc.). ♢ Poarta tarinii = poarta facuta la începutul drumurilor care intra într-un sat. Gardul tarinii = gard care împrejmuieste un sat. 3. (Mai ales art.) Numele unui dans popular în perechi, cu miscari moderate, care se danseaza însotit de strigaturi cântate sau recitate; melodie dupa care se executa acest dans. [Var.: (reg.) tárna, (înv.) teárina s.f.] – Cf. scr. c a r i n a.
ţâţă, ŢẤŢĂ, tâte, s.f. 1. (Pop.) Sân, mamela. ♢ Loc. adj. De tâta = (despre copii) sugar. ♢ Loc. adv. La tâta = la sân, la piept. ♢ Expr. A da tâta = a da sa suga, a alapta. A avea tâta = a avea lapte suficient pentru a-si alapta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apa. 3. (Pop.) Celula în care se dezvolta matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) tâta-caprei = a) barba-caprei; b) planta erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); tâta-oii = a) degetar; b) ciubotica-cucului; tâta-vacii = a) varietate de vita de vie care produce struguri cu boabe lunguiete, carnoase; razachie (Vitis); b) ciubotica-cucului; c) planta erbacee cu frunzele dispuse în rozeta si cu florile galbene, asezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); tâta-fiului = planta de munte cu rizom scurt si gros, tulpina înalta, frunze ovale si flori rosii (Polygonum bistorca); tâta-mielului = urechelnita; tâta-oilor = arnica. – Lat. •titia.
ţesător, ŢESĂTÓR, -OÁRE, tesatori, -oare, s.m. si f. Persoana care tese, care se ocupa cu mestesugul tesutului; muncitor care lucreaza la un razboi de tesut. – Ţese + suf. -ator.
ţiclău, ŢICLẮU, ticlauri, s.n. (Reg.) Stânca foarte ascutita si înalta; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla.
ţugui, ŢUGÚI, tuguie, s.n. Vârf de deal sau de munte; crestet, pisc; p. gener. vârful ascutit al unor obiecte; tuguitura, tutui. – Et. nec.
ţuhăi, ŢUHĂÍ, tuhaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A purta pe cineva încoace si încolo fara rost, a-l pune la munci grele; a hartui, a plictisi, a sâcâi. – Et. nec.
ulm, ULM, ulmi, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori si de arbusti cu scoarta în general neteda, cu coroana stufoasa, cu frunze alterne si asimetrice zimtate pe margini, albicioase si cu peri moi pe dos, al caror lemn tare este folosit în rotarie (Ulmus). ♢ Ulm de câmp = arbore înalt, cu scoarta groasa, negricioasa, cu lemn rezistent, greu si elastic, folosit în industria casnica (Ulmus carpinifolia). Ulm de munte = arbore înalt, cu scoarta subtire, cultivat ca arbore ornamental (Ulmus scabra). – Lat. ulmus.
ultimatum, ULTIMÁTUM, ultimaturi, s.n. Comunicare cuprinzând conditiile irevocabile pe care o putere, un stat, un împuternicit le pune altuia în vederea rezolvarii unei situatii litigioase de care depind relatiile lor reciproce. [Var.: (înv.) ultimát s.n.] – Din fr. ultimatum, germ. Ultimatum.
umăr, ÚMĂR, (1, 2, 3, 4) umeri, s.m., (5) umere, s.n. 1. S.m. Parte a corpului omenesc corespunzatoare articulatiei dintre mâna si trunchi. ♢ Expr. Umar la umar = alaturi, unul lânga altul; împreuna, uniti. A pune umarul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei actiuni; a sprijini. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-si exprima nedumerirea, nestiinta, indiferenta etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (1). A se uita la cineva (sau a privi pe cineva) peste umar = a se uita la cineva dispretuitor, batjocoritor. (Pop.) A-si lua calcâiele (sau picioarele) de-a umeri = a fugi. A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încarca, a împovara (pe cineva) cu o vina. ♦ Parte a unui obiect de îmbracaminte care acopera umarul (1). ♦ Fig. Culme a unui deal, a unui munte. 2. S.m. (În sintagma) Umarul obrazului (sau al fetei) = partea proeminenta, osoasa din mijlocul obrazului; pometi. 3. S.m. Partea bombata de lânga gâtul unui vas. ♦ Proeminenta pe suprafata unui obiect, care serveste ca reazem altui obiect. 4. S.m. Parte a jugului care se asaza pe gâtul vitelor. 5. S.n. Umeras. – Lat. humerus.
ungător, UNGĂTÓR, -OÁRE, ungatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în ungerea pieselor unui mecanism. 2. S.n. Gresor. – Unge + suf. -ator.
uni, UNÍ3, unesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) aduna unul lânga altul pentru a forma un tot; a (se) împreuna, a (se) alatura, a (se) îmbina spre a forma un tot. 2. Refl. recipr. A încheia o întelegere, o alianta etc. în vederea unui scop comun. 3. Tranz. si refl. recipr. A (se) lega prin casatorie, a (se) casatori. – Lat. unire (= unescere).
uniparipenat, UNIPARIPENÁT, -Ă, uniparipenati, -te, adj. (Despre frunze compuse) Care are foliolele dispuse de-a lungul unui petiol comun. – Din fr. uniparipenné.
unison, UNISÓN s.n. Executare de catre un grup vocal sau instrumental a unei melodii la aceeasi înaltime. ♦ Fig. Acord deplin, comuniune de idei, de sentimente, de interese. – Din fr. unisson, lat. unisonus.
uniune, UNIÚNE, uniuni, s.f. 1. Legatura între doua sau mai multe persoane, grupuri, societati, clase etc. pentru apararea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi comune, pentru realizarea unor scopuri comune etc. 2. Nume generic pentru diverse organizatii politice, economice, obstesti etc. 3. Unire a unor provincii sau state într-un singur stat; p. ext. stat astfel rezultat. [Pr.: -ni-u-] 2- Din lat. unio, -onis, fr. union.
universal, UNIVERSÁL, -Ă, universali, -e, adj. 1. Care apartine Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce exista si este comun tuturor; care se refera la toate fiintele sau lucrurile luate în consideratie într-un caz dat; general, obstesc. ♢ (Adverbial) Universal valabil. ♢ (Substantivat, n.) Exista o unitate dialectica între universal si particular. ♢ (Log.) Judecata universala = judecata care afirma (sau neaga) un predicat în legatura cu totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar universal = mostenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucura de o mare faima; vestit, ilustru, celebru. 3. Care poseda cunostinte din toate domeniile, care are o cultura generala vasta. 4. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operatii, bun pentru mai multe situatii. ♦ (Substantivat, n.) Mandrina de strung. – Din fr. universel, lat. universalis.
unul, ÚNUL, ÚNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui substantiv, fara a da o indicatie precisa asupra obiectului) Sa cântam una de jale. • Expr. Asta-i înca una! sau asta înca-i una! exclamatie de mirare (fata de comunicarea unui fapt surprinzator sau neobisnuit) sau de nemultumire (în legatura cu o întâmplare neplacuta). ♢ (În alternanta cu "altul" sau cu sine însusi) Unul are ureche muzicala, unul are glas frumos. ♢ (În corelatie cu "altul", exprima un raport de reciprocitate) Îsi luara ziua buna unul de la altul. ♦ Cineva; oarecare. ♢ (Cu determinari care indica mai precis sensul substantivelor înlocuite) Deveni una din cele mai frumoase provincii. ♢ (Cu nuanta peiorativa, folosit de obicei pe lânga nume de persoana) Unu', Iorgu Badea. ♦ (În alternanta cu "altul") Primul, întâiul. 2. (La pl.) O parte din... ♦ (Adjectival) Niste, anumiti. 3. (Cu forma feminina si valoare neutra) Ceva. A-si pune una în gând. • Expr. (Cu) una cu alta = compensându-se (împreuna). [Gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora] – Din unu, una.
uraloaltaic, URALO-ALTÁIC, -Ă, uralo-altaici, -ce, adj. (Despre populatii) Care se afla, traieste în regiunea muntilor Ural si Altai; (despre limbi) vorbit de populatiile care traiesc în regiunea muntilor Ural si Altai. – Din fr. ouralo-altaïque.
locutor, LOCUTÓR s. m. cel care vorbeste cu cineva; vorbitor; cel care emite o comunicare. (< fr. locuteur)
uric, URÍC2, urice, s.n. 1. (În evul mediu, în Moldova si în Maramures) Mosie boiereasca sau manastireasca care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric2 (1); act de proprietate vesnica sau de donatie acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. si: úric] – Din magh. örök.
urlător, URLĂTÓR, -OÁRE, urlatori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care urla sau care vuieste. 2. S.f. Pârâu care curge cu zgomot din înaltimea unui munte: p. ext. cascada. – Urla + suf. -ator.
urmă, ÚRMĂ, urme, s.f. 1. Semn concret lasat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ♢ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecinta a... ♢ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmari. ♢ Expr. A merge (sau a calca) pe urmele cuiva = a avea calitatile, defectele, apucaturile, comportarea (buna sau rea a) cuiva, a semana cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai sti, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai sti nimic despre cineva. Nici urma sau fara urma (de) ... = deloc, nici un pic. A da de (sau a gasi) urma (sau urmele) cuiva = a obtine unele date cu privire la o persoana pe care o cauta. 2. Punct sau stadiu final; sfârsit. ♢ Loc. adj. Din (sau de pe) urma = a) de la sfârsit, ultim; b) precedent. Din urma = a) din spate, dindarat; b) de la locul unde a ramas. ♢ Loc. adv. În urma = a) în spate, îndarat; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urma = mai târziu, ulterior. (Pâna) la urma = la sfârsit de tot. În cele din (sau de pe) urma = la sfârsitul unui sir, unei succesiuni; în sfârsit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, dupa..., la sfârsitul...; b) drept urmare, datorita... De pe urma... = dupa moartea cuiva, drept mostenire de la cineva. ♢ Expr. A ramâne în urma = a se lasa întrecut de altii pe drum sau în activitate, în munca. A fi (sau a merge, a ramâne) în urma = (despre ceas) a merge mai încet, aratând o ora mai mica decât cea oficiala. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urma; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecinta, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreapta intersecteaza o anumita suprafata. ♦ Dreapta de-a lungul careia o suprafata intersecteaza alta suprafata. – Lat. •orma.
lockout, LOCK-OUT LÓC-AUT/ s. n. închidere de catre directie a întreprinderilor si concedierea în masa a muncitorilor pe timp limitat, pentru a le înfrânge rezistenta si a nu le satisface revendicarile. (< engl. lock-out)
ursuz, URSÚZ, -Ă, ursuzi, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor; adesea substantivat) Morocanos, posac, neprietenos, necomunicativ, nesociabil. ♦ Fig. Lipsit de atractie, de caldura; respingator. [Var.: (pop.) hursúz, -a adj.] – Din tc. uğursuz.
uşă, ÚSĂ, usi, s.f. 1. Deschizatura de forma regulata lasata în peretele unei cladiri, la un vehicul, la o mobila, pentru a permite intrarea (si iesirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tablie mobila de lemn sau de metal care închide sau deschide aceasta deschizatura; p. restr. tablia din acest ansamblu. ♢ Usa domneasca (sau împarateasca) sau usa raiului = intrarea principala a altarului. ♢ Loc. adv. La usa = foarte aproape. ♢ Loc. prep. La usa... = în imediata apropiere (a...). ♢ Expr. A(-si) deschide (larg sau amândoua) usile = a lasa intrarea libera; a primi cu bucurie pe cineva în casa. A lasa (pe cineva) dupa usa = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atentie. A sta dupa usa = a fi nebagat în seama; a sta deoparte, izolat. A bate la usa = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casa, locuinta. ♢ Expr. (A bate, a cere, a creste etc.) pe la usile oamenilor = (a munci) pe la altii, (a trai) din mila altora. A umbla din usa-n usa = a cersi. – Lat. •ustia (pl., devenit sg., al lui •ustium = ostium).
uşchit, USCHÍT, -Ă, uschiti, -te, adj. (Arg.) 1. Care a plecat, a disparut repede si pe neobservate dintr-un loc. 2. Care are comportari iesite din comun, original. ♦ Zapacit. – V. uschi.
uvrier, UVRIÉR, -Ă, uvrieri, -e, s.m. si f. (Înv.) Muncitor, lucrator. [Pr.: -vri-er] – Din fr. ovrier.
vaccin, VACCÍN, vaccinuri, s.n. 1. Produs biologic preparat din germeni patogeni sau din secretii microbiene, care se administreaza prin injectii sau pe cale bucala unui om sau unui animal în scop preventiv (pentru a capata imunitate împotriva bolilor infectioase) sau curativ. 2. Administrare a unui vaccin (1); vaccinare. 3. (Concr.) Urma, semn, cicatrice ramasa pe corp în urma administrarii unui vaccin (1). – Din fr. vaccin, lat. vaccinus. Cf. it. v a c c i n o.
vaccină, VACCÍNĂ, vaccine, s.f. Boala infectioasa virotica a bovinelor, caracterizata prin prezenta unor pustule a caror serozitate se inoculeaza la om pentru a-i crea imunitate fata de variola. – Din fr. vaccine.
vaccinoterapie, VACCINOTERAPÍE s.f. Metoda de imunizare activa a organismului uman si animal sau de tratare a unor boli prin administrare de vaccinuri. – Din fr. vaccinothérapie.
vad, VAD, vaduri, s.n. 1. Loc situat pe cursul unui râu, unde malul e jos si apa putin adânca, permitând trecerea prin apa de pe un mal pe altul. ♦ P.gener. Albie, matca (a unei ape curgatoare). ♦ Canal de irigatie, jgheab. ♦ Fig. Loc de trecere; drum, cale; p.ext. loc de scapare, de salvare. 2. Ţarm, mal, liman. 3. Fig. Loc situat in apropierea unei mari cai de comunicatie, care asigura unui negustor o clientela numeroasa; p.ext. sursa buna de câstig. – Lat. vadum.
vagabondaj, VAGABONDÁJ s.n. Vagabondare; starea celui care vagabondeaza. ♦ Infractiune comisa de omul capabil de munca ce refuza sa exercite o ocupatie, fara domiciliu stabil si lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage.
vagonetar, VAGONETÁR, vagonetari, s.m. Muncitor care lucreaza la încarcarea si la transportul materialului cu vagonete în minele de carbuni, de sare, pe santiere etc. – Vagonet + suf. -ar.
valid, VALÍD, -Ă, valizi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Apt pentru munca (sau pentru o anumita activitate); p. gener. sanatos. 2. (Despre o actiune, un act, un contract) Care îndeplineste conditiile cerute de lege; valabil. – Din fr. valide.
valoare, VALOÁRE, valori, s.f. I. 1. Însusire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesitatilor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; importanta, însemnatate, pret, merit. ♢ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump, de pret; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ♢ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arata, a demonstra importanta, calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stima (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoana vrednica de stima, cu însusiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritiva. II. 1. (Ec. pol.) Munca sociala necesara pentru producerea unei marfi si materializata în marfa. ♢ Valoare de întrebuintare = proprietate a unui lucru de a satisface o anumita necesitate a omului sau a societatii. Valoare de schimb = raport, proportie în care o anumita cantitate de marfa de un anumit fel se schimba cu o cantitate de marfa de alt fel. 2. (Concr.) Marfa. 3. (Comert, Fin.) Exprimare în bani a costului unei marfi sau a unei actiuni, a unui cec etc. ♢ Valoare comerciala (sau de circulatie) = echivalent în bani al unui bun sau al unei marfi pe piata; curs. ♦ Înscris (cec1, cambie, obligatiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de alta natura. ♢ Valoare mobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfa, bani etc.). Valoare imobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (cladiri, pamânt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Marime matematica asociata unei marimi fizice (dupa un anumit procedeu de masurare), permitând compararea marimii cu altele de aceeasi natura. ♢ Valoare absoluta = valoarea unei expresii matematice când nu se tine seama de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operatii matematice etc. 5. (Muz.) Durata absoluta sau relativa a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obtinut în pictura prin alaturarea a doua nuante diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanta de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris.
vamal, VAMÁL, -Ă, vamali, -e, adj. Care apartine vamii, privitor la vama; de vama; care are loc la vama, se aplica la vama. ♢ Uniune vamala = acord încheiat între mai multe state în vederea crearii unui teritoriu vamal comun (scutit de taxe pentru circulatia bunurilor). – Vama + suf. -al.
vas, VAS, vase, s.n. 1. Recipient de sticla, de metal, de lemn, de pamânt etc., de diferite forme si marimi, care serveste la pastrarea (si transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament. ♢ Vase comunicante v. comunicant. ♦ Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masa si la pregatirea mâncarii. 2. Vehicul pentru transportul pe apa al calatorilor si al marfurilor; nava. 3. Fiecare dintre formatiile tubulare inchise prin care circula sângele, limfa etc. în interiorul organismului. ♦ Celula vegetala alungita sau tub capilar gol prin care circula seva în plante. – Lat. vasum.
vasluian, VASLUIÁN, -Ă, vasluieni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Vaslui. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Vaslui. – Vaslui (n. pr.) + suf. -ean.
vasluiancă, VASLUIÁNCĂ, vasluience, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Vaslui. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Vaslui. – Vasluian + suf. -ca.
văgăună, VĂGĂÚNĂ, vagauni, s.f. 1. Loc înfundat între dealuri sau între munti; scobitura adânca într-un munte. ♦ Fig. Încapere strâmta si întunecoasa. 2. Scorbura. 3. (Rar) Orbita ochiului. [Pl. si: vagaune] – Et. nec.
vălţuitor, VĂLŢUITÓR, -OÁRE, valtuitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la valt1. [Pr.: -tu-i-] – Valtui + suf. -tor.
văra, VĂRÁ, varez, vb. I. Intranz. (Despre animale; p. ext. despre oameni) A petrece vara undeva sau într-un anumit fel. ♦ Tranz. A tine vitele sau oile la pasune (la munte) în timpul verii. – Din vara.
vărar, VĂRÁR, varari, s.m. Muncitor care lucreaza la construirea cuptoarelor de var si la arderea pietrei de var; persoana care vinde var. – Var + suf. -ar.
vărsa, VĂRSÁ, vars, vb. I. I. 1. Tranz. A face sa curga un lichid, o pulbere etc. (prin înclinarea sau rasturnarea recipientului în care se afla). ♢ Expr. A varsa lacrimi = a plânge. A varsa sânge = a ucide, a omorî. A-si varsa sângele (pentru cineva sau ceva) = a-si sacrifica viata (pentru cineva sau ceva). (Pop.) A varsa matele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); p. ext a ucide. A varsa (multe) sudori (sau naduseli sau a varsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu; b) a fi în agonie, a trage sa moara. ♦ A lansa, a arunca asupra cuiva sageti, bombe, explozibile (în cantitate mare). 2. Refl. (Despre râuri, fluvii etc.) A-si duce apele în alta apa mai mare ca volum. ♦ (Rar) A se revarsa (peste maluri). 3. Tranz. A vomita. ♢ Expr. A-si varsa (si) matele (sau maruntaiele), se spune când cineva vomita foarte tare. A varsa venin sau A-si varsa veninul = a vorbi despre cineva cu dusmanie, cu ura. A-si varsa focul (sau sufletul, amarul) = a-si destainui durerea, mâhnirea, supararea. A varsa foc, se spune despre caii iuti si puternici (din basme). 4. Tranz. (Despre surse de lumina, caldura etc.) A revarsa, a raspândi lumina, caldura. ♢ Refl. Caldura se revarsa pretutindeni. 5. Tranz. A împrastia, a risipi. II. Tranz. 1. A repartiza un ostas la o anumita unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. 2. A preda cuiva o suma de bani, de obiecte de valoare etc.; a plati, a achita. – Lat. versare.
vâlcean, VÂLCEÁN, -Ă, vâlceni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Râmnicu Vâlcea sau în judetul Vâlcea. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Râmnicu Vâlcea sau din judetul Vâlcea. – Vâlcea (n. pr.) + suf. -ean.
vâlceancă, VÂLCEÁNCĂ, vâlcence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Râmnicu Vâlcea sau în judetul Vâlcea. ♦ Locuitoare din municipiul Râmnicu Vâlcea sau din judetul Vâlcea. – Vâlcean + suf. -ca.
vâlvă, VẤLVĂ, (4) vâlve, s.f. 1. Agitatie deosebita provocata de un fapt iesit din comun; framântare, zarva. 2. Renume, faima. 3. (Înv.) Alai, pompa; p. ext. maretie, grandoare. ♦ Fala, orgoliu, mândrie. 4. (În mitologia populara) Duh, zâna, stima. ♢ Vâlva baii = zâna despre care se crede ca stapâneste, supravegheaza si distribuie comorile dintr-o mina de aur. 5. (Rar) Vâlvataie. [Var.: (pop.) vấlfa s.f.] – Din sl. vluhvu, bg. vlahva.
vânător, VÂNĂTÓR, vânatori, s.m. 1. Persoana care vâneaza, care practica vânatoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoana care cauta sa obtina prin orice mijloace o situatie, un post (pe care nu-l merita), sa parvina. 2. Soldat dintr-o veche unitate militara (formata din pedestrasi si calarime). 3. (În sintagma) Vânator de munte = ostas infanterist special instruit, echipat si inzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. – Lat. venatorem.
vârf, VÂRF, vârfuri, s.n. 1. Partea cea mai de sus (ascutita) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ♢ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau asteptare, este din cale-afara. (Plin) cu vârf sau încarcat cu vârf = plin de tot, pâna sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se afla în fruntea unei organizatii politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafata unei ape. Vârful Oltului. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei parti a trupului omului sau animalelor. ♢ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuiala, superficial; batjocoritor, sfidator, ironic. (În legatura cu verbe de miscare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grija, fara zgomot, ca sa nu simta nimeni. ♢ Expr. A i se sui (cuiva) parul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) parul de pe cap (de frica, de spaima) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la fata din cauza furiei, a rusinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersectie a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maxima a unei activitati. ♢ Ore de vârf = a) (în legatura cu mijloace de transport, magazine sau alte unitati de servire a populatiei) ore de afluenta maxima, de mare aglomeratie si de solicitare intensa; b) (în legatura cu sursele de apa, de energie electrica, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maxima de energie electrica necesara abonatilor unei retele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.
vârfar, VÂRFÁR, vârfare, s.n. 1. Ţapoi cu coada lunga, cu care se poate aseza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.
vârfui, VÂRFUÍ, vârfuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face vârf unei gramezi. 2. A umple pâna sus un vas, un recipient etc.; a face sa fie plin ochi. 3. Fig. (Despre munti, culmi etc.) A-si înalta, a-si profila vârful. – Vârf + suf. -ui.
voi, VOI1 pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuieste numele persoanelor carora li se adreseaza vorbitorul; la nominativ, are functie de subiect, adesea marcând insistenta asupra subiectului) Voi sa mergeti, nu ei. 2. (La dativ, în formele voua, va, v-, vi, are valoare posesiva) Voua va place sa calatoriti. ♢ (Cu valoare de pronume de politete, tinând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris. ♢ Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastra; în tara voastra de bastina. ♢ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acusi vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele va, v-) Unde v-ati întâlnit? ♢ (Cu valoare de pronume de politete, tinând locul pers. 2 sg.) Domnule presedinte, va rog, cerusem si eu cuvântul. ♢ (Precedat de prepozitii, în forma voi) Eu va am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însotind alt vocativ) Voi, mesteri zidari. [Forme gramaticale; dat. voua, va, v-, vi; acuz. (pe) voi, va] – Lat. vos.
volant, VOLÁNT2, -Ă, volanti, -te, adj. Desprins de o unitate, detasabil; mobil. ♢ Foaie volanta = tiparitura pe o singura foaie care se difuzeaza în public ca manifest, ca afis etc.; fila detasata dintr-un caiet, dintr-o carte etc. Echipa volanta = echipa mobila care se deplaseaza cu usurinta, dintr-un loc de munca în altul, dupa nevoie. Biblioteca volanta = fond de carti apartinând unei biblioteci si împrumutat unei institutii pentru folosinta temporara. ♦ (Rar) Care poate zbura; care se poate mentine în aer. – Din fr. volant.
zănoagă, ZĂNOÁGĂ, zanoage, s.f. 1. Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; caldare. 2. Poiana înverzita; platou sau coasta de deal bune pentru agricultura. 3. Ochi larg si adânc de apa format pe cursul unui râu, mai jos de un stavilar. – Cf. rus. z a n o g a, ucr. z a n o h a.
zecime, ZECÍME, zecimi, s.f. 1. A zecea parte dintr-un întreg împartit în parti egale. ♦ Prima cifra din dreapta virgulei la numerele zecimale. 2. (În sistemul fiscal din trecut) A zecea parte, care revenea judetului sau comunei, din impozitul platit de cetateni statului. – Zece + suf. -ime.
zeciuială, ZECIUIÁLĂ, zeciuieli, s.f. (înv.) Dare anuala reprezentând a zecea parte din recolta de cereale, de vite etc.; dijma. ♦ A zecea parte din produsele obtinute (prin munca), care se preda cuiva (sau pe care o revendica sau o ia cu forta cineva) ca rasplata, salariu, uium etc. [Pr.: -ciu-ia-] – Zeciui + suf. -eala.
zeghe, ZÉGHE, zeghi, s.f. 1. Haina taraneasca lunga, împodobita uneori cu gaitane negre, care se poarta în tinuturile muntoase. ♦ Haina facuta din piele de oaie, cu care se îmbraca ciobanii; suba. 2. Postav gros din care se fac unele haine taranesti; dimie. [Var.: zéche s.f.] – Et. nec.
zestre, ZÉSTRE s.f. 1. Avere (mobila sau imobila) care se da unei fete când se marita. ♦ Bunuri pe care le aduce o calugarita la intrarea ei în manastire. ♦ (Fam.) Totalitatea bunurilor care constituie averea cuiva. 2. Totalitatea bunurilor care constituie averea unei comunitati, a unei institutii etc.; inventar. – Lat. dextrae "fagaduinta solemna".
zeţar, ZEŢÁR, zetari, s.m. Muncitor tipograf care culege manual literele în culegar dupa manuscris; culegator. – Din germ. Setzer.
zglăvoc, ZGLĂVÓC, -OÁCĂ, zglavoci, -oace, subst. 1. S.f. (si m.) Peste mic de culoare cenusie-cafenie, cu capul mare si turtit, cu corpul îngust, fara solzi, raspândit în apele repezi de munte; baba, moaca (Cottus gobio). 2. S.m. Floare de cânepa (mai ales a cânepii de toamna). 3. S.m. (Bot.) Albastrea. [Var.: glavoáca s.f.] – Din bg. glavoč.
zgrăbunţică, ZGRĂBUNŢÍCĂ, zgrabuntele, s.f. Planta erbacee din familia compozeelor, cu tulpina ramificata, cu frunze ovale sau eliptice si cu flori galbene (Lapsana communis). – Zgrabunta + suf. -ica.
zi, ZI, zile, s.f. 1. Interval de timp cuprins între rasaritul si apusul Soarelui; timpul cât Soarele ramâne deasupra orizontului; p. ext. lumina solara; interval de timp de 24 de ore, corespunzator unei rotatii a Pamântului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp intre doua culminatii succesive ale unui astru. ♢ (Determinând notiunile "an", "luna", pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ♢ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toata ziua = de fiecare zi; p. ext. obisnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ♢ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data ceruta; fara întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fara termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, vazând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toata ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, catre) ziua = putin înainte de a se lumina; spre dimineata. Pâna în (sau la) ziua sau de cu ziua = pâna a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineata. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziua = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi si noapte sau (adverbial) ziua si noaptea = tot timpul, fara încetare; fara odihna. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodata. Toata ziua sau ziua toata = de dimineata pâna seara; p. ext. mereu, continuu. ♢ Expr. A se face ziua alba = a se lumina complet, a fi plina zi. A face noaptea zi si ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea si a dormi ziua; p. ext. a duce o viata dezordonata. Buna ziua, formula de salut, la întâlnire sau la despartire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) buna ziua (sau ziua buna) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-si lua ziua buna = a-si lua ramas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lânga adjective ca "limpede", "clar") foarte clar, foarte limpede. Într-o (buna) zi sau într-una din zile = odata, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi buna (sau, rar, alba) cu cineva = a trai în bune relatii cu cineva. A da zi dupa zi = a lasa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod exceptional. ♢ (Compus) Zi-lumina = perioada a zilei (1) cuprinsa între rasaritul si apusul Soarelui. Zi-munca = unitate de masura conventionala care serveste drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ♢ (În sintagme si loc., ca unitate de masura sau de calcul) Zi de munca = durata timpului în cursul caruia lucratorul presteaza zilnic munca. Cu ziua = cu plata socotita dupa zilele muncite; fara angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanta care se poate strabate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusa prin prep. "de") Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmeaza sa se întâmple ceva; termen soroc. ♢ Ziua de astazi = perioada de timp, epoca în care traim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credinte religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii si mortii vor fi chemati la judecata lui Dumnezeu. ♢ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecarei luni. ♢ (În titulatura sarbatorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ♢ Zi aniversara sau ziua nasterii (sau de nastere) = aniversare (a zilei de nastere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viata, existenta, trai. ♢ Expr. A avea zile = a mai avea de trait, a-i fi dat sa (mai) traiasca. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trai, tot timpul vietii. Abia îsi tine zilele, se spune despre cineva care traieste prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mâna = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricosat, înspaimântat. A ridica (sau a rapune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se ispravi cuiva zilele = a muri. A-si urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se satura de viata, a nu mai voi sa traiasca. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tau etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vietii mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinari care precizeaza o perioada de timp) Vreme, epoca. Zilele tineretii. ♢ Expr. Mic de zile = tânar. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârsta, batrân. (Rar) Vesnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrait. [Var.: zíua s.f.] – Lat. dies.
zice, ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ♢ Expr. Cât ai zice peste = într-o clipa, imediat, îndata. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tagadui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimti. Vrea (sau va, vra) sa zica = a) înseamna, are sensul, semnificatia, valoarea...; b) asadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♢ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a sustine, a pretinde. ♦ A promite, a fagadui. ♦ A raspunde, a riposta; a invoca. Mai zi daca ai ce. ♦ A reprosa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ♢ Expr. Sa nu zici ca... = sa nu-mi reprosezi ca... ♦ A contesta. ♦ A sfatui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gura sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-si da o parere, a se pronunta într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toti vor zice cum vrei tu. ♢ Expr. (Ca) bine zici! = buna idee! asa este. Ce-am zis eu? = nu ti-am spus? vezi ca am avut dreptate? Zi... = a) judeca, socoteste, da-ti parerea; b) asadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce parere ai avea? cum ti-ar parea? Sa zicem = a) sa presupunem, sa admitem; b) de exemplu. Vino, sa zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lasa impresia ca... Asa, numai ca sa zica si el ca face o treaba. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ♢ Impers. O fata ce-i zice Maria. ♢ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Lat. dicere.
zicere, ZÍCERE, ziceri, s.f. Actiunea de a zice si rezultatul ei; ceea ce se exprima prin cuvinte; comunicare de orice fel; cuvânt, vorba, vorbire. ♦ Expresie, zicatoare, zicala. – V. zice.
zidar, ZIDÁR, zidari, s.m. Muncitor specializat în executarea lucrarilor de constructie din zidarie1 sau din mortar, precum si de finisare a betonului dupa turnare. – Zid + suf. -ar.
ziler, ZILÉR, -Ă, zileri, -e, s.m. si f. Muncitor angajat si platit cu ziua; zilas. [Var.: ziliér s.m.] – Zile (pl. lui zi) + suf. -er.
linotipist, LINOTIPÍST, -Ă s. m. f. muncitor tipograf care lucreaza la linotip. (< fr. linotypiste)
zmeoaie, ZMEOÁIE, zmeoaie, s.f. 1. Zmeoaica (1). 2. Planta erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina si cu fructe paroase, care creste prin vaile umbroase de munte (Libanotis montana). 3. Planta erbacee cu flori galben-aurii (Laserpilium archangelica). [Pr.: zme-oa-ie] – Zmeu + suf. -oaie.
zonă, ZÓNĂ, zone, s.f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în functie de poli, de cercurile polare si de tropice si caracterizate printr-o clima specifica. Zona temperata. Zona ecuatoriala. ♦ (Astron.) Fiecare dintre partile cerului corespunzatoare celor cinci zone (1) ale Pamântului. 2. Portiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitata pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurari speciale, a unei destinatii determinate etc. 3. (Geom.) Parte din suprafata unei sfere cuprinsa între doua paralele. 4. (Fiz.) Banda de frecventa în care oscilatiile au anumite caractere comune. – Din fr. zone.
zoonoză, ZOONÓZĂ, zoonoze, s.f. Infectie contagioasa provocata de bacterii, virusuri, ciuperci, protozoare, viermi etc., comuna omului si animalelor, transmisibila direct sau prin intermediul unor insecte. – Din fr. zoonose.
linie, LÍNIE s. f. 1. figura continua cu o singura dimensiune, descrisa de un punct prin deplasare sau obtinuta prin intersectia a doua suprafete. 2. trasatura imaginara care arata o directie data, o limita etc. 3. descendenta, filiatie. 4. sistem de fortificatii. ♢ sirul luptatorilor într-o batalie; directia generala a pozitiilor trupelor. 5. cele doua sine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalatiilor unei cai ferate. 6. legatura aeriana sau maritima între doua puncte. ♢ legatura de telecomunicatii între doua puncte. 7. (pl.) trasaturile caracteristice ale unui obiect, ale fetei cuiva; contur, profil. ♢ tinuta. 8. (fig.) orientare; directie. 9. (poligr.) rând într-o pagina. ♢ placa subtire de metal cu care se imprima liniile sau se distanteaza rândurile. 10. rigla. 11. (mar.) ecuator. 12. gama de produse (cosmetice). (< lat. linea, germ. Linie, fr. ligne)
mafie, MÁFIE s.f. Asociatie terorista secreta care practica santajul si asasinatul. ♦ Grup de indivizi cu îndeletniciri suspecte. ♦ Grup de persoane legate între ele prin preocupari comune si care îsi apara reciproc interesele (meschine). [Acc. si: mafíe] – Din it. mafia.
magistral, MAGISTRÁL, -Ă, magistrali, -e, adj. 1. Care caracterizeaza pe maestru(1), de maestru; p.ext. perfect, desavârsit. 2. (Despre conducte, cai de comunicatie) Principal. ♦ (Substantivat, f.) Artera principala de comunicatie rutiera, feroviara etc. 3. (Inform.) Grup de linii de comunicatie utilizate pentru transmisia informatiei de la diferite surse spre unul sau mai multi destinatari. – Din (1) fr. magistral, (2) dupa rus. maghistral'.
lingvistic, LINGVÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la lingvistica. II. s. f. stiinta care studiaza limba si legile ei de dezvoltare. o ~ generala = disciplina care studiaza faptele de limba din perspectiva trasaturilor comune mai multor limbi; ~ comparativa = disciplina care studiaza comparativ concordantele fonetice, semantice si gramaticale din mai multe limbi; ~ matematica = disciplina care studiaza fenomenele de limba cu mijloace matematice; ~ structurala = disciplina care studiaza relatiile dintre elementele limbii si caracterul sistematic al acesteia. ♢ glotologie. (< fr. linguistique)
magnific, MAGNÍFIC, -Ă, magnifici, -ce, adj. (Livr.) Maret, grandios, superb, minunat; de un fast iesit din comun. ♦ (Cu valoare de superlativ) Foarte frumos, stralucit, desavârsit. – Din fr. magnifique.
magnificenţă, MAGNIFICÉNŢĂ, magnificente, s.f. (Livr.) Grandoare, maretie; fast, lux iesit din comun. – Din fr. magnificence, it. magnificenza.
echilibrare, ECHILIBRÁRE, echilibrari, s.f. 1. Actiunea de a (se) echilibra si rezultatul ei; cumpanire. 2. (Tehn.) Anulare a fortelor dinamice asimetrice care se exercita asupra pieselor unui sistem tehnic, din cauza miscarii accelerate a acestora; contrabalansare. 3. Atenuare a cuplajelor nedorite dintre circuitele unei linii de telecomunicatii. – V. echilibra.
maistru, MÁISTRU, maistri, s.m. 1. Persoana care are (si practica) o meserie; mester; meserias; (în special) muncitor calificat care conduce de obicei o sectie productiva într-o întreprindere sau într-un atelier; maestru. ♦ Persoana iscusita, îndemânatica, abila, priceputa. 2. Persoana care învata, instruieste pe cineva. – Din germ. Meister.
mal, MAL, maluri, s.n. 1. Margine (îngusta) de pamânt situata (în panta) de-a lungul unei ape; tarm; p.ext. regiune de lânga o apa. ♢ Expr. A iesi la mal = a duce ceva la bun sfârsit, a o scoate la capat. A se îneca (ca tiganul) la mal = a renunta sau a fi obligat sa renunte la ceva tocmai când telul era aproape atins. 2. Perete, margine (abrupta) a unui râu, a unui sant, a unei gropi. ♦ Râpa, prapastie. ♦ (Reg.) Ridicatura de pamânt mai putin înalta decât dealul, având coastele cu povârnisuri repezi sau abrupte. ♢ Expr. Un mal de om (sau de femeie), se spune despre un barbat (sau o femeie) foarte mare. Cât un mal = (despre fiinte) mare, matahalos. – Cf. alb. m a l l "munte".
malaxorist, MALAXORÍST, -Ă, malaxorist, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la malaxor. – Malaxor + suf. -ist.
mangustă, MANGÚSTĂ, manguste, s.f. Mamifer carnivor din sudul Asiei, cu corpul alungit, suplu, cu bot ascutit, cu labe scurte, cu coada lunga si stufoasa si cu blana cenusie, aspra (Herpestes mungo). – Din fr. mangouste.
manoperă, MANÓPERĂ, manopere, s.f. 1. Munca manuala depusa pentru efectuarea unei lucrari; plata pentru aceasta munca. 2. (Rar) Actiune tactica; atitudine; mijloc, procedeu întrebuintat pentru realizarea unui scop. 3. Fig. Manevra (4) – Calc dupa fr. manœuvre, it. manovra. Cf. lat. m a n o p e r a.
manual, MANUÁL, -Ă, manuali, -e, s.n., adj.1. S.n. Carte care cuprinde notiunile de baza ale unei stiinte, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice; spec. carte de scoala. 2. Adj. Care este facut cu mâna; de mâna. ♦ (Despre îndeletniciri, ocupatii, profesiuni) Care se efectueaza prin munca fizica. 3. Adj. (Despre oameni) Care executa lucrari de mâna; p.ext. care lucreaza cu mâinile. [Pr.: -nu-al] – Din fr. manuel. Cf. lat. m a n u a l i s, it. m a n u a l e.
mînji, mînjí (mânjésc, mânjít), vb. – A mîzgali, a unge, a murdari, a pata. Origine îndoielnica. Se considera der. din sl. mažati, mazǫ "a unge" (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maža "unsoare", rus. mažatĭ, mažnutĭ "a unge, cu grasimi"; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomažiti › pomazui). Poate ar trebui sa se porneasca de la mîzga, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal •mîzgi. – Der. mînjala, s.f. (unsoare, zugraveala; var amestecat cu pamînt; clei; apretare, un anumit clei de apretat cînepa); mînzala, s.f. (Mold., scrobeala), unde apare mai clar legatura cu sl.; mînjoala, s.f. (Trans., unsoare, grasime); mînjalau (var. mînzalau), s.m. (Mold., baiat de spalatoreasa), încrucisare între mînji "a sapuni" cu "mangalau"; mînzali, vb. (a se mînji); mînzaleala (var. mînzalitura, mînjitura), s.f. (pata, murdarie, grasime); pamînzalca, s.f. (Munt., scrobeala pentru firele de bumbac; Munt., curea care leaga fuiorul de furca), în loc de •pomînzalca; tamînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref. ta- putin clar, cf. tamînda; tamînjer, s.n. (bat), poate prin încrucisare cu tau(n)jer, cf. mînjalau. – Cf. mîsgali.
manufactură, MANUFACTÚRĂ, manufacturi, s.f. 1. Forma de productie premergatoare marii industrii, caracterizata prin predominarea muncii manuale, prin diviziunea amanuntita a muncii în cadrul atelierului si prin reunirea muncitorilor si a mesterilor în ateliere sub conducerea patronului. 2. Întreprindere industriala în care predomina munca manuala, în care un rol important îl au abilitatea si talentul lucratorului si care este destinata în special producerii unor bunuri de larg consum. Manufacturi de portelan. 3. Produse ale industriei textile; tesaturi. Magazin de manufactura. – Din fr. manufacture. Cf. germ. M a n u f a k t u r.
anexă, ANÉXĂ, anexe, s.f. 1. Ceea ce este alaturat sau alipit, ca element secundar sau dependent, pe lânga altceva mai important; material suplimentar care dezvolta sau lamureste un text. 2. (Anat.) Ţesut, formatie sau organ legat structural de alte organe în cadrul unei functii comune. ♢ Anexe embrionare = formatii temporare ale embrionului, la reptile, pasari si mamifere, având rol de protectie si de asigurare a nutritiei, respiratiei si excretiei. – Din fr. annexe.
angaja, ANGAJÁ, angajez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A lua pe cineva sau a intra în slujba; a (se) încadra într-un loc de munca; a (se) tocmi. ♦ Tranz. A primi sa efectueze o lucrare, o însarcinare speciala etc. în conditii determinate. A angaja o lucrare de arhitectura. ♦ Tranz. A lua cu chirie un vehicul. 2. Refl. A se obliga la ceva, a-si lua un angajament. ♦ Tranz. si refl. A atrage dupa sine o obligatie. Articolul nu angajeaza revista. 3. Tranz. si refl. A (se) antrena într-o actiune; a apuca sau a face sa apuce într-o anumita directie. ♦ Refl. A o lua pe un anumit drum. ♦ Tranz. (Mil.) A începe o actiune etc. Trupele au angajat lupta. 4. Tranz. (La hochei sau la baschet) A pune pucul sau mingea în joc. – Din fr. engager.
aptitudine, APTITÚDINE, aptitudini, s.f. Însusire psihica individuala care conditioneaza îndeplinirea în bune conditii a unei munci, a unei actiuni; aplicatie, înclinatie, dar2. – Din lat. aptitudo, -inis, fr. aptitude.
argat, ARGÁT, -Ă, argati, -te s.m. si f. (Rar la f.) Servitor, sluga angajata(în trecut) pentru muncile agricole, cresterea vitelor sau pentru muncile din gospodaria stapânului. – Din bg. argat, ngr. argátis.
marcat, MARCÁT2, -Ă, marcati, -te, adj. 1. Care poarta o marca (1). ♦ (Despre obiecte de metal pretios) Care are imprimat semnul oficial de garantie a calitatii si a autenticitatii. ♦ (Despre greutati) Prevazut cu semnul oficial care garanteaza exactitatea masurii indicate. ♦ (Despre cai de comunicatie) Care este prevazut cu marcaj. 2. Fig. (Despre abstracte) Care iese în evidenta; accentuat, pronuntat, distinct, reliefat, nuantat. – V. marca.
limbaj, LIMBÁJ s. n. 1. proces de comunicare a ideilor si sentimentelor prin mijlocirea limbii ♢ (inform.) sistem de caractere si simboluri folosit în programare. o ~ formalizat = limbaj artificial, dintr-un sistem de semne conventionale. 2. limba. ♢ fel caracteristic de exprimare. ♢ (fig.) orice mijloc de exprimare a ideilor, a sentimentelor. (dupa fr. langage)
marfă, MÁRFĂ, marfuri, s.f. Produs al muncii destinat schimbului prin intermediul vânzarii-cumpararii. ♢ Expr. A-si lauda marfa = a-si lauda lucrurile proprii sau meritele personale. (Rar) Alta marfa, se spune când este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre alta situatie, alta împrejurare. – Din magh. marha "vita".
asocia, ASOCIÁ, asociez, vb. I. Refl. A se uni, a se grupa cu cineva pentru atingerea unui scop comun. ♦ Refl. si tranz. A lua parte sau a face sa ia parte, împreuna cu altii, la o actiune, la o initiativa etc. [Pr.: -ci-a] – Din fr. associer, lat. associare.
asociat, ASOCIÁT, -Ă, asociati, -te s.m., s.f., adj. (Persoana) care s-a unit cu alta (sau cu altele) pentru atingerea unui scop comun; (persoana) care face parte dintr-o asociatie. [Pr.: -ci-at] – V. asocia.
asociaţie, ASOCIÁŢIE, asociatii, s.f. 1. Grupare de persoane creata pentru a atinge un scop comun si organizata pe baza unui statut. 2. Grup de plante format din mai multe specii caracteristice unui anumit mediu de viata. 3. Grupare de molecule, de stele etc. cu însusiri comune. Asociatie moleculara. 4. Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc., aparitia unei reprezentari atragând în constiinta o alta reprezentare asemanatoare sau întâlnita anterior; legatura între reprezentari, idei etc. pe baza acestei proprietati. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. association.
atribuţie, ATRIBÚŢIE, atributii, s.f. Sfera de autoritate, de competenta, de activitate a cuiva; însarcinare, munca data cuiva spre îndeplinire. [Var.: atributiúne s.f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.
mărgini, MĂRGINÍ, marginesc, vb. IV. 1. Tranz. A forma limitele, marginile unui lucru, unei suprafete etc., a contura un lucru, o suprafata, a încadra, a delimita. ♦ A stabili anumite limite. ♦ Refl. recipr. A se învecina cu..., a avea hotar comun cu... 2. Tranz. si refl. A (se) limita, a (se) reduce, a (se) restrânge, a (se) rezuma. 3. Tranz. (Înv.) A tine sub paza, a fixa cuiva domiciliu fortat; a închide. – Din margine.
mărime, MĂRÍME, marimi, s.f. 1. Însusirea de a fi mare; întindere, dimensiune, cantitate, volum. ♦ Talie, statura. ♦ Proportie, valoare. ♦ Importanta, însemnatate, gravitate. ♦ (Fiz.) Proprietate comuna a unor obiecte, pe baza careia acestea pot fi ordonate într-un sir. ♢ Marime de stare = marime a unui sistem fizic, care variaza cu aceeasi valoare, oricum ar trece sistemul între doua stari date. (Astron.); Marime stelara = masura a stralucirii unui astru; magnitudine. ♦ (Mat.) Fiecare dintre elementele unei multimi abstracte atasate unui spatiu geometric cu una sau mai multe dimensiuni si având o structura algebrica independenta de sistemul de coordonate utilizat în acest spatiu. 2. Durata. 3. Stralucire, grandoare; glorie, faima. ♦ Loc de frunte într-o anumita ierarhie; functie sau situatie înalta, rang, demnitate; (concr.) persoana care detine un rol important în ierarhia sociala; demnitar, fruntas. 4. (Înv.) Noblete sufleteasca, marinimie. 5. (Înv.) Mândrie, aroganta, trufie. – Mare + suf. -ime.
meşteri, MESTERÍ, mesteresc, vb. IV. Tranz. 1. A executa, a face, a lucra; a prelucra. ♦ Tranz. si intranz. A lucra, a munci (cu pricepere) pentru a realiza ceva. 2. A pune la punct, a potrivi, a aranja, a repara, a mestesugi. – Din mester.
mirt, MIRT, mirti, s.m. Arbust ornamental cu frunze alungite si persistente, cu flori mici, albe si parfumate, cultivat mai ales ca planta ornamentala (Myrtus communis). – Din lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrte.
moşnean, MOSNEÁN, mosneni, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca), Ţaran liber, posesor în devalmasie al unei proprietati de pamânt mostenite de la un strabun comun; mostean, razes. 2. (Înv.) Mostenitor, succesor. 3. (Înv. si reg.) Bastinas. – Cf. m o s t e a n.
mulţime, MULŢÍME, multimi, s.f. 1. (La sg., adesea cu determinari) Numar mare de fiinte sau de lucruri, cantitate mare. 2. (La sg.) Lume multa strânsa laolalta, gramada de oameni; spec. masele largi ale populatiei; colectivitate. 3. (Mat.) Ansamblu de obiecte, numite elemente, grupate fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei proprietati caracteristice lor si numai lor. ♢ Multime vida = multime care nu contine nici un element. Multimi disjuncte = multimi care nu au nici un element comun. Multimi echivalente = multimi între care se poate stabili o corespondenta biunivoca. – Mult + suf. -ime.
muncel, MUNCÉL, muncel, s.n. Munte sau deal mic, care constituie o treapta mai coborâta a unui lant sau a unui masiv muntos, cu structura cutata, alcatuit din roci dure. – Din lat. monticellus.
muncit, MUNCÍT, -Ă, munciti, -te, adj. 1. Ostenit, trudit, istovit. 2. (Despre terenuri agricole) Lucrat, cultivat. 3. Câstigat, agonisit cu multa osteneala. ♦ Facut, executat cu multa truda, cu atentie, cu migala. 4. (Înv.) Torturat, chinuit. – V. munci.
municipalitate, MUNICIPALITÁTE, municipalitati, s.f. Administratia unui municipiu (1); totalitatea organelor de conducere ale unui municipiu; persoanele care alcatuiesc aceste organe; p. ext. oras municipal; municipiu. – Din fr. municipalité.
muniţie, MUNÍŢIE, munitii, s.f. Denumire generica data cartuselor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, proiectilelor de artilerie, bombelor de aviatie etc. – Din germ. Munition, lat. munitio, fr. munition.
munte, MÚNTE, munti, s.m. 1. Ridicatura a scoartei pamântului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasa si depasind înaltimea de 800 de metri. ♢ Expr. Prin munti si vai = peste tot, pretutindeni, pe tot întinsul. ♦ Regiune, zona muntoasa. 2. Fig. Gramada, cantitate mare (si înalta) din ceva; morman. ♦ Om foarte înalt (si solid). 3. (În sintagma) Munte de pietate = întreprindere capitalista de credit specializata în acordarea de credite pe baza amanetarii obiectelor de uz personal; casa de lombard. – Din lat. mons, -tem.
ligă, LÍGĂ s. f. 1. (ant.) alianta politico-militara a statelor grecesti, sub conducerea unuia dintre ele, care urmarea sa-si impuna suprematia. 2. uniune, asociatie de state, orase, persoane ♢ creata în scop comun. (< fr. ligue, it. liga)
marxism, MARXÍSM s.n. Doctrina filozofica, sociala si economica întemeiata de K. Marx si F. Engels; teoria si practica comunismului stiintific. – Din fr. marxisme, rus. marksizm.
masiv, MASÍV, -Ă, masivi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care se prezinta ca o masa unitara si compacta. ♦ (Despre obiecte) Care este format dintr-un material compact, fara goluri; plin; p.ext. greu. 2. (Despre fiinte, constructii etc.) Mare, solid, voluminos, greu; p.ext. impunator, impresionant (prin dimensiuni). 3. Care este sau se produce în cantitati mari, pe scara întinsa; amplu. II. S.n. 1. Unitate de relief formata dintr-un grup de munti sau de dealuri (reunite în jurul unui vârf); p.ext. munte. 2. Arboret în care coroanele arborilor se ating. ♦ Grupare de arbori, de arbusti sau de plante de acelasi fel (facuta pentru a produce anumite efecte decorative). 3. P.anal. Bloc de beton sau de zidarie de dimensiuni mari, de care se leaga sau care sustine o constructie. ♦ Masa mare de material solid; gramada mare; morman. ♦ Partea cea mai compacta, cea mai mare, cea mai importanta dintr-un întreg. – Din fr. massif, germ. Massiv.
vestire, VESTÍRE, vestiri, s.f. Actiunea de a vesti si rezultatul ei; înstiintare, comunicare; stire, veste. ♦ Indicatie, semn, indiciu. – V. vesti.
volum, VOLÚM, volume, s.n. I. 1. Spatiu pe care îl ocupa un corp. ♦ Numar care exprima masura unei marimi tridimensionale. 2. Masa de apa debitata de o fântâna, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proportiile unei activitati. 4. Forta, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonora al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicatii. II. Carte (legata sau brosata) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cartile care alcatuiesc împreuna o lucrare unitara; tom. [Pl. si: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.
vorbire, VORBÍRE, vorbiri, s.f. 1. Actiunea de a vorbi si rezultatul ei; folosire a limbii în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivitati; vorbit1. ♦ Limbaj. ♢ Vorbire sintetica = vorbire generata de un sintetizator de vorbire. ♦ Fel de a vorbi, mod de a se exprima. 2. Limba, grai. 3. (Înv.), Cuvânt; mentiune. – V. vorbi.
material, MATERIÁL, -Ă, (I) materiali, -e, adj., (II) materiale, s.n. I Adj. 1. Care apartine realitatii obiective, existând independent de constiinta si în afara ei; care este alcatuit din materie. ♢ Cultura materiala = totalitate a bunurilor si a deprinderilor de productie existente pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii. ♦ Palpabil, concret, real; faptic. ♦ Spec. Fizic, trupesc. 2. Care consta în bunuri economice, care tine de venit, de avere, de aspectul economic sau pecuniar; care se refera la trai sau la întretinerea vietii. ♢ Baza materiala = totalitate a mijloacelor (cladiri, instalatii, forta de munca etc.) care permit desfasurarea unei activitati economice sau stiintifice. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al situatiei materiale (I 2); materialiceste. II. S.n. 1. Totalitate a materiilor prime sau semifabricate din care pot fi executate diverse bunuri. ♢ Materiale plastice = nume generic al unui grup de materiale de sinteza care prezinta anumite particularitati de structura, de compozitie si fizico-mecanice, având ca proprietate caracteristica generala calitatea de a putea fi prelucrate cu usurinta (sub actiunea presiunii si a temperaturii; mase plastice. 2. (Rar) Bun, produs. ♦ Ţesatura. Material de rochie. 3. Totalitate a documentelor, informatiilor si datelor necesare pentru elaborarea unei lucrari literare, stiintifice etc. ♦ Expunere scrisa care cuprinde date si informatii referitoare la o anumita problema. [Pl. si: (înv.) (II) materialuri. – [Pr.: -ri-al] – Din fr. matériel, lat. materialis.
matriarhat, MATRIARHÁT s.n. Denumire a perioadei comunei primitive, caracterizata prin stabilirea apartenentei la ginta pe linia descendentei materne. [Pr.: -tri-ar-] – Din fr. matriarcat, germ. Matriarchat.
matriţer, MATRIŢÉR, -Ă, matriteri, -e, s.m. si f. Muncitor specializat în lucrari de matritare. – Matrita + suf. -er.
coaliţie, COALÍŢIE, coalitii, s.f. Alianta între doua sau mai multe state, grupari politice, clase sociale etc., încheiata în scopul unei actiuni comune. [Pr.: -co-a-] – Din fr. coalition.
defileu, DEFILÉU, defileuri, s.n. Vale transversala îngusta, adânca si lunga, cu versanti abrupti, sapata de o apa curgatoare în regiunile muntoase. – Din fr. défilé.
măgură, MẮGURĂ, maguri, s.f. Deal mare izolat (taiat de ape); p.ext. munte. ♦ Movila. ♦ Padure (situata pe un loc înalt). [Var.: (reg.) mắgula s.f.] – Cf. alb. m a g u l ë.
delăsare, DELĂSÁRE, delasari, s.f. Faptul de a se delasa; nepasare, neglijenta fata de o munca începuta. – V. delasa.
liber, LÍBER2, -Ă adj. 1. slobod; independent. 2. ~ profesionist = cel care exercita o profesiune în afara unui contract de munca. 3. neocupat, gol. 4. degajat, natural. o (adv.) a vorbi ~ = a tine un discurs, o prelegere, fara a citi. 5. (despre gusturi, purtari, cuvinte) necuviincios, grosolan. 6. (despre timp) de care se poate dispune dupa voie. 7. desen ~ = desen (artistic) executat fara ajutorul unui instrument. 8. (mat.) termen ~ = expresie dintr-o ecuatie care nu contine necunoscute. (< lat. liber, fr. libre)
depozit, DEPÓZIT, depozite, s.n. 1. Loc, cladire în care se pastreaza materiale de constructie, marfuri etc., magazie. ♦ Formatie militara care aprovizioneaza unitatile armatei cu materiale, munitii etc. 2. Ceea ce se depune spre pastrare; (în special) bani sau hârtii de valoare depuse în pastrare la o institutie bancara. ♢ Loc. adv. În depozit = în pastrare. ♦ Depozit legal = fond de carti constituit prin predarea obligatorie de catre tipografii si edituri a unui numar de exemplare din fiecare volum tiparit marilor biblioteci publice din tara. 3. Strat format prin sedimentarea substantelor solide dizolvate sau aflate în suspensie într-un lichid; sediment. – Din lat. depositum (cu unele sensuri dupa fr. dépôt).
constipat, CONSTIPÁT, -Ă, constipati, -te, adj. (Despre oameni) Care nu poate elimina materiile fecale din organism. ♦ Fig. (Fam.) Cu vederi înguste, lipsit de orizont; necomunicativ. – V. constipa.
contiguu, CONTÍGUU, -UĂ, contigui, -ue, adj. (Livr.) Care se leaga, se înrudeste, se uneste cu ceva, care are elemente apropiate, comune cu altceva. [Pr.: -gu-u] – Din fr. contigu, lat. contiguus.
contribuţie, CONTRIBÚŢIE, contributii, s.f. 1. Parte cu care cineva participa la o actiune sau la o cheltuiala comuna; aport. ♦ Expr. A pune la contributie = a folosi, a solicita capacitatea cuiva sau a ceva la o actiune. 2. Impozit; bir. [Var.: (înv.) contributiúne s.f.] – Din fr. contribution, lat. contributio, -onis.
elită, ELÍTĂ, elite, s.f. Grup de persoane care reprezinta ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ♦ Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. ♢ Loc. adj. De elita = ales, deosebit, distins. – Din fr. élite.
dezordonat, DEZORDONÁT, -Ă, dezordonati, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este deprins cu ordinea; neglijent (în îmbracaminte, în modul de a-si pastra lucrurile, în munca, în felul de viata, în gândire). ♦ (Despre manifestarile omului) Care arata lipsa de ordine. 2. (Despre lucruri, încaperi, locuri) Lipsit de ordine; care se afla în neorânduiala. – Din fr. désordonné.
dobândi, DOBÂNDÍ, dobândesc, vb. IV. Tranz. 1. A obtine ceva prin munca, eforturi, perseverenta; a câstiga, a realiza; a face rost de ceva, a gasi, a procura ceva. ♦ A primi, a capata. ♢ Expr. A dobândi un copil = a i se naste cuiva un copil. 2. (Înv.) A cuceri un oras, o cetate etc. – Din sl. dobyti (dobondon).
leptomeninge, LEPTOMENÍNGE s. n. denumire comuna pentru arahnoida si pia mater. (< fr. leptoméningite)
excentric, EXCÉNTRIC, -Ă, excentrici, -ce, adj., s.n. I. Adj. 1. Care iese din limitele obisnuitului, foarte original; neobisnuit, ciudat, bizar, extravagant. 2. (Mat.; despre un punct) Care se afla în afara centrului unei figuri; (la pl.; despre figuri geometrice, piese etc.) care nu au centru comun. II. S.n. Organ de masina în forma de disc, fixat pe un arbore rotativ si servind la transformarea miscarii circulare în miscare rectilinie si invers. – Din fr. excentrique.
excomunica, EXCOMUNICÁ, excomúnic, vb. I. Tranz. A exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasa. – Din lat. excommunicare, fr. excommunier.
extraordinar, EXTRAORDINÁR, -Ă, extraordinari, -e, adj. 1. (Adesea adverbial), Care este cu totul deosebit, care iese din comun; neobisnuit, nemaipomenit, formidabil, exceptional; (despre oameni) dotat cu calitati deosebite, exceptionale; (despre lucruri etc.) foarte bun. 2. (Despre legi, masuri, functii etc.) Care depaseste cadrul unei reguli, unei masuri obisnuite. – Din fr. extraordinaire, lat. extraordinarius.
faianţator, FAIANŢATÓR, -OÁRE, faiantatori, -oare s.m. si f. Muncitor calificat în operatia de faiantare; faiantar. [Pr.: fa-ian-] – Faianta + suf. -tor.
fantezist, FANTEZÍST, -Ă, fantezisti, -ste, adj. 1. Care nu are nimic comun cu realitatea, care este un produs al imaginatiei. 2. (Despre oameni) Care este (sau se lasa) dominat de idei fantastice, ireale sau nerealizabile. 3. (Despre manifestari, creatii etc. ale oamenilor) Care este lipsit de orice baza reala, care tradeaza pe omul fantezist (2). – Din fr. fantaisiste.
feroviar, FEROVIÁR, -Ă, feroviari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. (Despre întreprinderi, instalatii, transporturi) De cale ferata, în legatura cu calea ferata, care se face pe calea ferata. 2. S.m. si f., adj. (Muncitor, functionar, salariat) de la caile ferate. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. ferroviaire, it. ferroviario.
fierar, FIERÁR, fierari, s.m. 1. Muncitor care se îndeletniceste cu prelucrarea la cald a fierului sau a altor metale; faur2, faurar2, covaci, covali. 2. (Adesea determinat prin " betonist") Muncitor specializat în fasonarea si în montarea armaturilor pentru betonul armat. – Din lat. ferrarius.
funicular, FUNICULÁR, funiculare s.n., adj. 1. S.n. Mijloc de transport aerian format din unul sau din mai multe cabluri suspendate pe stâlpi, pe care circula cabinele cu pasageri si carucioarele cu materiale, folosit în regiunile muntoase greu accesibile. 2. Adj. (În sintagma) Poligon funicular = constructie grafica de forma unei linii poligonale, care serveste, în mecanica, la studiul unui sistem de forte. – Din fr. funiculaire.
lene, LÉNE s.f. Faptul de a se complacea în inactivitate; înclinatia celui caruia nu-i place, care nu doreste, nu vrea sa munceasca, caruia îi place sa stea fara sa munceasca; trândavie; lâncezeala. – Din sl. lĕnĩ.
ligă, LÍGĂ, ligi, s.f. Uniune, asociatie sau coalitie de state, orase, de societati sau de indivizi, constituita în vederea realizarii unui tel comun. – Din fr. ligue, it. liga.
diminutiv, DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s.n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, însusirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de baza. – Din fr. diminutif.
lecţie, LÉCŢIE s. f. 1. forma de baza a organizarii muncii didactice, prin care se transmit elevilor anumite cunostinte într-o unitate de timp; ora de scoala consacrata unei anumite discipline. o a da (sau a lua) ~ tii = a (se) medita (2) în particular. ♢ tema, ceea ce elevul are de învatat la o materie într-o zi. 2. (fig.) învatatura morala, experienta (culeasa în urma unei întâmplari etc.). 3. dojana, mustrare. (< germ. Lektion, lat. lectio)
nard, NARD s.m. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee originare din regiunea muntilor Himalaia (Nardostachys); spec. planta cu radacina scurta si groasa, fibroasa si foarte aromata, cu frunze moi si flori rosii-purpurii (Nardostachys iatamansi). 2. Esenta parfumata extrasa din radacina de nard. – Din ngr. nárdos.
naţiune, NAŢIÚNE, natiuni, s.f. Comunitate stabila de oameni, istoriceste constituita ca stat, aparuta pe baza unitatii de limba, de teritoriu, de viata economica si de factura psihica, care se manifesta în particularitati specifice ale culturii nationale si în constiinta originii si a sortii comune. [Pr.: -ti-u-] [Var.: (înv.) nátie s.f.] – Din lat. natio, -onis, it. nazione, fr. nation, rus. natiia.
năzdrăvănie, NĂZDRĂVĂNÍE, nazdravanii, s.f. 1. (În mitologia populara) Puterea, însusirea sau fapte unei fiinte nazdravane. ♦ Fapta, isprava, întâmplare etc. iesita din comun, extraordinara, de necrezut; minunatie. 2. Fapta, vorba, idee etc. glumeata, nastrusnica; gluma, pozna, nazbâtie, strengarie; p. ext. fapta, vorba etc. sireata; siretlic, viclesug. – Nazdravan + suf. -ie.
mâglaş, MÂGLÁS, mâglasi, s.m. (Reg.) Muncitor care transporta si depoziteaza bolovani de sare în mâgla. – Mâgla + suf. -as.
mână, MẤNĂ, mâini, s.f. I. 1. Fiecare din cele doua membre superioare ale corpului omenesc, de la umar pâna la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebratului, care se termina cu cele cinci degete. ♢ Loc. adj. De mâna = a) facut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) actionat manual. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreapta (sau stânga) = pe partea dreapta (sau stânga). Pe sub mâna = pe ascuns, clandestin. În mâna = direct, personal. Mâna-n mâna = în colaborare, în întelegere, în perfect acord. Peste mâna = anevoios, incomod, dificil (de obtinut, de realizat, de efectuat). ♢ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se întelege cu cineva (în privinta unei tranzactii); a face un târg, a se învoi (din pret), strângându-si mâna (în semn de pecetluire a tranzactiei încheiate). A(-si) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împacare; b) A se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) sa se ia de mâna cu cineva = a se asemana, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al actiunilor rele. (Pop.) A se tine cu mâinile de burta (sau de pântece, de inima) de(-atâta) râs = a râde cu mare pofta, în gura mare. A pune (sau a baga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucisa) mâinile pe piept = a muri. A se spala pe mâini = a refuza sa-si ia raspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lasa, a pierde) ceva din (sau de la) mâna = a da (sau a lasa, a pierde) ceva care îti apartine sau de care esti sigur ca îl poti obtine. Cu mâna goala = fara a aduce nimic; fara a lua nimic; p. ext. fara a-si fi atins scopul, fara nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de carti) a-i veni rândul sa împarta cartile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de carti) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucatorului urmator. (O) mâna de ajutor = (mai ales în legatura cu verbele "a da", "a cere", "a solicita", "a fi") sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (si picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini si de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate sa actioneze. A avea (sau a lasa, a da cuiva) mâna libera = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea sa actioneze dupa bunul sau plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totala de actiune. A avea (ceva) pe mâna = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-si însusi un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhata, a însfaca pe cineva; b) a gasi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde a însfaca (pe cineva); a cere cuiva socoteala; a(-l) trage la raspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face sa treaca boala (sau sa înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mîinile încrucisate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mâna de la mâna = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contributie benevola. A avea mâna usoara sau a fi usor de mâna = a lucra cu finete si cu abilitate (ca medic). A fi greu de mâna = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mâna buna sau a fi bun de mâna = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de carti) a da carti bune celor cu care joaca. A-si face mâna buna la (sau pe lânga) cineva = a obtine favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mâna si a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mâna larga = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mâna sparta = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mâna strânsa = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (sa faca ceva) = a-si putea permite (sa faca ceva); a-i permite situatia., împrejurarile (sa faca ceva). Una la mâna, se spune pentru a marca primul element al unei enumerari. A fi mâna dreapta a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în casatorie. Sarut mâna (sau mâinile), formula de salut adresata femeilor, preotilor, persoanelor mai în vârsta etc. Cu mâna lui (sau a mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fara interventia nimanui. A scoate castanele (sau carbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei actiuni periculoase ori riscante. Cu amândoua mâinile = cu bunavointa, foarte bucuros, din toata inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mâna lunga = a fi hot, pungas. (A fi om) cu dare de mâna = (a fi om) înstarit, bogat. (Pop.) A da din mâini (si din picioare) = a face eforturi pentru obtinerea unui lucru, a se stradui, a-si da osteneala. A avea mâna curata (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mâna = a primi o suma neta. A duce de mâna (pe cineva) = a calauzi, a conduce (pe cineva), a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mâna pâna la gura = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu caciula în mâna = într-o atitudine umila, supus, smerit. Cu mâna pe inima (sau pe cuget) = cu constiinta curata, cu convingerea ca e adevarat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-si lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mâna în mâna = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justitiei = a deferi justitiei; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cadea, a încapea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cadea, a încapea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discretia cuiva. A avea pe cineva sub mâna = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mâna de fier (sau mâna forte) = (a fi) om energic, autoritar. Politica de mâna forte = politica dictatoriala, tiranica, abuziva. ♢ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mica planta erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopica si foarte ramificata, cu flori albe si cu fructe mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoana, individ (conceput ca autor al unei actiuni). ♢ Mâna de lucru = muncitor. Mâna moarta = (la unele jocuri de carti) jucator fictiv caruia i se distribuie carti, în cont. 2. Cantinte mica din ceva, cât încape în palma. ♢ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leaga prin prep. "de", indica proportii foarte mici) O mâna de om. (Urmat de un substantiv la pl., indica un numar redus, un grup restrâns de elemente de acelasi fel) O mâna de oameni. 3. (În legatura cu numerale ordinale sau, mai rar, cardinale) Categorie, treapta, rang, clasa; calitate. ♢ Loc. adj. (Pop.) De toata mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodarie) sau ale unor parti ale lor, care se asemana, ca forma si ca întrebuintare, cu mâna (I 1) sau care se apuca, se manevreaza cu mâna. ♢ Mâna curenta = balustrada. – Lat. manus.
ocrotire, OCROTÍRE, ocrotiri, s.f. Actiunea de a ocroti si rezultatul ei; aparare, protejare, sprijin, ajutor. ♢ Ocrotirea sanatatii = complex de masuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întarirea si refacerea sanatatii, prelungirea vietii si a capacitatii de munca a oamenilor. Ocrotirea naturii = actiune organizata de stat, de o institutie stiintifica nationala sau internationala în scopul utilizarii rationale, al conservarii si al reproducerii resurselor naturale. ♦ Adapost, azil. – V. ocroti.
omnibuz, OMNIBÚZ, omnibuze, s.n. 1. (Înv.) Un fel de trasura asemanatoare cu diligenta, care servea pentru transportul în comun al calatorilor, pe rute fixe. 2. Autobuz (cu etaj) pentru transportul în comun al calatorilor, folosit pe un anumit itinerar în interiorul unei localitati sau între doua localitati apropiate. [Pl. si: omnibuzuri] – Din fr., it. omnibus.
operator, OPERATÓR, -OÁRE, operatori, -oare s., adj. 1. S.m. si f. Muncitor calificat care supravegheaza functionarea unei masini de lucru, a unui aparat sau care efectueaza diverse operatii cu acestea. ♦ Spec. Persoana care mânuieste aparatul de luat vederi în timpul filmarii; persoana care proiecteaza filmul pe ecran. 2. S.m. si f. Persoana care face anumite operatii chirurgicale; chirurg. 3. S.m. (Mat.) Functie între doua spatii vectoriale, compatibila cu structura vectoriala a spatiilor respective. 4. S.m. (Fil.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc operator = complex în cadrul unei sectii de chirurgie care include sala de operatii, sala de preanestezie si salile aferente. – Din fr. opérateur, lat. operator, -oris.
ordinar, ORDINÁR, -Ă, ordinari, -e, adj. 1. Obisnuit, normal; de rând, comun. ♢ Fractie ordinara = raportul a doua numere întregi. Sesiune ordinara = sesiune convocata conform regulamentului de functionare. ♢ Loc. adv. (Frantuzism înv.) De ordinar = de obicei. ♦ (Mil.; înv; substantivat, în expr) A trece (sau a înscrie) la ordinar = a înscrie în registrul de evidenta al ratiilor alimentare si al soldei. 2. De calitate inferioara, fara valoare, prost. ♦ Vulgar, grosolan, josnic. – Din fr. ordinaire, lat. ordinarius, germ. ordinär.
organizare, ORGANIZÁRE, organizari, s.f. Actiunea de a (se) organiza si rezultatul ei; p. ext. rânduiala, disciplina, ordine. ♦ Orânduire, alcatuire. ♢ Organizarea productiei = ansamblu de masuri privind stabilirea, asigurarea si coordonarea mijloacelor de productie si a fortei de munca în vederea desfasurarii productiei cu maximum de eficienta economica. Organizarea muncii = ansamblu de masuri privind asigurarea si utilizarea eficienta a fortei de munca. – V. organiza.
orificiu, ORIFÍCIU, orificii, s.n. Deschizatura prin care o cavitate sau un spatiu închis comunica cu exteriorul, cu alt spatiu închis sau alta cavitate. – Din fr. orifice, lat. orificium.
necesar, NECESÁR, -Ă, necesari, -e, adj. 1. De care este nevoie, de care nu se poate lipsi cineva; indispensabil, trebuincios. ♢ Strictul necesar = cantitate minima (din ceva), indispensabila pentru un anumit scop. Munca necesara = parte a muncii depuse de lucrator în procesul de productie, prin care se creeaza produsul folosit pentru întretinerea sa si a familiei sale. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este (neaparat) trebuincios la ceva. Necesarul de seminte. 2. Care nu poate sa nu existe sau sa nu se întâmple (în conditii date). – Din fr. nécessaire, lat. necessarius, it. necessario.
lavabou, LAVABÓU s. n. 1. lavoar. ♢ chiuveta de perete. 2. spalator comun cu chiuvete (în cazarmi, internate etc.). (< fr. lavabo)
partid, PARTÍD, partide, s.n. (Adesea urmat de determinarea "politic" sau de alte determinari care arata caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniti prin comunitatea conceptiilor politice, ideologice, a intereselor sociale. Partide istorice = nume dat partidelor politice care s-au succedat la conducerea tarii noastre pâna la instaurarea regimului democrat-popular. – Dupa fr. parti.
pasager, PASAGÉR, -Ă, pasageri, -e s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care este numai în trecere printr-un loc, printr-o localitate etc., persoana care circula sau calatoreste folosind un mijloc de transport (în comun); calator. 2. S.n. Nava de pasageri. 3. Adj. (Rar) Vremelnic, trecator. – Din fr. passager.
patriarhat, PATRIARHÁT s.n. 1. Forma de organizare sociala în care gradele de rudenie sunt socotite în linie masculina, iar barbatul este considerat sef al familiei, cu rol predominant în viata comunitatii. 2. Demnitatea de patriarh (1). ♦ Perioada de preistorie a unui patriarh. [Pr.: -tri-ar-] – Din fr. patriarcat (dupa patriarh).
păcurar, PĂCURÁR2, pacurari, s.m. (Reg.) Muncitor care se ocupa cu extragerea pacurii. ♦ Negustor ambulant care vindea pacura (si petrol lampant) prin sate; gazar. – Pacura + suf. -ar.
normator, NORMATÓR, -OÁRE, normatori, -oare s.m. si f. Persoana calificata în stabilirea si calcularea normelor de munca într-o întreprindere. – Norma + suf. -tor.
notă, NÓTĂ, note, s.f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observatii referitoare la o anumita chestiune; text scris care contine o scurta însemnare, un comentariu. ♢ Expr. A lua nota (de ceva) = a lua cunostinta (de ceva); a tine seama (de ceva), a retine (ceva). ♦ (La pl.) Notite (luate la o ora de scoala, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnari sau reflectii literare scrise cu privire la o calatorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotarile la un text literar sau stiintific, cuprinzând informatii suplimentare de amanunt, referinte bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârsitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisa) prin care guvernul unui stat informeaza guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protesteaza asupra lezarii unor interese etc. ♦ Comunicare scurta facuta de obicei în scris de o institutie; adresa, înstiintare. 4. Socoteala scrisa, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie sa le achite pentru obiecte cumparate, pentru consumatii; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care serveste la înregistrarea unor operatii contabile etc. 5. Calificativ care reprezinta, printr-o cifra sau o mentiune speciala, aprecierea cunostintelor sau a comportarii unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de catre profesor, de catre membrii unui juriu etc. 6. Semn conventional pentru reprezentarea grafica a sunetelor muzicale, indicând înaltimea si durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ♢ Expr. Nota discordanta (sau falsa) = afirmatie, atitudine care nu se potriveste într-un caz dat. A forta (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obisnuite, a întrece masura. A fi în nota = a fi în concordanta cu o situatie data. Ca pe note = bine, asa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanta, însusire, trasatura caracteristica, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.
notificare, NOTIFICÁRE, notificari, s.f. Actiunea de a notifica si rezultatul ei. ♦ Comunicare scrisa adresata unei persoane, prin organul competent, în scopul de a o informa ca un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmeaza sa fie îndeplinit; notificatie. ♦ Înstiintare oficiala facuta de un stat altor state, printr-o nota diplomatica, cu privire la pozitia sa într-o anumita problema internationala. – V. notifica.
complet, COMPLÉT2, -Ă, (1) completi, -te, adj., (2, 3) completuri, s.n., (4) adv. 1. Adj. Care contine tot ceea ce trebuie; caruia nu-i lipseste nici una dintre partile constitutive; întreg, desavârsit, deplin, împlinit. ♢ Opere complete = editie cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport în comun) care are toate locurile ocupate; plin. 2. S.n. (În sintagma) Complet de judecata = colectiv alcatuit din numarul legal de judecatori si asesori care iau parte la solutionarea unui litigiu. 3. S.n. Costum de haine; obiect de îmbracaminte compus din doua (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. În întregime, cu desavârsire. [Var.: compléct, -a adj.] – Din fr. complet, lat. completus.
personal, PERSONÁL, -Ă, personali, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine unei anumite persoane (1), privitor la o anumita persoana, care este specific, caracteristic pentru o persoana; individual, propriu. ♢ Legaturi personale = legaturi de prietenie. Raspundere personala = raspundere care îi revine cuiva sau pe care si-o asuma cineva individual. ♦ Original. ♦ Cu personalitate puternica, marcata. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al unei persoane care vorbeste; direct, în persoana, nemijlocit. 2. (În sintagmele) Tren personal (si substantivat, n.) = tren de persoane, care circula cu o viteza relativ mica si care opreste în toate statiile. (Gram.) Pronume personal = pronume care desemneaza diferitele persoane (1) si care se declina schimbându-si forma dupa persoana, numar si caz. (Gram.) Mod personal = mod ale carui forme se modifica dupa cele trei persoane (3). II. S.n. 1. (Colectiv) Totalitatea persoanelor (1) care lucreaza într-o întreprindere, într-o institutie, pe un vehicul de transport terestru sau aerian etc. ♦ Serviciu dintr-o întreprindere sau institutie care se ocupa cu angajarea personalului (II 1). 2. Categorie de lucratori din cadrul unei întreprinderi sau institutii care îndeplinesc o munca cu acelasi specific. – Din lat. personalis, germ. personell, personal, it. personale, fr. personnel.
picnic, PÍCNIC, picnicuri, s.n. (Livr.) Masa (si petrecere) comuna (în aer liber), de obicei cu contributia fiecarui participant. [Acc. si: picníc] – Din fr. pique-nique.
pidosnic, PIDÓSNIC, -Ă, pidosnici, -ce, adj., s.m. I. Adj. (Pop.) Care este iesit din comun, contrar asteptarilor (în sens negativ); care se comporta ciudat, sucit; care face totul pe dos. II. S.m. Numele a doua specii de plante erbacee cu frunze lucioase, verzi-albastrii si cu flori galbene (Cerinthe minor si glabra). – Pe dos + suf. -nic.
planifica, PLANIFICÁ, planífic, vb. I. Tranz. 1. A întocmi un plan; a programa, a organiza si a conduce pe baza de plan; a organiza o activitate, întocmind planul dupa care sa se desfasoare diferitele ei faze. 2. A determina cantitatea de materiale, materii prime etc. necesare unei activitati. ♦ A repartiza timpul de munca (pe diferite ramuri de activitate). ♦ A prevedea, a include într-un plan. – Dupa fr. planifier.
plată, PLÁTĂ, plati, s.f. 1. Faptul de a plati o suma de bani datorata; achitare. ♦ Sistem, mod dupa care se plateste. 2. Suma de bani data cuiva pentru munca depusa, drept contravaloare a unui obiect cumparat, a folosintei unui lucru etc. 3. Rasplata (morala) cu care cineva este recompensat pentru faptele sale bune; pedeapsa care se da cuiva pentru fapte rele. ♢ Expr. A-si lua plata = a-si primi pedeapsa cuvenita. A se duce (sau a pleca, a merge etc.) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a se duce (sau a pleca, a merge etc.) unde vrea, unde stie, unde-i place. A lasa (pe cineva) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a nu se mai ocupa de cineva, a lasa în voia sortii, a lasa în pace. – Din sl. plata.
pleş, PLES, PLEÁSĂ, plesi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Înv. si reg.) Chel, plesuv. 2. Adj. (Despre dealuri, munti, soluri etc.) Lipsit de vegetatie, sterp, gol. 3. S.f. Portiune a muntelui lipsita de vegetatie; plesuvie. – Din sl. plĕši.
pleşuvi, PLESUVÍ, plesuvesc, vb. IV. 1. Intranz. A cheli. 2. Refl. (Despre munti, dealuri, soluri etc.) A ramâne fara vegetatie. – Din plesuv.
ploieştean, PLOIESTEÁN, -Ă, ploiesteni, -e s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Ploiesti. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Ploiesti. [Pr.: plo-ies-] – Ploiesti (n. pr.) + suf. -ean.
plugări, PLUGĂRÍ, plugaresc, vb. IV. Intranz. A munci pamântul în calitate de plugar (1); a lucra pamântul cu plugul (1). – Din plugar.
ponta, PONTÁ1, pontez, vb. I. Tranz., Intranz. A-si înregistra prezenta la locul de munca în vederea calcularii salariului. ♦ Tranz. A marca, a înregistra timpul de munca sau cantitatea lucrului efectuat în vederea platii. – Din fr. pointer.
telegramă, TELEGRÁMĂ, telegrame, s.f. Comunicare (scurta) la distanta transmisa prin mijloacele cele mai rapide (telefon, telegraf); formularul pe care este scrisa aceasta comunicare. [Var.: (înv.) telegrám s.n.] – Din fr. télégramme.
proclet, PROCLÉT, -Ă, procleti, -te, adj. 1. (Înv.; adesea substantivat) Care a fost excomunicat, anatemizat, blestemat; eretic; p. ext. pagân, necredincios. 2. (Reg.; adesea substantivat) Ticalos, rau, pacatos, ipocrit. 3. (Reg.) Grozav, strasnic, cumplit. – Din bg. proklet.
producător, PRODUCĂTÓR, -OÁRE, producatori, -oare, adj., s. 1. Adj. Care produce ceva, care da nastere la ceva. 2. S.m. si f. Persoana care prin munca sa, produce bunuri materiale, valori stiintifice sau artistice. 3. S.m. Persoana sau societate care asigura finantarea unui film cinematografic. – Produce + suf. -ator (dupa fr. producteur).
proeminent, PROEMINÉNT, -Ă, proeminenti, -te, adj. Care iese mult în relief. ♦ (Despre oameni sau actiunile, realizarile lor) Care iese din comun prin valoare, calitati; remarcabil. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminent.
proletar, PROLETÁR, -Ă, proletari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine proletariatului, privitor la proletariat. 2. S.m. si f. Cetatean sarac din Roma antica, ale carui bunuri nu depaseau o limita foarte scazuta (prevazuta de lege). 3. S.m. si f. Muncitor, cu un nivel de viata relativ scazut, care, pentru a-si câstiga existenta, îsi vinde forta de munca pentru un salariu în general mic. – Din fr. prolétaire.
organ, ORGÁN1, organe, s.n.1. Parte din corpul unei fiinte vii, care îndeplineste una sau mai multe functii vitale sau utile vietii. ♦ Gura; p.ext. voce, glas. 2. Parte componenta a unui mecanism, a unei masini, formata din una sau din mai multe piese, având o anumita functie. 3. Fig. Mijloc, instrument de actiune, de comunicare etc.; p.ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinari care indica felul sau apartenenta) Ziar, revista. 4. Grup de persoane care îndeplineste o functie politica, sociala, administrativa etc.; institutie politica, sociala, administrativa etc. reprezentata de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.
radioamator, RADIOAMATÓR, radioamatori, s.m. Persoana care, ca amator, stabileste legaturi între o statie de radio2 proprie si o statie de radio2 straina, cu scopul de a comunica în bune conditii cu aceasta, de la o distanta cât mai mare. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radio-amateur, germ. Radioamateur.
radiodifuziune, RADIODIFUZIÚNE, radiodifuziuni, s.f. Radiocomunicatie unilaterala care consta în transmiterea sistematica prin unde electromagnetice neghidate a unui program (sonor si vizual) destinat receptiei publice. ♦ Institutie care se ocupa cu întocmirea si cu difuzarea acestor programe. [Pr.: -di-o-di-fu-zi-u-] – Din fr. radiodiffusion.
radiofrecvenţă, RADIOFRECVÉNŢĂ, radiofrecvente, s.f. Frecventa a unei oscilatii sau a unei unde electromagnetice, folosita în radiocomunicatii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiofréquence, germ. Radiofrequenz.
ralia, RALIÁ, raliez, vb. I. Refl. A se aduna, a se strânge în jurul cuiva sau a ceva în vederea realizarii unei actiuni comune. ♦ A adera la o parere, la o propunere etc.; a se alatura unei persoane sau unei idei. [Pr.: -li-a] – Din fr. rallier.
rapel, RAPÉL, rapeluri, s.n. 1. Readucere a unei piese sau a unui sistem tehnic în pozitia initiala, sub actiunea greutatii proprii ori a unor forte elastice. 2. (Med.) Revaccinare a unei persoane vaccinate în trecut, cu o cantitate mai mica de vaccin, pentru a-i întari si a-i prelungi imunitatea data de vaccinarea initiala. 3. (În sintagma) Coborâre în rapel = coborâre, în alpinism, a unui perete abrupt printr-un sistem de coarda dubla. [Pl. si: rapele] – Din fr. rappel.
rasă, RÁSĂ1, rase, s.f. 1. Grup de indivizi apartinând aceleiasi specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietati din aceeasi specie prin anumite caractere specifice. ♢ De rasa = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populatii, caracterizate prin culoarea parului, a pielii si prin alte particularitati exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.
răboj, RĂBÓJ, rabojuri, s.n. 1. Bucata de lemn în forma cilindrica sau paralelipipedica pe care, în trecut, se însemnau, prin crestaturi, diferite calcule, socoteli (zilele de munca, banii datorati, numarul vitelor etc.). ♢ Expr. A sterge de pe raboj = a da uitarii; a ierta. (Reg.) A crede dupa raboj = a crede tot ce se spune. A(-si) iesi (sau a scoate pe cineva) din raboj (afara) = a (se) supara. 2. (Pop.) Socoteala, calcul. Pierdusem rabojul timpului. ♢ Expr. A i se uita cuiva rabojul = a i se uita numarul anilor. 3. Crestatura facuta, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: rabús s.n.] – Din bg., scr. raboš.
oreadă, OREÁDĂ, oreade, s.f. Nimfa din mitologia greco-romana, care locuia prin munti si prin pesteri. [Pr.: -re-a-] – Din fr. oréade.
răspuns, RĂSPÚNS, raspunsuri, s.n. 1. Ceea ce se spune, se scrie, se comunica celui care întreba ceva; cuvinte spuse, scrise sau transmise printr-un intermediar unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva. ♢ Loc. vb. (Pop.) A da (sau a face) raspuns = a raspunde. ♦ Expunere, dovedire a cunostintelor în fata unui examinator. ♦ Riposta, replica. ♦ Solutie, dezlegare. 2. Stire, veste, informatie. – Din lat. responsum.
rândaş, RÂNDÁS, rândasi, s.m. Om de serviciu folosit în trecut la muncile de rând într-o gospodarie; servitor, sluga. – Rândui + suf. -as.
regiune, REGIÚNE, regiuni, s.f. 1. Întindere mare de pamânt mai mult sau mai putin omogena, dintr-o tara sau de pe glob, care prezinta caractere comune; tinut, zona. 2. Unitate administrativa si teritoriala în România (între 1950 si 1968) alcatuita din raioane si din unul sau mai multe orase importante. 3. Portiune determinata a unei fiinte sau a unui obiect. [Pr.: -gi-u-] – Din fr. région, lat. regio, -onis.
regulament, REGULAMÉNT, regulamente, s.n. Totalitatea instructiunilor, normelor si regulilor care stabilesc si asigura ordinea si bunul mers al unei organizatii, al unei institutii, al unei întreprinderi etc., reglement. ♢ (Iesit din uz) Regulament de ordine interioara = regulament prin care se stabilesc, în cadrul un ei organizatii socialiste, dispozitii privitoare la disciplina muncii si în general, la raporturile dintre aceasta organizatie si angajatii sai. ♦ Norme elaborate de puterea executiva pentru aplicarea si completarea dispozitiilor unei legi. ♦ Totalitatea normelor dupa care se joaca un joc, un sport etc. [Pl. si: (înv.) regulamenturi] – Din it. regulamento.
resursă, RESÚRSĂ, resurse, s.f. 1. Rezerva sau sursa de mijloace susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare data. ♢ Resurse naturale = totalitatea zacamintelor de minerale si de minereuri, a terenurilor cultivabile, a apelor si a padurilor de care dispune o tara. Resurse de (forte de) munca = totalitatea persoanelor care au vârsta si sunt capabile de munca, precum si a persoanelor în vârsta apte de munca, care pot fi sau sunt ocupate într-o ramura a economiei. 2. Durata de timp în ore de zbor admisa pentru utilizarea normala a unui avion între doua reparatii generale sau între doua revizii. – Din fr. ressource.
robot, ROBÓT1, roboti, s.m. Sistem automatizat care actioneaza pe baza unui program de lucru stabilit sau care reactioneaza la anumite influente exterioare, dând impresia executarii unor actiuni omenesti. ♦ Fig. Persoana care munceste din greu si fara sa înteleaga rostul muncii sale; muncitor de corvoada. – Din fr. robot.
rob, ROB, ROÁBĂ, robi, roabe s.m. si f. 1. (În evul mediu, în tarile române) Om aflat în dependenta totala fata de stapânul feudal, fara ca acesta sa aiba dreptul de a-l omorî. ♦ Om care munceste din greu. ♦ Persoana luata în captivitate (si folosita la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Detinut, întemnitat. ♦ Fig. Persoana foarte supusa, foarte devotata cuiva. ♦ (În limbajul bisericesc) Persoana credincioasa; crestin. 2. Om aflat în relatii social-politice de subjugare, de aservire. 3. Fig. Persoana subjugata de o pasiune, de o preocupare coplesitoare, de o obligatie. – Din sl. robŭ.
robust, ROBÚST, -Ă, robusti, -ste, adj. Care este înzestrat cu o constitutie fizica puternica; rezistent la munca, la oboseala, la boala; voinic, viguros, vânjos. – Din fr. robuste.
roi, ROI2, roiuri, s.n. 1. Grup compact de albine, iesite din stup împreuna cu matca lor în cautarea unui adapost nou. 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime de insecte sau de pasari mici care zboara în grupuri. ♦ Grup compact de oameni în miscare. ♦ Multime de lucruri de acelasi fel (vazute în miscare). 3. Grup de corpuri ceresti, relativ concentrate în spatiu, având caracteristici care sugereaza o provenienta comuna. – Din sl. roj.
salahor, SALAHÓR, salahori, s.m. Muncitor necalificat, platit cu ziua, care lucreaza mai ales la constructii de case, de sosele etc., (în trecut) taran scutit de dari, pus de domnie la dispozitia Portii Otomane pentru repararea cetatilor turcesti, întretinerea drumurilor si pentru alte munci grele. [Var.: (pop.) salaór s.m.] – Din tc. salahor.
salahori, SALAHORÍ, salahoresc, vb. IV. Intranz. A munci ca salahor; p. gener. a munci din greu. – Din salahor.
sarică, SÁRICĂ, sarici, s.f. Manta taraneasca lunga si mitoasa pe dinafara, tesuta din fire groase de lâna, pe care o poarta oamenii de la munte. [Pl. si: sarice] – Din lat. sarica (= serica).
sas, SAS2, sasuri, s.n. Încapere sau compartiment dintr-un sistem tehnic sau dintr-o instalatie, care poate comunica alternativ cu alte încaperi ori cu exteriorul. – Din fr. sas.
satelit, SATELÍT, sateliti, s.m. 1. Corp ceresc care se roteste în jurul altui corp ceresc, însotindu-l în cursul miscarii lui de revolutie. ♦ Fig. Persoana, colectivitate, stat care urmeaza si executa (orbeste) ordinele cuiva; acolit. ♢ (Adjectival) Stat satelit. 2. (În sintagmele) Satelit artificial = corp metalic de forme diverse (prevazut cu aparataj), lansat de oameni în spatiul interplanetar cu ajutorul unei rachete si care apoi se roteste în jurul Pamântului fara a mai avea nevoie de propulsie. Satelit de radioamatori = satelit artificial dotat cu echipament special permitând radioamatorilor stabilirea legaturilor la mari distante si la ore precise. Satelit de telecomunicatii = satelit artificial dotat cu echipament special care face posibila realizarea unor canale de telecomunicatii, folosite în cercetarea stiintifica, navigatie, comunicatii, difuziunea programelor de televiziune etc. Satelit meteorologic = satelit artificial dotat cu echipament special folosit pentru operatii de cercetare a întregului învelis al oceanului aerian si pentru obtinerea unor informatii specifice din zonele terestre mai putin accesibile. – Din fr. satellite, lat. satelles, -itis.
sătmărean, SĂTMĂREÁN, -Ă, satmareni, -e s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau în judetul Satu Mare. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau din judetul Satu Mare. – Satu Mare + suf. -ean.
schimb, SCHIMB, schimburi, s.n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeasi natura). ♢ (Tehn.) Piesa de schimb = piesa dintr-un mecanism, fabricata izolat de acesta si menita sa înlocuiasca alta piesa, identica, dar uzata, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilarii hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul si se elimina bioxidul de carbon. ♢ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupa cu schimbul = trupa în care soldatii erau chemati sa faca serviciul în mod periodic si pe rând (în intervale fiind lasati la vatra). ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulatiei marfurilor ca forma de repartizare a bunurilor produse de societate. ♢ Loc. adv. În schimb = drept compensatie, ca echivalent. ♢ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primeste, se obtine în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensatie. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeasi valoare, dar constând din alte monede. ♢ Casa de schimb = întreprindere comerciala care se ocupa cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane sa plateasca o suma de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoana intermediara care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligatiuni de stat si alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucratorilor, functionarilor etc. care se gasesc în acelasi interval de timp la lucru într-o sectie, într-un serviciu etc. în care lucreaza mai multe rânduri de angajati; echipa de lucratori sau persoane care, dupa un interval de timp determinat, înlocuieste sau este înlocuita în munca de alta echipa sau de alta persoana; interval de timp cât lucreaza astfel o echipa sau o persoana. 5. (Mai ales la pl.) Rufarie de corp (sau de pat) care înlocuieste pe cea murdara; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).
scrupul, SCRÚPUL, scrupule, s.n. Sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei, manifestat în actiunile, în munca, în realizarile cuiva. ♢ Loc. adj., adv. Fara (sau lipsit de) scrupul (sau scrupule) = (care se comporta, actioneaza) fara a tine seama de nici un considerent moral în atingerea unui scop. ♢ Expr. A-si face scrupule = a se framânta, a-si pune probleme de constiinta în fata unei dificultati, a unei alternative. – Din fr. scrupule, lat. scrupulum.
segregaţie, SEGREGÁŢIE, segregatii, s.f. 1. Segregare (2); lipsa de omogenitate a compozitiei chimice a unui aliaj solidificat, rezultata din segregare. 2. (În sintagma) Segregatie rasiala = forma a discriminarii rasiale constând în separarea persoanelor pe baza unor criterii de origine sau rase diferite din interiorul aceleiasi tari (privind cartierele de locuit, scolile, salile de spectacole, mijloacele de transport în comun, asistenta medicala etc.); discriminare rasiala; segregare (5). [Var.: segregatiúne s.f.] – Din fr. ségrégation.
semăna, SEMĂNÁ2, séman, vb. I. Intranz. 1. A avea trasaturi, calitati, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemana. ♢ Expr. A semana cu cineva (sau cuiva) bucatica rupta (sau taiata) ori a semana ca doua picaturi (de apa) = a semana perfect cu cineva, a fi leit cu altul. 2. A parea, a arata, a face impresia de... – Lat. similare.
semănător, SEMĂNĂTÓR, -OÁRE, semanatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor agricol care seamana1. ♦ Fig. Propovaduitor. 2. S.f. Masina agricola cu tractiune animala sau mecanica cu care se introduc semintele în sol la o adâncime constanta, repartizându-le uniform. – Semana1 + suf. -ator.
sociabilitate, SOCIABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi sociabil; comunicativitate. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. sociabilité.
soi, SOI3, soiuri, s.n. Grup de plante sau de animale care apartin aceleasi specii ori varietati, cu anumite însusiri morfologice sau fiziologice ereditare comune; planta sau animal care apartine unui asemenea grup. ♢ Loc. adj. De soi = de buna calitate, ales. ♦ (Fam.) Varietate, gen, fel, categorie de oameni sau de obiecte. – Din tc. soy.
spic, SPIC, spice, s.n. 1. Inflorescenta caracteristica plantelor graminee, alcatuita din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axa centrala lunga. ♢ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativa în forma de spic (1), frecventa în arta populara pe cusaturi, tesaturi etc. 3. Vârful firelor de par, mai lungi (si de alta culoare), din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zapada (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zapada amestecati cu stropi de ploaie, care cad pe pamânt. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înalta a acoperisului casei. [Pl. si: spicuri] – Lat. spicum.
lassalleanism, LASSALLEANÍSM s. n. curent în miscarea muncitoreasca din Germania, care, admitând posibilitatea transformarii pasnice a capitalismului în socialism cu ajutorul unor cooperative sprijinite de stat, propovaduia înlocuirea luptei revolutionare prin lupta pentru vot universal si prin activitatea parlamentara pasnica. (< germ. Lassalleanismus)
substanţă, SUBSTÁNŢĂ, substante, s.f. 1. Corp (omogen) alcatuit din atomi si din molecule (formate din aceleasi elemente) si care poseda o anumita forma, culoare, miros, gust etc. ♢ Substanta de contrast = substanta chimica utilizata la examenele radiologice, opaca la razele Roentgen. 2. (Anat.; în sintagmele) Substanta alba = parte a sistemului nervos central formata din fibrele celulelor nervoase. Substanta cenusie = parte a sistemului nervos central formata din corpurile celulelor nervoase. 3. Categorie filozofica care desemneaza fie esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, fie ceea ce exista de sine statator. 4. Parte esentiala, principala, constitutiva a unui lucru. ♦ Fig. Continutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ♢ Loc. adv. (Rar) În substanta = pe scurt, în rezumat; în fond. – Din fr. substance.
sudoare, SUDOÁRE, sudori, s.f. Secretie a glandelor sudoripare prin care se elimina o parte a substantelor rezultate din metabolismul organismului; transpiratie, naduseala. ♢ Expr. Sudorile mortii sau sudori de moarte = sudoare care acopera corpul omului înaintea mortii; p. ext. transpiratie provocata de o emotie, de o spaima sau de o oboseala foarte mare. ♦ Fig. Munca, osteneala, truda; chin. – Din lat. sudor, -oris.
şorţ, SORŢ, sorturi, s.n. 1. Obiect de îmbracaminte pe care îl poarta dinainte, peste haine, femeile, muncitorii etc. în timpul lucrului, pentru a-si proteja îmbracamintea. 2. Obiect de îmbracaminte (cu mâneci) care face parte din uniforma scolarilor si care se poarta peste haine. 3. (În portul popular femeiesc) Ţesatura dreptunghiulara din lâna sau din bumbac, de obicei împodobita cu broderii, care se poarta peste fusta. – Din germ. Schurz.
tabără, TÁBĂRĂ, tabere, s.f. 1. Loc (întarit) unde stationeaza trupele un timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren cu efective de mari unitati; tabie (2). ♦ Popas; etapa. 2. Asezare vremelnica în corturi. ♦ Asezare (în aer liber) pentru adapostirea copiilor, a elevilor, a muncitorilor etc. aflati la odihna sau a sportivilor în timpul antrenamentelor. ♦ (Sport) Cantonament. 3. Grup de care în mers sau în popas; convoi. 4. (Înv.) Oaste; p. ext. multime, gloata. 5. Grup de oameni opus altui grup; grupare, asociatie care lupta pentru o anumita cauza. – Din sl. taborŭ.
tăbăcit, TĂBĂCÍT2, -Ă, tabaciti, -te, adj. (Despre piele) Care a fost transformat, cu ajutorul tanantilor, într-un produs moale, suplu, impermeabil, elastic si rezistent la uzura. ♦ Fig. (Despre pielea sau trupul omului) Ars de soare si de vânt; batatorit de munca; batucit, înasprit. – V. tabaci.
telefona, TELEFONÁ, telefonez, vb. I. Intranz., Tranz. A comunica cu cineva prin intermediul telefonului. ♦ A da un telefon, a chema la telefon. – Din fr. téléphoner.
temă, TÉMĂ, teme, s.f. 1. Idee principala care este dezvoltata într-o opera, într-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta într-o opera artistica. ♢ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ♢ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta în enuntarea unei teme si în valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. t h è m e, it. t e m a.
trandafir, TRANDAFÍR, trandafiri, s.m. 1. Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbusti ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate si placut mirositoare, folosite mult în industria parfumurilor (Rosa). ♢ Trandafir salbatic = maces. ♢ Compuse: (Bot.) trandafiri-de-munte = smirdar; Trandafir-galben = teisor (2) (Kerria-japonica); (Zool.); trandafir-de-mare = actinie. 2. (În sintagma) Lemn de trandafir = lemnul unor arbori din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 3. Cârnat din carne de porc tocata mare, cu satârul, si condimentata cu mult piper si usturoi. – Din ngr. triandáfillo "treizeci de foi" (apropiat, prin etimologie populara, de fir).
trântor, TRẤNTOR, trântori, s.m. 1. Masculul albinei. 2. Epitet dat unui barbat care nu vrea sa lucreze si traieste din munca altora. – Cf. sl. t r o n t ŭ.
tren, TREN, trenuri, s.n. 1. Convoi de vagoane de cale ferata legate între ele si puse în miscare de o locomotiva. ♢ Tren subteran = metrou. ♢ Expr. A scapa (sau a pierde) trenul = a scapa o ocazie favorabila. 2. Convoi de vehicule formând o unitate de transport, antrenat de unul sau mai multe vehicule motoare sau prin cablu, prin tractiune animala etc. ♢ (Înv.) Tren de lupta = convoi de vehicule care aprovizioneaza cu munitii trupele aflate în linia de lupta. 3. Ansamblu de dispozitive sau de masini-unelte care îndeplinesc împreuna un anumit rol functional, o anumita operatie tehnica etc. ♢ Tren fix = ansamblu de piese din interiorul cutiei schimbatorului de viteze, format din axul intermediar si pinioanele fixe. Tren de laminare = dispozitiv al masinilor din filatura de bumbac, care serveste la descretirea si paralelizarea fibrelor si la subtierea produselor intermediare de fabricatie. Tren de roti = sistem de roti dintate montate pe acelasi arbore. Tren de aterizare (sau de amerizare) = ansamblul organelor cu ajutorul carora un avion (sau un hidroavion) aluneca pe pamânt (sau pe apa) înainte de a-si lua zborul sau dupa ce a aterizat (sau a amerizat). 4. (În sintagma) Tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului unui animal. – Din fr. train.
tribal, TRIBÁL, -Ă, tribali, -e, adj. De trib; (despre o populatie) care traieste în triburi. ♦ (Substantivat, m. pl.) Nume dat unor triburi trace din sudul Dunarii mijlocii, care s-au stabilit la începutul sec. IV a. Cr., sub presiunea ilirilor, între muntii Balcani si Dunare. – Din fr. tribal.
trib, TRIB, triburi, s.n. Grupare de mai multe ginti sau de familii înrudite, care au limba si credinte comune, locuiesc acelasi teritoriu si se supun autoritatii unui sef ales. – Din lat. tribus.
trudă, TRÚDĂ, trude, s.f. (Pop.) 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; munca grea, istovitoare; oboseala, osteneala. ♢ Loc. adv. Cu truda = din greu, cu mare efort. ♦ Rodul, rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseala, folos, câstig. 2. Chin, suferinta; durere, necaz. – Din trudi (derivat regresiv). Cf. sl. t r u d ŭ.
tufă, TÚFĂ, tufe, s.f. 1. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la radacina; grup de flori, de lastari sau de plante erbacee cu radacina comuna. ♢ Expr. (Fam.) Tufa (de Venetia) = nimic, deloc. Tufa-n punga sau tufa-n buzunar = a) nimic; b) om fara bani. ♦ Fig. Par mult si des; claie. 2. (Rar) Ramura, creanga înverzita. ♦ (Reg.) Bâta, ciomag. – Lat. tufa.
foc, FOC1, focuri, s.n. I.1. Ardere violenta cu flacara si cu dezvoltare de caldura; (concr.) materie în curs de ardere. ♢ (În exclamatii sau imprecatii, adesea glumet sau fam.) Se facu frumoasa, arz-o focul. ♢ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flacari colorate. ♢ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare staruinta; a insista prea mult ca cineva sa actioneze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-si expune viata (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva sa întreprinda o actiune primejdioasa, a fugi de raspundere, lasând munca pe seama altuia. A(-si) pune sau a(-si) baga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apara cu tarie pe cineva. Harnic (sau iute, etc.) (de manânca) foc = foarte harnic (sau iute, etc.) A se face (sau a se mânia, a se supara) foc (si para) = a se înfuria, a turba de mânie. ♢ (Ajuta la formarea superlativului absolut, tinând locul lui " foarte ") Jucarii frumoase foc. ♢ Expr. De mama focului = strasnic, grozav. ♦ Arderea din vatra, cuptor, soba, etc., facuta prin degajare de caldura. ♦ Fig. Lumina rosiatica, asemanatoare cu flacarile. ♦ Fig. Stralucire (a unei pietre scumpe, a unui metal pretios, etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampa). 2. Incendiu. ♢ Expr. A trece (o tara, un oras, etc.) prin foc si sabie = a incendia, a distruge cu forta armata. 3. Împuscatura; p. ext. salva, tir. ♢ Arma de foc = arma care foloseste pulbere exploziva. Foc! = comanda militara pentru începerea unei trageri. ♢ Expr. A deschide focul = a începe sa traga cu arma. A fi (sau a sta) între doua focuri = a fi încoltit din doua parti. ♦ Fig. Lupta, razboi. 4. Lumina, far sau flacara care reprezinta un anumit semnal în navigatia pe apa. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflacarare. ♢ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflacarat, aprins. ♢ Loc. adv. Cu foc = cu înflacarare, cu entuziasm, cu aprindere. ♢ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminanta a unei actiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpar. 3. Durere, chin, jale, necaz. ♢ Expr. A-si varsa focul = a se destainui, a-si descarca sufletul, a-si spune durerea; a-si descarca nervii, a se racori. A-si scoate un foc de la inima = a) a se razbuna pe cineva; b) a scapa de o suferinta. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ♢ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.
fochist, FOCHÍST, fochisti, s.m. Muncitor calificat care asigura arderea combustibilului într-un focar (3); focar (7). – Din it. f(u)ochista.
focşănean, FOCSĂNEÁN, -Ă, focsaneni, -e, s.m., adj., 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Focsani. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Focsani. – Focsani (n. pr.) + suf. -ean.
focşăneancă, FOCSĂNEÁNCĂ, focsanence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Focsani. ♦ Locuitoare din municipiul Focsani. – Focsanean + suf. -ca.
foehn, FOEHN, (2) foehnuri, s.n. 1. Vânt cald, uscat si puternic, care bate primavara dinspre crestele alpine ale muntilor din Elvetia si Austria spre vai, grabind topirea zapezilor. 2. Uscator electric pentru par. [Pr.: fön] – Din fr. foehn, germ. Föhn.
fordism, FORDÍSM s.n. Sistem de organizare în flux continuu a productiei de masa, bazat pe divizarea si simplificarea amanuntita a operatiilor de munca, pe folosirea benzilor rulante etc. – Ford (n. pr.) + suf. -ism.
forjar, FORJÁR, forjari, s.m. Muncitor calificat care lucreaza la forjare. – Forja + suf. -ar.
forjor, FORJÓR, forjori, s.m. Muncitor care lucreaza la forja (1); p. gener. fierar. – Din fr. forgeur.
formator, FORMATÓR, -OÁRE, formatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Muncitor calificat care confectioneaza forme de turnatorie; formar. 2. Adj. Care are capacitatea, posibilitatea de a forma. – Forma + suf. -tor.
forţă, FÓRŢĂ, forte, s.f. I. 1. Capacitate pe care o au fiintele vii de a depune un efort, de a executa actiuni fizice prin încordarea muschilor; putere fizica, vigoare, tarie. ♢ Tur de forta = actiune greu de realizat, care cere multa putere fizica, multa abilitate si multa energie morala. 2. Tarie, putere. ♦ Energie (morala). ♦ Aptitudine, capacitate, putinta de a realiza ceva. ♢ Loc. adj. De forta = foarte capabil. 3. Persoana înzestrata cu putere si cu energie, care actioneaza intens într-un anumit domeniu de activitate. 4. (De obicei la pl. si urmat de determinarea "armata") Totalitatea unitatilor militare ale unui stat; armata. ♢ Forte militare = subunitatile, unitatile, marile unitati si formatiile care intra în compunerea fortelor armate. Forta vie = termen prin care se denumeste în mod obisnuit pe câmpul de lupta personalul militar. 5. (Ec.; în sintagma) Forta de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor fizice si intelectuale care exista în organismul omului si pe care el le pune în functiune atunci când îndeplineste o activitate sociala utila; p. ext. totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de munca. II.1. Energie existenta în natura. ♦ (Fiz.) Actiune care, exercitata de un sistem fizic asupra altuia, îi schimba starea de repaus sau de miscare sau îl deformeaza; spec. actiune mecanica care schimba starea de miscare a unui corp; marime dirijata care reprezinta aceasta actiune. 2. (Fiz.; înv.) Energie. ♢ Forta motoare = energie folosita pentru punerea în miscare a corpurilor. Forta de tractiune = forta exercitata de un vehicul motor (locomotiva, nava, tractor etc.) asupra unei masini sau asupra unui vehicul pe care îl remorcheaza. III. 1. Putere de constrângere, violenta. ♢ Loc. adv. Cu forta = în mod fortat, cu sila. Prin forta împrejurarilor = constrâns de motive obiective. 2. (În sintagma) Caz de forta majora = situatie în care cineva nu poate actiona sau proceda asa cum ar dori, din cauza unor împrejurari constrângatoare. – Din fr. force, it. forza.
laminator, LAMINATÓR, -OÁRE s. m. f. muncitor calificat în operatii de laminare; laminorist. (< lamina + -tor)
fotoluminescenţă, FOTOLUMINESCÉNŢĂ, fotoluminescente, s.f. (Fiz.) Denumire comuna data fluorescentei, fosforescentei si altor fenomene asemanatoare, în care se produce o emisiune de lumina prin iluminarea prealabila a substantei emitatoare sau prin iradierea ei cu radiatii ultraviolete ori cu raze X. – Din fr. photoluminescence.
fotoluminescenţă, FOTOLUMINESCÉNŢĂ, fotoluminescente, s.f. (Fiz.) Denumire comuna data fluorescentei, fosforescentei si altor fenomene asemanatoare, în care se produce o emisiune de lumina prin iluminarea prealabila a substantei emitatoare sau prin iradierea ei cu radiatii ultraviolete ori cu raze X. – Din fr. photoluminescence.
fraterniza, FRATERNIZÁ, fraternizez, vb. I. Intranz. A manifesta sentimente fratesti fata de cineva; a intra în strânsa prietenie cu cineva; a face cauza comuna cu cineva. ♦ (Despre militari sau despre unitati militare angajate în razboaie nedrepte) A face cauza comuna cu adversarul (ca protest împotriva razboiului). – Din fr. fraterniser.
frânar, FRÂNÁR, frânari, s.m. Muncitor la caile ferate însarcinat cu manevrarea frânei de mâna. – Frâna + suf. -ar.
frezor, FREZÓR2, -OÁRE, frezori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la o masina de frezat. – Din fr. fraiseur.
front, FRONT, fronturi, s.n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de razboi; totalitatea fortelor militare care opereaza pe câmpul de lupta sub o comanda unica. ♢ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de aparare a inamicului, a patrunde fortat în linia de aparare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operatii al unui stat aflat în stare de razboi, pusa sub comanda unica. ♦ Mare unitate operativa, compusa din mai multe armate. 2. Formatie de militari, scolari, sportivi etc. aliniati cot la cot, cu fata la persoana care da îndrumari, comenzi etc. ♢ Loc. adv. În front = asezat în linie, în pozitie de drepti sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forte solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de lupta. 4. Portiune dintr-un zacamânt de substante minerale unde se face taierea rocilor, a minereurilor sau a carbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fatada unei cladiri sau fatadele unui ansamblu de cladiri. ♦ Latura a unei parcele, care coincide cu alinierea caii de circulatie. 6. (Met.) Zona de tranzitie între doua mase de aer diferite, caracterizata prin schimbari meteorologice bruste, cu consecinte directe asupra mersului vremii. ♢ Front atmosferic = zona de contact între doua mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de unda = ansamblul punctelor pâna la care ajunge o oscilatie la un moment dat. – Din fr. front.
atipic, ATÍPIC, -Ă, atipici, -ce, adj. Care se abate de la caracteristicile obisnuite, de la tipul comun. – Din fr. atypique.
atrăgător, ATRĂGĂTÓR, -OÁRE, atragatori, -oare, adj. Care atrage (2) prin calitatile sale (placute); atractiv. Persoana atragatoare. ♦ Care promite foloase, care da satisfactii, care place. Munca atragatoare. – Atrage + suf. -ator.
atelier, ATELIÉR, ateliere, s.n. 1. Local înzestrat cu uneltele sau masinile necesare, în care se desfasoara o munca mestesugareasca sau industriala organizata. ♦ Parte dintr-o întreprindere industriala în care se executa aceeasi operatie sau acelasi produs. ♦ Totalitatea muncitorilor care lucreaza într-un atelier (1). 2. Încapere sau grup de încaperi în care îsi desfasoara activitatea un pictor sau un sculptor. ♦ Artistii, elevii sau studentii care lucreaza sub îndrumarea aceluiasi maestru într-un atelier (2). [Pr.: -li-er] – Din fr. atelier.
laborios, LABORIÓS, -OÁSĂ adj. 1. harnic, muncitor. 2. care necesita multa munca, osteneala. ♢ (despre stil) greoi. (< fr. laborieux, lat. laboriosus)
plop, PLOP, plopi, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori înalti, cu ramuri subtiri (îndreptate în sus) (Populus). Cînd va face plopul mere si rachita micsunele (= niciodata). ♢ Expr. Matusa (sau unchi, var etc.) de plop = ruda îndepartata. ♢ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarta neteda, alba-cenusie si cu frunzele argintii pe partea inferioara (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarta crapata, de culoare închisa, al carui lemn moale se întrebuinteaza în industrie si a carui scoarta se foloseste la tabacitul pieilor (Populus nigra); plop-tremurator (sau -de-munte) = specie de plop ale carui frunze tremura la cea mai mica adiere a vîntului (Populus tremula). – Lat. •ploppus (= pop(u)lus).
funcţionar, FUNCŢIONÁR, -Ă, functionari, -e, s.m. si f. Persoana care îndeplineste o munca cu caracter administrativ. [Pr.: -ti-o] – Din fr. fonctionnare (dupa functie).
funcţionarism, FUNCŢIONARÍSM s.n. Tendinta birocratica de a considera problemele din punct de vedere individual, nu general; atitudine indiferenta, lipsita de interes si de devotament fata de munca; birocratism, birocratie. [Pr.: ti-o-] – Din fr. fonctionnarisme (dupa functionar).
pace, PÁCE s.f. 1. Stare de buna întelegere între popoare, situatie în care nu exista conflicte armate sau razboi între state, popoare, populatii. 2. Acord al partilor beligerante asupra încetarii razboiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate sociala) Lipsa de tulburari, de conflicte, de vrajba; armonie1, împaciuire, întelegere. ♢ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împaca cu cineva. ♢ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formula familiara de salut. 4. Liniste sufleteasca, stare de calm sufletesc; tihna, repaus, odihna; lipsa de zgomot si de miscare; calm, liniste, tacere. ♢ Loc. adv. În (buna) pace = în liniste, fara sa fie tulburat, stingherit, suparat. ♢ Expr. A da (cuiva) buna pace sau a lasa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supara, a nu tulbura pe cineva. Da-i pace = nu te deranja, nu-ti bate capul; lasa-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umbla, du-te, ramâi etc.) în pace = (ca formula de urare la despartire) mergi (sau umbla, du-te, ramâi etc.) cu bine, cu sanatate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanenta) nelinistit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grija, linisteste-te! ♦ (În conceptiile religioase) Liniste vesnica a omului dupa moarte, odihna de veci. ♦ (Adverbial; pop. si fam.) Nimic, nici vorba, nici gând; s-a terminat, s-a sfârsit, gata. – Lat. pax, pacis.
pactiza, PACTIZÁ, pactizez, vb. I. Intranz. A se întelege, a cadea la învoiala, a face un pact. ♦ Spec. A se ralia cu adversarul, tradând interesele propriei comunitati sociale, ale propriului stat. – Din fr. pactiser.
padină, PÁDINĂ, padini, s.f. Loc aproape plan sau usor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte. ♦ Mica depresiune, circulara sau alungita, dezvoltata de obicei pe loess prin tasare; crov. [Pl. si: padine] – Din bg. padina.
paginator, PAGINATÓR, -OÁRE, paginatori, -oare, s.m. si f. Muncitor tipograf care face paginatia (1) unui text cules. – Pagina + suf. -tor.
pajură, PÁJURĂ, pajuri, s.f. 1. Pasare rapitoare mai mica decât vulturul, dar mult mai puternica si mai iute în miscari decât acesta, cu cioc puternic si taios, cu gheare lungi si ascutite, care traieste în regiunile de munte; acvila (1), acera (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populara) Pasare uriasa, cu înfatisari variate, de obicei fioroase, înzestrata cu puteri miraculoase. 2. Figura simbolica reprezentând o pajura (1) sau vultur (cu unul sau doua capete, de obicei cu aripile întinse), care serveste ca semn conventional distinctiv pe stemele, steagurile, pecetile sau monedele unor tari; p. ext. stema, emblema având o asemenea figura. [Var.: (înv.) pájera, pájora s.f.] – Din ucr. pažera "fiinta lacoma, nesatioasa".
palmat, PALMÁT, -Ă, palmati, -te, adj. 1. (Despre lobii unei frunze simple, foliolele unei frunze compuse sau despre nervuri) Care porneste dintr-un centru comun si se rasfira apoi ca degetele de la palma1; palmiform. 2. (Despre picioarele unor animale) Cu degetele unite printr-o membrana. – Din lat. palmatus, it. palmato, fr. palmé.
palmieră, PALMIÉRĂ, palmiere, s.f. Bucata dreptunghiulara de piele groasa care protejeaza palmele1 (1) în timpul muncii. – Palma1 + suf. -iera.
pandur, PANDÚR, panduri, s.m. 1. Soldat dintr-un corp de oaste habsburgica din sec. XVIII. 2. Soldat din oastea munteneasca neregulata de la începutul sec. XIX. ♦ Spec. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostas în serviciul politiei dupa desfiintarea vechii militii nationale. 3. (Înv. si pop.) Haiduc. – Din scr. pandur, magh. pandúr.
panegiric, PANEGÍRIC, panegirice, s.n. 1. Discurs public în care se elogiaza o personalitate însemnata (decedata sau contemporana oratorului), o comunitate etc. 2. P. gener. Lauda (exagerata), elogiu (excesiv), apologie. – Din fr. panégyrique.
panou, PANÓU, panouri, s.n. 1. Plansa de lemn, de carton etc. de marimi variate, pe care se lipesc afise, se scriu lozinci etc. ♢ (Iesit din uz) Panou de onoare = panou pe care erau prezentate persoane evidentiate în munca. 2. Portiune (plana) din suprafata unei constructii sau a unui element de constructie, limitata de rest prin fâsii de alta culoare, cu alt aspect, din alt material etc. ♢ Panou de comanda = placa de marmura, de bachelita etc. pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comanda si de masura ale unei masini, ale unei uzine, ale unui vapor etc.; tablou de comanda. 3. Placa de lemn pe care este fixat cosul la jocul de baschet. 4. (În sintagma) Panou de tragere (sau de tir) = pânza întinsa pe un cadru de lemn, pe care sunt trasate cercuri concentrice sau diverse figuri, folosita ca tinta la exercitiile sau la concursurile de tragere. 5. Element de constructie în forma de perete plin sau constituit din arce, cu grosimea mica în raport cu celelalte dimensiuni, întrebuintat la captusirea unor elemente de constructie, la sustinerea unor aparate, la asamblarea cu alte elemente asemanatoare pentru a forma o piesa, un dispozitiv, o constructie, un sistem tehnic etc. – Din fr. panneau.
krarupizare, KRARUPIZÁRE s. f. procedeu în telefonie, pentru a mari eficienta liniilor lungi de comunicatii prin înfasurarea conductoarelor cu un fir sau cu o banda subtire din fier ori permalloy. (dupa fr. krarupisation)
parafrază, PARAFRÁZĂ, parafraze, s.f. 1. Expunere, explicatie etc. într-o formulare personala (si mai dezvoltata) a continutului unui text, al unei comunicari orale etc. 2. Piesa muzicala instrumentala de virtuozitate care constituie o prelucrare libera a unei teme cunoscute. – Din fr. paraphrase.
parafulger, PARAFÚLGER, parafulgere, s.n. 1. (Înv.) Dispozitiv de protectie contra supratensiunilor la instalatiile de telecomunicatii de pe linii aeriene. 2. (Înv.) Paratrasnet. – Para2- + fulger.
paraimunitate, PARAIMUNITÁTE s.f. Rezistenta pe care un organism imun fata de un germen o prezinta si fata de un alt germen (cu o structura relativ asemanatoare). [Pr.: -ra-i-] – Para2- + imunitate.
parametron, PARAMETRÓN, parametroane, s.n. Circuit folosit la înregistrarea informatiilor sau la efectuarea operatiilor logice în telecomunicatii sau în cibernetica. – Din fr. paramétron.
koine, KOINÉ s. f. / s. n. limba comuna greceasca, formata din sec. IV-III a. Chr. pe baza dialectului atic. ♢ (astazi) limba comuna, supralocala. (< fr., gr. koiné)
paravalanşă, PARAVALÁNSĂ, paravalanse, s.f. Zid de piatra sau de beton pentru apararea unei cai de comunicatie contra avalanselor de zapada. – Din fr. paravalanche.
parazit, PARAZÍT, -Ă, paraziti, -te, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Organism animal sau vegetal) care traieste si se hraneste pe seama altui organism, caruia îi provoaca adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s.m. si f. Fig. (Persoana) care traieste din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. 4. S.m. (La pl.) Perturbatii electromagnetice de origine externa în transmisiile radiofonice, de telecomunicatii etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosfera. – Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite.
pară, PÁRĂ2, pere, s.f. 1. Fructul parului1. •Expr. A-i pica (sau a-i cadea cuiva) para în gura = a obtine ceva fara efort, fara munca. Nu plateste nici o para putreda, se spune despre cineva sau ceva fara nici o valoare. 2. P. anal. Nume dat unor obiecte, unor piese tehnice etc. în forma de para2 (1). – Lat. pira.
parohie, PAROHÍE, parohii, s.f. 1. Cea mai mica unitate administrativa bisericeasca; comunitate religioasa crestina condusa de un paroh; enorie; p. ext. biserica dintr-o astfel de utilitate. 2. Cladire în care se afla locuinta si cancelaria parohului. – Din lat. parochia, germ. Parochie.
parte, PÁRTE, parti, s.f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucata, portiune. ♢ În parte = a) loc. adv. în oarecare masura, partial; b) loc. adj. si adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. facând abstractie de ceilalti, aparte. ♢ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în buna masura. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... altii...; (despre lucruri) atât... cât si...; (în corelatie cu sine însusi) unii oameni..., alti oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componenta sau de esenta unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ♢ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate dupa sensul lor lexical fundamental si dupa caracteristicile morfologice si sintactice. Parte de propozitie = cuvânt sau grup de cuvinte din alcatuirea unei propozitii, care poate fi identificat ca unitate sintactica aparte dupa functia specifica îndeplinita în cadrul propozitiei. ♢ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupari. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecarui interpret sau fiecarui instrument dintr-o partitura muzicala scrisa pentru ansambluri. ♦ Spec. Portiune a corpului unui om sau al unui animal care formeaza o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împartire, printr-o învoiala, dintr-o mostenire etc. ♢ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câstig (realizat în comun), pe care si-o rezerva cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-si face parte (din...) = a-si însusi ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreuna cu altul de pe urma unui câstig. ♦ (Pop.) Ceea ce e harazit sau sortit (în bine sau în rau) cuiva; soarta, destin. ♢ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existenta cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea sa convietuiasca cu cineva drag. (Fam., ca formula de juramânt) Sa n-am parte de tine daca stiu. ♦ Noroc, sansa. ♦ (Concr.; pop.) Persoana considerata ca fiind predestinata sa devina sotul sau sotia cuiva ori în legatura cu care se face un proiect de casatorie. 4. Contributie în bani sau în munca la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cota corespunzatoare din beneficiu; (concr.) cota respectiva care revine fiecarui participant. ♢ Loc. adj. si adv. În parte = a) (care se face) în mod proportional; b) (în sistemul de arendare a pamânturilor) (care se face) în dijma, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumita cota din beneficiul realizat. ♢ Expr. Parte si parte = în parti, în cote egale. II. 1. Regiune (geografica), tinut; loc; tara. ♢ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau partile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbeste; bastinas, originar (din...). Loc. adv. În (sau din, prin) toate partile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicaieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbeste; pe acolo. În alta parte = aiurea. 2. Margine, latura, extremitate a unui lucru, a corpului unei fiinte etc.; fiecare dintre cele doua laturi sau dintre fetele ori muchiile unui obiect. ♢ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de alta parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privinta..., în alta privinta..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, piezis. La o parte: a) într-o latura, la oarecare distanta, mai la margine; b) izolat, separat. ♢ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în laturi, a face loc sa treaca cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (sa actioneze, sa ia pozitie). La o parte! = fereste-te! fa loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndeparta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lasa la o parte = a renunta la..., a înceta sa... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zapacit, ticnit, nebun. 3. Directie, sens (în spatiu); 4. Fig. Punct de vedere într-o problema data; privinta. Din partea mea fa ce vrei. III. Categorie sociala, profesionala etc.; tabara, grup, colectivitate; persoanele care alcatuiesc o asemenea categorie, tabara etc. ♢ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatalui) = care face parte din familia mamei (sau a tatalui). ♢ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alaturi de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul sau. A lua (sau a tine) parte (sau partea) cuiva = a apara, a sustine; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semana cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) barbateasca = (fiinta de) sex masculin; totalitatea barbatilor. Parte(a) femeiasca = (fiinta de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o actiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ♢ Parte contractanta = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
participant, PARTICIPÁNT, -Ă, participanti, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care ia parte la realizarea unei actiuni în comun, care participa la ceva. ♦ Spec. (Persoana) care ia parte la o discutie, la o dezbatere. – Din fr. participant.
particular, PARTICULÁR, -Ă, particulari, -e, adj., s.m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure fiinte, unui singur lucru sau unei singure categorii de fiinte sau de lucruri; specific, caracteristic, particularist1. ♢ Loc adv. În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. 2. Care se refera la indivizi izolati, care are un caracter izolat; individual. ♢ Loc. adv. În particular = de catre fiecare individ în parte. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofica reprezentând o treapta mai înalta de generalitate a singularului în raport cu el însusi. 3. Care are caracter personal, neoficial, care nu e destinat publicului sau publicitatii; privat, intim, confidential. Loc. adv. În particular = într-un grup restrâns; confidential. ♦ (Despre bunuri materiale) Care este proprietate individuala. ♦ (Despre scoli) Care nu apartine statului. ♢ Lectie (sau ora) particulara = lectie pe care un profesor o preda unui elev în afara scolii. Profesor particular = profesor care preda unui elev lectii în afara scolii. Elev particular (si substantivat, m.) = elev care se pregateste fara a frecventa cursurile unei scoli, prezentându-se numai la anumite date pentru a sustine examene. Examen particular = examen la care se prezinta elevii particulari. ♢ Loc. adv. În particular = fara a urma cursurile unei scoli (dar pregatindu-se singur pentru a sustine examenele cerute). 4. Care este considerat strain de o activitate sau de un loc de munca. Intrarea persoanelor particulare este interzisa. II. S.m. Persoana care nu detine o functie oficiala; persoana considerata ca individ în raport cu statul sau cu o institutie a statului; persoana care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerata în raport cu acesta. – Din lat. particularis, germ. partikular, Partikular.
pas, PAS2, pasuri, s.n. 1. Drum, loc îngust si mai coborât, de-a lungul unei vai, între munti sau dealuri, prin care se trece dintr-o parte în alta; trecatoare. 2. (Înv.) Pasaport. – Din germ. Pass, fr. pas.
patriarh, PATRIÁRH, patriarhi, s.m. 1. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre Bisericile ortodoxe autocefale; persoana care detine acest rang. 2. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie conducatori (spirituali si politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise; p. ext. nume dat unor personaje venerabile din Biblie. 3. Barbat în vârsta, cu rol de sef al familiei în comunitatea gentilica. ♦ Fig. Batrân venerabil, cu numerosi descendenti. [Pr.: -tri-arh] – Din sl. patrijarhŭ, ngr. patriárhis.
patrician, PATRICIÁN, -Ă, patricieni, -e, subst. 1. S.m. si f. (În Roma antica) Membru al comunitatii gentilice, iar mai târziu al aristocratiei gentilice, care se bucura de toate drepturile si privilegiile; patriciu (2); p. gener. nobil, senior, aristocrat. ♦ (Adjectival) Care apartine patricienilor (1), privitor la patricieni, de patricieni; p. gener. de origine nobila, aristocratica; cu purtari, gesturi etc. distinse. 2. S.m. Cârnat preparat din carne de vita tocata, cu condimente, care se consuma fript pe gratar. [Pr.: -ci-an] – Din fr. patricien.
patron, PATRÓN2, -OÁNĂ, patroni, -oane, subst. 1. S.m. si f. Proprietar al unei întreprinderi. 2. S.m. (În Roma antica) Patrician roman, considerat în raport cu libertii sai. 3. S.m. si f. Sfânt socotit protector al unei persoane, al unei corporatii sau al unei comunitati care îi poarta numele; zi calendaristica în care se praznuieste un sfânt si pe care o serbeaza cei care poarta numele acelui sfânt. ♦ Ocrotitor, protector. – Din lat. patronus, germ. Patron, fr. patron.
patronaj, PATRONÁJ, patronaje, s.n. Protectie (1), ocrotire, sprijin. ♦ Actiune de ocrotire a saracilor si a celor incapabili de munca, pe care o desfasoara societatile de binefacere din unele tari; asociatie, societate de binefacere. [Var.: (înv.) patronágiu s.n.] – Din fr. patronage.
pavator, PAVATÓR, -OÁRE, pavatori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat care executa pavaje; pavagiu. – Pava + suf. -tor.
paznic, PÁZNIC, paznici, s.m. 1. Cel care pazeste; pazitor, straja, gardian. 2. (Înv.) Membru al consiliului comunal însarcinat cu strângerea impozitelor. – Paza + suf. -nic.
păduche, PĂDÚCHE, paduchi, s.m. 1. Nume generic dat mai multor specii de insecte parazite care traiesc pe corpul oamenilor si al unor animale (Pediculus). ♦ Epitet dat unui om care nu munceste si traieste din munca altuia; parazit. 2. Nume dat unor insecte parazite care traiesc pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor, hranindu-se pe seama acestora. 3. Compus: paduche-de-lemn = plosnita. – Lat. peduculus.
pădurean, PĂDUREÁN, -Ă, padureni, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care tine de padure, privitor la padure; de la padure, care traieste sau se gaseste în padure. 2. S.m. si f. Persoana care traieste într-o regiune de padure sau de munte ori este originara de acolo. – Padure + suf. -ean.
pădureancă, PĂDUREÁNCĂ, padurence, s.f. Femeie care traieste într-o regiune de padure sau de munte ori este originara de acolo. – Padurean + suf. -ca.
păduros, PĂDURÓS, -OÁSĂ, padurosi, -oase, adj. (Despre regiuni, dealuri, munti, terenuri) Acoperit cu paduri, bogat în paduri; împadurit. – Padure + suf. -os.
pălmar, PĂLMÁR, palmare, s.n. Manusa speciala de piele, de cauciuc, de material plastic etc., folosita pentru protectia palmei1 (1) în diverse locuri de munca. – Palma + suf. -ar.
pălmaş, PĂLMÁS, -Ă, palmasi, -e, s.m. si f. Ţaran sarac, fara vite de munca si fara inventar agricol, care îsi câstiga existenta muncind cu bratele la altii. ♢ (Adjectival) Ţaran palmas. – Palma + suf. -as.
keynesism, KEYNESÍSM s. n. doctrina economica burgheza moderna care limiteaza procesul reproductiei la sferele circulatiei si consumului si, sustinând ca venitul national si gradul de utilizare a fortei de munca ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotarâtor în cresterea venitului national revenind consumului, considera ca statul capitalist, prin politica sa fiscala, de credit etc. si prin combaterea înclinatiei spre consum, ar putea preveni crizele economice. (dupa fr. keynésianisme)
păstrăv, PẮSTRĂV, pastravi, s.m. 1. Peste de apa dulce din familia salmonidelor, acoperit cu solzi mici, cu puncte negre si rosii si burta galbuie, care traieste în apele de munte, fiind foarte apreciat pentru carnea lui gustoasa (Salmo trutta fario). 2. (Reg.) Numele mai multor specii de ciuperci comestibile mari, cu sau fara picior, în forma de scoica de culoare cenusie-negricioasa, care cresc pe trunchiurile copacilor, producând un putregai alb al lemnului. – Din bg. pastarva.
păţanie, PĂŢÁNIE, patanii, s.f. Întâmplare (neplacuta) iesita din comun, neasteptata sau neobisnuita pe care o traieste cineva; pataranie, pateala; p. ext. (la pl.) peripetii, aventuri. [Var.: (reg.) paténie s.f.] – Pati + suf. -anie.
păţi, PĂŢÍ, patesc, vb. IV. 1. Tranz. A i se întâmpla cuiva ceva (neplacut, iesit din comun), a da peste ceva neasteptat (si neplacut). ♢ Expr. A o pati = a avea neplaceri, a intra într-un bucluc; a da peste o belea. A o pati cu cineva = a întâlni pe cineva care îti produce neplaceri, a-si gasi beleaua cu cineva. Din patite = din experienta. A fi patit multe = a fi trecut prin multe necazuri, a avea experienta. (Fam.) Ce-ai patit? = ce ti s-a întâmplat de faci asa ceva? ce te-a gasit? 2. Tranz. si intranz. (Înv. si pop.) A suferi, a patimi, a îndura. [Prez. ind. si: (pop.) pat] – Lat. pati.
karling, KÁRLING s. n. creasta de munte stâncoasa, crenelata si ascutita, specifica morfologiei glaciare. (< germ. Karling, fr., engl. karling)
pe, PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indica o fiinta) Îl strig pe Ion. A împuscat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indica un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotarât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Pe cine sa chem? L-a adus si pe celalalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ♢ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe altii, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotarât "câti", "câte", cu valoare de pronume relativ) Pe câti i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am vazut. Aduna pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul "cel") I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparatie "ca") Ma priveste ca pe un strain. ♢ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravan. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legatura cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♢ (Cu o nuanta temporala si distributiva) în schimbul unei munci (de o zi, de o luna etc.); în timp de... Cât sa-ti dau pe an? III. (Introduce un complement circumstantial) 1. (Introduce un complement circumstantial de loc) S-a oprit pe o treapta. ♢ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ♢ (Cu o nuanta instrumentala) Emisiune pe unde scurte. ♢ (Cu o nuanta temporala) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Da complementului pe lânga care sta o nuanta de aproximatie) Cauta pe dupa banci. ♢ Expr. Pe acasa = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuieste cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de laturi. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstantial de timp) Pe caldura asta o sa ne uscam de sete. ♢ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; pâna mâine. ♢ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanta adversativa) în acest timp însa, în schimb (în acest timp); iar. ♢ Loc. prep. Pe dupa... = cam dupa... aproximativ dupa... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durata de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare: într-o perioada de... Cantitate de carbune planificata pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primavara. Pe-nserate. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod) A plecat pe furis. ♢ Expr. (Pop.) A ramâne (sau a fi) pe a cuiva = a ramâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face dupa cum doreste (cineva). (Pop.) Duca-i pe aceea... = daca-i asa..., daca asa stau lucrurile... ♢ (Cu o nuanta locala) Munceau pâna cadeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu pretul..., cu... ♦ (Cu o nuanta instrumentala) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanta cantitativa; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în aceasta masura, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indica un raport de masura) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe saptamâna. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din doua. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstantial de cauza, adesea cu nuanta finala) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstantial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., sa... S-a asternut pe somn. 6. (În formule de juramânt) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toata viata. [Var.: (înv. si pop.) pre prep.] – Lat. super, per.
peculiu, PECÚLIU s.n. 1. (În antichitate) Suma de bani economisita de un sclav pentru a-si rascumpara libertatea: gratificatie acordata unui sclav de catre stapânul sau sau unui soldat la eliberare. 2. Suma de bani primita de un condamnat dupa ispasirea pedepsei, pentru munca prestata în timpul detentiunii; p. gener. bani economisiti, agoniseala. – Din lat. peculium.
pedagog, PEDAGÓG, -Ă, pedagogi, -ge, s.m. si f. 1. Persoana cu pregatire speciala, care se ocupa, teoretic si practic, cu munca didactica si educativa; educator. 2. Persoana care supravegheaza si ajuta pe elevi la pregatirea lectiilor în anumite scoli sau în internate. 3. (În antichitate) Sclav instruit care însotea pe copiii stapânului la scoala si îi ajuta la învatatura. – Din fr. pédagogue, ngr. pedhagogós, lat. paedagogus, germ. Pädagog.
pendularist, PENDULARÍST, pendularisti, s.m. Muncitor calificat care lucreaza la un ferastrau mecanic. – De la pendula.
provizion, PROVIZIÓN, provizioane, s.n. Remuneratie procentuala data celui care a mijlocit o afacere comerciala; comision, remiza. [Pr.: -zi-on] – Din germ. Provision.
comision, COMISIÓN, comisioane, s.n. 1. Însarcinare data unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu facut cuiva în urma unei astfel de însarcinari. 2. (Jur.) Contract în baza caruia o persoana trateaza afaceri comerciale în nume propriu, dar pe socoteala altei persoane, în schimbul unei remuneratii (procentuale). ♦ Remuneratie (procentuala) primita de o persoana, de o banca etc. care a mijlocit o afacere comerciala sau care a efectuat un serviciu. [Pr.: -si-on] – Din fr. commission.
remiză, REMÍZĂ, remize, s.f. I. 1. Situatie în care doi sahisti angajati într-o partida amicala sau oficiala consimt reciproc asupra unui rezultat de egalitate; partida de sah terminata la egalitate. 2. Forma de retribuire (în comert) potrivit careia lucratorii primesc pentru munca prestata o suma de bani calculata în functie de volumul vânzarilor, cumpararilor, contractarilor etc. pe care acestia le efectueaza; (concr.) suma de bani acordata în acest fel. II. 1. Constructie prevazuta cu instalatii de spalare si ventilare, precum si cu un mic atelier de reparatii, folosita pentru adapostirea vehiculelor auto, a uneltelor, a locomotivelor, a vagoanelor etc. 2. Mic petic de padure sau de tufisuri plantat cu scopul de a servi ca adapost pentru vânatul mic. – Din fr. remise.
remunerare, REMUNERÁRE, remunerari, s.f. Actiunea de a remunera si rezultatul ei; remuneratie. – V. remunera.
remunera, REMUNERÁ, remunerez, vb. I. Tranz. A retribui, a plati. – Din fr. rémunerér, lat. remunerare.
remuneraţie, REMUNERÁŢIE, remuneratii, s.f. Retributie, plata, remunerare. – Din fr. rémunération, lat. remuneratio.
scoruş, SCORÚS, scorusi, s.m. Arbore din familia rozaceelor, cu frunze compuse, cu flori albe si cu fructe comestibile, brune sau galbene, cu lemnul foarte dens, dur si omogen, folosit în industria mobilelor (Sorbus domestica). ♢ Scorus de munte (sau pasaresc) = arbore mic din familia rozaceelor, cu ramuri plecate, cu frunze imparipenate, cu flori albe si fructe de marimea unui bob de mazare, rosii si astringente la gust (Sorbus aucuparia). – Din scorusa (derivat regresiv).
aşchietor, ASCHIETÓR, -OÁRE, aschietori, -oare, adj. s.m. si f. (Muncitor) care aschiaza. [Pr.: -chi-e-] – Aschia + suf. -tor.
asuda, ASUDÁ, asúd, vb. I. Intranz. 1. A secreta sudoare; a transpira, a nadusi. ♢ Expr. (Ir.) A asuda sub limba, se zice despre cei care se plâng ca au muncit din greu, fara sa fi facut în realitate (mai) nimic. ♦ A se aburi. Peretii asuda. 2. Fig. A munci depunând mari eforturi; a osteni, a trudi. – Lat. assudare.
anastomoză, ANASTOMÓZĂ, anastomoze, s.f. Comunicatie naturala sau artificiala (chirurgicala) între doua vase sanguine, între doua organe cavitare etc.; p. ext. trecerea fibrelor nervoase de la un nerv la altul. – Din fr. anastomose.
anatoxină, ANATOXÍNĂ, anatoxine, s.f. Toxina microbiana care se întrebuinteaza la imunizarea organismului. – Din fr. anatoxine.
andin, ANDÍN, -Ă, andini, -e, adj. Care apartine muntilor Anzi, care se refera la muntii Anzi. – Din fr. andin.
jurasian, JURASIÁN, -Ă adj. din muntii Jura. ♦ relief ~ = tip de relief cu structura sedimentara cutata; relief de cutare. (< fr. jurassien)
angajament, ANGAJAMÉNT, angajamente, s.n. 1. Promisiune, fagaduiala de a realiza ceva. 2. Angajare a cuiva într-un loc de munca; (concr.) contract prin care o persoana îsi pune serviciile sale la dispozitia unei alte persoane sau a unei institutii si care prevede conditiile de angajare. 3. (La hochei sau la baschet) Punere a pucului sau a mingii în joc. – Din fr. engagement.
angajat, ANGAJÁT, -Ă, angajati, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj. (Persoana) încadrata într-un loc de munca. ♦ (Militar) care serveste pe baza unui angajament voluntar. 2. Adj. Care serveste constient o cauza. – V. angaja.
angara, ANGARÁ, angarale, s.f. 1. (În evul mediu, în Moldova si în Ţara Româneasca) Nume generic dat obligatiilor în munca impuse taranimii. 2. (Mai ales la pl.) Sarcina, greutate materiala, necaz, belea. [Var.: angaríe s.f.] – Din ngr. angaria.
aport, APÓRT2, aporturi, s.n. Contributie materiala, intelectuala, morala etc. adusa de cineva într-o actiune comuna. – Din fr. apport (< apporter).
asistenţă, ASISTÉNŢĂ s.f. 1. Totalitatea persoanelor care asista la ceva (în special la o conferinta sau la un spectacol). 2. Sprijin, ajutor (medical, material etc.) ♢ Asistenta sociala = sistem de ajutorare materiala a persoanelor care nu sunt apte de munca si nu dispun de mijloacele necesare traiului. Asistenta mutuala = întelegere politico-militara între doua sau mai multe state pentru apararea comuna împotriva unui atac armat. – Din fr. assistance.
asignare, ASIGNÁRE s.f. (Rad.) Repartizare a frecventelor de lucru pentru diferite statii de radiocomunicatii. – Dupa fr. asignation.
asfaltor, ASFALTÓR, asfaltori, s.m. Muncitor specializat în lucrari de asfaltare. – Din fr. asphalteur.
asemăna, ASEMĂNÁ, aséman, vb. I. 1. Refl. A avea însusiri, trasaturi comune cu cineva sau cu ceva; a semana2. 2. Tranz. si refl. A (se) socoti la fel cu altul, a (se) aseza pe acelasi plan; a (se) asemui. – Din fr. assimilare.
asamblor, ASAMBLÓR, (1) asamblori, s.m., (2) asambloare s.n. 1. S.m. Muncitor care asambleaza. 2. S.n. (Inform.) Program special utilitar care asigura traducerea limbajului simbolic în limbajul calculatorului. – Din fr. assembleur.
ascensiune, ASCENSIÚNE, ascensiuni, s.f. 1. Miscare de jos în sus a unui mobil. 2. Suire, urcare (pe un munte); înaltare în atmosfera (cu balonul etc.) 3. Fig. Dezvoltare, crestere, evolutie a cuiva (pe scara profesionala, sociala). [Pr.: -si-u-] – Din lat. ascensio, -onis, fr. ascension.
arzător, ARZĂTÓR, -OÁRE, arzatori, -oare, adj., s.m., s.n. I. Adj. 1. Care arde, care dogoreste; fierbinte; torid. 2. Fig. Puternic, intens; deosebit (de mare, de important). Document de o arzatoare actualitate. ♦ Care cere o solutie imediata, urgenta. Problema arzatoare. II. S.m. Muncitor calificat care încinge cuptoarele în fabrici. III. S.n. Aparat care serveste la amestecarea cu aer a combustibililor în scopul arderii. – Arde + suf. -ator.
aninătoare, ANINĂTOÁRE, aninatori, s.f. 1. Agatatoare, gaica. 2. (Rar) Loc îngust în munti (stâncosi), unde se prinde vânatul. – Anina + suf. -atoare.
român, ROMẤN, -Ă, români, -e, s.m. si f., adj. I. S.m. si f. 1. Persoana care apartine populatiei de baza a României sau este originara din România. 2. (Pop.) Ţaran. ♦ Barbat, sot. ♦ Om (în general), barbat. 3. (În forma rumân) Denumire data, în evul mediu, în Ţara Româneasca, taranilor dependenti de stapânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care apartine României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de români. Româna comuna (sau primitiva) = stadiu în evolutia limbii române anterior diferentierii dialectale; straromâna. [Var.: rumấn s.m.] – Lat. romanus.
scoruşă, SCORÚSĂ, scoruse, s.f. Fructul comestibil al scorusului (sau al scorusului de munte). – Din bg. skoruša.
antenă, ANTÉNĂ, antene, s.f. 1. (Adesea fig.) Fiecare dintre cele doua firisoare mobile care se afla la capul unor insecte, al crustaceelor si al miriapodelor si care serveste ca organ de simt. 2. Conducta sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formeaza un circuit electric (folosit în radiocomunicatii). ♢ Antena colectiva sau de bloc = antena (combinata) cu echipament electronic adecvat pentru asigurarea receptiei radio sau de televiziune la mai multi abonati asociati. Antena de camera = antena de receptie situata în interiorul încaperii în care se afla radioul sau televizorul. Antena încorporata = antena inclusa în caseta radioului. 3. Bara lunga si mobila prinsa transversal de catarg, spre a tine o parte din pânzele unei corabii. 4. (Fam.; adesea la pl.) Sursa de informatii. – Din fr. antenne, lat. antenna.
aplica, APLICÁ, aplíc, vb. I. Tranz. 1. A pune un lucru pe (sau peste) altul pentru a le fixa, a le uni, a face din ele un corp comun. 2. A pune ceva în practica; a întrebuinta, a folosi; a face, a administra. A aplica un procedeu. A aplica un tratament. ♢ Loc. vb. A aplica (cuiva) o corectie = a pedepsi cu bataia (pe cineva). 3. A raporta un principiu general la un caz concret, particular. – Din fr. appliquer, lat. applicare.
jonctor, JONCTÓR s. m. muncitor specialist în legarea cablurilor electrice. (< jonct/iune + -tor)
jointventure, JOINT-VENTURE [GIÓINT-VÉNCEĂR] s. n. asociere de întreprinderi din diferite state în vederea unui anumit program comun. (< engl. joint-venture)
jobshop, JOBSHOP GIOBSOP/ s. n. piata a fortei de munca. (< engl. jobshop)
jobbroker, JOB-BROKER GIOB-/ s. m. intermediar pe piata muncii. (< engl. job-broker)
anticomunism, ANTICOMUNÍSM s.n. Politica îndreptata împotriva partidelor comuniste si a conceptiei marxism-leninismului. – Din fr. anticommunisme.
anticomunist, ANTICOMUNÍST, -Ă, anticomunisti, -ste, adj. Împotriva comunismului. – Din fr. anticommuniste.
antifading, ANTIFÁDING, adj. invar. (Despre instalatii de radiocomunicatii) Care are proprietatea de a reduce fenomenele de fading. [Pr: antiféding] – Din fr. antifading.
jeton, JETÓN s. n. 1. fisa. o ~ de prezenta = a) fisa cu care se marcheaza prezenta la un consiliu de administratie al unei societati si pe baza careia se încaseaza o suma ca remuneratie; (p. ext.) suma încasata; b) fisa, placa de metal care se asaza la tabloul de pontaj de la poarta întreprinderii. 2. piesa mica de carton, lemn sau plastic, patrata, pe care sunt desenate imagini diferite, în jocurile didactice de cunoastere a mediului înconjurator. (< fr. jeton)
robaci, ROBÁCI, -CE, robaci, -ce, adj. (Reg.) Harnic, muncitor. ♢ Cal robaci = cal de dârvala, care trage bine la ham. – Rob + suf. -aci.
antimuncitoresc, ANTIMUNCITORÉSC, -EÁSCĂ, antimuncitoresti, adj. Îndreptat împotriva muncitorilor. – Anti- + muncitoresc.
robi, ROBÍ, robesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua cuiva libertatea; a tine în captivitate, a aduce în stare de rob. 2. Intranz. A trai în robie, a fi rob. ♢ A munci din greu. 3. Tranz. A mentine o persoana sau o colectivitate în relatii de subjugare politica, economica si sociala, a aservi o tara, un popor etc.; a exploata. 4. Tranz. Fig. A înlantui, a înclesta, a subjuga pe cineva (prin farmecul pe care îl execita). ♢ Refl. A fi robul unei pasiuni, a fi dominat de cineva sau de ceva. – Din rob.
robotă, RÓBOTĂ s.f. 1. (În evul mediu) Obligatie în munca a iobagilor si jelerilor din Transilvania catre stapânul feudal; (mai târziu) munca pe care o prestau (de câteva ori pe saptamâna) taranii saraci din tarile române în folosul boierilor; claca, boieresc. 2. Munca, activitate neîntrerupta (si grea). [Acc. si: robóta. – Var.: (înv.) róbot s.n.] – Din sl. robota.
roboteală, ROBOTEÁLĂ, roboteli, s.f. Faptul de a roboti; spec. munca marunta, de alergatura, pe lânga gospodarie. – Roboti + suf. -eala.
roboti, ROBOTÍ, robotesc, vb. IV. Intranz. 1. A munci din greu. 2. A face treburi marunte pe lânga gospodarie, trecând de la una la alta; a trebalui. – Din robota.
rocadă, ROCÁDĂ, rocade, s.f. 1. Miscare la jocul de sah care nu se poate face decât o singura data în decursul unei partide si care consta în aducerea uneia dintre ture alaturi de rege si în trecerea regelui peste aceasta, pastrând culoarea câmpului de plecare. ♦ Inversare reciproca a pozitiei ocupate de doua elemente. 2. (Mil.) Cale de comunicatie cu un traseu orientat în general paralel cu linia frontului, folosita pentru regruparea si manevrarea trupelor, precum si pentru asigurarea materiala a acestora. ♦ Linie de rocada = linie pe care se misca rezervele unei armate în spatele frontului. Artera de rocada = artera rutiera destinata circulatiei de tranzit, amenajata în exteriorul unei localitati. – Din fr. rocade, germ. Rochade.
face, FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcatui, a fauri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♢ A procura un obiect, dispunând confectionarea lui de catre altcineva. Îsi face pantofi. 2. A construi, a cladi; a ridica, a aseza. Face o casa. Face fânul stoguri. 3. A gati, a prepara, a pregati un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o opera literara; a executa, a realiza o opera artistica. 5. A stabili o lege, o conventie, o întelegere. 6. A câstiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregati ceva într-un anumit scop. Îsi face bagajele. ♦ Expr. A face focul = a atâta, a aprinde focul. ♢ A aranja (parul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naste. ♦ Expr. (Pop. si fam.) De când l-a facut ma-sa sau de când ma-sa l-a facut = de când s-a nascut, dintotdeauna. ♢ (Despre soti) A procrea. ♢ (Despre mamifere) A fata. ♢ (Despre pasari) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre fiinte si plante) A capata, a dobândi; a-i aparea. A facut o batatura. ♢ A se îmbolnavi de... A facut scarlatina. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile dupa nastere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burta (sau) pântece = a se îngrasa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multa purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca sa...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a facut, ce-a dres, ca a reusit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face sa se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva sa... Nu ma face sa plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva sa-si schimbe starea initiala, sa ajunga într-o anumita situatie. L-a facut om. ♢ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sanatos) = a (se) însanatosi, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceti din piatra aur. ♢ Expr. A face din tântar armasar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântec (sau spinarea cobza) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a ramâne treaz toata noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) ca este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a facut magar. ♢ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gura = a ocarî sau a certa (pe cineva) rau, fara a-si alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou si cu otet v. otet. V. 1. A savârsi, a faptui, a comite. ♢ Expr. Face ce face si... = încearca prin toate mijloacele si izbuteste sa...; nu stiu cum procedeaza ca...; vorba e ca... A nu avea ce face (sau ce sa faca) = a) a nu avea o ocupatie; b) a nu-i ramâne cuiva nimic de schimbat într-o situatie, a nu avea posibilitatea sa se împotriveasca, sa obiecteze, sa ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul sa comita o imprudenta, o prostie, o gafa. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îti merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul si imposibilul) sa (sau ca sa) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (exprimând surpriza neplacuta si purtând accentul în fraza) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai facut de)...? = ce ti s-a întâmplat ca...? care e cauza ca...? Ce-i de facut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum sa se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am facut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se imputa. Vazând si facând = procedând conform situatiei, împrejurarilor, fara un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relatii între...; b) a o pati, a suporta consecintele faptelor sale. Ce are a face? = ce legatura este (între un lucru si altul)? Ce intereseaza? si ce-i cu asta? N-are a face! = nu intereseaza! n-are importanta! (Refl.) S-a facut! = ne-am înteles! s-a aranjat! Fii fara grija! 2. A provoca, a da nastere la..., a cauza, a pricinui. A facut o încurcatura ♢ Expr. Nu face nimic! = (formula de politete cu care se raspunde celui ce-si cere scuze pentru un neajuns sau o suparare pricinuita fara voie) nu are nici o importanta! A i-o face (buna sau lata sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (si buna) = a-i pricinui cuiva un rau, un neajuns. A(-si) face inima rea (sau sânge rau) = a (se) supara, a (se) consuma. A-si face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arata, a manifesta, a acorda. I-a facut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Si-a facut datoria. ♢ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cadea de acord, a încheia o tranzactie (comerciala). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatura. ♦ A studia, a urma un curs sau o forma de învatamânt. Face medicina. 5. (Cu complementul "semn") A atrage cuiva atentia printr-un gest; a da cuiva sa înteleaga ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap ca a înteles. ♢ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a ameninta (pe cineva) cu degetul aratator. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând si deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a strabate un drum sau o distanta. A facut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el si-a facut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a actiona; a se comporta. Fa cum stii. ♦ Refl. (În constructii interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rau), a o duce bine (sau rau). 3. (În superstitii, determinat prin "a bine", "a rau", "a ploaie" etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstitii) A vraji, a fermeca; a descânta. I-a facut de boala. II. 1. A valora, a pretui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonala) A fi vrednic (de a...), a merita (sa...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadreaza cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (catre sau spre...; a o coti (spre...). Am facut la dreapta. ♢ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fa-te încoace! 2. A zice, a spune. Am sa te cert, facea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lasa. ♦ A i se face (cuiva) negru (sau rosu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rau (din cauza supararii, a mâniei); a se supara, a se mânia foarte tare. ♢ Impers. (Pop.) A i se parea cuiva ca vede sau ca aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginatie). Se facea ca vede un palat. 2. (despre drumuri, vai etc.) A se desfasura, a se deschide (înaintea ochilor). Se facea o vale lunga. 3. (despre senzatii sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naste, a se produce (în cineva) deodata, a fi cuprins de... I s-a facut frica. ♢ A fi cuprins de o dorinta nestapânita pentru ceva, a simti dorul de... I s-a facut de duca. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a facut cu el? ♦ Expr. Ce s-a facut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face ca... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a facut mare. ♦ Loc. vb. A se face galben = a se îngalbeni. A se face vânat = a se învineti. A se face rosu. = a se înrosi, a se îmbujora. ♦ Expr. A se face stapân pe ceva = a lua un lucru în stapînire cu forta sau fara a-i apartine. A se face în doua = (despre drumuri, retele etc.) a se bifurca, a se desparti, a se ramifica. ♢ A ajunge la numarul de..., la un total de... Ceata se face de doua sute de osteni. ♢ A îmbratisa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♢ Intranz. A îndeplini o treaba sau o functie ocazionala. ♢ (determinat prin "la loc", "din nou", "iarasi" etc.) A redeveni. S-a facut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face ca pleaca. ♢ Intranz. A-si lua înfatisarea de..., a se arata, a-si da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.
roda, RODÁ, rodez, vb. I. Tranz. 1. A face operatia de rodaj, a efectua o rodare. ♦ Refl. Fig. A acumula o oarecare experienta; a se obisnui, a se acomoda într-o munca. 2. A netezi foarte fin suprafata unui obiect cu ajutorul unor pulberi sau al unor paste speciale abrazive. – Din fr. roder.
vecin, VECÍN, -Ă, vecini, -e, adj., subst. I. 1. Adj. Care este, se afla, sta alaturi, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S.m. si f. Persoana care traieste, locuieste, se afla alaturi sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (I1) cu alt popor, cu alt stat etc. ♢ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alaturi. II. S.m. Ţaran aservit stapânului feudal din Moldova medievala, obligat sa faca acestuia prestatii în munca sau sa dea contributii în natura ori în bani; rumân, iobag. – Lat. vicinus.
vechil, VECHÍL, vechili, s.m. 1. (În trecut) Persoana care supraveghea si administra munca de pe o mosie, om de încredere al unui mosier; administrator de mosie. 2. (Înv.) Avocat. – Din tc. vekil.
vedere, VEDÉRE, vederi, s.f. I. 1. Faptul de a (se) vedea; percepere a imaginilor cu ajutorul vazului; vedenie. ♢ Loc. adv. La vedere = în vazul tuturor, în public, deschis. Din vedere = a) (numai) privind; (numai) dupa înfatisare, fara a-l fi cunoscut personal; b) la repezeala. ♢ Loc. prep. În vederea... = în scopul..., pentru... ♢ Expr. A avea pe cineva în vedere = a se interesa de aproape de cineva, a avea grija (de cineva), a tine în evidenta pentru un anumit scop. A avea ceva în vedere = a avea o intentie, a-si face un plan, a urmari realizarea unui scop. A pune (cuiva ceva) în vedere = a face cunoscut, a comunica cuiva o hotarâre; a avertiza. A trece cu vederea = a nu tine seama, a nu lua în seama; a scuza cuiva o greseala; a omite. (Reg.) La buna vedere! formula de salut la despartire. ♦ (Pop.) Întâlnire (pusa la cale de parinti sau de petitori) între doua persoane de sex opus, pentru mijlocirea unei casatorii. 2. Simtul vazului; ochii. ♢ Expr. A avea vederea scurta sau a fi scurt de vedere = a fi miop. 3. Înfatisare, chip, aspect. 4. Priveliste, peisaj. ♦ Fotografie înfatisînd un peisaj; carte postala ilustrata. II. (Mai ales la pl.) Parere, idee, conceptie, convingere. – V. vedea.
echipă, ECHÍPĂ, echipe, s.f. Grup de oameni care, sub conducerea unui sef, îndeplinesc în acelasi timp o munca sau o actiune comuna. ♢ Spirit de echipa = legatura spirituala între membrii unei echipe, care sta la baza conlucrarii lor. ♦ Grup de sportivi constituit într-o formatie, în cadrul careia se antreneaza, sub conducerea unui specialist, si participa la competitii. ♦ Fiecare dintre cele doua formatii care îsi disputa un meci (de fotbal, baschet, hochei, polo etc.). – Din fr. équipe.
velar, VELÁR2, velari, s.m. Muncitor sau marinar specializat în confectionarea si repararea velelor. ♦ Marinar care executa manevra navelor sau a ambarcatiilor cu vele. – Cf. it. v e l a i o, fr. v o i l i e r.
vehicul, VEHÍCUL, vehicule, s.n. Mijloc de transport pe o cale de comunicatie terestra, subterana, aeriana, cosmica, pe (sau sub) apa. – Din fr. véhicule, lat. vehiculum.
apelativ, APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj., s.n. (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appelativus.
antonică, ANTONÍCĂ, antonici, s.f. Planta erbacee cu flori albe si fructe aromatice, care creste în padurile de munte (Chaerophyllum aromaticum). – Anton (n. pr.) + suf. -ica.
antonomază, ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s.f. Figura de stil care consta în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. – Din fr. antonomase.
artificier, ARTIFICIÉR, artificieri, s.m. 1. Muncitor sau militar specializat în manipularea explozivelor. 2. Muncitor specializat în fabricarea artificiilor (2). [Pr.: -ci-er] – Din fr. artificier.
apretor, APRETÓR, -OÁRE, apretori, -oare, s.m. si f. Muncitor calficat care se ocupa cu apretarea. – Din fr. apprêteur.
linie, LÍNIE, linii, s.f. 1. Trasatura simpla si continua (de forma unui fir) facuta pe o suprafata cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisa de un punct material într-o miscare continua sau de intersectia a doua suprafete. 2. Trasatura reala sau imaginara care indica o limita, o directie sau leaga (pe o harta, pe un plan etc.) diferite puncte în spatiu. ♢ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafata exterioara a unei nave în timpul plutirii. ♢ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuta. 4. Rigla. 5. Unitate de masura de lungime folosita în tarile românesti, egala cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în sir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagina scrisa. 8. Succesiune, serie a stramosilor sau a descendentilor; filiatie. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificatii, de adaposturi si de baraje militare destinate sa întareasca apararea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ♢ Linie de bataie (sau de lupta) = desfasurare sistematica a unor forte militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care lupta. Linie de aparare = întarire alcatuita din fortificatii si trupe. 10. (Adesea urmat de determinari care arata felul) Ansamblu al instalatiilor si al retelei de sine pe care circula trenurile, tramvaiele sau metrourile; portiune delimitata dintr-o asemenea retea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Directie, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legatura între doua sau mai multe puncte. ♢ Linie electrica = ansamblul conductelor, dispozitivelor si constructiilor care asigura transmiterea la distanta a energiei electrice. Linie telefonica (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legatura între mai multe posturi telefonice sau între posturi si centralele telefonice. Linie telegrafica = totalitatea conductelor si instalatiilor dintre un emitator si un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologica = a) organizare a procesului de fabricatie, în care operatiile sunt efectuate la locuri de munca dispuse în ordinea succesiunii operatiilor de fabricare; b) ansamblu de masini de lucru, instalatii si mijloace de transport dintr-o fabrica sau uzina, dispuse în ordinea succesiunii operatiilor prevazute de procesul tehnologic. Linie automata = complex de masini-unelte sau agregate care executa în mod automat operatiile de prelucrare a unor piese, organe de masini, produse etc. si care asigura transportul acestora de la o masina la alta fara interventia muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trasatura caracteristica ce da forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trasatura fundamentala, punct esential (ale unei probleme). ♢ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fara a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principala, directie a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduita. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.
anus, ÁNUS, anusuri, s.n. Orificiu terminal al intestinului gros, care comunica cu exteriorul. – Din fr., lat. anus.
arădean, ARĂDEÁN, -Ă, aradeni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Arad. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Arad. – Arad (n.pr.) + suf. -ean.
arădeancă, ARĂDEÁNCĂ, aradence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Arad. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Arad. – Aradean + suf. -ca.
peon, PEÓN1, peoni, s.m. Muncitor agricol din America Latina, aflat într-o dependenta înrobitoare fata de mosieri (din cauza datoriilor). [Pr.: pe-on] – Din fr. péon, sp. peon.
comun, COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care apartine mai multora sau tuturor; care priveste sau intereseaza pe mai multi sau pe toti; de care se folosesc mai multi sau toti; obstesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generala (spre deosebire de dreptul care se aplica în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crima obisnuita. Substantiv comun = substantiv care serveste la indicarea obiectelor de acelasi fel. Factor comun = numar cu care se înmultesc toti termenii unei sume. Divizor comun = numar întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = numar care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic numar întreg care se poate împarti exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care apartine mai multor fractii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauza comuna cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discutie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legatura cu cineva, a fi strain de... A duce viata comuna cu cineva = a trai sub acelasi acoperis; a convietui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce apartine unei colectivitati; ceea ce este alcatuit pe baze obstesti. ♢ Loc. adv. În comun = laolalta, împreuna. 2. Obisnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscuta de toata lumea, lucru stiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A iesi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobisnuit, deosebit de ceilalti. 3. Banal, de rând; de proasta calitate. – Din fr. commun, lat. communis.
furgon, FURGÓN, furgoane, s.n. Vehicul tras de cai de obicei acoperit, care serveste la transportarea bagajelor, a alimentelor, a munitiilor etc. – Din fr. fourgon.
apropia, APROPIÁ, aprópii, vb. I. I. Refl. A se deplasa în spatiu (tot) mai aproape de ceva sau de cineva. ♢ Expr. A nu te putea apropia de cineva = a nu reusi sa vorbesti sau sa te întelegi cu cineva. A nu te putea apropia de ceva = a nu putea sa obtii, sa cumperi ceva (din cauza scumpetei). ♦ Tranz. A duce, a aduce, a aseza mai aproape de ceva sau de cineva. II. Refl. A fi, a se afla aproape de un anumit interval de timp, de un moment anumit etc. Se apropie noaptea. ♦ A ajunge aproape de o anumita vârsta. III. Fig. 1. Refl. A avea însusiri sau trasaturi asemanatoare, comune. 2. Tranz. si refl. A-si face prieten pe cineva sau a se împrieteni cu cineva. [Pr.: -pi-a] – Lat. appropiare.
videotelefon, VIDEOTELEFÓN, videotelefoáne, s.n. Sistem de comunicatii telefonice care permite interlocutorilor sa se vada reciproc în timpul convorbirii; videofon. [Pr.: -de-o-] – Din engl. videotelephone, fr. vidéo-téléphone.
argăsitor, ARGĂSITÓR, -OÁRE, argasitori, -oare, adj., s.m. si f. (Muncitor) care argaseste. – Argasi + suf. -tor.
argăţi, ARGĂŢÍ, argatesc, vb. IV. Tranz. si intranz. (Rar) A munci ca argat. – Din argat.
argăţie, ARGĂŢÍE s.f. (Rar) Situatia argatului; munca de argat. – Argat + suf. -ie.
neam, NEAM, neamuri, s.n., adv. I. S.n. 1. Popor, natiune. ♢ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de nationalitate. ♢ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate nationalitatile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-si trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Semintie; trib; populatie. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianta; persoana care face parte din aceeasi familie cu cineva (în raport cu acesta); ruda. ♢ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobila sau dintr-o familie de oameni corecti, cumsecade. Neam prost = om badaran, mitocan. A fi neam dupa Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a sasea, a noua) spita = a fi ruda foarte îndepartata sau a nu fi ruda de loc cu cineva. 3. (Înv. si pop.) Rând de oameni din aceeasi generatie; generatie. ♢ Expr. Neam de neamul meu (sau tau etc.) sau neam de neam = a) (în propozitii afirmative) din tata în fiu, din mosi-stramosi, din generatie în generatie; b) (în propozitii negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. si reg.) Partea de tarina pe care o lucreaza o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Multime de boieri; clasa boiereasca; familie boiereasca; descendenti ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeasi profesiune sau anumite însusiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ♢ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg, si fam.) Deloc, câtusi de putin, nimic. – Din magh. nem.
roşu, RÓSU, -IE, rosii, adj., subst. I. Adj. 1. De culoarea sângelui. ♢ Oua rosii = oua vopsite (cu rosu sau, p. gener., cu alta culoare), traditionale la crestini de Pasti. Pamânt rosu = pamânt de culoare rosiatica (întâlnit mai ales în tinuturile mediteraneene). 2. Roscat, roscovan, aramiu. 3. De culoare rumena aprinsa. ♦ Îmbujorat la fata. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 4. (Despre metale) Înrosit în foc; incandescent. ♦ ♢ Fier rosu = bucata de fier incandescent cu care se însemneaza animalele (odinioara si sclavii, ocnasii etc.). II. Adj. Fig. Comunist. ♢ Garzile rosii = detasamente de muncitori, organizate în Rusia în timpul Revolutiei din 1917. III. S.n. 1. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata în marginea acestuia dinspre lungimile de unda mari; culoarea sângelui. ♦ Loc. adv. Pâna la rosu = (despre metale) pâna la starea de incandescenta. ♢ Expr. A vedea (sau a i se face cuiva) rosu (înaintea ochilor) = a se înfuria, a se enerva foarte tare. ♦ (Concr.) Vopsea rosie. ♢ (Chim.) Rosu de Congo = colorant organic de sinteza, care se prezinta ca o pulbere rosie (I 1), foarte usor solubila în apa, folosit în vopsitorie si ca indicator în chimia analitica. 2. Fard de culoare rosie (I 1) pentru obraz si buze; ruj. 3. Ţesatura, panglica, broderie de culoare rosie (I 1). 4. Culoarea uneia dintre cartile de joc, în forma de inima rosie (I 1). IV. S.m. 1. Adept al comunismului. ♦ Porecla data de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumatate a secolului XIX. 2. (Înv.; la pl.) Corp de trupa de calareti sau de pedestrasi în vechea armata a Moldovei, compus din boierii de tara (cu uniforma de culoare rosie); (si la sg.) ostas din acest corp de trupa. V. S.f. Patlagica rosie, v. patlagica. VI. S.f. (În sintagmele) Rosie daneza = rasa de taurine obtinuta în Danemarca si crescuta pentru productia de lapte. Rosie de stepa = rasa de taurine buna producatoare de lapte, adaptata la conditiile de stepa. [Var.: (reg.) ros, -a adj., s.n.] – Lat. roseus.
piemont, PIEMÓNT, piemonturi, s.n. Forma de relief situata la contactul unor munti cu o câmpie sau cu o depresiune, formata prin acumularea depunerilor aduse de apele curgatoare la schimbarea de panta. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piémont.
piept, PIEPT, (1, 2, 4) piepturi, s.n., (3) piepti, s.m. 1. S.n. Parte superioara a corpului, de la abdomen pâna la gât, la om si la unele animale vertebrate; torace; spec. partea anterioara (si exterioara) a acestei regiuni; p. restr. organ din interiorul cavitatii toracice (inima sau plamân). ♢ Loc. adv. În piept = de-a dreptul (în sus), pieptis. ♢ Loc. adj. si adv. Piept la piept = (despre lupte, felul de a lupta etc.) (care se desfasoara) în mod direct, din apropiere, corp la corp; la baioneta. Piept în piept = (care este) unul contra celuilalt, fata în fata, (aproape) ciocnindu-se. ♢ Expr. Cu pieptul deschis = fara teama, direct. Cu capul în piept = cu capul plecat (de rusine, de suparare etc.). A strânge (pe cineva) la piept = a îmbratisa. Cu mâinile (încrucisate) la (sau pe) piept = a) în inactivitate; b) mort, decedat. A pune mâinile pe piept = a muri. A da piept cu cineva (sau cu ceva) = a se împotrivi cuiva (sau la ceva); a înfrunta direct pe cineva (sau ceva), a se lupta cu cineva. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva direct, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. A tine (cuiva) piept = a rezista, a nu se da batut; a se împotrivi, a înfrunta; a concura cu succes. A(-si) pune pieptul (pentru cineva sau ceva) sau a apara cu pieptul (pe cineva sau ceva) = a apara din rasputeri, a apara cu viata. A-si sparge pieptul (strigând, vorbind etc.) = a striga din rasputeri, a obosi (strigând, vorbind etc. zadarnic). (A fi) slab de piept = (a fi) debil pulmonar, predispus la tuberculoza, ♦ (Si în sintagma boala de piept) Tuberculoza pulmonara. ♦ Carne de pe partea anterioara a cavitatii toracice a unor animale, folosita ca aliment; mâncare preparata din aceasta carne. 2. S.n. Sân (al femeii). ♢ Expr. (Pop.) A avea piept = (despre femeile cu copii mici) a avea lapte. A da piept = (despre femeile cu copii mici) a alapta, a da sa suga. 3. S.m. Partea din fata a unei piese de îmbracaminte, care acopera pieptul (1). ♢ Expr. A lua (pe cineva) de piept = a cere cuiva socoteala, a sari la bataie. A se lua (sau a se apuca, a se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se bate cu cineva. 4. S.n. P. anal. Coasta de deal, de munte etc.; povârnis. – Lat. pectus.
pieptănător, PIEPTĂNĂTÓR, -OÁRE, pieptanatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Persoana care piaptana anumite fibre textile; muncitor calificat în pieptanatul1 fibrelor textile. 2. S.f. Masina (sau organ de masina, unealta) de pieptanat fibrele textile. ♢ (Adjectival) Cilindru pieptanator. – Pieptana + suf. -ator.
pierde, PIÉRDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai sti unde se afla, unde a pus, unde a ratacit (un bun material). ♢ Expr. A(-si) pierde sirul = a se încurca, a se zapaci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaste sau a nu mai gasi drumul, locul etc. cautat; a gresi directia. ♢ A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai sti unde se afla, unde poate fi gasit. A-si pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi gasit; a disparea. ♦ Refl. A se rataci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lasa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, coplesit de un sentiment, de o emotie; a nu mai sti ce sa faca. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a ramâne fara..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ♢ Expr. A pierde din mâna = a scapa un prilej favorabil. A pierde pamântul de sub picioare = a) a nu-si mai putea pastra echilibrul din cauza unei proaste stari fizice, a unui pas gresit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumita situatie materiala sau sociala. A-si pierde viata = a muri; a fi omorât. A-si pierde cunostinta (sau simtirea) = a lesina. A-si pierde cumpatul (sau rabdarea) = a nu se mai putea stapâni, a se enerva. ♦ A ramâne fara o parte a corpului, fara un organ, fara o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ♢ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scadea sau a le înceta secretia laptelui (într-o perioada când aceasta ar trebui sa fie normala). A-si pierde mintile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (si a-i cadea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o fiinta draga; a rupe relatiile (de prietenie) cu cineva, a fi parasit. 4. A fi învins într-un razboi, într-o întrecere; a nu câstiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerational, irosindu-l sau profitând insuficienit de el. ♢ Expr. Fara a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ♢ Compus: pierde-vara s.m. invar. = om care îsi iroseste timpul, care nu munceste si umbla fara nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. si refl. A(-si) cauza un mare rau, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situatie extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. si pop.) A distruge, a nimici (popoare, tari, asezari, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face sa dispara, sa piara; p. ext. a compromite. 4. Refl. A iesi din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a disparea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în consideratie. ♦ Tranz. A nu mai putea urmari cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ♢ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-si diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.
pietrar, PIETRÁR, pietrari, s.m. 1. Muncitor calificat care prelucreaza piatra (pentru constructii); cioplitor în piatra. ♦ (Înv.) Sculptor. ♦ Muncitor care pietruieste drumul. ♦ (Reg.) Zidar. 2. Peste rapitor cu corpul în forma de fus, de culoare galbena pe aripioare si bruna spre coada, care traieste în apele dulci adânci cu fundul pietros sau nisipos (Aspro zingel). 3. (Ornit.) Pietrosel sur. – Piatra + suf. -ar.
pilor, PILÓR, pilori, s.m. Orificiu (format dintr-un muschi inelar) prin care stomacul comunica cu duodenul. – Din fr. pylore.
pinten, PÍNTEN, pinteni, s.m. 1. Obiect de metal în forma de potcoava, prevazut cu o rotita dintata, cu un vârf etc., pe care calaretii îl prind la calcâiul cizmelor si care le serveste pentru a îmboldi calul la mers; p. ext. lovitura data calului cu acest obiect. ♢ Expr. A da pinteni = a) a împunge, a îmboldi calul cu pintenii pentru a-l face sa mearga mai repede; b) a (se) zori, a (se) grabi. A bate din pinteni = (mai ales despre militari) a lovi calcâiele unul de altul, facând sa sune pintenii, si a lua pozitia (reglementara) de drepti. A bate din pinteni (de bucurie) = a-si manifesta bucuria în chip zgomotos. 2. P. anal. (La unele pasari, mai ales la cocosi) Formatie cornoasa situata în partea de dinapoi si de jos a piciorului, deasupra labei. ♦ Protuberanta situata în partea de dinapoi si de jos a piciorului calului sau boului, deasupra gleznei. 3. P. anal. Numele unor parti de plante sau (cu determinari) al unor plante care au de obicei proeminente, protuberante, excrescente etc. 4. Proeminenta a unei piese care serveste la limitarea cursei altei piese în miscare sau ca punct de articulatie. ♦ Unealta cu care apicultorii fixeaza fagurele pe rama. 5. Constructie sau element de constructie care seamana cu un pinten (1) si care sustine sau întareste o zidarie, un terasament, consolideaza un mal etc. 6. Portiune de teren care depaseste nivelul din jur; vârf mic, culme care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar. – Din sl. •pentĩnŭ.
pionier, PIONIÉR, -Ă, pionieri, -e, subst. 1. S.m. si f. (Iesit din uz) Membru al organizatiei de masa a elevilor de 7-14 ani, care, avea ca scop educarea comunista a elevilor. 2. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-un grup (de colonisti sau de emigranti) care pune bazele unei vieti civilizate într-un tinut nelocuit. ♦ Fig. Persoana care lucreaza cea dintâi într-un domeniu nou, înca necercetat, care pune bazele unei metode noi, unei activitati noi; deschizator de drumuri într-un domeniu oarecare de activitate. 3. S.m. Militar care face parte dintr-o unitate de geniu pregatita special pentru a executa constructiile necesare operatiilor militare, barajele de mine etc. [Pr.: pi-o-ni-er. – Var.: (pop.) pionér, -a subst.] – Din fr. pionnier, germ. Pionier, (1) rus. pioner.
notar, NOTÁR, notari, s.m. 1. Functionar public învestit cu atributia de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnaturi, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (În vechea organizare administrativa a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atributii de sef al politiei si de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.
întrevedere, ÎNTREVEDÉRE s. f. întâlnire între persoane, personalitati (politice) pentru discutarea unor chestiuni de interes comun. (< întrevedea)
citi, CITÍ, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntând cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A înregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A învata, a studia (parcurgând scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (În superstitii; în expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) în palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinându-i liniile din palma. [Var.: (pop.) cetí vb. IV] – Din sl. čitati, čisti.
nivel, NIVÉL, (1, 3) niveluri, (2) nivele, s.n. 1. Înaltimea la care se gaseste un punct, o linie sau o suprafata a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. ♢ Nivelul marii = punct situat la înaltimea mijlocie a marilor si a oceanelor care comunica între ele, în raport cu care se masoara toate altitudinile. Curba (sau linie) de nivel = linie care uneste punctele suprafetei terestre cu aceeasi altitudine fata de o suprafata de referinta; punct, suprafata care corespunde acestei linii. Pasaj de nivel = loc unde se încruciseaza (la aceeasi altitudine) o cale ferata cu o sosea. ♢ Loc. prep. La nivelul... = în regiunea..., în dreptul... ♦ Etaj, cat. ♦ Zona geologica, subdiviziune stratigrafica a etajelor si a subetajelor, care se distinge dupa fosilele caracteristice pe care le contine. ♦ (Fiz., Chim.) Valoarea intensiva a unei marimi în raport cu o valoare de referinta. 2. Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a pozitiei, a suprafetelor) orizontale sau cu care se masoara pe teren diferentele de înaltime dintre doua sau mai multe puncte de pe suprafata terestra. ♢ Nivela cu (sau de) apa = instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care serveste la determinarea planului orizontal dupa înaltimea la care se ridica apa în doua tuburi gradate. 3. Fig. Stadiu, grad (de pregatire, de dezvoltare), treapta (a calitatii), indice (al cantitatii). ♢ Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale populatiei unei tari, ale unor clase sau ale unei persoane în conditii istorice date. [Var.: (2) nivéla s.f.] – Din nivela (derivat regresiv).
întreţinere, ÎNTREŢÍNERE s. f. 1. actiunea de a (se) întretine. 2. taxa platita de locatarii unui imobil pentru acoperirea cheltuielilor comune. (< întretine)
poleitor, POLEITÓR, poleitori, s.m. Muncitor care poleieste2. [Pr.: -le-i-] – Polei2 + suf. -tor.
familie, FAMÍLIE, familii, s.f. 1. Forma sociala de baza, întemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ♢ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane înrudite prin sânge. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trântori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica în botanica si în zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvânt de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).
vulcan, VULCÁN, vulcani, s.m. 1. Ridicatura muntoasa de forma conica, formata prin eruptia la suprafata solului a lavei si a unor produse magmatice, având în centru o deschizatura larga. ♢ Expr. A sta (ca) pe un vulcan = a fi amenintat de o primejdie, de un pericol gata oricând sa se dezlantuie. ♦ Fig. Locul de unde poate porni o actiune primejdioasa; stare de lucruri periculoasa sau amenintatoare; pericol iminent. 2. (În sintagma) Vulcan noroios = ridicatura conica formata prin eruptia la suprafata solului a unor gaze care antreneaza apa si namol. – Din it. vulcano, germ. Vulkan.
vuietoare, VUIETOÁRE, vuietori, s.f. Arbust de munte, totdeauna verde, cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze având o dunga alba pe fata inferioara, cu flori mici trandafirii si cu fructe comestibile în forma de bobite negre (Empetrum nigrum). [Pr.: vu-ie-] – Vuiet + suf. -oare.
vornic, VÓRNIC, vornici, s.m. 1. (În evul mediu, în tarile românesti) Mare dregator la curtea domneasca, însarcinat cu supravegherea curtii, cu conducerea treburilor interne ale tarii, având si atributii judecatoresti. ♢ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor si de înalt judecator al curtii domnesti si al întregii tari. Vornic de Ţara de Jos (sau de Sus) = dregator cu rang de vornic (1) a carui autoritate se întindea asupra unei jumatati din tara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orase, cu atributii judecatoresti. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Functionar în administrarea comunelor rurale, însarcinat cu distribuirea corespondentei, convocarea satenilor la adunari, anuntarea stirilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.
telegraf, TELEGRÁF, (1, 2) telegrafe, s.n., (3) telegrafi, s.m 1. S.n. Telecomunicatie care transmite la distanta semnale (corespunzatoare literelor si cifrelor) cu ajutorul unor aparate electromagnetice; ansamblul instalatiilor necesare în acest scop. ♦ Aparat folosit pentru producerea, receptia si transformarea semnalelor telegrafice în scopul transmiterii telegramelor. 2. S.n. (Înv.) Aparat situat pe înaltimi sau în turnuri de semnalizare, pentru transmiterea la distanta a unor semnale optice. 3. S.m. Nume dat unor plante erbacee ornamentale cu flori albe, mirositoare si cu tulpina agatatoare ajungând pâna la 5-6 metri (Boussingaultia baselloides), sau cu florile mici, roz-purpurii si cu tulpina fragila (Tradescantia virginica). – Din fr. télégraphe.
şapte, SÁPTE num. card., s.m. 1. Numar având în numaratoare locul între sase si opt si care se indica prin cifra 7 sau VII. ♢ (Adjectival) Au trecut sapte ani de atunci. ♢ Expr. A lua sapte piei de pe om (sau de pe o vita) = a sili pe cineva sa munceasca peste puterile sale. A umbla pe sapte carari = a fi beat. A (nu) avea cei sapte ani de acasa = a (nu) fi fost (bine) educat în copilarie. ♢ (Substantivat) Scrie un sapte. ♢ Expr. Bea (sau manânca) cât sapte = bea (sau manânca) foarte mult. A nu (se) da pe sapte = a (se) considera mai bun, mai capabil etc., decât multi altii. ♢ (Cu valoare de num. ord.) Tomul sapte. ♢ (În componenta numeralului multiplicativ corespunzator) De sapte ori pe atâta. (În componenta numeralului distributiv corespunzator) Le da câte sapte pâini. 2. S.m. Compus: (Bot.) sapte-degete = planta erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze dintate si cu flori purpurii (Comarum palustre). [Var.: (reg.) sépte num. card.] – Lat. septem.
podgorie, PODGÓRIE, podgorii, s.f. 1. Regiune întinsa, de obicei deluroasa, cultivata cu plantatii masive de vita de vie (care asigura producerea unui anumit tip de vin); regiune viticola. 2. (Înv.) Regiune de la poalele unui munte sau ale unui deal. [Acc. si: podgoríe] – Din sl. podŭgorije.
pod, POD, poduri, s.n. I. 1. Constructie de lemn, de piatra, de beton, de metal etc. care leaga între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pamânt, sustinând o cale de comunicatie terestra (sosea sau cale ferata) si asigurând continuitatea caii peste un obstacol natural sau artificial. ♢ Pod de gheata = strat continuu de gheata care acopera în întregime suprafata unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatura scazuta a aerului. Pod carstic = portiune a tavanului unei pesteri ramasa suspendata în urma prabusirii acestuia. Pod plutitor (sau umblator) = bac. ♢ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streasina la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figura caracteristica prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini si pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un sir de barci sau de plute legate de ancore sau de piloti. Pod de vase. ♦ Punte suspendata (mobila) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platforma având forma asemanatoare cu a unui pod (I 1) si care serveste ca loc de lucru, ca element de protectie etc.; spec. macara cu scheletul în forma de pod (I 1), pe care se deplaseaza aparatul de ridicare si de transportare a greutatilor. ♢ Pod-bascula = bascula prevazuta cu o platforma pe care se cântaresc în statiile de cale ferata vagoanele încarcate cu marfa. Pod rulant = macara mobila alcatuita dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înaltime deasupra solului si care se foloseste în ateliere, în hale de montaj, în turnatorii etc. pentru ridicarea unor sarcini si deplasarea lor pe directie orizontala. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulatiei vagonetelor între rampele puturilor de mina si colivia de extractie. Podul sondei = platforma folosita ca rampa pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sonda. Pod de siguranta = platforma prevazuta cu deschideri pentru trecere, montata din loc în loc într-un put de mina pentru a opri caderea unei persoane care ar aluneca pe scari sau pentru a retine o roca desprinsa din pereti. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau strazile; caldarâm: p. ext. strada, ulita pavata cu scânduri. Podul Mogosoaiei. 5. (În practicile religiei crestine ortodoxe) Bucata de pânza îngusta si lunga care se asterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spatiul dintre acoperis si planseul superior al unei cladiri. ♢ Loc. adv. Din pod în pivnita = în întregime, complet. ♢ Expr. A calca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cadea ca din pod = a ramâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A calca ca din pod = a merge cu pasi nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioara a palmei, de la încheietura cu antebratul pâna la degete. 2. Lucrare protetica dentara, metalica sau mixta, folosita ca metoda terapeutica. – Din sl. podŭ.
poartă, POÁRTĂ, porti, s.f. 1. Deschidere amenajata într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tablii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior si invers; deschizatura împreuna cu tablita, cu balamalele etc.; tablia care închide deschizatura. ♢ Loc. adv. Poarta-n poarta cu cineva = fata în fata, vizavi, peste drum. ♢ Expr. A bate la toate portile (sau la portile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poarta de scapare = mijloc de a iesi dintr-o situatie dificila. A sta (sau a ramâne, a se uita) ca vitelul la poarta noua = a sta (sau a ramâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fata unei situatii noi si neasteptate, careia nu-i poti face fata). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oras. ♦ Regiune periferica din jurul unui oras, al unui tinut, al unei tari; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Usa la intrarea principala a unei cladiri; p. ext. casa, gospodarie. ♢ Expr. Din poarta în poarta = din casa în casa, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formeaza o conducta de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din doua bare verticale unite la capatul de sus printr-o bara orizontala (de care se prinde o plasa), instalat pe terenurile de sport, în care se urmareste introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngusta prin care o apa îsi deschide trecerea între doua siruri de munti; pas, trecatoare, defileu. ♦ Loc îngust între peretii de stânca ai vârfurilor de munte, prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranitatii turcesti asupra tarilor române) Resedinta, curtea sultanului sau a unui pasa; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.
poală, POÁLĂ, poale, s.f. I. 1. Partea de jos a unui vesmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbracaminte (încheiate în fata); tivitura a unui obiect de îmbracaminte; partea de la talie în jos, mai larga, a unor vesminte; (pop.) fusta. ♢ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ♢ Expr. A se tine de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se departa de dânsa; b) a urmari cu insistenta pe cineva, a se tine scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasa, a avea greutati familiale. (Fam.; despre femei) A tine (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lasa (cuiva) prea multa libertate de actiune, a-l tine din scurt, a dispune de cineva. A-si da poalele peste cap sau a-si lua (ori a-si pune) poalele în cap = a nu mai tine socoteala de nimic, a depasi orice limita; a da pe fata un caracter josnic, imoral. A saruta poala (sau poalele) cuiva = a saruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere si respect, potrivit unui obicei azi iesit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Placinta cu) poale (sau poalele)-n brâu = placinta facuta din bucati patrate de aluat, ale carei colturi se întorc peste umplutura, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsa între brâu si genunchi, împreuna cu partea de îmbracaminte corespunzatoare, la o persoana care sade; partea de jos si din fata a unei fuste, a unui sort etc. adusa în sus si tinuta cu mâna sau prinsa în brâu, formând o adâncitura în care se pot aduna ori dure anumite lucruri. ♢ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ♢ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poala = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poala (I 2). O poala de oua. 3. Spec. (La pl.) Bucata de pânza frumos lucrata cu care se împodobeste o icoana sau cu care se acopera masa din altar. 4. Parte marginala a unei piei (care acopere abdomenul si picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei paduri situata de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului marginita de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zona mai larga de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei cladiri, a unui zid; baza, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbura; poala-Sfintei-Marii = planta erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înalta, cu frunze mici, aromate si flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poala alba = leucoree. – Din sl. pola.
pluton, PLUTÓN1, plutoane, s.n. 1. Subunitate militara mai mica decât compania, alcatuita din trei sau patru grupe. ♢ Pluton de executie = unitate militara care executa prin împuscare pe cei osânditi la moarte. ♦ P. anal. Grup de persoane cu preocupari sau ocupatii comune. ♦ P. ext. Stol, pâlc. 2. Grup compact si omogen de concurenti sportivi care se afla într-o anumita pozitie pe parcursul unei curse de alergari, caiac-canoe, ciclism etc. [Var.: (pop.) plotón s.n.] – Dupa fr. peloton, it. plotone.
plutaş, PLUTÁS1, plutasi, s.m. Muncitor care lucreaza la construirea plutelor sau care conduce plutele pe apa. – Pluta1 + suf. -as.
plusvaloare, PLUSVALOÁRE s.f. Valoare nou creata de catre muncitorii salariati în procesul de productie peste echivalentul valorii fortei lor de munca si însusita gratuit de catre patroni. ♢ Plusvaloare absoluta = forma a plusvalorii obtinuta prin prelungirea zilei de munca peste timpul de munca necesar sau prin intensificarea muncii. Plusvaloare relativa = forma a plusvalorii care rezulta prin reducerea timpului de munca necesar si marirea corespunzatoare a timpului de supramunca în urma cresterii productivitatii muncii. – Plus1- + valoare (dupa fr. plus-value).
plusprodus, PLUSPRODÚS, plusproduse, s.n. Produs creat de lucratorii din sfera productiei materiale peste produsul necesar prin cheltuire de munca suplimentara. [Pl. si: plusprodusuri] – Plus1- + produs.
plugar, PLUGÁR, plugari, s.m. 1. Muncitor rural sau mic proprietar agricol care se ocupa cu lucrarea pamântului; agricultor; p. gener. taran. 2. (Reg.) Flacau care umbla cu plugusorul în ajunul Anului nou. – Plug + suf. -ar.
plug, PLUG, pluguri, s.n. 1. Unealta agricola cu tractiune animala sau mecanica, folosita la arat, la dezmiristit etc. ♢ Expr. De la coarnele plugului = de la tara. ♦ Arat, plugarit. ♦ Îndeletnicirea, ocupatia plugarului; plugarie1. ♢ Expr. Acesta (sau acela) mi-i plugul = aceasta (sau aceea) îmi este meseria, ocupatia. ♦ Fig. Ogor, pamânt; tara. 2. (În sintagmele) Plug de carbune = masina de lucru prevazuta cu lame sau cutite pentru dislocarea materialului, folosita la executarea mecanizata a operatiilor de abataj si de încarcare a carbunilor. Plug nivelator = masina folosita la nivelarea terenurilor si la împrastierea unui material pe o sosea sau pe un teren. Plug pentru santuri = masina de lucru cu cutite speciale care serveste la saparea santurilor. Plug de zapada = vehicul echipat cu un dispozitiv pentru curatirea zapezii de pe o cale de comunicatie. 3. Piesa metalica montata transversal pe o banda de transport, pentru a face ca materialul transportat sa cada alaturi de banda. 4. Figura de schi care consta în apropierea din mers a vârfurilor schiurilor în forma de unghi, pentru a frâna sau pentru a reduce viteza. 5. (Reg.) Plugusor (2). – Din sl. plugŭ.
lua, LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mâna spre a-l tine (si a se servi de el) sau spre a-l pune în alta parte. ♢ Expr. A lua alta vorba = a schimba (cu dibacie) subiectul unei discutii. A(-si) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pusca la ochi (sau la catare) = a pune arma în pozitie de tragere, a se pregati sa traga cu arma; a ochi. A-si lua palaria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasarea din zbor, se spune despre un vânator foarte iscusit, bun ochitor. A-si lua nadejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunta la ceva, a nu mai spera. A-si lua seama sau (intranz.) a-si lua de seama = a se razgândi. A nu-si lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-si lua o grija de pe cap = a scapa de o grija, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferinta) cu mâna = a face sa-i treaca cuiva (o suferinta) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatra de pe inima, se spune când cineva a scapat de o grija chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu bratul (de dupa...); p. ext. a înhata, a însfaca. ♢ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coada = a se îmbata. (Refl. recipr.) Poti sa te iei de mâna cu el = ai aceleasi apucaturi ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se înclesta la bataie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trânta = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiti din ceva; spec. a înghiti o doctorie. ♢ Expr. A (o) lua la masea = a bea peste masura. 3. A îmbraca, a pune pe sine o haina etc. ♢ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbraca în toate zilele hainele de sarbatoare. (Fam.) A-si lua nasul la purtare = a se obraznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta sa mai existe; a disparea. 2. A scoate ceva în cantitate limitata. ♢ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face sa curga printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obtine o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fara intentie de a si-l însusi). ♢ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlatura (pe cineva) de la un post de raspundere, în special de la comanda unei unitati militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau vazul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin stralucire, a impresiona foarte puternic, a zapaci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viata (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-si lua viata (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face sa paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-si însusi ceea ce i se cuvine, a pune stapânire pe ceva; p. ext. a primi, a capata. 2. A(-si) face rost de ceva; a gasi pe cineva sau ceva. ♢ Expr. Ia-l daca ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai gaseste acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu sti de unde sa iei pe cineva = a nu-ti aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpara. 4. A încasa o suma de bani. 5. A-si însusi un lucru strain. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumita arma. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plata. ♢ Expr. A lua (pe cineva) partas = a-si asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseala = a angaja (pe cineva) fara salariu, cu promisiunea de a-l capatui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legatura de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se casatori. 8. A se angaja, a se însarcina (cu ceva). ♢ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unitati sau actiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-si raspunderea pentru buna lui pastrare. A-si lua raspunderea = a se declara si a se socoti raspunzator de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfada (sau la cearta etc.) = a se certa. 9. A contracta o boala molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumita capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. si loc. vb.) A lua masura (sau masuri) = a fixa prin masuratori exacte dimensiunile necesare pentru a confectiona un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arenda = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pilda = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau naravul etc.) = a se obisnui sa... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însusindu-si pasajul în mod fraudulos). A lua fiinta = a se înfiinta. A lua sfârsit = a se termina. A lua înfatisarea (sau aspectul etc.) = a parea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o noua forma etc. = a se schimba, a se transforma. A-si lua numele de la... = a purta un nume care se leaga de..., care aminteste de... A lua o nota buna (sau rea) = a obtine o nota buna (sau rea). A lua apa = (despre ambarcatii) a avea o spartura prin care intra apa, a se umple de apa. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, raspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, raspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ♢ Expr. A-si lua ziua buna = a se desparti de cineva, rostind cuvinte de ramas bun. A-si lua traista si ciubucul, se zice despre un om foarte sarac care pleaca fara sa aiba ce sa duca cu el. A-si lua talpasita (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o sterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armata = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forta. A lua (pe cineva) pe nepusa masa = a lua (pe cineva) fara veste, cu forta. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situatie critica sau la capatul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecatii) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însotitor. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binisorul, cu încetisorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândete, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu raul = a se purta rau (cu cineva). A lua (pe cineva) cu maguleli sau (refl.) a se lua pe lânga cineva cu binele = a maguli pe cineva (pentru a-i câstiga bunavointa). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocura (sau în bataie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-si bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenintari = a ameninta (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei pazeste, la socoteala etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteala. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discutie pe ocolite cu scopul de a obtine ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplacut. Nu ma lua asa! = nu ma trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de buna = a considera ca este asa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rau) = a judeca un lucru drept bun (sau rau). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (asa) cum sunt = a se împaca cu situatia. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se sterge (si a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni sa... ♦ (Despre manifestari fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ♢ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l coplesi. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe sa fie îngrijorat, a se îngrijora; a se nelinisti. VI. 1. (Construit cu pronumele "o", cu valoare neutra) A pleca, a porni. ♢ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fuga = a porni în fuga, în goana. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneala = a porni la pascut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-si lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a parasi (o ruda, un prieten) stabilindu-se în alta parte. (Refl.) A se lua dupa cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alatura cuiva; c) a urmari, a alunga, a fugari; d) a porni undeva orientându-se dupa cineva sau dupa ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovarasi, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-si petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) si a uita de o grija, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversatie, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o directie oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre cai de comunicatie si ape curgatoare) A-si schimba directia. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ♢ Expr. A(-si) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fara nici un tel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luam, luati, iau; prez. conj. pers. 3: sa ia] – Lat. levare.
şeic, SEÍC1, seici, s.m. 1. (În tarile arabe) Capetenie a unui trib, a unei formatii statale. 2. Sef al unei comunitati religioase la musulmani. [Var.: seíh s.m.] – Din tc. seyh.
perete, PERÉTE, pereti, s.m. 1. Element de constructie asezat vertical (sau putin înclinat), facut din zidarie, din lemn, din piatra etc., care limiteaza, separa sau izoleaza încaperile unei cladiri între ele sau de exterior si care sustine planseele, etajele si acoperisul. ♢ Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete. Lampa de perete. ♢ Loc. adj. si adv. Perete în perete = cu unul din pereti comun sau lipit de cel al încaperii vecine; p. ext. (care este) în imediata vecinatate a (locuintei) cuiva. ♢ Expr. A da (sau a deschide, a lasa, a izbi etc.) usa (sau poarta) de perete = a deschide larg, la maximum usa, poarta. A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de pereti (sau de toti peretii) = a fi deznadajduit; a regreta enorm o greseala facuta. De când (se) scria musca pe perete = de demult. Între patru pereti = a) la adapost; b) în secret; izolat. Peretii au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage cuiva atentia sa fie precaut, sa se fereasca atunci cînd spune ceva (secret). A vorbi la pereti = a vorbi zadarnic, fara sa fie ascultat. 2. Masiv pietros care se înalta (aproape) vertical. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamana cu un perete (1), marginind, izolând, protejând; piesa dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spatii sau sistemul tehnic de spatiile înconjuratoare. ♦ Element anatomic, membrana etc. care înconjura o cavitate a corpului. [Var.: (reg.) paréte s.m.] – Lat. paries, -tis.
pericarpatic, PERICARPÁTIC, -Ă, pericarpatici, -ce, adj. (Geogr.; despre forme de relief, regiuni) Care este situat în jurul Muntilor Carpati. – Peri- + carpatic.
armată, ARMÁTĂ, armate s.f. 1. Totalitatea fortelor militare ale unui stat; oaste, ostire, armie. ♦ Mare unitate militara, compusa din câteva corpuri si unitati din diferite arme; p. gener. unitate militara. ♦ Serviciu militar; militarie, catanie. 2. Fig. Colectivitate care actioneaza în vederea unui scop comun. Armata pacii. ♦ Multime, ceata, cârd, sir. – Din it. armata.
furnică, FURNÍCĂ, furnici, s.f. (La pl.) Grup de insecte din ordinul himenopterelor, de talie mica sau mijlocie, negre sau rosii, care traiesc în colonii; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. ♢ Harnic ca o furnica, se spune despre un om foarte muncitor. ♢ Furnica alba = termita. [Pl. si: (rar) furnice] – Lat. formica.
armean, ARMEÁN, -Ă, armeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La m. pl.) Populatie de limba indo-europeana, stabilita mai ales în regiunea dintre muntii Caucaz si Taurus; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Armeniei sau populatiei ei, privitor la Armenia sau la populatia ei; armenesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba armeana. – Din sl. armĕninŭ.
pichet, PICHÉT3, (I) pichete, s.n., (II) picheti, s.m. I. S.n. 1. Subunitate însarcinata cu asigurarea securitatii trupelor aflate în mars. 2. (Adesea urmat de determinarea "de graniceri") Subunitate însarcinata în trecut cu paza unui sector al frontierei. ♦ Cladire în care îsi avea sediul aceasta subunitate. 3. Grup organizat (de militari sau de civili) însarcinat cu apararea sau cu paza unui obiectiv important, cu stingerea incendiilor într-o întreprindere etc. ♦ (În sintagma) Pichet de greva = detasament de muncitori grevisti care stau de garda la poarta întreprinderii lor pentru a preveni pe muncitorii din afara despre declansarea grevei si pentru a împiedica patrunderea în întreprindere a spargatorilor de greva. II. S.m. Ţarus de lemn sau de metal care se înfige în pamânt pentru a marca un punct al unei alinieri sau al unui traseu, locul unde urmeaza sa fie plantat un puiet de arbore etc. – Din fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket.
picior, PICIÓR, picioare, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua membre inferioare ale corpului omenesc, de la sold pâna la vârful degetelor, si fiecare dintre membrele celorlalte vietuitoare, care servesc la sustinerea corpului si la deplasarea în spatiu. ♢ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ♢ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în pozitie verticala; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fara a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fara un mijloc de locomotie, pe jos. – Din cap pâna în picioare = de sus si pâna jos, în întregime; cu desavârsire. Pe picior gresit (la unele jocuri sportive) nepregatit pentru a para actiunea adversarului sau, p. gener., pentru a raspunde unei provocari. ♢ Expr. Unde-ti stau picioarele îti va sta si capul = vei plati cu viata (daca nu vei face un anumit lucru). A sari drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însanatosi dupa o boala (lunga); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sanatos. (Glumet sau ir.) Are numai (atâtia...) ani pe un picior = are o vârsta mai mare decât cea pe care o marturiseste. A pune piciorul (undeva) = a calca, a pasi, p. ext., a patrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a initia, a organiza ceva, a face sa mearga, sa functioneze; b) a îngriji un bolnav si a-l însanatosi. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei actiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slabi, a se prapadi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (usor), fara a zacea la pat. (A fi) cu un picior în groapa (si cu unul afara) = (a fi) foarte batrân, prapadit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a ramâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua sa existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a ramâne intact sau în pozitie verticala. E tata-sau (sau mama-sa etc.) în picioare = seamana întocmai, e leit cu tatal sau (sau cu mama sa etc.). A sari într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipa. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-si lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe sa fuga (repede), a o lua la goana; a încerca sa se faca nevazut prin fuga. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-si mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, linistit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-si bate (sau a-si rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multa alergatura. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se aseza, a se stabili undeva. A cadea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a saruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A calca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (calcându-l pe încaltaminte) sa nu faca sau sa nu spuna ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva suparator. (Pop. si fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) gresit (logic sau gramatical) ori fara talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgali. Fara cap si fara picioare = fara logica, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a capata) picioare = (despre obiecte) a disparea. (A sta sau a sedea etc.) picior peste picior = (a sedea într-o pozitie comoda) cu o parte a unui picior ridicata si asezata peste celalalt picior. Cu coada între picioare = rusinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-si bate joc. A calca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a dispretui, a desconsidera. A pune (sau a asterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de pretuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca sa-si impuna vointa; a se rasti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotarâta, a se opune energic. A da din mâini si din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o actiune la bun sfârsit, pentru a scapa dintr-o încurcatura etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apa rece = a se gândi profund si îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de razboi) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de razboi). A fi pe picior de egalitate (sau pe acelasi picior) cu cineva = a se bucura de aceleasi drepturi, a avea aceeasi situatie cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lasa sa-i scape un prilej favorabil. A trai pe picior mare = a duce o viata de belsug, a cheltui mult. Parca l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care traieste o bucurie mare si neasteptata. A fi (sau a sta) pe picior de duca (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini si de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lasa (cuiva) posibilitatea sa actioneze. A(-si) taia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face sa piarda un avantaj, a (-si) periclita situatia. A cadea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea tine, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) tine etc. picioarele, se spune despre un om care si-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se taia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile si) picioarele = a avea o senzatie de slabiciune fizica; a nu se putea stapâni (de emotie, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urma de..., (nici) tipenie. Negustorie (sau comert, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comert, afaceri etc.) facute întâmplator, ocazional, fara sediu sau firma înscrisa. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = planta erbacee de padure, cu frunze palmate cu trei diviziuni si cu flori albe sau rosietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocosului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate si cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasare fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor parti de obiecte, de constructii sau unor obiecte, instrumente etc. care seamana cu piciorul (1) si servesc ca suport, ca element de sustinere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiata de pamânt, a tulpinii unei plante; p. ext. radacina. 4. P. anal. Element al unei constructii care serveste la sustinerea si la legarea ei de teren; partea de jos, masiva, a unei constructii, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranta = parte din masivul unui zacamânt lasata neexploatata în scopul protectiei unor lucrari sau a unor constructii de la suprafata. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zona mai larga de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersectia unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de masura, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosita si astazi în unele tari. 9. Unitate ritmica a unui vers, compusa dintr-un numar fix de silabe lungi si scurte sau accentuate si neaccentuate. – Lat. petiolus.
moţ, MOŢ2, MOÁŢĂ, moti, moate, s.m. si f. Român din Muntii Apuseni; motogan. – Cf. m o t1.
perseverenţă, PERSEVERÉNŢĂ, perseverente, s.f. Actiunea de a persevera; însusirea de a fi perseverent; staruinta, statornicie în munca, în convingeri, în atitudini etc.; tenacitate. [Var.: (înv.) perseverínta s.f.] – Din fr. persévérance, lat. perseverantia.
încadra, ÎNCADRÁ vb. I. tr. 1. a pune, a aseza într-un cadru, într-o rama. ♢ a înconjura; a împresura. ♢ a regla tirul de artilerie aducând loviturile din ce în ce mai aproape de obiectiv. ♢ (fig.) a cuprinde într-un text de lege o infractiune etc.; a insera. 2. a numi, a primi pe cineva într-o functie, într-o asociatie etc. cu toate drepturile si obligatiile care îi revin; a integra; (spec.) a prevedea o unitate militara cu cadrele de ofiteri si subofiteri necesare; a înrola. II. refl. a se integra, a urma linia unei miscari a unui ritm de munca etc. (< fr. /s'/encadrer)
perlat, PERLÁT, -Ă, perlati, -te, adj. 1. Care este împodobit cu perle (1); care are aspectul sau stralucirea perlelor, ca de perle. 2. (Muz.; despre o bucata, despre un pasaj) Care este executat prin detasarea clara a fiecarei note. 3. (În sintagma) Greva perlata = greva în care muncitorii dintr-o întreprindere opresc sau încetinesc lucrul la o faza, la un stadiu de productie. – Din fr. perlé.
pervitină, PERVITÍNĂ s.f. Substanta organica întrebuintata ca stimulent al sistemului nervos, pentru a face sa dispara senzatia de oboseala si de somn si pentru cresterea temporara a energiei si a puterii de munca. – Din fr. pervitine, germ. Pervitin.
arteră, ARTÉRĂ, artere, s.f. 1. Vas sangvin care asigura circulatia sângelui de la inima la diverse organe si tesuturi. 2. Cale importanta de comunicatie si de transport. ♦ Conducta hidraulica principala de alimentare prin care se transporta apa spre locul de consum. ♦ Linie electrica de alimentare prin care se transporta energie spre locul de consum. – Din fr. artère.
arnăuţesc, ARNĂUŢÉSC, -EÁSCĂ, arnautesti, adj., s.f. art. 1. Adj. Care apartine arnautilor, privitor la arnauti, specific arnautilor. 2. S.f. art. Dans popular din Muntenia; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: -na-u-] – Arnaut + suf. -esc.
plăcintă, PLĂCÍNTĂ, placinte, s.f. 1. Preparat de patiserie facut din foi de aluat între care se pune o umplutura de brânza, de carne, de fructe etc. ♢ Expr. A-i veni (sau a-i pregati) (cuiva) o placinta = a-i veni (sau a-i pregati) cuiva o surpriza neplacuta, un necaz. A gasi placinta gata = a se folosi de munca altuia, a-i veni totul de-a gata. Se vinde ca placinta calda = se vinde repede, este foarte cautat. A numara foile la (sau din) placinta = a-si face prea multe socoteli, a despica firul în patru. A astepta (pe cineva) cu placinte calde = a astepta (pe cineva) cu mare bucurie. A sta ca o placinta = a fi pasiv, comod, nesimtit. 2. (Bot.; în compusul) Placinta-porcului = talpa-ursului (Heracleum palmatum). – Lat. placenta.
plăieş, PLĂIÉS, plaiesi, s.m. 1. (În evul mediu) Locuitor de la granita însarcinat cu paza frontierei tarii în partile de munte; granicer, strajer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: pla-ies] – Plai + suf. -as.
plăti, PLĂTÍ, platesc, vb. IV. 1. Tranz. A achita contravaloarea (în bani sau în natura) a unui bun obtinut sau cumparat, a unei consumatii etc. ♢ Expr. A plati cu capul (sau cu viata etc.) = a fi omorât pentru o greseala, o îndrazneala, o fapta necugetata etc. A plati (cuiva) cu dobânda = a se razbuna (pe cineva) cu vârf si îndesat pentru o paguba sau o suferinta. ♦ A achita un impozit, o obligatie etc. ♦ Refl. A lichida o datorie (morala), a scapa de o obligatie. 2. Tranz. A rasplati cu bani o munca efectuata, un serviciu prestat etc.; a retribui, a remunera. ♦ Intranz. A recompensa pe cineva pentru faptele sale. 3. Intranz. (Pop.) A valora, a pretui, a face. ♢ Expr. A nu plati (nici) o ceapa (degerata) sau (nici) doua parale (ori doi bani etc.) = a nu avea nici o valoare. – Din sl. platiti.
pleaşcă, PLEÁSCĂ s.f. 1. Câstig neasteptat (de obicei nemeritat) obtinut fara munca; chilipir. ♢ Loc. adv. De (sau pe) pleasca = de pomana, fara bani. 2. (Înv.) Prada (de razboi), jaf, captura; rechizitie. – Din bg., scr. pljačka.
pleiadă, PLEIÁDĂ, pleiade, s.f. 1. (La pl. art.) Grup de stele din constelatia Taurului; Closca-cu-Pui. 2. Grup de oameni care activeaza de obicei în acelasi domeniu si care sunt legati între ei prin conceptii si nazuinte comune. 3. Totalitatea izotopilor aceluiasi element chimic. ♦ Grup de elemente cu proprietati chimice asemanatoare. [Pr.: ple-ia-] – Din fr. pléiade.
pneumogastric, PNEUMOGÁSTRIC, -Ă, pneumogastrici, -ce, adj. Care este comun plamânilor si stomacului. [Pr.: pne-u-] – Din fr. pneumogastrique.
vincier, VINCIÉR, vincieri, s.m. Muncitor portuar care mânuieste vinciul. [Pr.: -ci-er] – Vinci + suf. -ier.
vulcanizator, VULCANIZÁTOR, -OÁRE, vulcanizatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la vulcanizarea cauciucului. – Vulcaniza + suf. -tor.
vulgar, VULGÁR, -Ă, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocanesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obisnuit, banal. ♢ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.; despre limba) Vorbit de popor, popular. ♢ Limba latina vulgara = limba latina populara. 4. Lipsit de suport stiintific; nestiintific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.
pleşcui, PLESCUÍ, plescuiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla dupa chilipir, dupa câstig fara munca. – Pleasca + suf. -ui.
pleşuv, PLESÚV, -Ă, plesuvi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Chel. 2. (Despre soluri, munti etc.) Lipsit de vegetatie, fara arbori; (despre ogoare) fara semanaturi; p. ext. uscat, sterp, arid. ♦ (Despre arbori) Fara frunze, desfrunzit. [Var.: (reg.) plesúg, -a adj.] – Din bg. plesiv.
pleşuvie, PLESUVÍE, plesuvii, s.f. 1. Lipsa a parului de pe cap, ca urmare a caderii lui; boala care pricinuieste aceasta cadere; chelie. 2. Portiune a capului ramasa fara par; chelie. 3. Portiune a unui munte lipsita de vegetatie. – Plesuv + suf. -ie.
drum, DRUM, drumuri, s.n. 1. Cale de comunicatie terestra, alcatuita dintr-o banda îngusta si continua de teren batatorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ♢ Drumul mare = sosea de mare circulatie, care leaga localitati principale. Hot (sau tâlhar) de drumul mare = hot care ataca oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferata. ♢ Loc. adv. Peste drum = în fata, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumetilor; în vazul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ♢ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva sa mearga mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a tine, a pazi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fara rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fara familie, fara locuinta stabila, fara rost în viata. A ramâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a ramâne fara adapost, fara slujba, fara mijloace de trai; a saraci, a scapata. A lasa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afara din casa sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a saraci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adapost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata sa vina, sa soseasca, sa apara, sa se nasca. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca o treaba etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc sa treaca; a înceta sa mai împiedice pe cineva în actiunile sale. A-si face (sau a-si gasi, a-si croi) (un) drum (nou) în viata = a începe o (noua) cariera, un nou fel de viata, a-si gasi un rost; a reusi. A-si face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o multime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se initia în alt domeniu. A iesi cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lasa din mâna; b) a lasa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva sa intre sau sa iasa; c) a desface o cusatura, un tiv (pentru a largi sau a lungi o haina). A-si da drumul = a) a se lasa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe sa povesteasca, sa faca destainuiri; c) a izbucni (într-o avalansa de vorbe, în tipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; ruta, itinerar; traseu, cursa (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Calatorie. ♢ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapa. ♢ Expr. A-si cauta (sau a-si vedea) de drum = a) a-si continua calatoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresata cuiva care pleaca într-o calatorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. d r u m.
petroşeneancă, PETROSENEÁNCĂ, petrosenence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Petrosani. ♦ Locuitoare din municipiul Petrosani. – Petrosenean + suf. -ca.
petroşenean, PETROSENEÁN, -Ă, petroseneni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Petrosani. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Petrosani. – Petrosani (n. pr.) + suf. -ean.
planarie, PLANÁRIE, planarii, s.f. Gen de vierme platelmint, cu corpul oval-alungit, lung de 1-2 cm, si cu mare putere de regenerare, care traieste mai ales în râuri de munte si de deal (Planaria). – Din fr. planaire.
ruşfet, RUSFÉT, rusfeturi, s.n. 1. Mita. 2. Obligatie suplimentara în munca sau în natura, pe care taranii erau obligati s-o presteze în trecut mosierilor. [Var.: rusfért s.n.] – Din tc. rüsvet.
lingvistic, LINGVÍSTIC, -Ă, lingvistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care studiaza limba (II) si legile ei de dezvoltare. ♢ Lingvistica generala = domeniu al lingvisticii care studiaza limba din punctul de vedere al trasaturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului. Lingvistica diacronica = studiu al faptelor de limba privite în evolutia lor. Lingvistica sincronica = studiu al faptelor de limba asa cum se prezinta ele la un moment dat. 2. Adj. Care apartine lingvisticii (1), privitor la lingvistica. [Var.: linguístic, -a s.f., adj.] – Din fr. linguistique.
diamant, DIAMÁNT, diamante, s.n. 1. Varietate cristalina de carbon, de obicei transparenta si cu luciu puternic, având cea mai mare duritate dintre toate mineralele si folosita ca piatra pretioasa sau la diverse unelte de slefuit, de taiat si zgâriat; adamant. 2. Unealta pentru taiatul sticlei, alcatuita dintr-un diamant (1) comun fixat într-un suport metalic cu mâner. 3. Cel mai mic corp de litera de tipar. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamant.
plai, PLAI, plaiuri, s.n. 1. Versant al unui munte sau al unui deal; creasta, culme, vârf al unui munte sau al unui deal; p. gener. munte, deal mare. 2. Regiune de munte sau de deal aproape plana, acoperita în general cu pasuni. 3. Drum (sau carare) care face legatura între poala si creasta unui munte; poteca. 4. Regiune, tinut; (la pl.) meleaguri. 5. Subîmpartire administrativa a judetelor si a tinuturilor (mai ales a celor de munte) în evul mediu, în Ţara Româneasca; plasa. – Et. nec.
perimontan, PERIMONTÁN, -Ă, perimontani, -e, adj. (Despre forme de relief, regiuni etc.) Situat în jurul muntilor, la poalele acestora. – Peri- + montan.
planificat, PLANIFICÁT, -Ă, planificati, -te, adj. Care a fost supus unei planificari; care se executa conform unei planificari, unui plan. ♦ Care a fost inclus într-un plan de munca, de productie, de aprovizionare etc. – V. planifica.
pensie, PÉNSIE, pensii, s.f. Suma de bani lunara ce se acorda persoanelor care au iesit din activitatea profesionala pentru limita de vârsta, pentru invaliditate etc. sau care si-au pierdut sustinatorul si sunt incapabile de munca. ♢ Pensie de întretinere sau pensie alimentara = suma de bani pe care cineva trebuie sa o plateasca unei persoane pe care justitia îl obliga sa o întretina. ♢ Loc. adj. La pensie = care este pensionar. ♢ Loc. vb. A iesi (sau a scoate pe cineva) la pensie = a (se) pensiona. ♦ (Înv.) Subsidiu. – Din rus. pensija.
pivota, PIVOTÁ, pivotez, vb. I. Intranz. 1. (Tehn.; despre doua corpuri în contact; la pers. 3) A se roti în jurul unui ax perpendicular pe un plan tangent, comun celor doua corpuri în punctul de contact. ♦ Fig. (Despre actiuni, procese etc.) A se baza pe anumite elemente specifice, a se desfasura în jurul a ceva. 2. Spec. (Mil.) A executa o miscare de rotatie în jurul unui militar, al unei formatii etc. ♦ A-si rasuci (brusc) corpul; (Sport) a se rasuci pe un singur picior (pentru a manevra mingea). – Din fr. pivoter.
piuar, PIUÁR, piuari, s.m. Persoana care poseda, conduce sau îngrijeste o piua (1); muncitor care lucreaza la o piua. [Pr.: pi-uar] – Piua + suf. -ar.
pisc, PISC2, piscuri, s.n. 1. Vârf ascutit (si golas) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capatul din fata, ascutit si încovoiat în sus, al unei ambarcatii. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixeaza protapul. – Et. nec.
pirotehnie, PIROTEHNÍE, (2) pirotehnii, s.f. 1. Tehnica fabricarii si utilizarii unor dispozitive, a unor materiale care servesc la aprinderea munitiilor, a armelor de foc, a unor substante explozibile, a artificiilor etc. 2. Fabrica de munitii. – Din fr. pyrotechnie.
piramidă, PIRAMÍDĂ, piramide, s.f. 1. Poliedru cu baza poligonala si fetele triunghiulare, care se unesc într-un vârf comun. 2. Monument funerar gigantic de piatra în forma de piramida (1), ridicat pentru faraonii Egiptului antic; p. gener. edificiu arhitectonic monumental în forma de piramida (1). 3. Gramada (mare) de obiecte aranjate în forma de piramida (1). ♦ (Mil.; iesit din uz) Piramida de arme (sau de pusti, de carabine) = grup de pusti sau de alte arme de foc asezate cu talpa patului pe pamânt si sprijinite una de alta la vârful tevii. ♦ Figura de gimnastica executata de mai multe persoane, care se asaza în rânduri suprapuse tot mai înguste pe masura ce se apropie de vârf, în forma de piramida (1); ansamblu de persoane astfel asezate. 4. Sistem de sustinere a vitei de vie portaltoi, alcatuit dintr-un stâlp înalt din vârful caruia pornesc 6-8 sârme fixate cu câte un tarus lânga fiecare butuc de vita. 5. (Anat.; în sintagma) Piramida bulbara = fiecare dintre proeminentele cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii, la nivelul bulbului rahidian. – Din ngr. piramís, -ídos, lat. pyramis, -idis, fr. pyramide.
pompagiu, POMPAGÍU, pompagii, s.m. Muncitor mecanic care lucreaza la o pompa1 sau la o statie de pompare. – Pompa1 + suf. -agiu.
poncif, PONCÍF, poncifuri, s.n. Idee, afirmatie banala, loc comun. – Din fr. poncif.
pontaj, PONTÁJ, pontaje, s.n. Operatie prin care se înregistreaza prezenta muncitorilor la locul de munca, cantitatea produselor efectuate într-un anumit interval de timp sau timpul folosit pentru efectuarea unei lucrari, în vederea calcularii salariului sau a platii; pontare1. – Din fr. pointage.
pontator, PONTATÓR1, -OÁRE, pontatori, -oare, s.m. si f. Persoana care înregistreaza prezenta muncitorilor la locul de munca sau calitatea si cantitatea produselor efectuate de acestia într-un anumit interval de timp. – Ponta1 + suf. -tor.
popor, POPÓR, popoare, s.n. 1. Forma istorica de comunitate umana, superioara tribului si anterioara natiunii, ai carei membri locuiesc pe acelasi teritoriu, vorbesc aceeasi limba si au aceeasi traditie culturala. 2. Totalitatea locuitorilor unei tari, populatia unei tari; cetatenii unui stat; natiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populatia unei cetati, a unui oras, a unui sat (ori a unei parti dintr-un sat) sau a unei unitati teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populatiei; norod; spec. taranime. ♢ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populatiei; de origine sociala modesta. 4. (La sg.; colectiv) Numar nedefinit (dar mare) de persoane, multime mare de oameni strânsi la un loc; poporatie, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credinciosilor care apartineau aceluiasi cult sau aceleiasi parohii. [Var.: (înv.) pópol, pópul s.m.] – Cf. lat. p o p u l u s, it. p o p o l o.
portavoce, PORTAVÓCE, portavoce, s.n. Tub metalic (uneori prevazut cu megafoane) care face legatura între cabina de comanda si diferitele compartimente sau posturi de lucru de pe o nava si prin care se transmit comunicari verbale în ambele sensuri; p. gener. megafon. – Din it. portavoce.
poruncă, PORÚNCĂ, porunci, s.f. 1. Dispozitie (orala sau scrisa) data de catre o autoritate sau de catre o persoana cu autoritate si care trebuie executata întocmai; ordin, decizie, hotarâre. ♢ Loc. adv. (Rar) De porunca = prin constrângere, în sila. ♢ Expr. (Înv.) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca sa = a avea (pe cineva) la dispozitia sa, sub comanda sa. ♦ (Cu valoare de imperativ) Porunceste! porunciti! ♦ (Reg.) Ordin de chemare în armata. 2. (Înv.) Comunicare de interes public, facuta de o autoritate comunala. 3. (În religia crestina; în sintagma) Cele zece porunci = decalogul. 4. (Înv. si pop.) Lege morala; învatatura, precept. [Var.: (reg.) porónca s.f.] – Din porunci (derivat regresiv).
porunci, PORUNCÍ, poruncesc, vb. IV. 1. Tranz. A dispune cu autoritate ca ceva sa se îndeplineasca (întocmai); a ordona. 2. Tranz. A da comanda sa se fabrice, sa se confectioneze ceva; a comanda. 3. Tranz. A cere sa i se aduca, sa i se puna la dispozitie ceva pentru a fi folosit, consumat; a comanda. 4. Tranz. (Pop.) A trimite vorba, a comunica, a transmite; a vesti. 5. Intranz. A fi stapân, a conduce în calitate de stapân. [Var.: (reg.) poroncí vb. IV] – Din sl. porončiti.
posac, POSÁC, -Ă, posaci, -ce, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Lipsit de veselie, prost dispus; tacut, morocanos, necomunicativ, nesociabil. ♦ (Despre vreme, peisaje etc.) Care inspira melancolie; dezolant, deprimat. – Et. nec.
posadă, POSÁDĂ, posade, s.f. 1. (Pop.) Curatura (în padure). ♦ Loc neted pe un deal sau pe un munte unde a existat o asezare omeneasca. ♦ Loc de odihna pentru calatori. 2. (Pop.) Trecatoare (îngusta) în munti. ♦ Obligatie a taranilor dependenti de a face de straja în preajma trecatorilor din munti. 3. (Înv.) Loc întarit în mod natural (care servea ca punct de vama). ♦ Denumire generala a unor dari de vama. 4. Pârghie cu ajutorul careia se regleaza pozitia pietrelor morii în timpul macinatului, pentru a se obtine, dupa voie, o faina mai mare sau mai fina. ♦ P. gener. (Reg.) Moara. – Din scr. posada.
viperă, VÍPERĂ, vipere, s.f. 1. Sarpe mic, foarte veninos, având pe cap o pata de culoare închisa în forma de V si pe spate o dunga lata, neagra, în zigzag; napârca (Vipera berus). ♢ Expr. Pui de vipera = om rau, femeie rea. ♢ Compus: Vipera-cu-corn = specie de vipera mai mare si mai veninoasa decât vipera comuna, care are deasupra gurii un fel de corn format din solzi (Vipera ammodytes). 2. Fig. Persoana rea, perfida. – Lat. vipera.
piteştean, PITESTEÁN, -Ă, pitesteni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Pitesti. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Pitesti. – Pitesti + suf. -ean.
piteşteancă, PITESTEÁNCĂ, pitestence s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Pitesti. ♦ Locuitoare din municipiul Pitesti. – Pitestean + suf. -ca.
ploieşteancă, PLOIESTEÁNCĂ, ploiestence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Ploiesti. ♦ Locuitoare din municipiul Ploiesti. [Pr.: plo-ies-] – Ploiestean + suf. -ca.
drept, DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepti, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s.n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fara ocol, fara abatere. ♢ Linie dreapta (si substantivat, f.) = linie care uneste doua puncte din spatiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de doua drepte perpendiculare una pe alta. Prisma dreapta = prisma cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fara ascunzisuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croiala simpla, fara cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, fiinte, parti ale lor etc.) Care are o pozitie verticala (fata de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ♢ Expr. A se tine drept = a avea o pozitie perfect verticala. (Mil.) A lua (sau a sta, a se tine în) pozitia de drepti = a lua (sau a sta, a se tine în) pozitie perfect verticala, stând nemiscat. (Cu valoare de interjectie) Drepti! formula de comanda militara pentru luarea pozitiei de drepti. (Adverbial) A calca drept = a avea o purtare buna, cinstita. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau parti ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are taietura verticala. 3. Care are o pozitie orizontala (fata de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreapta. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre actiuni ale omului sau despre notiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptatii si adevarului; întemeiat, just, cinstit, bun. ♢ Parte dreapta = parte care se cuvine în mod legal fiecaruia la o împarteala. Lupta dreapta = lupta corp la corp, fara arme, fara înselatorii si fara ajutor strain. ♢ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe buna dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevarul, adevarat; corect. ♢ Expr. Ce-i drept = într-adevar, cu adevarat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaste un adevar incontestabil. Drept ca... = adevarat ca... A spune drept = a spune adevarul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care traieste si lucreaza conform dreptatii, adevarului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ♢ Expr. (Substantivat) A se odihni cu dreptii = a fi mort. ♢ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica crestina ortodoxa; bun crestin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care apartine sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoasteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legaturi directe, de sânge; adevarat, bun. B. Adj. (În opozitie cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Asezat în partea opusa partii corpului omenesc în care se afla inima. ♢ Expr. A fi mâna dreapta a cuiva sau bratul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreapta. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se afla de partea sau în directia mâinii drepte (când cineva sta cu fata în directia în care este orientat un lucru) Aripa dreapta a cladirii. ♢ (Substantivat; în locutiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ♢ Expr. (Substantivat) În dreapta si în stânga sau de-a dreapta si de-a stânga = în ambele parti; în toate partile, pretutindeni. A tine dreapta = a merge pe partea dreapta a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viata politica) Grupare politica adepta si sustinatoare a mentinerii ordinii sociale si politice traditionale. ♢ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinari locale, indica directia) În linie dreapta, fara ocol; direct. Merge drept la birou. ♢ De-a dreptul = fara a se abate din drum, fara înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ♢ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fata..., fata în fata cu... Prin dreptul = prin fata..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fata..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinari locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S.n. 1. Totalitatea regulilor si normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Stiinta sau disciplina care studiaza dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativa legal recunoscuta unei persoane de a avea o anumita conduita, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ♢ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Rasplata, retributie care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine ma iei? ♢ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, asadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstantial de loc) Alaturi de..., lânga; în dreptul... ♢ Expr. A i se pune soarele drept în inima = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstantial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un cleste. [Var.: (înv. si reg.) dirépt, -eápta adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri dupa fr. droit).
mutacism, MUTACÍSM s.n. 1. Refuz deliberat de comunicare în virtutea unei tendinte simulatorii sau datorita atitudinii de supraestimare, opozitionism etc. 2. Pronuntare a unei consoane (mai ales a lui m, b, p) în locul alteia. – Din fr. mutacisme.
munificent, MUNIFICÉNT, -Ă, munificenti, -te, adj. (Livr.) Foarte darnic; generos. – Din fr. munificent.
munificenţă, MUNIFICÉNŢĂ, munificente, s.f. (Livr.) Generozitate. – Din fr. munificence, it. munificenza.
pospai, POSPÁI s.n. Pulbere fina de faina care se formeaza în timpul macinatului si care se depune pe pereti si pe toate obiectele din moara; p. gener. pulbere alba, strat subtire (mai ales de zapada) care acopera un obiect. ♦ Fig. Superficialitate, spoiala (dovedite în efectuarea unei munci). – Din ngr. paspáli, scr. paspalj.
poster, PÓSTER, posteruri, s.n. 1. Mod de prezentare a unei comunicari sub forma de afise în cadrul sesiunilor, al congreselor stiintifice etc. 2. Afis care contine diverse imagini. – Din engl. poster.
postpunere, POSTPÚNERE, postpuneri, s.f. Procedeu sau fenomen gramatical prin care anumite parti de vorbire cu rol de determinant se plaseaza în fraza dupa partile de vorbire pe care le determina (uneori facând corp comun cu acestea); postpozitie. – V. postpune.
poştă, PÓSTĂ1, poste, s.f. I. 1. Institutie publica care asigura primirea, transportul si distribuirea scrisorilor, a telegramelor, a mandatelor postale si a coletelor; local în care se afla aceasta institutie. ♢ Loc. adj. De posta = postal. 2. Corespondenta primita, expediata sau distribuita în aceeasi zi sau într-o perioada data. ♢ Posta redactiei = rubrica într-o revista sau într-un ziar, în care se publica raspunsuri la scrisorile si la întrebarile cititorilor. ♢ Expr. Cu prima posta sau cu posta viitoare (sau urmatoare) = cu prima corespondenta care urmeaza sa vina sau sa plece. (Fam.) A duce (sau a purta, a umbla cu) posta = a colporta stiri, aprecieri, pareri, zvonuri de la o persoana la alta, a umbla cu vorbe, a face intrigi. ♦ Factor postal. 3. Serviciu de transport pentru calatori (si corespondenta), cu diligenta, folosit înainte de introducerea cailor ferate; vehicul folosit de acest serviciu; diligenta, postalion. ♦ Loc de popas, han asezat pe parcursul unui drum, unde calatorii care foloseau posta1 (3) gaseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. ♢ Cal de posta = cal destinat exclusiv serviciului de transport. ♢ Expr. A fi sau a ajunge cal de posta = a fi foarte solicitat, a alerga de colo pâna colo. 4. Unitate de masura a distantelor folosita în trecut, egala cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanta (mare) nedeterminata. ♢ Expr. (Cale) de-o posta = distanta (relativ) mare. II. (Pop.) Bucata de hârtie unsa cu grasime, care se lipeste de talpa unui om adormit si care apoi se aprinde pentru a-l speria. ♢ Posta merge = numele unui joc de copii. III. Echipa de hamali pentru încarcarea vapoarelor acostate la chei. [Var.: (înv.) pósta, (reg.) póstie s.f.] – Din rus. počta.
potecă, POTÉCĂ, poteci, s.f. Drum foarte îngust la tara, la munte, în padure etc., pe care se poate merge numai pe jos; carare; p. gener. drum, cale. ♢ Expr. Pe toate potecile = peste tot, în orice loc, pretutindeni. A sti toate potecile = a cunoaste secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe poteca = a fi sincer, a vorbi deschis. [Var.: (reg.) potíca s.f.] – Din bg. pateka.
potenţial, POTENŢIÁL, -Ă, (I) potentiali, -e, adj., (II) potentiale, s.n. I. Adj. 1. Care are în sine toate conditiile esentiale pentru realizare, care exista ca posibilitate, care exista în mod virtual. ♢ Energie potentiala = energia pe care o poate dezvolta un corp prin miscarea lui din pozitia în care se afla pâna la un indice de referinta. 2. (Gram.; despre moduri, propozitii etc.) Care prezinta o actiune posibila, fara sa precizeze daca se realizeaza sau nu. II. S.n. 1. Marime fizica a carei variatie în spatiu si timp caracterizeaza un câmp fizic si permite determinarea acestuia. ♢ Potential electric = marime a carei variatie caracterizeaza câmpul electric. Potential de electrod = diferenta de potential dintre un metal si o solutie electrolitica în contact cu metalul. Potential de ionizare = diferenta de potential necesara accelerarii unui electron încât, prin ciocnirea cu un atom sau cu o molecula, sa provoace ionizarea acestuia. 2. (Astron.; în sintagma) Potential terestru = geopotential. 3. (Biol.; în sintagma) Potential de înmultire = capacitate a unor organisme vegetale sau animale de a fi (foarte) prolifice. 4. Capacitate de munca, de productie, de actiune; randamentul calitativ si cantitativ al unei munci; p. ext. forta, putere. [Pr.: -ti-al] – Din fr. potentiel.
potiraş, POTIRÁS1, potirase, s.n. 1. Diminutiv al lui potir. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre-violete, raspândita în regiunile muntoase (Soldanella major). – Potir + suf. -as.
potrivi, POTRIVÍ, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A avea sau a face sa aiba însusiri comune cu cineva sau cu ceva, a fi sau a face sa fie la fel; a fi sau a pune pe acelasi plan. ♦ A (se) compara. 2. Tranz. A aseza ceva la locul nimerit; a aranja într-un anumit fel, a face sa stea asa cum trebuie. ♦ A împodobi, a dichisi. 3. Tranz. A pune de acord, a face sa corespunda, sa fie la fel cu altceva, a adapta, a da dupa... ♦ (Pop.) A acorda un instrument muzical. ♦ A doza atât cât trebuie (pentru a fi bun). A potrivi o mâncare din sare. 4. Tranz. A da forma dorita, necesara etc.; a fasona. ♦ Fig. A ticlui; a improviza. Potrivise pe hârtie câteva poezii. 5. Refl. si tranz. A fi sau a face pe masura cuiva, a-i veni sau a face sa vina bine. Haina i se potriveste. ♦ Refl. A fi în concordanta, a se armoniza. ♢ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca musca-n lapte) = a fi nepotrivit, a fi deplasat. 6. Tranz. A face în asa fel încât...; a calcula, a chibzui, a cumpani. 7. Refl. (Pop. si fam.) A da cuiva ascultare, a-i face pe voie; a consimti. 8. Refl. (Înv. si pop.) A se împotrivi. – Din potriva.
potrivit, POTRIVÍT2, -Ă, potriviti, -te, adj. 1. Care are însusiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizeaza cu cineva sau cu ceva; asemenea. 2. Corespunzator (scopului urmarit), adecvat, nimerit. ♦ (Adverbial) Conform cu..., în concordanta cu..., în raport cu... ♦ Bine ales; indicat. 3. Aranjat, asezat; întocmit, mestesugit. ♢ Cheie potrivita = cheie de care se serveste cineva pentru a deschide broasca unei usi, a unei cutii etc. straine; cheie falsa. 4. Moderat, temperat; de mijloc; acceptabil. La o departare potrivita. – V. potrivi.
pozitroniu, POZITRÓNIU s.n. (Fiz.) Formatie instabila formata dintr-un electron si un pozitron, care graviteaza în jurul centrului de masa comun. – Din fr., engl. positronium.
practicant, PRACTICÁNT, -Ă, practicanti, -te, s.m. si f. Persoana care îndeplineste un stadiu de practica, lucrând ca începator într-un atelier, într-un birou, într-o întreprindere etc. (pentru a se perfectiona într-o anumita profesie, prin completarea cunostintelor teoretice cu notiuni practice). ♦ Cea mai mica functie administrativa în vechea ierarhie a functionarilor începatori; salariat care executa o munca de ajutor pe lânga un specialist. – Din germ. Praktikant.
obiect, OBIÉCT, obiecte, s.n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumita întrebuintare. ♢ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra carora actioneaza omul în cadrul procesului de productie, direct sau cu ajutorul mijloacelor de munca, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra careia e îndreptata gândirea, activitatea intelectuala a omului. ♢ Loc. adj. si adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în tema, fara divagatii inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se afla în afara eului; lucru care afecteaza simturile noastre sau asupra caruia se îndreapta gândirea noastra. ♦ Continutul asupra caruia se îndreapta cunoasterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formeaza materia unei discipline, disciplina de studiu; materie. 4. Scop, tinta, tel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
cum, CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai facut de ai venit? ♢ Expr. Cum si în ce chip sau cum si ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu sti) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propozitii enuntiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înstiintat? ♢ Expr. Cum de... = cum se face ca..., cum e posibil ca... (Da) cum (sa sau de) nu! = a) desigur! fireste!; b) (ir.) vorba sa fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., pai) cum! = desigur! fireste! se întelege! 2. (Exprima parerea de rau, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevarat sa fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce pret? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îti plac florile! B. Conj. (Stabileste raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completiva directa sau indirecta) Privind în urma lor cum se duceau, ramase gânditor. ♢ Loc. adj. si adv. Nu stiu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propozitie modala) M-au vazut cum dormeam. ♦ (Introduce o propozitie comparativa) Precum. Va râde cum a râs si alta data. ♢ Expr. Cum nu este (sau nu se mai afla), se spune, despre cineva sau ceva care poseda în cel mai înalt grad anumite calitati. Cum s-ar zice = adica, va sa zica. 3. (Introduce o propozitie cauzala) Deoarece, întrucât; fiindca. Baiatul, cum e muncitor, va obtine nota maxima. 4. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 5. În asa fel, încât. Sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. 6. În masura în care, pe cât. Nu ma vreti voi, cum înteleg? 7. Îndata ce. ♦ (Arata ca doua actiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea ca vii cu daruri, îndata vor alerga. 8. (Introduce o propozitie atributiva) În care. Din ceasul cum te-am vazut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propozitie finala) Pentru ca. Îsi va pune toate puterile cum sa-si sfârseasca slujba. 10. (Introduce o propozitie subiectiva) Cum te porti nu e bine. – Lat. quomo[do].
mocan, MOCÁN, mocani, s.m. Nume dat locuitorilor din regiuinile muntoase (în special în Transilvania); cioban din aceste regiuni.
mocancă, MOCÁNCĂ, mocance, s.f. Nume dat femeilor din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei).
prăjitor, PRĂJITÓR, -OÁRE, prajitori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor calificat care lucreaza în fabrici la cuptoarele unde se prajesc minereurile. 2. S.f. Încapere, sectie, instalatie într-o fabrica, unde se executa operatiile de prajire a minereurilor. ♦ Aparat folosit în gospodarii pentru a praji pâine sau boabe de cafea. – Praji + suf. -tor.
prăpastie, PRĂPÁSTIE, prapastii, s.f. Povârnis înalt si abrupt, situat de obicei într-o regiune muntoasa; hau, abis, genune. ♢ Expr. A duce (sau a împinge, a baga pe cineva) în prapastie = a pricinui (cuiva) mari neajunsuri; a duce la pierzanie, la pieire, a distruge. A fi (sau a se afla) pe (sau la) marginea prapastiei = a se afla într-o situatie extrem de critica. A spune (sau a vorbi) prapastii = a) a spune lucruri care înspaimânta; b) a spune lucruri lipsite de ratiune, prostii, bazaconii. ♦ Fig. Nenorocire, dezastru; primejdie mare. ♦ (Înv. si pop.) Noian de ape; adâncul apelor. [Pl. si: prapastii] – Din sl. propastĩ.
prăşitor, PRĂSITÓR, -OÁRE, prasitori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s.f. (Unealta sau masina agricola) cu care se praseste. 2. Adj. (Despre plante) Cultivat în rânduri distantate, care permit prasitul1. 3. S.m. si f. Persoana care praseste; muncitor angajat la prasit1. – Prasi + suf. -tor.
prăvăliş, PRĂVĂLÍS, pravalisuri, s.n. (Pop.) Coasta abrupta (de deal sau de munte); povârnis. – Pravali + suf. -is.
prânz, PRÂNZ, prânzuri, s.n. Masa principala care se ia la amiaza; dejun; timpul când se ia aceasta masa; (concr.) ceea ce se manânca la aceasta masa, mâncare pregatita în acest scop. ♢ (Pop.) Prânzul (cel) mic = prima masa pe care o iau taranii în cursul diminetii, vara, când muncesc la câmp; timpul zilei când se ia aceasta masa. Prânzul (cel) mare = a doua masa pe care o iau taranii, masa de la amiaza; timpul zilei când se ia aceasta masa. ♢ Loc. adv. Înainte de prânz = în prima parte a zilei, înainte de amiaza, înainte de masa principala. Dupa-prânz = în a doua parte a zilei, dupa-masa, dupa-amiaza. – Lat. prandium.
vorbă, VÓRBĂ, vorbe, s.f. 1. Cuvânt. 2. Sir de cuvinte care exprima o cugetare; gând, idee exprimata prin cuvinte; spusa, zisa. ♢ Expr. Auzi vorba! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorba! = în adevar, fara îndoiala. A avea o vorba cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea sa comunici un secret cuiva. Cu vorba ca... = zicând ca..., sub pretext ca... Vorbe de claca = flecareala fara rost, fara miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ♢ Expr. Lasa vorba! sau (eliptic) vorba! = tacere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorba? = ce sa mai lungim discutia, sa curmam discutia. A (nu) da (cuiva) pas la vorba = a (nu) lasa cuiva posibilitatea sa vorbeasca. 4. Convorbire, conversatie; discutie, taifas. ♢ Loc. adv. Fara multa vorba = fara a crâcni, fara sa protesteze. Din doua vorbe = fara multa discutie; operativ, repede. Din vorba în vorba = din una în alta, din discutie în discutie. ♢ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., sa...) = a fi în discutie, a fi obiectul discutiei..., a se vorbi de... A-si face de vorba cu cineva = a gasi prilej de discutie cu cineva. A avea de vorba (cu cineva) = a avea de discutat, de arajat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce stim sa ramâne între noi, sa nu afle nimeni. Nici vorba! = a) negresit, desigur; fara doar si poate; b) nici pomeneala. Nu-i vorba! (sau mai e vorba?) = fara îndoiala, fireste, e de la sine înteles. Vorba sa fie! = nu cred asa ceva, nici pomeneala. A schimba vorba = a schimba obiectul discutiei. ♦ Compus: vorba-lunga = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neîntelegere, cearta. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce. ♢ Expr. Daca ti-i vorba de-asa sau daca asa ti-i vorba = daca asa stau lucrurile. 6. Zicatoare, zicala, proverb, expresie. ♢ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipa folosita în povestire pentru a introduce o zicala, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = asa cum se stie din batrâni. 7. Îndemn, sfat, învatatura. ♦ Parere, convingere; hotarâre. 8. Promisiune, fagaduiala; angajament. ♢ Expr. Vorba-i vorba = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea data e datorie curata. A se tine de vorba = a-si respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorba mare = (mai ales în constructii negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebita. 9. Întelegere, învoiala; tocmeala; târguiala. ♢ Loc. adv. Din doua vorbe sau (rar) dintr-o vorba = fara multa discutie, repede. ♢ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peti. A-i face (cuiva) vorba cu cineva = a mijloci o întâlnire între un baiat si o fata (în vederea casatoriei). A fi în vorba = a fi în tratative pentru încheierea unei casatorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, stire, informatie. ♢ Expr. A se face vorba = a se raspandi o stire, un zvon. A spune (cuiva) doua vorbe = a comunica ceva cuiva. A lasa vorba = a lasa o dispozitie, a anunta ceva înainte de a pleca undeva. (Asa) umbla vorba = (asa) se vorbeste, (asa) se vorbeste, (asa) se spune. A trimite (sau a da) vorba = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeala, clevetire; calomnie. 11. Grai, limba. Strain la vorba. – Et. nec. Cf. sl. d v o r ĩ b a.
vorbitor, VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbeste; care foloseste limbajul articulat. ♦ Care vorbeste placut (si mult); vorbaret, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S.m. si f. 1. Persoana care vorbeste, care foloseste limbajul articulat. ♦ Persoana care povesteste, care discuta cu altii. 2. Orator, conferentiar. III. S.n. Camera speciala destinata întrevederilor dintre o persoana aflata într-un internat, într-un camin etc. si cineva venit din afara. – Vorbi + suf. -tor (III dupa fr. parloir).
predicator, PREDICATÓR, predicatori, s.m. 1. Persoana care predica; propovaduitor. 2. Conducator al unor comunitati religioase crestine. – Din fr. prédicateur.
prefectură, PREFECTÚRĂ, prefecturi, s.f. 1. (În Roma antica) Oras sau municipiu lipsit de dreptul de a-si alege magistrati. 2. Institutie care constituie forul administrativ si politienesc suprem dintr-un judet, reprezentând aici puterea centrala; cladire în care îsi are sediul aceasta institutie. 3. Functia de prefect; timpul cât prefectul îsi exercita aceasta functie. – Din lat. praefectura, fr. préfecture.
punct, PUNCT, puncte, s.n. I. 1. Semn grafic mic si rotund, asemanator cu o întepatura de ac, folosit ca semn de punctuatie, pentru a indica pauze între propozitii sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor "i", "j" etc. ♢ Doua puncte = semn de punctuatie constând din doua puncte (I 1) asezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arata ca urmeaza o vorbire directa, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct si virgula = semn de punctuatie constând dintr-un punct (I 1) asezat deasupra unei virgule, folosit pentru a desparti partile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuatie constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) asezate în linie orizontala, folosit pentru a arata o întrerupere în sirul gândirii, al actiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ♢ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esential într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjectie) Gata! destul! 2. Semn conventional în forma de punct (I 1), care indica pe o harta asezarile omenesti, care marcheaza zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu înca o jumatate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematica, indicând efectuarea unei înmultiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croseta; model de cusatura, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de masura pentru lungime, folosita în tipografie, 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza departarii. ♦ Pata mica, rotunda, detasata pe un fond de alta culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din tinta în care tragatorul potriveste precis linia de ochire. II. 1. Figura geometrica plana fara nici o dimensiune (reprezentata prin partea comuna a doua linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafata, în spatiu. ♢ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, santiere etc. 2. Valoare a unei marimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinata în cadrul unei actiuni, al unei discutii, al unei probleme etc. ♢ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajeaza prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleaca cineva; b) începutul unei lucrari, al unei actiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregatit sa... Punct de vedere = aspectul sub care cineva priveste o problema sau atitudinea pe care o are fata de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privinta..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amanuntit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face sa functioneze în conditiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile asa cum trebuie, fara a neglija nici un amanunt; a restabili adevarul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbracat. A pune pe cineva la punct = a arata cuiva ce se cuvine si ce nu, a da cuiva o lectie de buna-cuviinta. 2. Moment, stadiu, faza, etapa de dezvoltare. ♢ Loc. adv. Pâna la un (sau la acest) punct = pâna la o anumita limita sau etapa; într-o anumita masura. ♢ Expr. Pâna la ce punct = în ce masura, pâna unde... Punct mort = situatie fara iesire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de masura luata ca baza de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de masura pentru indicarea situatiei participantilor la unele jocuri (zaruri, carti, biliard etc.). ♦ Unitate de masura pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursa. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru rationalizarea anumitor produse industriale; tichet detasat dintr-o astfel de cartela. ♢ Loc. adj. si adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartela; rationalizat; b) fig. fara a avea pregatirea corespunzatoare functiei pe care o ocupa. – Din lat. punctum (cu unele sensuri dupa fr. point).
izolator, IZOLATÓR2, -OÁRE s. m. f. muncitor specializat în izolarea tevilor cu vata de sticla sau în turnarea smoalei pe acoperisurile blocurilor si acoperirea ei cu carton pânzat. (< izola + -tor)
pripor, PRIPÓR, pripoare, s.n. 1. Coasta de deal sau de munte, panta abrupta; povârnis. 2. (Reg.) Adapost de iarna pentru oi, facut din împletitura de nuiele sau din stuf si acoperit cu paie, trestie, cetina de brad etc. – Din bg. pripor. Cf. ucr. p r y p i r,  - p o r u.
pristav, PRISTÁV, (1, 2) pristavi, s.m., (3) pristavuri, s.n. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Persoana care anunta populatiei stirile oficiale; crainic. ♦ Functionar administrativ; ispravnic. 2. S.m. Vataf pe mosia unui boier. 3. S.n. (Înv.) Comunicare oficiala, ordonanta, porunca. – Din sl. pristavŭ.
premuniţie, PREMUNÍŢIE, s.f. (Med.) Imunitate la alta infectie a unui organism deja infectat. – Din fr. prémunition.
presator, PRESATÓR, -OÁRE, presatori, -oare, s.m. si f. Muncitor specializat în presarea materialelor. – Presa + suf. -tor.
presta, PRESTÁ, prestez, vb. I. Tranz. A îndeplini o munca, a desfasura o activitate. ♢ Expr. A presta (un) juramânt = a depune un juramânt (în conditiile prevazute de lege). – Din lat. praestare.
prestator, PRESTATÓR, -OÁRE, prestatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana, întreprindere) care presteaza o munca, o activitate. – Presta + suf. -tor.
prestaţie, PRESTÁŢIE, prestatii, s.f. 1. Prestare. 2. Munca de scurta durata (de obicei gratuita) efectuata pentru lucrari de interes public; suma de bani care reprezinta contravaloarea (neefectuata a) acestei munci. [Var.: prestatiúne s.f.] – Din fr. prestation, lat. praestatio, -onis.
preţ, PREŢ, preturi, s.n. 1. Suma de bani pe care trebuie sa o plateasca cumparatorul pentru achizitionarea unui produs sau pentru un serviciu. ♢ (În sintagmele) Pret cu amanuntul = pret la care se vând catre populatie bunurile de consum, alimentare si nealimentare. Pret de livrare = pret la nivelul caruia circula produsele între unitatile producatoare. Pret de productie = pret care înglobeaza costul produsului si beneficiul. Pret al pietei = pret care se formeaza pe piata în urma fluctuatiei cererii si ofertei. Pret mondial = pret al unei marfi pe piata mondiala. ♢ Loc. adj. De (mare) pret = (foarte) valoros, pretios. ♢ Loc. adv. Cu orice pret = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu nici un pret = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fara (de) pret = a) sub valoarea reala; ieftin; b) de valoare foarte mare, nepretuit. ♢ Expr. A tine la pret = a nu reduce nimic din suma ceruta la o vânzare. A se învoi din pret = a încheia o tranzactie cazând de acord asupra pretului. A (nu) avea pret = a) a (nu) se vinde cu multi bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la pret = a ajunge sa fie cautat, apreciat. A pune pret pe ceva = a socoti ca ceva este de mare valoare, a tine mult la ceva. Pret (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanta, o valoare (de aproximativ...). ♦ Suma încasata dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se da cuiva sau primeste cineva pentru o munca prestata, pentru un serviciu facut; plata, rasplata. ♢ Loc. prep. Cu pretul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanta, însemnatate. – Lat. pretium.
prevedere, PREVEDÉRE, prevederi, s.f. 1. Faptul de a (se) prevedea. ♦ (Mai ales la pl.) Indicatie, dispozitie dintr-un tratat, dintr-un act normativ etc. ♦ Prevederi sociale = ansamblu de masuri privitoare la acordarea asistentei sociale unor persoane care si-au pierdut capacitatea de munca sau minorilor ramasi fara sustinatori. 2. Prudenta, precautie. – V. prevedea.
primar, PRIMÁR, -Ă, primari, -e, adj., s.m. I. Adj. 1. Initial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de prima importanta, de baza. ♢ Învatamânt primar = forma de învatamânt cu caracter obligatoriu, în care se predau elementele de baza ale celor mai importante discipline si care constituie primele patru clase ale scolii generale. Clasa primara (si substantivat, f.) = clasa din cursul primar. Scoala primara (si substantivat, f.) = scoala de învatamânt primar; curs primar; cladire în care se preda aceasta forma de învatamânt. Var primar (sau vara primara) = grad de rudenie între copiii mai multor frati si surori; persoana care se afla cu alta într-un asemenea grad de rudenie. (Geol.) Era primara = era paleozoica. Medic primar = grad în ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, care se obtine în urma unui concurs; persoana care are acest grad. ♦ Simplu, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. ♦ (Despre cuvinte) Care provine direct din radacina si care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte; primitiv. 2. (Despre elemente si compusi chimici) Care are o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. S.m. Reprezentant al conducerii centrale în orase si comune, cu atributii administrative. [Var.: (II, pop.) primáre s.m.] – Din lat. primarius. Cf. fr. p r i m a i r e,  m a i r e.
primă, PRÍMĂ1, prime, s.f. 1. Suma de bani acordata cuiva peste salariul de baza ca recompensa pentru calitatea deosebita a muncii depuse; premiu (acordat în sistemul de salarizare). ♢ Prima de export = suma de bani sau scutire de taxe, de impozite acordata ca stimulent unor exportatori pentru exportarea anumitor marfuri. Prima de asigurare = suma de bani pe care asiguratul o plateste (periodic) celui care asigura, pentru asumarea riscului. Prima de economie = Suma platita deponentilor de catre unele case de economii, peste nivelul ratei dobânzii. 2. (Muz.) Cel mai mic interval posibil format între doua trepte de aceeasi înaltime prin repetarea notei date. – Din fr. prime.
prici, PRÍCI1, priciuri, s.n. Pat rudimentar; spec. pat (de scânduri) pentru un numar mare de persoane, folosit în dormitoarele comune. – Din germ. Pritsche.
pricopseală, PRICOPSEÁLĂ, pricopseli, s.f. (Pop.) 1. Situatie materiala buna, bunastare, bogatie; câstig, profit (fara munca), chilipir. ♦ (Ir.) Isprava, scofala. 2. Stiinta de carte, învatatura. ♢ Expr. A lua (sau a avea, a da) pe cineva pe (sau spre) pricopseala = a lua (sau a avea, a da) pe cineva ca ucenic, ca elev. [Var.: procopseála s.f.] – Pricopsi + suf. -eala.
pricopsi, PRICOPSÍ, pricopsesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A ajunge la o situatie (materiala) buna, a realiza un câstig (fara a munci); a se îmbogati. ♦ Tranz. A face pe cineva bogat, fericit. 2. A învata, a se instrui. [Var.: procopsí vb. IV] – Din ngr. prokópso (viit. lui prokópto).
pricopsit, PRICOPSÍT, -Ă, pricopsiti, -te, adj. (Pop.) 1. Ajuns la o situatie materiala buna, îmbogatit (fara munca); ajuns, capatuit. ♦ (Substantivat) Epitet dat unei persoane nechibzuite, care nu e buna de nimic. 2. Instruit, învatat2. [Var.: procopsít, -a adj.] – V. pricopsi.
prieten, PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s.m. si f. Persoana de care cineva este legat printr-o afectiune deosebita, bazata pe încredere si stima reciproca, pe idei sau principii comune; amic. ♦ Amant, iubit. [Pr.: pri-e-. – Var.: (reg.) priétin, -a s.m. si f.] – Din sl. prijatelĩ.
prietenie, PRIETENÍE, prietenii, s.f. Sentiment de simpatie, de stima, de respect, de atasament reciproc care leaga doua persoane; legatura care se stabileste între persoane, pe baza acestor sentimente; amicitie, prietesug. ♦ Atitudine plina de bunavointa, prietenoasa fata de cineva. ♦ Legatura între grupuri sociale, între popoare, între tari bazata pe aspiratii, nazuinte, interese comune. [Pr.: pri-e-. – Var.: (reg.) prietiníe s.f.] – Prieten + suf. -ie.
voltampermetru, VOLTAMPERMÉTRU, voltampermetre, s.n. Instrument electric de masura indicator, care cuprinde un voltmetru si un ampermetru într-o cutie comuna, putând fi folosit succesiv ca voltmetru si ca ampermetru. – Din fr. voltampèremètre.
rău, RĂU, REA, rai, rele, adj., s.n., adv. I. Adj. Care are însusiri negative; lipsit de calitati pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obisnuit, neplaceri altora. ♢ Expr. Poama rea sau soi rau = persoana cu deprinderi urâte. Rau de mama focului = plin de rautate, foarte înrait. ♢ Compuse: rea-vointa s.f. = purtare sau atitudine neprietenoasa, ostila fata de cineva sau de ceva; lipsa de bunavointa; rea-credinta (scris si reacredinta) s.f. = atitudine incorecta, necinstita; perfidie. (Loc. adj. si adv.) De rea-credinta = incorect, necinstit, rau intentionat. ♦ Care exprima, care denota rautate; care este contrar binelui. 2. Care nu-si îndeplineste îndatoririle morale si sociale legate de o anumita circumstanta, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situatii; necorespunzator, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultator, rasfatat, razgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publica. ♦ (Despre vorbe) Care supara, care jigneste; p. ext. urât. 4. (Despre viata, trai etc.) Nelinistit, apasator, chinuit. ♢ Expr. A duce casa rea (cu cineva) = a nu se întelege, a trai prost (cu cineva). A-si face sânge rau (sau inima, voie rea) = a se necaji, a fi mâhnit. 5. (Despre vesti) Care anunta un necaz, o suparare; neplacut. II. Adj. Care nu are calitatile proprii destinatiei, menirii, rolului sau. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzator unui anumit scop, unei anumite întrebuintari; care prezinta unele defecte, unele imperfectiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rau conducator de caldura (sau de electricitate) = prin care caldura (sau electricitatea) nu se transmite cu usurinta sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu functioneaza normal; bolnav; (despre functii fiziologice) care nu se desfasoara normal. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre bauturi) Neplacut la gust, prost pregatit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, iesit din circulatie; fals. III. Adj. (Despre meseriasi, artisti etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacator; daunator. ♢ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rau = a atribui cuiva o intentie rauvoitoare, a interpreta eronat o observatie, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstitii) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Asa cum nu trebuie; nepotrivit, gresit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplacut, suparator, nesatisfacator. ♢ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rau = a avea o viata grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rau = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sarac. A-i sedea rau (ceva) = a nu i se potrivi o haina, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rau sau a se simti rau = a fi sau a se simti bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rau = a simti deodata ameteala, dureri, senzatie de greata etc.; a lesina. A-i face (cuiva) rau = a-i cauza (cuiva) neplaceri. A-i parea (cuiva) rau (de sau dupa ceva ori dupa cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplacut, dezagreabil. 5. Neconform cu parerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S.n. 1. Ceea ce aduce nemultumire; neplacere; pricina de nefericire; neajuns. ♢ Loc. adv. Cu parere de rau = cu regret. A rau = a nenorocire. ♢ Loc. prep. De raul (cuiva) = din cauza (rautatii) cuiva. ♢ Expr. A vrea, a dori (cuiva) raul = a dori sa i se întâmple cuiva lucruri neplacute. Uita-te-ar relele!, formula glumeata prin care se ureaza cuiva noroc si fericire. ♦ Boala, suferinta. ♢ Rau de mare = stare de indispozitie generala care se manifesta la unii calatori pe mare. Rau de munte (sau de altitudine) = stare de indispozitie generala cauzata de rarefierea aerului de pe înaltimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ♢ Expr. A vorbi de rau (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilaresti. – Lat. reus "acuzat", "vinovat".
proclitic, PROCLÍTIC, -Ă, proclitici, -ce, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care nu are accent propriu si este asezat înaintea altui cuvânt cu care face corp fonetic comun. – Din fr. proclitique.
procliză, PROCLÍZĂ, proclize, s.f. (Gram.) Asezare a unui cuvânt neaccentuat înaintea altui cuvânt, cu care poate face corp fonetic comun. – Din fr. proclise.
prodigios, PRODIGIÓS, -OÁSĂ, prodigiosi, -oase, adj. Iesit din comun (prin cantitate, bogatie, varietate, calitate); uluitor, extraordinar, uimitor. [Pr.: -gi-os] – Din fr. prodigieux, lat. prodigiosus.
produce, PRODÚCE, prodúc, vb. III. 1. Tranz. A realiza prin munca bunuri materiale, valori stiintifice sau artistice, a crea ceva (printr-o activitate oarecare); p. restr. a fabrica. 2. Tranz. (Folosit si absol.; despre pamânt, plante etc.) A da roade. 3. Tranz. A realiza un profit, un venit. 4. Tranz. A fi cauza, mobilul a ceva; a da nastere; a provoca. 5. Refl. (Despre evenimente, actiuni etc.; la pers. 3) A se înfaptui, a se realiza, a avea loc; a se întâmpla, a se petrece. 6. Refl. A se prezenta în fata spectatorilor cu un program artistic. 7. Tranz. (Livr.) A arata, a prezenta (ca dovada). – Din lat. producere.
productivitate, PRODUCTIVITÁTE s.f. Capacitatea sau însusirea de a fi productiv; capacitatea de a produce (mult); randament. ♢ Productivitatea muncii = eficienta a muncii exprimata prin raportul dintre cantitatea de produse realizata si volumul de munca consumat. ♦ Capacitatea unor sufixe, prefixe, elemente de compunere etc. de a forma (numeroase) derivate, compuse etc. ♦ Capacitatea unor cuvinte de a forma (multe) sensuri sau derivate noi. ♦ Capacitatea unor conjugari de a se îmbogati mereu. – Din fr. productivité.
producţie, PRODÚCŢIE, productii, s.f. 1. Procesul crearii bunurilor necesare existentei si dezvoltarii societatii, în cursul caruia oamenii transforma sau modifica obiectele din natura potrivit trebuintelor lor. ♢ Productie de marfuri = forma de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiti producatori independenti, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confectionarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesara vânzarea-cumpararea de produse pe piata. Productie marfa = productie (2) în expresie baneasca a întreprinderilor sau a ramurilor economiei nationale într-o anumita perioada de timp, livrata sau destinata desfacerii. Productie neta = valoarea productiei marfa minus cheltuielile de productie. 2. Totalitatea produselor (1) obtinute în procesul muncii, într-o perioada de timp determinata, într-un anumit sector al activitatii sociale etc. 3. Lucrare, opera literara, stiintifica sau artistica. 4. Manifestare artistica organizata la sfârsitul unui an scolar în institutele de arta teatrala si cinematografica, în scolile de muzica, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) productiúne s.f.] – Din fr. production.
produs, PRODÚS, produse, s.n. 1. Bun material rezultat dintr-un proces de munca; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obtinute în procesul de productie; bun, product (1). ♢ Produs de schimb = marfa. Produs social total = indicator macroeconomic reprezentând totalitatea bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucratorii ocupati în economia nationala. Produs intern brut = expresie valorica a totalitatii bunurilor si serviciilor finale furnizate de agentii economici care-si desfasoara activitatea pe teritoriul unei tari. Produs national brut = indicator macroeconomic format din produsul intern brut la care se adauga productia finala bruta a agentilor nationali care-si desfasoara actitivitatea în strainatate si din care se scade productia finala a agentilor economici straini realizata în interiorul tarii. ♦ Corp sau substanta obtinuta pe cale naturala sau în laborator; preparat. 2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creatie; rezultat material al unui complex de fenomene sau de actiuni; p. ext. urmare, efect, rod; product (2). 3. Rezultatul înmultirii a doi factori (numere, marimi scalare, vectoriale etc.); p. ext. înmultire. – V. produce (dupa fr. produit).
profesiogramă, PROFESIOGRÁMĂ, profesiograme, s.f. Reprezentare cronologica detaliata a caracteristicilor unei activitati profesionale sub aspectul solicitarilor fizice, psihice si al repausului într-o zi de munca. [Pr.: -si-o-] – Din germ. Professiogramm.
profesional, PROFESIONÁL, -Ă, profesionali, -e, adj. Care tine de o profesiune, privitor la o profesiune; care este legat de o profesiune. ♢ Secret profesional = informatie pe care o detine cineva gratie profesiunii sale si pe care nu are dreptul sa o divulge nimanui. Învatamânt profesional = învatamânt pentru pregatirea si pentru specializarea muncitorilor calificati. Boala profesionala = boala specifica unei profesiuni sau provocata de o anumita profesiune. ♦ (Adverbial) Cu obisnuinta unui profesionist. [Pr.: -si-o-] – Din fr. professionnel.
loc, LOC, locuri, s.n. I. 1. Punct, portiune determinata în spatiu. ♢ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se afla cineva, stând nemiscat, fara a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeasi bucata de pamânt, acolo unde se afla cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipa. ♢ Expr. Pe loc repaus = comanda militara indicând iesirea din pozitia de nemiscare a soldatului si adoptarea unei pozitii mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se afla în fata unui lucru de neînteles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde statea de obicei. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emotia, a se linisti; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lectie de buna-cuviinta, a arata cuiva ce se cuvine si ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau miscarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispozitii (sau asupra unei miscari gresite). La un loc = împreuna, laolalta. Pâna într-un (sau la un) loc = pâna la un punct sau pâna la un moment; într-o masura oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo pâna colo, încoace si încolo; b) din distanta în distanta, ici si colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici si colo, pe alocuri. ♢ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-si (mai) afla (sau gasi) locul sau a nu-l (mai) tine (sau încapea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpar sau odihna; a fi nerabdator, nelinistit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se tine, a ramâne, a încremeni) tintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fara sa se miste. A sta la un loc = a sta linistit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în alta parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fata locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetari). O palma de loc = o distanta mica. ♦ (Pop.) Bucata de pamânt (cultivabil). ♢ Loc de casa = teren destinat pentru constructie. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva si destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; tinut; p. ext. tara. ♦ Asezare omeneasca, localitate; regiunea, tara, localitatea în care s-a nascut cineva. ♢ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se afla cineva. 2. Spatiu ocupat de cineva sau de ceva. ♢ Loc de munca (sau de productie) = parte din suprafata unei unitati economice în care un lucrator sau un grup de lucratori executa anumite operatii în vederea obtinerii productiei, folosind în acest scop utilaj si echipament tehnic corespunzator. Loc de munca = întreprindere sau institutie în care o persoana îsi desfasoara activitatea în mod obisnuit. ♢ Expr. A lua loc = a se aseza. Ia loc! = sezi! A-si face loc = a-si croi un drum, a razbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) asa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicatie în care a aparut un anumit lucru. II. 1. Slujba, post2; functie. 2. Situatie sociala a cuiva; p. gener. situatie. ♢ Loc comun v. comun. ♢ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situatia cuiva (pentru a-l putea întelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ♢ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arata o înlocuire, o substituire. În loc sa... (sau de a...), se spune pentru a arata raportul de opozitie dintre doua idei, doua actiuni etc. – Lat. locus.
trafic, TRAFÍC, traficuri, s.n. 1. Totalitatea transporturilor de marfuri sau de persoane care se fac pe o anumita cale de comunicatie, cu anumite mijloace de transport, într-un interval de timp si în conditii precizate. ♦ Totalitatea legaturilor de telecomunicatie stabilite într-un anumit interval de timp si în anumite conditii tehnice. 2. Activitate economica având drept scop schimbul de marfuri si de alte valori. ♦ Comert ilicit. ♦ Expr. A face trafic de influenta = a trage foloase ilicite din influenta pe care cineva o are asupra cuiva, din trecerea de care se bucura pe lânga cineva. – Din fr. trafic.
protecţie, PROTÉCŢIE, protectii, s.f. 1. Faptul de a proteja, de a ocroti, de a apara; ansamblu de masuri care protejeaza; persoana, institutie etc. care protejeaza; dispozitiv, sistem tehnic etc. care serveste la protejare. ♢ Protectia muncii = ansamblu de masuri luate pentru ocrotirea vietii si a sanatatii celor ce muncesc, pentru asigurarea desfasurarii muncii în conditiile cele mai bune. ♢ Loc. adj. De protectie = protector. ♦ Sprijin, ajutor dat cuiva de o persoana influenta pentru obtinerea unui avantaj; p. ext. persoana care acorda acest sprijin. 2. (Înv.) Protectorat. – Din lat. protectio, -onis, fr. protection.
proletariat, PROLETARIÁT s.n. 1. Masele sarace ale cetatenilor liberi din Roma antica. 2. Totalitatea proletarilor (3). ♢ (În teoria marxista) Proletariat agricol = totalitatea muncitorilor agricoli (din agricultura capitalista) lipsiti de mijloace de productie. [Pr.: -ri-at] – Din fr. prolétariat.
protoromână, PROTOROMẤNĂ s.f. (Lingv.) Româna comuna. – Proto- + româna.
providenţial, PROVIDENŢIÁL, -Ă, providentiali, -e, adj. Dat, trimis de providenta; p. ext. care apare la momentul potrivit, printr-o întâmplare favorabila iesita din comun; exceptional, deosebit. [Pr.: -ti-al] – Din fr. providentiel.
prozaic, PROZÁIC, -Ă, prozaici, -ce, adj. (Despre opere literare, stil etc.) Lipsit de calitati artistice, de valoare stilistica; p. ext. banal, comun, plat. [Pr.: -za-ic] – Din fr. prosaïque, lat. prosaicus.
proză, PRÓZĂ, (rar, 2) proze, s.f. 1. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificatie; compunere literara care foloseste acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proza (1) ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. Fig. Lucruri comune, banale, vulgare, cotidiene, apartinând realitatii de fiecare zi. – Din fr. prose, lat. prosa.
pulberărie, PULBERĂRÍE, pulberarii, s.f. Fabrica sau depozit de munitii. – Pulbere + suf. -arie.
punte, PÚNTE, punti, s.f. 1. Pod îngust (format adesea dintr-o scândura sau dintr-o bârna) asezat peste un sant, peste o râpa sau peste o apa, care poate fi trecut numai cu piciorul. ♢ Expr. Punte de scapare = mijloc de a trece peste o dificultate, de a iesi dintr-un impas. A se face (sau a se pune) luntre si punte v. luntre. ♦ Scândura groasa sau panou îngust asezat pe o schela, pe care circula muncitorii când lucreaza la înaltime. ♢ Punte de comunicatie = placa metalica rabatabila folosita ca legatura între doua vagoane de cale ferata. ♦ Pod suspendat sau mobil care leaga vasele de chei. ♦ Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. 2. Planseu metalic sau de lemn, orizontal, care închide corpul unei nave la partea superioara sau care compartimenteaza nava pe nivele. 3. Dispozitiv de masura a unor marimi electrice format din patru elemente, o sursa de energie si un instrument de masura. 4. Pluta în care se introduce fitilul candelei. 5. (Chim.; sintagma) Punte de hidrogen = legatura de hidrogen. – Lat. pons, -ntis.
pune, PÚNE, pun, vb. III. A aseza, a instala, a plasa într-un loc. ♢ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrautati situatia. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) actiunii focului (pentru a fierbe, a gati etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpana, în balanta) = a cumpani, a chibzui (importanta, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotarâre întemeiata. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori sa obtina; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pamânt = a avea o atitudine modesta, plecând privirea; a se rusina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umarul = a-si aduce contributia la o actiune; a contribui. A(-si) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intentia de a..., a planui, a decide. A pune o vorba (buna) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-si însela sotul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discutie. Unde (mai) pui ca... = fara a mai socoti ca...; presupunând, considerând ca... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrautatirea unei situatii grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pamânt. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împusca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rau, uneltind împotriva lui. A(-si) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-si primejdui viata; a fi singur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lânga) cineva = a intra în voie cuiva, a se face placut cuiva (prin adulare, linguseli, spre a obtine avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ♢ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atentia, a aduce la cunostinta. ♦ Refl. A se depune, a se asterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zapada. S-a pus o iarna grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situatie noua neasteptata, a face pe cineva sa ajunga într-o anumita stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A aseza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujba; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai multi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujba spre a-si câstiga existenta. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujba. 3. Tranz. si refl. A (se) aseza într-un anumit fel, într-o anumita pozitie. ♢ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în doua (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mânunchi din doua (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agata. 4. Tranz. A face sa stea într-un anumit loc, a aseza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a aseza într-un anumit loc fata de alte obiecte de acelasi fel, a aranja, a situa. ♢ Expr. A pune caii = a înhama. A pune în scena = a regiza, a monta o piesa de teatru. ♦ A planta, a sadi, a semana. 5. Tranz. si refl. A(-si) aseza pe corp obiectele de îmbracaminte necesare; a (se) îmbraca sau a (se) încalta. 6. Tranz. A depune valori banesti (în pastrare, spre fructificare etc.); a investi valori banesti. ♢ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune pret = a oferi un pret mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotriva. Te pui pentru un fleac! ♢ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva sa actioneze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se masura sau a se compara cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.). A pune (de) fata sau fata în fata = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tabarî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva sa execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuti. 12. Refl. (Adesea cu determinari introduse prin prep. "pe") A începe o actiune, a se apuca (cu staruinta) de ceva. ♢ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicali pe cineva sau a insista pe lânga cineva. (Reg.) A se pune (cu rugaminti, cu vorbe dulci etc.) pe lânga cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata sa... (Tranz.) A-si pune puterea sau (toate) puterile = a-si da toata silinta, a se stradui. 13. Tranz. (În loc. si expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la proba (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaste valoarea, însusirile). A pune (pe cineva) la cazne = a cazni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebari) = a întreba, a chestiona. A pune stavila = a stavili. A pune în primejdie = a primejdui. A-si pune nadejdea (sau speranta, credinta) în cineva sau ceva = a nadajdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune graba = a se grabi. A pune nume (sau porecla) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidenta = a evidentia, a sublinia, a releva. A pune la îndoiala = a se îndoi. A pune la socoteala = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscalitura = a iscali. A pune ramasag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. si: (reg.) pui] – Lat. ponere.
sablator, SABLATÓR, -OÁRE, sablatori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat în sablare. – Sabla + suf. -tor.
şalgău, SALGẮU, salgai, s.m. 1. (Înv.) Lucrator în ocnele de sare. 2. (Reg.) Condamnat la munca în ocne; ocnas. – Din magh. sóvágó.
şamotar, SAMOTÁR, samotari, s.m. Muncitor care se ocupa cu arderea caramizilor refractare; lucrator care prepara samota sau care captuseste cuptoarele cu samota; samotier. – Samota + suf. -ar
pupinizare, PUPINIZÁRE, pupinizari, s.f. Operatie de marire a inductivitatii unui circuit de telecomunicatii, prin montarea în serie a unor bobine. – Dupa fr. pupinisation.
puţar, PUŢÁR, putari, s.m. 1. (Pop.) Fântânar. 2. Muncitor la sondele de petrol; cel care sapa puturi de petrol. – Put + suf. -ar.
putere, PUTÉRE, puteri, s.f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însusire, posibilitate fizica, morala, intelectuala de a actiona, de a realiza ceva; putinta. 2. Mare forta fizica, tarie, puternicie. ♢ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate fortele, cu toata râvna. ♢ Loc. adv. si adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sanatos, voinic. În (toata) puterea (vârstei) = în plina vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ♢ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experienta (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tarie. ♦ Grad mare de concentratie. Puterea unei bauturi. 5. Valoare, valabilitate. ♢ Putere de circulatie (sau circulatorie) a unei monede = însusirea monedei de a servi la vânzare-cumparare. Putere de cumparare (a banilor) = cantitatea de marfuri si de servicii care poate fi obtinuta în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stapânire, dominatie; p. ext. influenta. ♢ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de vointa, de bunul plac al cuiva. ♢ Mare putere = tara, stat care dispune de o mare forta economica, militara, politica etc. Puterile centrale = nume dat în primul razboi mondial Germaniei si Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, tara (suverana). 2. Conducere de stat, guvernare. ♢ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al sau, înfaptuieste conducerea societatii. Putere populara = regim social-economic în care conducerea politica, conducerea statului apartine clasei muncitore si aliatilor ei; stat cu un asemenea regim. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a detine (sau a ajunge sa detina) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legala de a face ceva. ♢ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ♢ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat si neconditionat de a actiona în numele cuiva. Cu de la sine putere = fara a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potential. Cresterea puterii economice. ♢ Putere de munca = capacitatea unui om de a lucra si de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materiala si sociala a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea noptii. ♢ Expr. În (toata) puterea cuvântului = în adevaratul înteles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmultirii unui numar cu sine însusi (de atâtea ori de câte ori arata exponentul). ♦ Exponent care arata de câte ori trebuie înmultit un numar cu el însusi. ♢ Putere a unui punct fata de un cerc = valoarea absoluta a diferentei dintre patratul razei cercului si patratul distantei dintre punct si centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primita sau cedata într-o unitate de timp; marime caracteristica unui sistem tehnic. ♢ Putere instalata = suma puterilor nominale ale masinilor unei instalatii producatoare de energie. Putere nominala = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.
şantierist, SANTIERÍST, -Ă, santieristi, -ste, s.m. si f. Muncitor care lucreaza pe un santier. [Pr.: -ti-e-] – Santier + suf. -ist.
şapcă, SAPCĂ, sepci, s.f. Acoperamânt de cap (pentru barbati) confectionat din pânza, piele sau postav, cu o calota rotunda sau plata si prevazut cu cozoroc, purtat, în general, de militari, elevi, muncitori etc. si având uneori semnele distinctive corespunzatoare ocupatiei. – Din bg., rus. šapka "caciula".
şatră, SÁTRĂ, satre, s.f. 1. Cort în care se adapostesc tiganii nomazi; p. ext. grup de corturi care alcatuiesc locuintele unei comunitati tiganesti nomade. ♢ Loc. adj. De satra = tiganesc; nomad. ♢ Expr. (Fam.) A umbla (sau a se muta) cu satra = a se muta deseori, pe neasteptate, cu toate lucrurile, din loc în loc. ♦ Comunitate de tigani nomazi. 2. (Înv.) Cort de tabara. 3. (Pop.) Constructie rudimentara care serveste ca adapost pentru vite, pentru uneltele gospodariei etc. ♦ Baraca de scânduri, acoperita cu pânza, în care negustorii îsi vând marfurile la târg. [Pl. si: setre] – Din bg., scr. šatra, magh. sátor.
fier, FIER, (2, 3) fiare, s.n. 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenusie, maleabil, ductil, cu proprietati feromagnetice, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se foloseste pe scara larga în industrie; (impr.) otel (moale). ♢ Epoca fierului (sau de fier) = perioada din istoria orânduirii comunei primitive care a durat de la mijlocul mileniului al II-lea a.Cr. pâna în primele veacuri p.Cr., când omul a început sa prelucreze si sa foloseasca fierul. ♢ Loc. adj. De fier = tare, puternic, rezistent; neînduplecat; riguros, sever. ♢ Expr. A-i trece (sau a-i da cuiva) un fier (ars sau rosu) prin inima = a avea o senzatie intensa si brusca de durere, de spaima etc. 2. Numele mai multor unelte, instrumente etc. sau parti ale lor facute din otel ori din fonta; a) (adesea determinat prin "de calcat") unealta întrebuintata la calcatul rufelor sau al hainelor; b) (adesea determinat prin "de frizat") instrument de forma unui cleste care serveste la ondulatul parului; c) (adesea determinat prin "de plug") fiecare dintre cutitele plugului; d) cleste cu care se iau carbunii din foc; e) (adesea determinat prin "rosu") unealta, vergea sau bucata de fier înrosita la foc, cu care se ard unele rani sau se înseamna vitele cu marca proprietarului; f) lama sau ascutis de arma taioasa; p. ext. sabie. ♢ Expr. A trece prin ascutisul fierului = a taia, a omorî, a pustii, a trece pe sub ascutisul sabiei. ♦ Bucata de otel (în forma de drug). ♦ Fier vechi = obiecte de metal uzate, care nu mai pot fi utilizate si care se aduna spre a fi retopite. ♢ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanta unui lucru. 3. (La pl.) Lanturi, catuse cu care sunt legati prizonierii, detinutii. ♦ Piedica de cai facuta dintr-un lant. [Var.: fer s.n.] – Lat. ferrum.
şeptel, SEPTÉL, septeluri, s.n. Totalitatea animalelor domestice crescute într-o gospodarie, într-o comuna, într-o tara (pentru a obtine un beneficiu economic). – Din fr. cheptel.
şestină, SESTÍNĂ, sestine, s.f. (Reg.) Loc neted pe vârful unui munte. – Sest (reg. "ses" < lat.) + suf. -ina.
oarecare, OARECÁRE, oarecare, adj. nehot., pron. nehot. I. Adj. nehot. 1. Care nu a fost identificat sau precizat mai îndeaproape; oaresicare. ♦ Anumit. 2. Indiferent care; careva. 3. Fara importanta, neînsemnat; care nu iese din comun. II. Pron. nehot. (Înv. si reg.) Cineva, unul; careva. – Oare + care.
cincizeci, CINCIZÉCI num.card. Numar situat în numaratoare între patruzeci si noua si cincizeci si unu. ♢ (Adjectival) Acum cincizeci de ani. ♢ (Substantivat) Au muncit cincizeci. ♢ (în locul numeralului ordinal) Pagina cincizeci. (Intra în componenta num. adverbial) De cincizeci de ori. ♢ (Precedat de "câte" intra în componenta num. distributiv) Vin câte cincizeci. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se noteaza acest numar. [Var.: cinzéci num. card.] – Cinci + zeci.
ciocănar, CIOCĂNÁR, ciocanari, s.m. 1. Muncitor într-o echipa de nituit cu mâna; muncitor calificat care lucreaza cu un ciocan1 (mecanic). 2. (Depr.) Muncitor necalificat. – Ciocan1 + suf. -ar.
ciocănaş, CIOCĂNÁS1, (1) ciocanase, s.n., (2) ciocanasi, s.m. 1. S.n. Ciocanel. 2. S.m. Muncitor care sparge cu ciocanul1 sarea în ocne. – Ciocan1 + suf. -as.
comunica, COMUNICÁ, comúnic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a da de stire; a informa, a înstiinta, a spune. ♦ Intranz. (Despre oameni, comunitati sociale etc.) A se pune în legatura, în contact cu...; a vorbi cu... 2. Intranz. A fi în legatura cu..., a duce la... Camara comunica cu pivnita. – Din fr. communiquer.
comunicare, COMUNICÁRE, comunicari, s.f. Actiunea de a comunica si rezultatul ei. 1. Înstiintare, stire, veste; raport, relatie, legatura. 2. Prezentare, într-un cerc de specialisti, a unei contributii personale într-o problema stiintifica. – V. comunica.
bastarni, BASTÁRNI s.m. pl. Apartinatorii unei populatii antice sarmate care, situata la nord de Muntii Carpati si în apropierea izvoarelor râului Vistula, a ocupat, între râurile Nistru si Nipru, teritoriul unde în prezent se afla Podolia si Ucraina. (din lat. Basterna) [Dictionarul Academiei Regale Spaniole, 2003]
obicei, OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuala câstigata prin repetarea frecventa a aceleiasi actiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obisnuinta, învat. ♢ Loc. adv. De obicei = de regula, în mod obisnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obisnui. 2. Deprindere consacrata; mod de a se purta, de a se îmbraca, rânduiala, uz etc. comune unui popor sau unei comunitati omenesti; datina, traditie, uzanta, uz, rânduiala. 3. (Înv.) Lege nescrisa, drept sau obligatie statornicite prin traditie; cutuma. ♢ Obiceiul pamântului = denumire specifica data cutumei în tarile românesti în timpul orânduirii feudale. [Pl. si: obiceie] – Din bg. običaj.
obişnuit, OBISNUÍT, -Ă, obisnuiti, -te, adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obisnuinta cuiva, caracteristic cuiva. 2. Care se face, se întâmpla, sau se întâlneste în mod regulat; care se foloseste adesea; curent. ♦ (Substantivat) Persoana întâlnita în mod frecvent într-o casa, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) În mod regulat, de obicei. 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; comun, simplu, banal, de rând. [Var.: (înv.) obicinuít, -a adj.] – V. obisnui.
ohabă, OHÁBĂ, ohabe, s.f. (Înv.) 1. Mosie (ereditara) inalienabila, scutita de impozite si de prestatii. 2. Denumire a imunitatii boieresti si manastiresti în evul mediu, în Ţara Româneasca. – Din sl. ohaba.
olac, OLÁC, (1) olaci, s.m., (2) olace, s.n. (Înv.) 1. S.m. Curier special (calare) care ducea vesti sau corespondenta în tara si peste hotare; sol, stafeta, mesager. ♢ Lipcan de olac = curier postal calare. 2. S.n. Serviciu de transport pentru calatori si pentru corespondenta, folosit înainte de introducerea cailor ferate; posta. ♦ Caruta de posta; postalion, diligenta. ♢ Cal de olac = a) cal de postalion; b) fig. om sau cal pus sa munceasca peste masura; c) cal datorat de sateni trimisilor domnesti în tara (ca prestatie temporara, în sec. XV-XVIII). ♢ De olac = a) loc. adj. care apartine postei sau postalionului, folosit pentru transportul calatorilor si al corespondentei; b) loc. adj. si adv. iute, repede, grabnic. – Din tc. ulak.
şir, SIR, siruri, s.n. 1. Grup, multime de fiinte sau de lucruri dispuse în succesiune, desfasurate în linie (dreapta); rând, sirag (1). ♢ Loc. adv. si adj. În sir = în rând unul dupa altul. ♦ Sirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tiparit. ♦ Lant de munti; masiv muntos. ♦ Dâra formata de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unitati de timp etc. Sir de întâmplari. ♢ Loc. adj. si adv. În sir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfasurare continua si regulata, înlantuire logica a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ♢ Loc. adj. si adv. Fara sir = lipsit de legatura logica, incoerent. 4. (Mat.) Multime infinita, ordonata, ale carei elemente pot fi puse în corespondenta cu multimea numerelor naturale. – Refacut dupa sire (pl. lui sira).
şoaptă, SOÁPTĂ, soapte, s.f. 1. Vorbire cu voce înceata, soptire; p. ext. vorba sau comunicare rostita pe soptite. ♢ Loc. adj. si adv. În soapta = încet, în taina, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care soptesc; fig. susur, freamat, sopot. 2. (La pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din sopti (derivat regresiv).
şomaj, SOMÁJ s.n. Fenomen economic cauzat de crizele sau recesiunile economice, care consta în aceea ca o parte dintre salariati ramân fara lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea si oferta de forta de munca; situatia aceluia care nu se poate angaja din cauza imposibilitatii de a gasi un loc de munca. – Din fr. chômage.
şomer, SOMÉR, -Ă, someri, -e, s.m. si f. Persoana apta de munca dar fara un contract de munca si care cauta un loc de munca. – Din fr. chômeur.
cosmopolit, COSMOPOLÍT, -Ă, cosmopoliti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care apartine cosmopolitismului, privitor la cosmopolitism; care manifesta cosmopolitism. ♦ (Iesit din uz) Care era atras de tot ce era strain. 2. Care tine de mai multe culturi, comun mai multor tari sau tuturor tarilor; universal. ♦ Pestrit, amestecat (prin prezenta mai multor nationalitati si limbi). Oras cosmopolit. – Din fr. cosmopolite. Cf. (pt. sensul 1) rus. k o s m o p o l i t.
şopti, SOPTÍ, soptesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A vorbi încet, în taina, a spune ceva în soapta. ♢ Loc. adv. Pe soptite = cu glas scazut, foarte încet; în taina. ♦ Tranz. A comunica ceva vorbind încet (sa nu auda altii); a sufla. ♦ Fig. A murmura, a susura, a fremata. – Din sl. šĩpŭtati, bg. septja.
omenesc, OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenesti, adj. 1. Care apartine omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfatisarii sau firii omului; de om; uman. ♢ (Substantivat, n.) Omenescul unei situatii. ♢ Asezare omeneasca = denumire pentru sat, comuna, oras. 2. Care apartine omului de rând. 3. (Înv. si pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limba) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.
şosea, SOSEÁ, sosele, s.f. Cale de comunicatie interurbana, pietruita sau asfaltata; p. restr. strada larga, frumos amenajata, la intrarea într-un oras, care continua caile de comunicatie interurbane. ♢ Sosea nationala = sosea care leaga între ele centrele importante ale tarii si a carei îngrijire se afla în seama administratiei centrale. Sosea comunala = sosea care leaga mai multe comune între ele, fiind îngrijita de comunele respective. ♦ (Înv.) Partea carosabila a unei strazi, cuprinsa între trotuare. – Din fr. chaussée.
şoşoi, SOSOÍ, sósoi, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi în soapta; a sopti. 2. Tranz. A spune, comunica ceva încet. – Formatie onomatopeica.
ştanţator, STANŢATÓR, -OÁRE, stantatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la stante. – Stanta + suf. -tor.
corvoadă, CORVOÁDĂ, corvezi, s.f. 1. Munca gratuita pe care taranii erau constrânsi s-o presteze în folosul mosierilor sau al statului. ♦ Munca obligatorie pe care o faceau în trecut soldatii, cu rândul, în cazarma. 2. Fig. Obligatie neplacuta, munca silita. [Var.: corváda s.f.] – Din lat. corvada sau fr. corvée (refacut dupa podv(o)ada).
mediu, MÉDIU1, medii, s.n. 1. Natura înconjuratoare alcatuita din totalitatea factorilor externi în care se afla fiintele si lucrurile. ♢ Mediu intern = totalitatea umorilor care scalda celulele organismului. Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata, utilizata pentru înmultirea microbilor în laborator, în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva: ambianta. 3. Substanta solida, lichida sau gazoasa, câmp electromagnetic sau gravitational etc. în care se desfasoara fenomenele fizice. 4. Persoana care poate fi trecuta în stare de hipnoza, de transa si despre care, în practicile oculte, se crede ca poate comunica cu spiritele si poate servi ca intermediar între ele si cei vii. – Din lat. medium.
nod, NOD, noduri, s.n. 1. Loc în care se leaga doua fire, doua sfori, doua fâsii de pânza etc. ca sa se tina strâns împreuna; loc în lungul sau la capatul unui fir, al unei sfori, al unei fâsii de pânza etc. unde s-a facut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete si s-a strâns tare; legatura obtinuta astfel. ♢ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersectie a doua sau a mai multor cai de comunicatie având directii diferite. ♢ Nod de cale ferata = punct de intersectie a cel putin trei linii principale de cale ferata, prevazut cu instalatii speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încarcarea si descarcarea marfurilor, deservirea calatorilor etc. ♦ Loc de legatura, de întretaiere, de întâlnire a doua sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei constructii etc. 2. Proeminenta pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep sa creasca crengile pe tulpina sau frunzele pe lujer. ♢ Expr. A cauta (sau a gasi) (cuiva) nod în papura = a cauta sau a gasi cu orice pret greseli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovati pe nedrept. ♦ Portiune mica, rotunda, compacta, foarte tare dintr-o bucata de lemn, într-o scândura reprezentând locul de ramificatie a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locala de material în masa unui corp, cu o structura mai compacta sau de culoare diferita fata de rest. 3. (Înv. si pop.) Articulatie, încheietura (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = marul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator si a carui lezare are ca urmare moartea imediata prin oprirea respiratiei. 5. Umflatura, tumoare, nodozitate, gâlca rezultata dintr-o stare patologica. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeasi ramura a curbei se intersecteaza pe ea însasi. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispusi atomii, moleculele unei retele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde stationare în care amplitudinea oscilatiei are mereu o valoare nula. 8. Fiecare dintre cele doua puncte în care orbita unui astru intersecteaza planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite fata de împrejurimi. ♢ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a carui suprafata sunt asezate o centrala hidroelectrica si constructiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzatie de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emotie sau de o enervare puternica. ♢ Expr. A înghiti (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amaraciune o durere, o umilinta (fara a putea spune nimic); b) a mânca în sila, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esential de care depinde solutionarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsa pentru solutionarea unei probleme. Nod gordian = problema foarte grea sau cu neputinta de rezolvat. ♢ Expr. A taia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situatii careia nu i se poate gasi o solutie. ♦ Moment culminant în desfasurarea actiunii unei opere literare. 12. Unitate de masura pentru viteza navelor, egala cu viteza unei nave care se deplaseaza cu o mila marina (1852 m) pe ora. – Lat. nodus.
verbal, VERBÁL, -Ă, verbali, -e, adj. 1. Care se face, se transmite, se comunica prin viu grai, din gura în gura; care caracterizeaza graiul viu, vorbirea; oral. 2. Care apartine verbului (1), privitor la verb, de verb. ♢ Flexiune verbala = conjugare (2). – Din fr. verbal, lat. verbalis.
vlăguitor, VLĂGUITÓR, -OÁRE, vlaguitor, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Istovitor. 2. S.m. si f. Muncitor care lucreaza la prelucrarea pieilor într-o tabacarie. [Pr.: -gu-i-] – Vlagui + suf. -tor.
odaie, ODÁIE, odai, s.f. 1. (Pop.) Camera, încapere. ♦ (Înv.) Locuinta, apartament, casa. 2. (Înv. si reg.) Asezare gospodareasca izolata de sat; ferma mica, târla de vite etc. 3. Coliba servind de adapost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; otac. [Pr.: -da-ie] – Din tc. oda, bg. odaia.
ştănţar, STĂNŢÁR, stantari, s.m. Muncitor care croieste talpa încaltamintei taind-o cu stanta (1). – Stanta + suf. -ar.
ştempar, STEMPÁR, stempari, s.m. (Reg.) Muncitor care lucreaza la steamp. – Steamp + suf. -ar.
ştemuitor, STEMUITÓR, -OÁRE, stemuitori, -oare, subst. 1. S.n. Scula în forma de dalta boanta cu care se efectueaza stemuirea. 2. S.m. si f. Muncitor care stemuieste. [Pr.: -mu-i-] – Stemui + suf. -tor.
ştevie, STÉVIE, stevii, s.f. Planta erbacee cu tulpina puternica, cu frunze ovale, comestibile, a carei radacina este folosita în medicina pentru proprietatile ei astringente si depurative (Rumex patientia). ♢ Compus: stevie-de-munte = planta erbacee perena, cu tulpina înalta de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescente (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, scr. štavlije.
ocnaş, OCNÁS, ocnasi, s.m. Condamnat la munca silnica într-o ocna; p. gener. puscarias. – Ocna + suf. -as.
ocnă, ÓCNĂ, ocne, s.f. 1. Mina (mai ales de sare); salina. ♢ Expr. (Adverbial) Sarat ocna = foarte sarat, prea sarat. 2. Închisoare pentru cei condamnati la munca silnica în saline; p. gener. închisoare, puscarie. ♦ Pedeapsa executata într-o astfel de închisoare. – Din sl. okno "fereastra".
ocol, OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s.n. 1. Miscare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spatiu care nu urmeaza calea cea mai dreapta; înconjur, ocolire, ocoleala, ocolis. ♢ Loc. adj. De ocol = care ocoleste; ocolit, indirect. ♢ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ♢ Loc. adv. Fara ocol = fara ezitare, fara menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitura, cot. 2. (Înv.) Linie care delimiteaza un spatiu; p. ext. spatiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferinta. 3. (Concr.) Gard facut în jurul unui loc; împrejmuire, îngraditura; p. ext. loc îngradit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, tarc. 4. (Reg.) Curte, ograda. 5. (Rar) Spatiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativa (judiciara, agricola) de judet sau de tinut, de oras sau de sat; sediul ei; p. ext. institutie care conducea una dintre aceste forme de împartire administrativa. ♢ Ocol silvic = unitate silvica administrativa, împartita pe brigazi si cantoane, prin care se organizeaza si se executa lucrarile de cultura, de refacere, de protectie si de paza a padurilor, ocrotirea si valorificarea vânatului si a pestelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
omolog, OMOLÓG, -OÁGĂ, omologi, -oage, adj., s.m. 1. Adj. (Despre doua elemente apartinând unor figuri geometrice între care exista o corespondenta determinata) Care corespunde, care se afla în corespondenta. Laturi omoloage. 2. Adj. (Despre o substanta organica) Care are o structura chimica diferita de structura altei substante prin prezenta unei grupe în care carbonul se afla în combinatie cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. 3. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structura asemanatoare si origine comuna, dar forma externa si functiuni diferite. 4. S.m. Persoana care detine o functie oficiala într-o organizatie sau într-un stat, privita în raport cu o alta persoana care detine aceeasi functie oficiala într-o alta organizatie sau într-un alt stat. – Din fr. homologue.
omologie, OMOLOGÍE, omologii, s.f. (Biol.) Corespondenta de structura a unuia sau a unor organe la doua specii diferite, datorita originii lor comune. – Din fr. homologie.
ştirici, STIRICÍ, stiricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A cauta sa afle ceva (cu siretenie), a cerceta, a se informa, a iscodi. 2. A comunica, a da de stire. – Stire + suf. -ici.
versant, VERSÁNT, versante, s.n. Fiecare dintre cele doua coaste ale unui munte sau ale unui deal; panta. ♦ Fiecare dintre suprafetele înclinate ale unui acoperis. [Pl. si: (m.) versanti] – Din fr. versant.
şut, SUT1, suturi, s.n. Durata zilei de lucru a unei echipe de muncitori într-o mina; schimb; norma a unui miner în timpul unui schimb. – Din germ. Schicht.
irenism, IRÉNISM s. n. 1. orientare teologica tinzând spre unificarea diferitelor confesiuni crestine, pe baza punctelor lor comune. 2. tendinta spre pace. (< fr. irénisme)
onoare, ONOÁRE, (5, 6) onoruri, s.f. 1. Integritate morala, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ♢ Câmp de onoare = câmp de lupta pe care si-au dat viata cei care au luptat pentru apararea patriei. ♢ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajeaza cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ♢ Expr. Pe cuvântul meu (sau tau etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formula folosita pentru a întari o afirmatie sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputatie, prestigiu, faima, vaza. ♢ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre lauda, spre fala; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Pretuire deosebita, consideratie, respect, stima. ♢ Garda de onoare = garda simbolica instituita în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnitati. (Iesit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (si fotografiile) salariatilor unei întreprinderi sau a unei institutii evidentiati în munca. Cavaler (sau domnisoara) de onoare = persoana care însoteste mirii la ceremonia cununiei. Doamna (sau dama) de onoare = doamna atasata unei regine, unei printese. ♢ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ♢ Loc. adj. si adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ♢ Expr. (În formule de politete) A avea onoarea sa... (sau a...) = a avea cinstea sa... A face (cuiva) onoarea sa... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (sa va salut), formula respectuoasa de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu stiu. 5. Manifestare a stimei, a consideratiei pentru cineva, exprimata prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnitati. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele "a da", "a prezenta"; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autoritati militare sau civile superioare, la parada, la înmormântare etc.; semnal de goarna care însoteste de obicei aceasta prezentare. ♢ Expr. Pentru onor! = comanda pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-si îndeplini îndatoririle de gazda la o receptie, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Pozitie sociala, rang. ♦ (La pl.) Figura mare (dama, valet, riga, as) la unele jocuri de carti. [Var.: onór s.n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.
operaţie, OPERÁŢIE, operatii, s.f. 1. Activitate efectuata de unul sau de mai multi oameni cu o anumita calificare în vederea atingerii unui anumit scop; actiune efectuata de un aparat, de o masina etc. în cadrul unei munci specifice; p. gener. actiune, lucrare. 2. Actiune terapeutica chirurgicala, efectuata asupra unui organ sau a unui tesut bolnav; interventie chirurgicala. 3. Actiune militara de mare amploare, în vederea realizarii unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. 4. Efectuare a unei tranzactii financiare sau comerciale; înscriere într-un registru a unei tranzactii efectuate. 5. (Mat.) Procedeu prin care se obtin unul sau mai multe elemente ale unei multimi. ♦ Regula dupa care se face un calcul sau se aplica o constructie matematica; executare a unui calcul. [Var.: operatiúne s.f.] – Din lat. operatio, -onis, fr. opération, germ. Operation.
iremunerabil, IREMUNERÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi remunerat. (< fr. irrémunérable)
orogeneză, OROGENÉZĂ, orogeneze, s.f. Ansamblu de procese tectonice care se produc în zonele mobile ale scoartei terestre si care au drept rezultat formarea unui lant muntos cutat; orogenie (1). – Din fr. orogénèse.
orogen, OROGÉN orogene, s.n. (Geol.) Regiune vasta a scoartei terestre unde au avut loc miscari tectonice intense care au dus la formarea unui lant muntos cutat. – Din orogeneza (derivat regresiv).
organizaţie, ORGANIZÁŢIE, organizatii, s.f. 1. Asociatie de oameni cu conceptii sau preocupari comune, uniti conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activitati organizate. ♢ Organizatie de baza = (iesit din uz) unitate organizatorica fundamentala a Partidului Comunist Român si a Uniunii Tineretului Comunist, care cuprindea cel putin trei membri. 2. Mod de organizare, orânduire, aranjare; rânduiala, alcatuire. – Din germ. Organisation, fr. organisation, rus. organizatiĩa.
filator, FILATÓR, -OÁRE, filatori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat în filarea fibrelor textile. – Din fr. filateur.
fierbător, FIERBĂTÓR, (1) fierbatori, s.m., (2) fierbatoare, s.n. 1. S.m. Muncitor industrial care executa operatiile de fierbere în cadrul extragerii sau prelucrarii unor materii prime. 2. S.n. (Tehn.) Aparat care serveste la fierberea unor lichide; plonjor. – Fierbe + suf. -ator.
stagiu, STÁGIU, stagii, s.n. 1. Perioada de timp în cursul careia un angajat începator lucreaza pentru a dobândi experienta în profesiunea sau în specialitatea lui, pentru a-si dovedi aptitudinile profesionale si capacitatea de munca. ♦ Vechimea în munca a unui angajat (începator). 2. (În sintagma) Stagiu militar = perioada de timp în care o persoana presteaza serviciu activ în cadrele armatei, pentru a se initia în problemele militare. 3. Perioada de timp care constituie o etapa în desfasurarea unei actiuni, a unui proces etc. – Din fr. stage. Cf. lat. s t a g i u m.
irbis, ÍRBIS s. m. pantera asemanatoare cu leopardul, din regiunile muntoase ale Asiei; leopardul zapezilor. (< germ. Irbis)
feroviar, FEROVIÁR, -Ă, feroviari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. (Despre întreprinderi, instalatii, transporturi) De cale ferata, în legatura cu calea ferata, care se face pe calea ferata. 2. S.m. si f., adj. (Muncitor, functionar, salariat) de la caile ferate. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. ferroviaire, it. ferroviario.
fecior, FECIÓR, feciori, s.m. 1. Fiu; baiat (în raport cu parintii sai). 2. Barbat tânar, neînsurat; flacau. 3. Servitor la casele boieresti; valet, camerier, lacheu. ♢ Fecior boieresc = slujbas pe mosia unui boier, care supraveghea munca la câmp; vataf, ispravnicel, logofat. [Var.: (reg.) ficiór s.m.] – Lat. •fetiolus sau din fat + suf. -ior.
febril, FEBRÍL, -Ă, febrili, -e, adj. 1. (Med.) Care se manifesta prin febra (1), cu febra. Stare febrila. 2. Fig. (Adesea adverbial) încordat, înfrigurat, agitat; intens, viu. Asteptare febrila. Munca febrila. – Din fr. fébrile, lat. febrilis.
original, ORIGINÁL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice si literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept baza pentru copii, reproduceri sau multiplicari; care a fost produs pentru prima oara într-o anumita forma. ♢ Loc. adj. si adv. În original = în forma primara, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reala, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat dupa altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artisti, scriitori, oameni de stiinta) Care creeaza ceva nou, personal, fara a folosi un model facut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Fiinta sau obiect care serveste ca model pentru o opera de arta. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobisnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.
organon, ÓRGANON s.n. (Livr.) Instrument, mijloc de munca si de cercetare stiintifica. – Din ngr. órganon.
cornişor, CORNISÓR, cornisoare, s.n. (Bot.) 1. Bradut (1). 2. Mica planta erbacee de munte, cu tulpina târâtoare, cu frunze lanceolate, fin dintate si cu spice terminale (Lycopodium annotinum). – Corn1 + suf. -isor.
ordin, ÓRDIN, ordine, s.n. 1. Dispozitie obligatorie, scrisa sau orala, data de o autoritate sau de o persoana oficiala pentru a fi executata întocmai; porunca. ♢ Expr. La ordinele cuiva = la dispozitia cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = va stau la dispozitie. ♦ (Concr.) Act care contine o dispozitie cu caracter obligatoriu. ♢ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unitati militare se adreseaza întregii unitati în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispozitie scrisa a unei autoritati militare, prin care o persoana din cadrele de rezerva ale armatei este chemata la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primeste o însarcinare oficiala; delegatie. Ordin de plata = dispozitie data de catre o banca pentru a plati o suma de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decoratie superioara medaliei. 3. Categorie sistematica în zoologie si în botanica, superioara familiei si inferioara clasei. 4. Sistem arhitectonic ale carui elemente sunt dispuse si proportionate dupa anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios si regulat. 5. Comunitate monahala întâlnita în diverse religii, care sustine o propaganda activa în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievala de cavaleri-calugari care participau la actiuni razboinice. 6. Rang, categorie (dupa importanta). ♢ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regula, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.
faţă, FÁŢĂ, fete, s.f. I. 1. Partea anterioara a capului omului si a unor animale; chip, figura. ♢ Loc. adj. Din fata = care se afla înainte. De fata = care se afla prezent; care apartine prezentului. ♢ Loc. adv. În fata = a) înainte; b) direct, fara înconjur, fara menajamente. Din fata = dinainte. De fata = în prezenta cuiva. Pe fata = direct, fara înconjur, fara menajamente; fara sa se fereasca. Fata în fata = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ♢ Loc. prep. În fata (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fata = dinaintea (cuiva sau a ceva). De fata cu... = în prezenta... Fata cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce priveste; b) pentru; c) având în vedere. ♢ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) fata = (în superstitii) a-i merge (cuiva) bine. A fi de fata = a fi prezent, a asista. A scapa cu fata curata = a scapa cu bine dintr-o situatie dificila. A face fata (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) fata (sau fata în fata) = a confrunta; a compara. A (se) da pe fata = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-si întoarce fata (de la...) = a nu mai vrea sa stie de... A privi (sau a vedea, a zari pe cineva) din fata = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu doua fete = om ipocrit, fatarnic. A-i prinde (pe cineva) la fata = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a fetei (I 1); mina, fizionomie. ♢ Expr. A schimba (sau a face) fete(-fete) = a) a-si schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jena, rusine etc.); b) a se simti foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situatii neplacute; a se tulbura, a se zapaci; c) (despre matasuri) a-si schimba reflexele, culorile. A prinde fata = a se îndrepta dupa o boala. ♦ Obraz. 2. Partea anterioara a corpului omenesc si a unor animale. Au cazut cu fata la pamânt. 3. (Pop.; determinat prin "de om" sau "pamânteana") Om. 4. Persoana, personaj. Fete simandicoase. ♢ Fata bisericeasca = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafetele plane care marginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formeaza un diedru. 2. Suprafata (în special a pamântului, a apei). ♢ Expr. La fata locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfatisare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusa vederii si mai aleasa, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ♢ Expr. A-i iesi (unei pânze, unei stofe) fata (la soare, la spalat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruita, poleita, finisata atent etc. a unui obiect. ♢ Expr. A da fata (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face sa arate frumos (un lucru). ♦ Partea finita, expusa vederii, a unei tesaturi (în opozitie cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Fata de masa = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masa (când se manânca sau ca ornament). Fata de perna (sau de plapuma) = învelitoare de pânza în care se îmbraca perna (sau plapuma). 7. Prima pagina a fiecarei file. ♦ (Înv. si pop.) Pagina. 8. Fatada. 9. (În sintagma) Fata dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientata spre soare sau spre miazazi. – Lat. pop. facia (< facies).
fântânel, FÂNTÂNÉL, fântânei, s.m. Specie de pastrav cu un colorit frumos, care traieste în apele limpezi si reci de munte (Salvelinus fontinalis). – Fântâna + suf. -el.
fântână, FÂNTẤNĂ, fântâni, s.f. 1. Constructie alcatuita dintr-o groapa cilindrica sau prismatica (cu peretii pietruiti) cu ghizduri împrejur, sapata în pamânt pâna la nivelul unui strat de apa si care serveste la alimentarea curenta cu apa în mediul rural; put. ♢ Expr. A cara apa la fântâna = a întreprinde o actiune zadarnica, a depune o munca inutila. ♦ Constructie de zid, de piatra etc. care adaposteste o sursa de apa (venita prin conducta), servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ (în parcuri, pe strazi etc.). 2. (Reg.) Izvor. [Pl. si: (rar) fântâne] – Lat. fontana.
fascinaţie, FASCINÁŢIE, fascinatii, s.f. Atractie irezistibila pe care o provoaca cineva sau ceva prin însusiri iesite din comun. [Var.: fascinatiúne s.f.] – Din fr. fascination, lat. fascinatio.
după, DÚPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstantial de loc) 1. Îndaratul..., în dosul..., înapoia... Dupa casa se afla livada. 2. Mai departe de..., dincolo de..., Dupa gradina publica s-a oprit. 3. (exprima un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridica val dupa val. ♢ Loc. adv. Unul dupa altul= pe rând, în sir, succesiv. ♢ Expr. (În formule de politete) Dupa dumneavoastra! = (vin si eu) în urma dumneavoastra! (Pop.) A da (o fata) dupa cineva = A marita (o fata) cu cineva. 4.(Cu nuanta finala, dupa verbe de miscare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l pazi, a-l îngriji etc.). Fuge dupa vânat. ♢ Expr. A se lua (sau a se tine etc.) dupa cineva (sau ceva) = a) a urmari pe cineva (sau ceva); b) a nu lasa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect dupa masa. II (Introduce un complement circumstantial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasa dupa apusul soarelui. ♢ Loc. adv. (Si substantivat) Dupa-amiaza sau dupa-prânz, dupa masa = în partea zilei care începe în jurul orei 12. Dupa-amiaza sau dupa-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul dupa-amiezii. Dupa aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urma. Dupa toate... = pe lânga toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capatul..., la sfârsitul..., o data cu împlinirea... S-a dus dupa o saptamâna. ♦ Ca rezultat al... Dupa multa munca a reusit. ♢ A nu avea (nici) dupa ce bea apa = a fi foarte sarac. ♦ (În loc. conj.) Dupa ce, introduce o propozitie circumstantiala de timp, aratând ca actiunea din propozitia subordonata se petrece înaintea actiunii din propozitia regenta. III. (Introduce un complement circumstantial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu..., la fel cu... A plecat dupa propria lui dorinta. ♢ Loc. conj. Dupa cum sau cât = asa cum, precum. ♢ Expr. Dupa cum se întâmpla = ca de obicei. A se da dupa cineva = a cauta sa fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua dupa capul cuiva (sau dupa capul sau) = a urma sfatul cuiva (sau propriul sau îndemn). Daca ar fi dupa mine = daca ar depinde de mine. A se lua dupa ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ţinând seama de..., având în vedere..., luând în consideratie... Justetea propunerii se judeca dupa rezultate. ♢ Expr. Dupa toate probabilitatile = probabil. 3. În raport cu..., pe masura..., în proportia în care... Dupa fapta si rasplata. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictura dupa natura. IV. (Introduce un complement circumstantial de scop) Pentru a gasi, a afla, a prinde, a obtine etc. Fuge dupa glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. Arata fiinta sau lucrul pe care cineva le iubeste, le doreste cu pasiune) Tremura dupa bani. 2. (Arata motivul, cauza care produce actiunea) A-i parea rau dupa ceva. VI. (Introduce un complement circumstantial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limba dupa o anumita metoda.. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arata originea, descendenta) Din partea... Var dupa mama. 2. (Dupa un substantiv verbal sau cu sens verbal, indica obiectul actiunii) Adaptare dupa o nuvela. VIII. (În loc. conj.) Dupa ce (ca)... = (leaga doua propozitii copulative, aratând adaugarea unui fapt la alt fapt) în afara de faptul ca..., pe lânga ca..., nu-i destul ca... [Var.: (înv. si reg.) dúpre prep.] – Lat. de post.
slujbă, SLÚJBĂ, slujbe, s.f. I. 1. Îndeletnicire de oarecare durata si limitata la un orar de lucru, pe care cineva o are ca angajat la o întreprindere de stat sau particulara si care este remunerata cu o anumita suma de bani; serviciu, functie, post. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) în slujba cuiva (sau a ceva) = a fi sau a se pune la dispozitia cuiva; a servi interesele cuiva sau a sustine o anumita cauza. (Înv.) A-i fi cuiva de slujba = a-i fi cuiva de folos. ♦ (Pop.) Stagiu militar. 2. (Rar) Misiune, sarcina, însarcinare. ♦ (Înv.) Serviciu facut cuiva. II. Îndeplinire solemna de catre preot a ritualurilor prevazute în canoanele bisericesti pentru anumite ocazii si sarbatori; oficiere; serviciu religios, serviciu divin. – Din sl. služĩba.
minune, MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale. ♢ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o data, pe neasteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobisnuit, extraordinar; minunatie. ♢ Cele sapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute sapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni si realizare tehnica. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamatie care exprima uimire, admiratie, neîncredere etc. fata de cele vazute sau auzite. Mare minune sa... = m-as mira sa... Minunea minunilor, formula care exprima o apreciere superlativa. (Fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire. 3. Lucru cu însusiri exceptional de frumoase, care uimeste, produce admiratie; minunatie. ♢ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoana cu calitati (fizice sau morale) exceptionale. – Lat. •mirio, -onis.
minunat, MINUNÁT, -Ă, minunati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care iese din comun (prin aspect, însusiri etc.); p. ext. care uimeste prin frumusete; încântator, splendid. ♦ Foarte bun, exceptional. 2. (În basme) Care face minuni, care este înzestrat cu însusiri supranaturale. ♦ Vrajit, fermecat. 3. Mirat, surprins. – V. minuna.
corporatism, CORPORATÍSM s.n. Doctrina social-politica si economica, aparuta dupa primul razboi mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoresti cu corporatii, organizatii profesionale din care sa faca parte atât muncitorii, cât si patronii, precum si înlocuirea parlamentului cu o reprezentanta nationala a corporatiilor. – Din fr. corporatisme.
făt, FĂT, feti, s.m. 1. Produs de conceptie din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea miscari proprii si formele caracteristice speciei si pâna când se naste; fetus. 2. (Pop. si poetic) Fecior, fiu; baiat, copil. ♢ (Pop.) Fatul meu, formula cu care un batrân se adreseaza cu afectiune, bunavointa etc. unui tânar. ♦ Fat-Frumos = erou principal din basme, înzestrat cu frumusete fizica si morala, cu bunatate, curaj si vitejie iesite din comun; p. gener. (ca nume comun) baiat, tânar sau barbat deosebit de frumos. (Pop.) Fat-logofat = copil cu însusiri (fizice) deosebite, minunate. – Lat. fetus.
făgărăşeancă, FĂGĂRĂSEÁNCĂ, fagarasence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Fagaras. ♦ Locuitoare din municipiul Fagaras. – Fagarasean + suf. -ca.
făgărăşean, FĂGĂRĂSEÁN, -Ă, fagaraseni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Fagaras. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Fagaras. – Fagaras (n. pr.) + suf. -ean.
făcău, FĂCẮU, facaie, s.n. Roata de moara cu fus vertical; p. ext. moara mica (întrebuintata pe apele de munte) având o astfel de roata. – Et. nec.
fascina, FASCINÁ, fascinez, vb. I. Tranz. 1. A atrage pe cineva în mod irezistibil cu privirea. 2. A produce cuiva o impresie deosebita prin însusiri (atragatoare) iesite din comun; a captiva. – Din fr. fasciner, lat. fascinare.
orădean, ORĂDEÁN, -Ă, oradeni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Oradea. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Oradea. – Oradea (n. pr.) + suf. -ean.
orădeancă, ORĂDEÁNCĂ, oradence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Oradea. ♦ Locuitoare din municipiul Oradea. – Oradean + suf. -ca.
otac, OTÁC, otace, s.n. (Reg.) 1. Coliba care serveste ca adapost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie. 2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [Pl. si: otacuri] – Din tc. otak "cort mare".
finisor, FINISÓR, -OÁRE, finisori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în operatiile de finisare. 2. S.n. Masina care se foloseste pentru executarea îmbracamintei de asfalt sau de beton a soselelor. – Din fr. finisseur.
iodler, IÓDLER I. s. n. fel de a cânta specific muntenilor din Tirol, printr-o vocalizare care trece fara tranzitie de la vocea normala la cea de cap; tiroleza (2). II. s. m. cel ce cânta astfel. (< germ. Jodler)
oţelar, OŢELÁR, otelari, s.m. Muncitor calificat care efectueaza într-o otelarie2 operatiile de elaborare a sarjei de otel. – Otel + suf. -ar.
orogenie, OROGENÍE s.f. 1. Orogeneza. 2. (Rar) Parte a geologiei care studiaza procesele de formare a lanturilor muntoase cutate. – Din fr. orogénie.
otnoşenie, OTNOSÉNIE, otnosenii, s.f. (Înv.) Raport, comunicat, adresa oficiala. – Din rus. otnosenie.
fistulă, FÍSTULĂ, fistule, s.f. (Med.) Canal format accidental sau în urma unei operatii, care comunica spre interior cu o glanda sau cu o cavitate naturala ori patologica si care dreneaza în afara secretiile acestora; ulceratie adânca într-un tesut al organismului. – Din fr. fistule.
fiziocraţie, FIZIOCRAŢÍE s.f. Doctrina economica din secolul al XVIII-lea care sustine ca munca agricola constituie unica sursa de bogatie. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiocratie.
flanşă, FLÁNSĂ, flanse, s.f. 1. Bordura la capatul unei piese, facând sau nu corp comun cu piesa, care constituie organul de legatura, de obicei prin suruburi, cu o alta piesa. 2. Piesa plata care serveste la îmbinarea etansa în prelungire sau de ramificatie a unor piese, conducte etc. – Din germ. Flansche.
obşteşte, OBSTÉSTE adv. (Înv.) Din punct de vedere obstesc; având în vedere interesul comun, colectiv; în general; îndeobste. – Obste + suf. -este.
obştesc, OBSTÉSC, -EÁSCĂ, obstesti, adj. Care priveste poporul, care apartine poporului; p. ext. comun, general, colectiv, public. ♢ (Înv.) Obsteasca Adunare = organ legislativ suprem în tarile românesti, Adunare Nationala; p. ext. consiliu consultativ. ♢ Expr. A-si da obstescul sfârsit = a muri. ♦ (Înv.) Unanim. – Obste + suf. -esc.
obşte, ÓBSTE, obsti, s.f. 1. (Înv. si pop.) Colectivitate, comunitate, populatie, popor; p. ext. masa mare de oameni, gloata, multime; obstime. ♢ De obste = a) loc. adj. care priveste sau intereseaza pe toti, care apartine tuturor; comun, general, public; b) loc. adv. împreuna, fara exceptie, deopotriva; c) loc. adv. în mod obisnuit, de obicei; d) loc. adv. pretutindeni, peste tot. 2. (Înv.) Spec. Comunitate a calugarilor de la o manastire; p. ext. chinovie. 3. (Înv.) Obsteasca adunare; p. ext. adunare, consiliu. 4. Forma de organizare sociala specifica orânduirii feudale, care face legatura între aceasta si orânduirile anterioare si care se caracterizeaza prin munca în comun si prin îmbinarea proprietatii private cu cea colectiva. ♦ Asociatie, întovarasire. [Var.: óbstie s.f.] – Din sl. obĩštije.
cumineca, CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. si tranz. (În practicile religiei crestine) A primi sau a da cuminecatura; a (se) împartasi, a (se) griji. ♦ Tranz. A anula, a face sa fie iertate prin cuminecatura un pacat, o greseala. [Var.: cuminicá vb. I] – Lat. •comminicare (= communicare).
fantezie, FANTEZÍE, fantezii, s.f. 1. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentari sau idei pe baza perceptiilor, a reprezentarilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsa de aceasta facultate; imaginatie; reverie. ♦ Spec. Imaginatie specifica unui creator (în arta, literatura, stiinta etc.). ♦ Produs al imaginatiei; plasmuire, nascocire. 2. Gust, înclinare, dorinta iesita din comun, ciudata (a cuiva). 3. Compozitie muzicala instrumentala de forma libera, având un caracter de improvizatie si de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasíe, fantazíe s.f.] – Din fr. fantaisie.
falanster, FALANSTÉR, falanstere, s.n. Asociatie de productie în care muncitorii traiesc în comunitate dupa sistemul lui Fourier. – Din fr. phalanstère.
faianţar, FAIANŢÁR, faiantar, s.m. Muncitor specializat în faiantare; faiantator. [Pr.: fa-ian-] – Faianta + suf. -ar.
facţiune, FACŢIÚNE, factiuni, s.f. Grup de persoane unite pe baza unor interese politice comune (si care de obicei se manifesta prin violenta); partida. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. faction, lat. factio, -onis.
factor, FÁCTOR, factori, s.m. I. 1. Element, conditie, împrejurare care determina aparitia unui proces, a unei actiuni, a unui fenomen. 2. (Mat.) Fiecare dintre termenii unei înmultiri. ♢ Factor prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un numar dat. Factor comun = numar care împarte exact oricare dintre termenii unei sume neefectuate. 3. Marime a carei valoare intra prin multiplicare într-o relatie care caracterizeaza un sistem fizico-chimic. 4. Marime caracteristica pentru un sistem tehnic, un material etc., stabilita prin raportul altor doua marimi diferite. II. Functionar al postei care duce corespondenta la destinatie; postas. [Acc. si: (II) factór] – Din fr. facteur, lat. factor.
facil, FACÍL, -Ă, facili, -e, adj. Care se face, se produce fara greutate, cu putine eforturi. Munca facila. ♦ Care pare facut, realizat cu putine eforturi, cu usurinta; p. ext. superficial, usor. Versuri facile. ♦ Care se acomodeaza usor, care este usor de multumit. Caracter facil. – Din fr. facile, lat. facilis.
viaduct, VIADÚCT, viaducte, s.n. Constructie de piatra, de beton sau de metal care sustine o cale de comunicatie terestra, traversând o vale la mare înaltime. [Pr.: vi-a-] – Din fr. viaduc, germ. Viadukt.
zonă, ZÓNĂ s.f. 1. Portiune din suprafata uscatului, a vegetatiei si climei, din adâncimea unei ape sau din sol etc. cu anumite caractere omogene. · Suprafata delimitata de teren din teritoriul unui oras, al unei comune. · (Silv.) Suprafata denumita conventional dupa o planta-tip. · Spatiu de operatii militare; portiune a spatiului aerian din jurul unui aerodrom, în care se antreneaza pilotii. · Întindere delimitata din punct de vedere administrativ si economic-financiar; sector. · (Inform.) Parte a memoriei centrale care înregistreaza un numar oarecare de cuvinte, destinate unei întrebuintari preferentiale. · (Tehn.) Denumire a unor parti din furnal. · Întindere, extensiune a ceva. · Arie, regiune a corpului. 2. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate de cercurile polare si de tropice. 3. Fiecare dintre partile cerului care corespund zonelor terestre. 4. Portiune din suprafata unei sfere între doua planuri paralele. 5. (Fiz.) Banda de frecventa în care oscilatiile au anumite caractere comune. (din fr. zone)
zoosemiotică, ZOOSEMIÓTICĂ s.f. Stiinta a semnelor de comunicare si a comportamentului animalelor. (din fr. zoosémiotique)
dârvală, DÂRVÁLĂ, dârvale, s.f. (Pop.) Munca grea si istovitoare; corvoada. ♢ Loc. adj. De dârvala = a) (despre oameni) care îndeplineste muncile fizice cele mai grele, mai neplacute; b) (despre haine, îmbracaminte) care se poarta la lucru, care poate fi rupt, murdarit; c) (despre cai) prost. ♢ Expr. A ramâne de dârvala = a ramâne pe drumuri, a nu mai avea posibilitati de trai. A face (pe cineva) de dârvala = a ocarî, a batjocori, a face de doua parale. – Et. nec.
cuvânt, CUVẤNT, cuvinte, s.n. 1. Unitate de baza a vocabularului, care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor; vorba. ♢ Cuvânt simplu = cuvânt care contine un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matca = cuvânt care se afla în fruntea unei articol de dictionar, sub care se grupeaza si se gloseaza toate variantele si expresiile, uneori si derivatele si compusele. ♢ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dictionar respectiv. ♢ Expr. A nu gasi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stari afective puternice) sa exprimi ceea ce gândesti. Cu alte cuvinte = a) exprimând acelasi lucru altfel; b) deci, prin urmare, asadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, asadar. În putine cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fara nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucisate = joc distractiv-educativ în care trebuie gasite, pe baza unor indicatii date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figura geometrica împartita în patratele, încât cuvintele citite orizontal sa aiba o litera comuna cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimata prin vorbe; spusa. ♢ Cuvânt greu = vorba hotarâtoare; (la pl.) vorbe de dojana, de ocara. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefata, introducere (la o lucrare). Purtator de cuvânt = persoana autorizata sa exprime în mod public pareri care arata punctul de vedere al forului pe care îl reprezinta. ♢ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toata) puterea cuvântului = în întelesul adevarat, pe deplin, cu desavârsire. A taia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorba. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorba, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferinta. ♢ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedinta, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva sa-si mai continue afirmatiile (într-o adunare). 4. Învatatura, îndrumare, sfat: p. ext. dispozitie, ordin. ♢ Expr. A întelege (sau a sti) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispozitie data de un superior. 5. Promisiune, fagaduiala: angajament. ♢ Expr. Om de cuvânt = om care îsi tine fagaduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajeaza cinstea cuiva. A(-si) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotarât ca va face cu orice pret ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fara a mai controla exactitatea spuselor. A-si tine cuvântul sau a se tine de cuvânt = a-si îndeplini o promisiune facuta. 6. Parere, opinie exprimata: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discutie, cearta, ciorovaiala. ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta, sfada. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, ratiune, cauza. ♢ Expr. Cu drept cuvânt = pe buna dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Stire, veste, informatie: zvon. 10. (Înv.) Întelegere, pact, acord, conventie. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de biblioteca); b) termen al unei unitati frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedeta = termen ales din titlul unei lucrari sau al unei publicatii, care foloseste la orânduirea alfabetica a lucrarii în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele si instructiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus "adunare, întrunire", conventum "întelegere".
fliş, FLIS, flisuri, s.n. (Geol.) Ansamblu de terenuri constituite din conglomerate, gresii, argila si marna, sedimentate într-o mare în timpul când fundul acesteia se gasea într-o continua ridicare spre a deveni un lant muntos. – Din fr. flysch.
floare, FLOÁRE, flori, s.f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuata si care are de obicei o corola frumoasa si variat colorata. ♢ (La sg. cu înteles colectiv) Salcâmi plini de floare. ♢ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toata stralucirea, în plina putere, frumos, zdravan. În floarea vârstei = tânar. ♢ Expr. Floare la ureche = lucru de putina importanta sau gravitate, foarte usor de rezolvat. De florile marului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice planta (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = planta erbacee cu tulpina înalta, cu floare mare, galbena, îndreptata spre soare, cultivata pentru semintele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândusa; (reg.) floare-domneasca = a) garoafa; b) garofita-de-munte; floare-de-colt sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mica planta erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase si ascutite, dispuse în jurul inflorescentei, care creste pe crestele stâncoase ale muntilor; albumeala, albumita, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = planta cu flori galbene-aurii, cultivata ca planta decorativa (Ranunculus repens); floarea-Pastelui = mica planta erbacee a carei tulpina face o singura floare, de culoare alba sau roz (Anemona nemorosa); flori-de-paie = planta originara din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusatura în forma de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formeaza la suprafata vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasa (sau de sulf) = pulbere de pucioasa, produsa prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poarta semnul grafic ce urmeaza a fi imprimat. ♦ Extremitatea latita a cuiului (care se loveste cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intra în broasca sau în lacat. III. Fig. Partea cea mai aleasa, cea mai de seama; frunte, elita, spuma, crema. ♢ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.
curtaj, CURTÁJ, curtaje, s.n. Ocupatia curtierului. ♦ Remuneratie acordata curtierului la încheierea unei tranzactii. – Din fr. courtage.
echivoc, ECHIVÓC, -Ă, echivoci, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu doua întelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine, situatie ambigua. 2. S.n. Masura a efectului perturbatiilor asupra comunicatiilor prin canale, exprimând cantitatea de informatie care ramâne netransmisa din cauza perturbatiilor. – Din fr. équivoque, lat. aequivocus.
disciplinar, DISCIPLINÁR, -Ă, disciplinari, -e, adj. (Adesea adverbial) Conform cu disciplina, privitor la disciplina, urmarind disciplina sau disciplinarea. ♢ Pedeapsa (sau sanctiune) disciplinara = sanctiune care se aplica unei persoane pentru încalcarea regulilor de disciplina a muncii din institutia sau organizatia în care activeaza. Pe cale disciplinara = prin pedeapsa disciplinara. – Din fr. disciplinaire.
drob, DROB2, drobi, s.m. 1. Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, cu flori galbene si cu fructele pastai turtite (Sarothamnus scoparius). 2. Nume dat mai multor arbusti din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, flori albe, galbene sau rosietice si fructe pastai (Cytisus). ♢ Drob-de-munte = mic arbust cu ramuri lungi si subtiri acoperite cu peri aspri, cu frunze paroase pe partea inferioara si cu flori galbene (Cytisus hirsutus). 3. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina dreapta, cu frunze acoperite de peri si cu flori mici, galbene-aurii (Neslia paniculata). – Din rus., ucr. drok (confundat cu drob1).
erou, ERÓU, eroi, s.m. 1. Persoana care se distinge prin vitejie si prin curaj exceptional în razboaie, prin abnegatie deosebita în alte împrejurari grele ori în munca. ♢ Erou al Muncii (Socialiste) = cea mai înalta distinctie în Republica Socialista România; persoana care a primit aceasta distinctie. ♦ Ostas cazut pe câmpul de lupta. 2. Personaj principal al unei opere literare. ♦ Personaj principal al unei întâmplari; persoana care, într-o anumita împrejurare, atrage atentia asupra sa. 3. (În mitologia greco-romana) Semizeu, persoana nascuta dintr-o zeitate si o fiinta pamânteana, înzestrata cu puteri supraomenesti sau care a devenit celebra prin faptele sale deosebite. – Din fr. héros, lat. heros.
tendinţă, TENDÍNŢĂ, tendinte, s.f. 1. Dispozitie fireasca pentru ceva, înclinare, nazuinta; pornire, actiune constienta spre un scop determinat. ♦ Orientare comuna a unei categorii de persoane; directie. ♦ Evolutie a cuiva într-un anumit sens. 2. Forta care face ca un corp sa se miste într-o anumita directie; directia pe care o are un corp în miscare. – Din fr. tendance.
tarla, TARLÁ, tarlale, s.f. 1. Suprafata de teren marginita de patru drumuri care se întretaie (facând parte din teritoriul unei comune sau al unei gospodarii agricole mari); cultura de pe o astfel de portiune. 2. (Rar) Drum îngust care desparte semanaturile; hotar. – Tc. tarla.
fluierător, FLUIERĂTÓR, -OÁRE, fluieratori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care fluiera. 2. S.f. Fluier (2). 3. S.f. Planta erbacee cu flori galbene-verzui si cu fructe bace rosii (Tamus communis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ator.
furnalist, FURNALÍST, furnalisti, s.m Muncitor care lucreaza la furnal (1). – Din fr. foumaliste.
fus, FUS1, (I) fuse, (II) fusuri, s.n. I. 1. Unealta de tors care serveste la rasucirea firului si pe care se înfasoara firul pe masura ce este tors, având forma unui betisor lung si subtire, îngrosat la mijloc, cu capatul de sus ascutit si cel de jos rotunjit si întepenit într-o rotita. ♢ Loc. adj. În fus = în forma de fus1 (I 1); fusiform. 2. Organ al masinilor de tors, cu ajutorul caruia se rasuceste si pe care se înfasoara firul. II. 1. Nume dat unor parti ale masinilor de tesut, de depanat etc. care seamana la forma cu fusul1 (I 1). 2. Nume dat unor parti de masini, de instalatii etc. care îndeplinesc functia de arbore sau de osie. ♦ Portiune cilindrica, conica sau sferica a unui arbore, a unui ax sau a unei osii, care se sprijina si se roteste într-un palier. 3. Trunchiul unui copac de la baza pâna la vârf, fara crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectura, cuprinsa între baza si capitel. 5. Corpul drept al ancorei, fara brate si fara inel. 6. (În sintagmele) Fus sferic = portiune din suprafata unei sfere cuprinsa între doua cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = fiecare dintre cele 24 de portiuni în care este împartita suprafata pamântului prin meridiane, distantate la 15° unul de altul, sau prin alte linii de demarcatie conventionale, urmând de aproape aceste meridiane. – Lat. fusus (cu unele sensuri dupa fr. fuseau).
osebit, OSEBÍT, -Ă, osebiti, -te, adj. (Înv. si pop.) 1. Deosebit, diferit. ♢ Loc. prep. Osebit de... = în afara de..., pe lânga. 2. Care iese din comun; ales, remarcabil; p. ext. foarte mare. – V. osebi.
osteneală, OSTENEÁLĂ, osteneli, s.f. (Înv. si pop.) 1. Starea celui ostenit; oboseala; istovire, extenuare. ♢ Expr. (A fi) rupt (sau frânt) de osteneala = (a fi) peste masura de obosit, de istovit. 2. Munca grea, obositoare, extenuanta; efort, truda, stradanie. ♢ Expr. A-si da (toata) osteneala = a depune toate eforturile, a-si da toata silinta, a se stradui. – Osteni + suf. -eala.
ostenitor, OSTENITÓR, -OÁRE, ostenitori, -oare, adj. (Înv. si pop.) 1. Obositor, istovitor; p. ext. greu, dificil. 2. (Adesea substantivat) Care munceste din greu, care se straduieste; muncitor, truditor. – Osteni + suf. -tor.
funicularist, FUNICULARÍST, -Ă, funicularisti, -ste, s.m. si f. Muncitor care asigura functionarea funicularului. – Funicular + suf. -ist.
ort, ORT2, orturi, s.n. (Reg.) Locul de munca al minerilor într-o mina; abataj. – Din germ. Ort.
ortac, ORTÁC, ortaci, s.m. (Reg.) Tovaras (de drum, de munca etc.); camarad; p. ext. prieten. ♦ (Glumet) Iubit, dragut. ♦ Asociat, partas. – Din scr. ortak.
yeoman, YÉOMAN s.m. 1. Servitor la o curte regala sau senioriala. 2. Subordonat, ajutor. 3. Om liber dintr-o comunitate; (spec.) fermier liber, mic proprietar rural în Anglia. 4. Membru al unui corp de garda englez. 5. (Mar.) Ofiter însarcinat cu îndatoririle clericale. [Pr. iắu-men] (din engl., fr. yeoman)
yeti, YÉTI s.m. Animal sau om ipotetic primitiv, de pe versantul sudic al muntilor Himalaia, "omul zapezilor", "omul padurii". (din fr. yéti)
zălăuan, ZĂLĂUÁN, -Ă, zalauáni, -e, s.m., s.f., adj. 1. S.m., f. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Zalau. 2. Adj., s.m., f. (Locuitor sau locuitoare) din municipiul Zalau. [sil. -la-uan] (din Zalau (n.pr.) + suf. -an)
zălăuancă, ZĂLĂUÁNCĂ, zalauánce, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Zalau. ♦ Locuitoare din municipiul Zalau. [sil. -la-uan-, g.-d. art. zalauáncei] (din zalauan + suf. -ca)
zimuncă, ZI-MÚNCĂ s.f., (v. zi (1)) art. zíua-múnca, g.-d. art. zílei-múnca; pl. zíle-múnca
transhumanţă, TRANSHUMÁNŢĂ, transhumante, s.f. Migratie periodica a pastorilor si a turmelor (de oi), primavara de la ses la munte sau de la sud spre nord si toamna de la munte la ses sau de la nord spre sud, în vederea asigurarii hranei pentru animale. – Din fr. transhumance.
la, LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstantiale de loc sau atribute care arata locul) 1. (Complementul indica directia sau tinta unei miscari, a unei actiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indica limita în spatiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indica distanta) Cade la doi metri de casa. 4. (Complementul indica locul, pozitia unde are loc o actiune, o stare) Locuieste la munte. ♦ (Atributul indica pozitia) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstantial de timp) 1. (Complementul indica perioada, momentul, ocazia în prezent, tercut sau viitor) Plecam la începutul primaverii. ♢ Expr. La multi ani ! = (ca urare facuta cuiva, de obicei cu prilejul aniversarii zilei de nastere) îti doresc sa traiesti înca multi ani ! 2. (Complementul indica periodicitatea) Festivalul are loc o data la doi ani. III. (Introduce un complement circumstantial de scop) S-a dus la vânatoare. ♢ Loc. adv. (Pop. si fam.) La ce ? = în ce scop ? ce rost are ? IV. (Introduce un complement circumstantial de cauza) Tresarea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstantial de mod) Caii alearga la galop. ♢ Expr. La pret (sau la pretul) de... = cu pretul, contra pretului; în schimbul pretului... ♦ (Complementul indica masura) Matasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstantial instrumental) Cânta la pian. VII. (Introduce un complement circumstantial de relatie) Este rau la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu raspunzi la întrebari. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprima o cantitate mare) Bea la apa. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepozitii compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstantial de loc care indica punctul de plecare al unei actiuni în spatiu) Coboara de la munte. 2. (Introduce un complement circumstantial de timp care indica punctul de plecare al unei actiuni în timp) Doarme de la prânz. ♢ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, dupa un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod; în loc. adj.) De la sine = fara ajutorul sau interventia nimanui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea ? 5. (Introduce un atribut care indica locul existentei, provenienta sau apartenenta) Flori de la munte. Degetele de la mâna. 6. (Introduce un atribut care indica timpul) Sedinta de la ora 12. II. Pe la. (Da o nuanta de aproximatie) 1. (Introduce un complement circumstantial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstantial de timp) Pleaca pe la amiaza. III. Pâna la. 1. (Introduce un complement circumstantial de timp) Asteapta pâna la vara. 2. (Introduce un complement circumstantial de loc) Îl conduce pâna la usa. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod) Îi chinuieste pâna la exasperare. ♢ Expr. Pâna la unul = absolut toti. – Lat. illac.
concert, CONCÉRT, concerte, s.n. 1. Executare în public a unor opere muzicale. ♦ Piesa muzicala ampla scrisa pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestra, care se distinge prin complexitatea facturii si prin caracterul ei virtuos-tehnic. ♢ Concert pentru orchestra = lucrare orchestrala de virtuozitate. 2. (Rar) Întelegere, unire, acord între mai multe state sau persoane în vederea unui scop comun. – Din fr. concert, it. concerto.
concerta, CONCERTÁ, concertez, vb. I. Intranz. 1. A da un concert (1). 2. (Mai ales despre sefi de state, diplomati etc.) A se consulta, a schimba puncte de vedere pentru a cadea de acord asupra unui proiect comun, pentru a lua o atitudine, o masura (politica) comuna. – Din it. concertare.
coresponda, CORESPONDÁ, corespondez, vb. I. Intranz. A comunica cu cineva prin scrisori, a fi în corespondenta cu cineva. [Var.: (înv.) corespundá vb. I] – Cf. germ. k o r r e s p o n d i e r e n, fr. c o r r e s p o n d r e.
corespunde, CORESPÚNDE, corespund, vb. III. Intranz. 1. A fi conform cu ceva, a se potrivi, a raspunde la asteptari, la dorinte sau la sperante. 2. A fi în legatura, a comunica cu ceva; a fi situat pe acelasi plan cu ceva, a se afla în dreptul altui obiect. [Part. corespuns] – Din fr. correspondre.
corhănit, CORHĂNÍT s.n. Transport al bustenilor de la locul unde au fost fasonati pâna la o cale de comunicatie, prin târâre si rostogolire, cu ajutorul tapinei sau cu alte mijloace. – Et. nec.
federat, FEDERÁT, federati, s.m. (Mai ales la pl.). 1. Persoana care facea parte din populatiile asezate la granitele Imperiului Roman si care se angaja sa apere aceste granite în schimbul unor avantaje. 2. Membru al garzii nationale în timpul Comunei din Paris. – Din lat. foederatus, fr. fédéré.
federaţie, FEDERÁŢIE, federatii, s.f. 1. Uniune a mai multor state autonome (care îsi pastreaza propria organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central si cu organe de stat comune. 2. Uniune formata din mai multe organizatii care urmaresc scopuri comune. 3. Organ care îndrumeaza si controleaza activitatea dintr-o anumita ramura sportiva. – Din fr. fédération.
laborios, LABORIÓS, -OÁSĂ, laboriosi, -oase, adj. 1. (Despre manifestarile, creatiile etc. oamenilor) Care cere multa munca, care necesita încordare, efort si osteneala. Cercetari laborioase. 2. (Despre oameni) Care lucreaza (si produce) mult; sârguincios. [Pr.: -ri-os] – Din fr. laborieux, lat. laboriosus.
laminator, LAMINATÓR, -OÁRE, laminatori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat care lucreaza la operatia de laminare; laminorist. – Lamina + suf. -tor.
lucru, LÚCRU, lucruri, s.n. I. Tot ceea ce exista (în afara de fiinte) si care este conceput ca o unitate de sine statatoare; obiect. ♢ Lucru în sine = notiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectiva, existenta independent de cunoasterea noastra, care, desi perceputa sub forma de reprezentare, nu poate fi cunoscuta în esenta ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemiscator) = lucru care, în mod natural sau prin vointa omului, nu poate fi stramutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau miscator) = lucru care poate fi stramutat dintr-un loc într-altul. ♢ Expr. Lucru rau (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoana) de care suntem nemultumiti sau care nu e buna de nimic. ♦ Bun care apartine unei persoane sau unei colectivitati; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizica sau intelectuala) întreprinsa pentru realizarea unui scop; munca, treaba; actiune, fapta. ♢ Front de lucru = portiune dintr-o constructie la care lucreaza concomitent mai multe formatii de lucru, echipate cu materialele si utilajele necesare. ♢ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucreaza. Zile de lucru; b) cu care se lucreaza, folosit la treaba. Haine de lucru; c) întrebuintat la lucru, folosit într-o activitate. Metoda de lucru. ♢ Expr. A avea de lucru = a) a avea treaba, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupatie, a fi în slujba; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultati (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu gasi ce sau unde sa munceasca; b) se spune când cineva nu-si vede de treaba sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) sa munceasca. A-si face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-si pierde vremea cu o treaba lipsita de importanta sau cu o persoana care creeaza dificultati; a parea ca lucreaza; b) a-si crea singur încurcaturi. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) banda = organizare a productiei în care obiectele de realizat se deplaseaza (continuu sau cu intermitenta) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lant = mod de organizare a productiei în care obiectul care se lucreaza se deplaseaza ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligatie pe care o aveau în evul mediu taranii dependenti din tarile române si care consta în prestatii de munca în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltata de o forta care actioneaza asupra unui corp, egala cu produsul dintre componenta fortei care actioneaza asupra corpului în directia deplasarii punctului ei de aplicatie si marimea acestei deplasari. 2. Ceea ce se efectueaza, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problema. 2. Situatie, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ♢ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanta, ceva fara însemnatate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensiva) S-a necajit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi da valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).
ciocolatier, CIOCOLATIÉR, ciocolatieri, s.m. Muncitor într-o fabrica de ciocolata. [Pr.: -ti-er] – Dupa fr. chocolatier.
circ, CIRC, circuri, s.n. 1. Gen de spectacol care cuprinde numere de gimnastica de acrobatie, prezentare de animale dresate, momente comice bufe etc.; ansamblu artistic care organizeaza astfel de spectacole. 2. Constructie de forma rotunda, cu locurile pentru spectatori asezate în amfiteatru si având la mijloc o arena circulara, unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incinta neacoperita, în forma de amfiteatru, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulara (cu aspect de amfiteatru) formata prin actiunea de eroziune a unui ghetar, de obicei în regiunile muntoase înalte; caldare. Circ lunar = crater lunar. – Din fr. cirque, lat. circus.
circulaţie, CIRCULÁŢIE, circulatii, s.f. Faptul de a circula. 1. Miscare, deplasare, de obicei pe o cale de comunicatie. ♦ Spec. Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2. Miscare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de marfuri (prin intermediul banilor), transformare a marfurilor în bani si a banilor în marfuri. ♢ Loc. adj. De mare circulatie = foarte raspândit. ♢ Expr. A fi în circulatie = a fi întrebuintat, a avea valoare. A pune (sau a introduce, a da) în circulatie = a face sa intre în uz, sa se raspândeasca, sa functioneze. (Fam.) A scoate (pe cineva) din circulatie = a obosi peste masura (pe cineva), a extenua. – Din fr. circulation, lat. circulatio, -onis.
transmite, TRANSMÍTE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A trimite sau a comunica ceva prin intermediul unei persoane, al unei scrisori etc. ♦ A aduce la cunostinta cuiva un lucru, un fapt; a comunica cuiva ceva. ♦ A comunica ceva cu ajutorul unui post emitator de radio, de televiziune, de telegraf; a emite. 2. A face sa ajunga la altul, a trece din om în om. 3. (Jur.) A trece un bun, un drept etc. de la o persoana la alta. 4. A realiza o deplasare de energie, de radiatii, de unde etc. ♦ Refl. (Despre energie, radiatii, unde etc.) a trece dintr-un loc în altul; a se propaga. 5. A comunica o miscare de la o masina la alta sau de la un organ al unei masini la altul. [Perf. s. transmisei, part. transmis] – Din fr. transmettre, lat. transmittere.
luminos, LUMINÓS, -OÁSĂ, luminosi, -oase, adj., s.f. I. Adj. 1. Care raspândeste lumina; stralucitor. 2. În care patrunde multa lumina; plin de lumina; luminat2. 3. Fig. Fericit, senin. 4. Fig. Care calauzeste, îndrumeaza; demn de urmat. 5. Fig. Clar, limpede; patrunzator. II. S.f. Planta erbacee din familia ranunculaceelor, cu tulpina dreapta si cu flori albe, care creste la maginea padurilor din regiunile de munte si de deal (Clematis recta). – Lat. luminosus.
tarniţă, TÁRNIŢĂ, tarnite, s.f. 1. Sa (taraneasca) de lemn sau (rar) de piele, folosità la calarit sau la transportul unor poveri. 2. Culme, coama de munte sau de deal în forma de sa. 3. (Reg.) Drum de munte, batut de oi sau de vite. – Ucr. tarnića.
intramundan, INTRAMUNDÁN, -Ă adj. care apartine lumii materiale. (< germ. intramundan)
intramontan, INTRAMONTÁN, -Ă adj. între culmile muntilor. o depresiune ~a = regiune joasa înconjurata de munti. (< germ. intramontan)
exterioriza, EXTERIORIZÁ, exteriorizez, vb. I. Tranz. si refl. A comunica, a exprima, a manifesta gânduri sau sentimente prin cuvinte, gesturi etc. [Pr.: -ri-o-] – Fr. extérioriser.
intracarpatic, INTRACARPÁTIC, -Ă adj. în interiorul arcului muntilor Carpati. (< intra- + carpatic)
lesnicios, LESNICIÓS, -OÁSĂ, lesniciosi, -oase, adj. Care este usor de facut sau de urmat; care înlesneste efectuarea unei munci, a unei actiuni etc. – Lesne + suf. -icios.
leptospiroză, LEPTOSPIRÓZĂ, leptospiroze, s.f. Boala infectioasa, comuna animalelor si omului, provocata de leptospira si care se manifesta prin febra, icter etc. – Din fr. leptospirose.
leneş, LÉNES, -Ă, lenesi, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Om) caruia îi lipseste dorinta, placerea de a munci, de a fi activ, caruia îi e lene; (om) trândav. 2. Adj. Care tradeaza, exprima lene. Gesturi lenese. ♦ Care este domol, încet. Mersul lenes al melcului. 3. S.m. (La pl.) Familie de animale mamifere din America de Sud, cu corp robust, cu membre prevazute cu gheare puternice si arcuite, care se misca încet si stau zile întregi agatate pe aceeasi creanga (Bradypodidac); (si la sg.) animal din aceasta familie. – Lene + suf. -es. (2) Calc dupa fr. paresseux, germ. Faultier.
lemnar, LEMNÁR, (1) lemnari, s.m. (2, 3) lemnare, s.n. 1. S.m. Muncitor, meserias care se ocupa cu prelucrarea lemnului; dulgher, tâmplar, bardas. 2. S.n. Butuc pe care se asaza lemnele pentru a fi despicate. 3. S.n. Dalta cu care se scobeste în lernn. – Lemn + suf. -ar.
lavină, LAVÍNĂ, lavine, s.f. Masa mare de zapada care se desprinde din munti si se prabuseste la vale; avalansa. – Din it. lavina, germ. Lawine.
lavabou, LAVABÓU, lavabouri, s.n. Încapere în camine, internate etc., utilata cu chiuvete si cu alte instalatii sanitare, servind ca spalator comun. ♦ Lavoar; chiuveta. – Din fr. lavabo.
muştiuc, MUSTIÚC, mustiucuri, s.n. 1. Piesa detasabila (de ebonita, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se sufla. 2. Capatul metalic cu care se termina un furtun si care serveste la concentrarea si dirijarea jetului de lichid. 3. Piesa de metal sau de lemn captusita cu tabla si montata la capatul de presare al preselor folosite la fasonarea caramizilor, a tiglelor etc. – Din germ. Mundstück.
lockout, LOCK-OUT subst. Închidere a unei întreprinderi si concedierea în masa a muncitorilor pe timp limitat pentru a-i forta pe muncitori sa accepte anumite conditii (renuntarea la greva, renuntarea la pretentia de marire a salariilor sau acceptarea reducerii lor, limitarea drepturilor sindicale etc.). [Pr.: lóc-aŭt] – Cuv. engl.
muscel, MUSCÉL, muscele, s.n. Culme deluroasa prelungita, putin înalta si cu povârnisuri domoale, care face tranzitia între regiunea de munte si cea de deal, fiind de obicei acoperita cu pasuni, fânete si livezi cu pomi fructiferi. [Var.: muscél s.n.] – Et. nec.
legătură, LEGĂTÚRĂ, legaturi, s.f. I. 1. Legare; mod de a uni doua corpuri, prin care se limiteaza mobilitatea lor relativa si care permite de obicei transmiterea unor miscari de la unul la celalalt; jonctiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeala cu firele de batatura. ♦ Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile etc. ♦ Unire a unor particule care constituie o molecula, un atom, un nucleu etc. ♢ Forta de legatura = forta care uneste între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legatura = energie eliberata la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriana, telegrafica etc.). 3. Piesa, dispozitiv, obiect (flexibil) care uneste sau fixeaza doua sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravata. ♦ Fasa, bandaj. 5. Scoartele si cotorul în care se afla legata o carte. 6. Obiecte legate împreuna (într-o pânza sau cu o sfoara, o curea etc.) spre a se pastra sau a se transporta mai usor; sarcina, boccea; manunchi. II. Fig. 1. Relatie între fenomene, persoane, colectivitati etc. 2. Relatie de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relatie, cunostinta printre oamenii de seama sau influenti. 3. Contact stabilit si mentinut între diferite persoane, institutii, state etc. ♢ Agent de legatura = agent care tine un contact permanent între doua unitati militare, între doua grupuri de comanda etc. Om de legatura = om care asigura contactul permanent între doua institutii, doua întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, întelegere, conventie. 5. Concordanta între partile unei expuneri, ale unei argumentari. 6. (În loc. prep.) În legatura cu... = referitor la... – Lat. ligatura.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura, servind la perceperea gustului, la mestecarea si la înghitirea alimentelor, la om fiind si organul principal de vorbire. ♢ Expr. A-si înghiti limba = a) a mânca cu pofta; b) a se abtine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tacut. A alerga (sau a umbla) dupa ceva (sau dupa cineva) cu limba scoasa = a cauta cu orice pret sa obtina sau sa gaseasca ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i iesi) limba de-un cot = a) a-si pierde respiratia, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limba de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limba lunga sau a fi lung de limba (sau limba lunga) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncarime de (sau vierme la) limba = a fi limbut, a nu pastra o taina. A fi slobod la limba (sau limba sloboda) = a spune multe cu sinceritate si fara prudenta, a spune si ce nu trebuie. A-si scurta limba = a vorbi mai putin. A scurta (sau a taia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva sa vorbeasca. A prinde (la) limba = a capata curaj, a începe sa vorbeasca. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngrosa cuiva) limba sau a nu avea limba (de grait) = a nu avea curajul sa vorbeasca. A-si pune frâu la limba sau a-si tine (sau baga) limba (în gura) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tacea. (A avea) limba ascutita (sau rea, de sarpe) = (a fi) rautacios, malitios în tot ce spune. A întepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limba = a descoase pe cineva, a cauta sa afle tainele cuiva. A fi cu doua limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fatarnic, prefacut. A-si musca limba = a regreta ca a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limba = a nu-si putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunitati umane, istoric constituita, caracterizat prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie. ♢ Limba comuna = a) stadiu în evolutia unei limbi, anterior diferentierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace si procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente. Limba surdomutilor. 4. (Înv. si reg.) Vorba, cuvânt; grai, glas. ♢ Expr. Cu limba de moarte = ca ultima dorinta (exprimata pe patul mortii). A lega pe cineva cu limba de moarte = a obliga pe cineva (prin juramânt) sa-ti îndeplineasca o ultima dorinta, exprimata înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situatiei armatei inamice. 6. (Înv. si arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba; popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1. Bara mobila de metal, agatata în interiorul clopotului, care, prin miscare, loveste peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele, de pânza etc. lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde aceasta se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, a unui briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscarita; limba-boului = planta erbacee acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) feriga mica cu rizom scurt si târâtor, de obicei cu o singura frunza penata compusa (Botrychium lunaria); b) planta erbacee cu flori de culoare albastruie-liliachie, care creste în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluselului) = planta erbacee acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arariel (Borago officinalis); limba-oii – a) planta erbacee cu frunze dintate si spinoase, cu flori purpurii, care creste prin locuri umede si mlastinoase (Cirsium canum); b) mica planta erbacee cu frunzele dispuse în rozeta si cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-pestelui = planta erbacee cu frunzele verzi-albastrui si cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasa si flori rosii, albe sau galbene; limba-sarpelui = feriga mica cu rizomul lung, cu o singura frunza, de forma ovala, raspândita prin locurile umede, prin tufisuri si paduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = planta erbacee cu tulpina dreapta, cu frunze lanceolate si cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limba-de-mare = peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
lostriţă, LÓSTRIŢĂ, lostrite, s.f. Peste rapitor, asemanator cu pastravul, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare si cu dintii puternici, care traieste în râurile de munte (Hucho hucho). – Cf. ucr., rus. l o s o s ' "somon".
lot, LOT, loturi, s.n. 1. Fiecare dintre portiunile în care a fost împartit un teren sau o padure; parcela. 2. Grup de obiecte sau de fiinte cu trasaturi comune. ♦ Grup de sportivi selectionati în vederea formarii unei echipe. ♦ Grup de produse identice sau asemanatoare fabricate simultan sau succesiv; grup de produse identice sau asemanatoare expediate în acelasi timp sau sosite în acelasi timp. 3. (Înv.) Loz; câstig obtinut de un loz. – Din fr. lot.
lucra, LUCRÁ, lucrez, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A efectua, a presta o munca, a face un lucru; a munci. ♢ Expr. (Trans.) A nu avea ce lucra = a face un lucru care putea fi sau trebuia evitat, a nu-si vedea de treaba. 2. Intranz. A fi în miscare, în actiune; a dezvolta o activitate într-o directie oarecare; a functiona. 3. Intranz. A actiona în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva, a fi eficient. 4. Tranz. A da unui material brut alta forma, facând din el un obiect oarecare; a prelucra un material; a realiza, a executa. ♦ A cladi, a construi. ♦ A face, a confectiona; a fabrica. ♦ A coase, a broda; a împleti. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A unelti împotriva cuiva. [Prez. ind. si: (reg.) lúcru] – Lat. lucubrare.
lucrare, LUCRÁRE, lucrari, s.f. 1. Actiunea de a lucra si rezultatul ei; munca, activitate. ♢ Expr. A pune în lucrare = a începe executarea, a pune în practica. ♦ (Înv.) Munca, activitate, efort pentru a realiza ceva. ♦ (Concr.) Lucru realizat printr-o munca fizica sau intelectuala. ♦ Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere, opera artistica sau stiintifica. ♦ Spec. Operatie sau ansamblu de operatii efectuate cu ajutorul masinilor, utilajelor etc., precum si materialele si manopera respectiva, în vederea realizarii, repararii, transformarii etc.; sistem tehnic realizat printr-o astfel de operatie. ♢ Lucrarea solului = ansamblul lucrarilor de arat, grapat etc. executate în vederea crearii unor conditii optime de încoltire si de crestere a plantelor. Lucrarea pamântului = agricultura. 2. Înfaptuire, realizare. 3. Fig. (Rar) Lucratura (2). – V. lucra.
lucrător, LUCRĂTÓR, -OÁRE, lucratori, -oare, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care lucreaza, care munceste. 2. (Despre zile) În care se lucreaza, de lucru. 3. (Înv.; despre plantatiile de vie) Care da rod. ♦ (Despre mine) Care poate fi exploatat, care este în activitate. II. S.m. si f. Persoana care munceste producând bunuri materiale; p. gener. orice om care munceste (într-un anumit domeniu). – Lucra + suf. -ator.
luddism, LUDDÍSM s.n. Miscare spontana de protest a muncitorilor englezi din a doua jumatate a sec. XVIII si din prima jumatate a sec. XIX, care s-a manifestat prin distrugerea masinilor. – Din fr. luddisme.
lugojean, LUGOJEÁN, -Ă, lugojeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Lugoj. 2. S.m. si f., adj. (Locuitor) din municipiul Lugoj. 3. S.f. art. Numele unui dans popular banatean; melodie dupa care se executa acest dans. – Lugoj (n. pr.) + suf. -ean.
lugojeancă, LUGOJEÁNCĂ, lugojence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Lugoj. ♦ Locuitoare din municipiul Lugoj. – Lugojean + suf. -ca.
lumânărie, LUMÂNĂRÍE, lumânarii, s.f. Local în care se fabrica sau se vând lumânari; lumânararie, mungerie. – Lumânare + suf. -ie.
intersecţie, INTERSÉCŢIE s. f. 1. încrucisare de drumuri publice; întretaiere. 2. (mat.) multimea punctelor comune a doua linii, suprafete, corpuri etc. ♢ operatie care asociaza la doua sau mai multe multimi date multimea elementelor comune tuturor multimilor date. (< fr. intersection, lat. intersectio)
confederaţie, CONFEDERÁŢIE, confederatii, s.f. 1. Uniune de state independente sau de unitati teritoriale autonome, înfiintata pe baza unui acord international, prin care se determina conditiile de asociere a statelor si de functionare a acestora. 2. Denumire data unor asociatii de organizatii care au teluri social-politice fundamentale comune sau apropiate. [Var.: confederatiúne s.f.] – Din fr. confédération, lat. confederatio, -onis.
interprofesional, INTERPROFESIONÁL, -Ă adj. comun mai multor profesiuni. ♢ bazat pe transferul de tehnici si metode între doua sau mai multe profesiuni. (< fr. interprofessionnel)
cislă, CÍSLĂ, cisle, s.f. (În orânduirea feudala) 1. Cota-parte de bir care revenea unei persoane sau unei comunitati dintr-o suma platita cin comun; repartizare a darilor fixata de obstea satului, proportional cu averea fiecaruia. 2. Întrunire, sfat (satesc), adunat de obicei pentru stabilirea cislei (1). – Din sl. čislo "numar".
ciudat, CIUDÁT, -Ă, ciudati, -te, adj. Care iese din comun, care socheaza (prin aspect, manifestari, evolutie etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat "minunat".
ciur, CIUR, ciururi, s.n. 1. Unealta de cernut materiale pulverulente sau granulare, facuta dintr-o retea deasa de sârma sau dintr-o bucata de tabla ori de piele perforata, fixata pe o rama. V. sita. ♢ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. A trece (sau a da, a cerne) prin ciur si prin dârmon = a) a cerceta, a examina în amanunt, cu atentie; b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scotându-i la iveala cât mai multe defecte); c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercari, experiente, a capata multa experienta. A cara (sau a duce) apa cu ciurul = a face o munca zadarnica, a lucra fara spor; a nu face nici o treaba. ♦ Cantitate de material câta încape într-un ciur (1). ♦ Unealta speciala pentru sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, formata dintr-o rama mare de lemn pe care este întinsa o retea de sârma, o tabla perforata etc. 2. Rama în forma de cerc pe care se întinde materialul ce se brodeaza. 3. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului animalelor rumegatoare. – Lat. cibrum (= cribum).
clacă, CLÁCĂ, claci, s.f. 1. Forma caracteristica a rentei feudale, constând din munca gratuita pe care taranul, fara pamânt, era obligat sa o presteze în folosul stapânului de mosie. ♢ Expr. Lucru de claca = lucru facut fara tragere de inima, de mântuiala, prost. 2. Munca colectiva benevola prestata de tarani pentru a se ajuta unii pe altii si care adesea este însotita ori urmata de o mica petrecere, de glume, povestiri etc. ♢ Expr. Vorba de claca = vorba inutila sau neserioasa; flecareala. – Din bg. tlaka.
clan, CLAN, clanuri, s.n. 1. Comunitate gentilica caracteristica comunei primitive, formata din oameni legati prin relatii de rudenie si de limba. 2. (Peior.) Clica. – Din fr. clan.
comuniune, COMUNIÚNE, comuniuni, s.f. 1. Legatura puternica, unire strânsa. 2. (Bis.) Împartasanie, euharistie. [Pr.: -ni-u-] – Din fr. communion, lat. communio, -onis.
cor, COR1, coruri, s.n. 1. Grup de cântareti care executa împreuna o compozitie muzicala. ♢ Loc. adv. În cor = (toti) deodata, în acelasi timp, împreuna. ♢ Expr. A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii, a se solidariza cu altii (în scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata sa fie cântata de mai multe persoane; executarea unei astfel de compozitii. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfasurarea actiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimica sau dans, opinia publica; p.ext. versurile cântate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. C h o r.
eres, ERÉS, eresuri, s.n. Credinta în forte miraculoase, supranaturale; conceptie falsa (transformata în deprindere); prejudecata, superstitie, eroare. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la conceptiile comune (ale unei societati); p. ext. ratacire, pacat. – Din sl. eresĩ.
rabin, RÁBIN, rabini, s.m. Conducator religios al unei comunitati mozaice. [Acc. si: rabín] – Din pol. rabin, germ. Rabbiner. Cf. fr. r a b b i.
lichidatorism, LICHIDATORÍSM s.n. Curent oportunist de dreapta în sânul unor partide muncitoresti, care preconiza lichidarea partidului revolutionar ilegal si crearea unui partid oportunist legal. – Lichidator + suf. -ism (dupa rus. likvidatorstvo).
limbaj, LIMBÁJ, limbaje, s.n. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele; limba, grai. 2. Limba unei comunitati umane istoriceste constituita. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gândurilor în cadrul limbii comune sau nationale. ♢ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretentios; limba obisnuita; b) mijloc, baza de întelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere si simboluri folosit în programare. [Pl. si: limbajuri] – Limba + suf. -aj (dupa fr. langage).
limfocit, LIMFOCÍT, limfocite, s.n. Leucocita cu nucleul foarte voluminos, care se gaseste în limfa si în sânge si are un rol important în procesul de imunitate. [Var.: limfocíta s.f.] – Din fr. lymphocyte.
linotipist, LINOTIPÍST, -Ă, linotipisti, -ste, s.m. si f. Muncitor tipograf care lucreaza la linotip. – Din fr. linotypiste.
muncă, MÚNCĂ, munci, s.f. 1. Activitate constienta (specifica omului) îndreptata spre un anumit scop, în procesul careia omul efectueaza, reglementeaza si controleaza prin actiunea sa schimbul de materii dintre el si natura pentru satisfacerea trebuintelor sale. ♦ (La pl.) Lucru la câmp, lucrul câmpului; lucrari agricole. 2. (Concr.) Folos material, bun agonisit prin lucru; agoniseala, câstig, profit. 3. Efort de a realiza ceva; stradanie; ocupatie, îndeletnicire. 4. (Înv. si pop.; la pl.) Torturi, cazne. ♦ Durere, suferinta (fizica sau morala); chin. ♦ Spec. (Sens curent; la pl.) Durerile nasterii. – Din sl. monka.
munci, MUNCÍ, muncesc, vb. IV. 1. Intranz. A desfasura o activitate, a depune un efort fizic sau intelectual pentru a produce, a crea ceva; a avea o ocupatie; a lucra. ♦ Tranz. A efectua munci agricole, a lucra pamântul, câmpul. 2. Refl. A-si da osteneala; a se stradui, a se trudi. 3. Tranz. (Înv. si pop.) A supune la cazne, a tortura. 4. Refl. si intranz. (Înv. si pop.) A suporta suferinte fizice sau morale; a se chinui, a patimi. ♦ Tranz. (Despre sentimente, gânduri etc.) A provoca suferinte (morale sau fizice), a preocupa în mod intens, a consuma. ♢ Expr. (Refl.) A se munci cu gândul = a se framânta. – Din sl. monciti.
muncire, MUNCÍRE, munciri, s.f. (Înv. si pop.) Actiunea de a (se) munci si rezultatul ei; suferinta, tortura, chin. – V. munci.
internaţionalism, INTERNAŢIONALÍSM s. n. 1. solidaritate, cooperare între natiuni, popoare, tari, clase si partide independente, egale în drepturi, pe baza unor interese si vederi comune, în scopul sprijinului reciproc al progresului si pacii. 2. cuvânt international. (< fr. internationalisme)
internaţional, INTERNAŢIONÁL, -Ă I. adj. 1. care se petrece între natiuni. ♢ referitor la raporturile dintre natiuni. 2. care priveste toate natiunile; de importanta mondiala. II. s. m. f. participant la jocurile sportive internationale. III. s. f. 1. asociatie a partidelor si a organizatiilor clasei muncitoare din lumea întreaga. 2. competitie sportiva internationala. (< fr. international)
confidenţial, CONFIDENŢIÁL, -Ă, confidentiali, -e, adj. Care se comunica în taina; secret. [Pr.: -ti-al] – Din fr. confidentiel.
coposesiune, COPOSESIÚNE, coposesiuni, s.f. Posesiune în comun a unui lucru. [Pr.: -si-u-] – Din fr. copossession.
coproprietar, COPROPRIETÁR, coproprietari, s.m. Persoana care stapâneste o proprietate în comun cu altcineva. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. copropriétaire.
coproprietate, COPROPRIETÁTE, coproprietati, s.f. Stapânire în comun de catre mai multe persoane a unui bun neîmpartit. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. copropriété.
intermundiu, INTERMÚNDIU s. n. nume dat de filozofii epicurieni spatiilor goale dintre lumile infinite, locul fericit al existentei netulburate a zeilor. (< lat. intermundia)
rabotor, RABOTÓR, rabotori, s.m. Muncitor calificat care lucreaza la raboteza. – Din fr. raboteur.
megafon, MEGAFÓN, megafoane, s.n. 1. Difuzor de mare putere, folosit pentru transmiterea programelor sonore în piete, pe stadioane etc. 2. (Nav.) Ansamblu format dintr-un amplificator si un difuzor, de forma unei pâlnii, folosit pentru transmiterea la distanta a comenzilor; portavoce. 3. Instrument de forma unei pâlnii, folosit pentru comunicari verbale la distanta. – Din fr. mégaphone.
mediocru, MEDIÓCRU, -Ă, mediocri, -e, adj. 1. Care se afla între doua limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidentiaza prin nimic, modest, banal. 2. Lipsit de inteligenta, de capacitate ori cultura, de spirit; fara valoare. [Pr.: -di-o-] – Din fr. médiocre.
mecaniza, MECANIZÁ, mecanizez, vb. I. Tranz. A introduce în procesele de productie masini, mecanisme, aparate etc. pentru executarea unor operatii, activitati, cu scopul de a înlocui sau a face mai eficienta munca fizica ori intelectuala a omului. – Din fr. mécaniser.
duce, DÚCE1, duc, vb. III I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc si al pune în altul. ♢ Expr. a duce (pe cineva) la groapa = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ♢ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a însela (pe cineva) facându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zaharelul (sau de nas, cu cobza, cu presul) = a însela, a amagi (cu promisiuni mincinoase). A se lasa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lasa cuprins, coplesit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul la ceva) = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (sa faca ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gura. 4. A transmite vesti, vorbe, raspunsuri, salutari etc. 5. A-si petrece viata, zilele etc. într-un anumit fel; a trai. ♢ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o tine în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trait, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a rabda, a suferi. ♢ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat sa nu (i) se întâmple ceva rau; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simti lipsa unui lucru. 7. A purta razboaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o munca. ♢ Expr. A (o) duce la capat (sau la îndeplinire, la bun sfârsit) = a îndeplini (în bune conditii) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se misca, a pleca undeva sau catre cineva. ♢ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glont, pusca, întins)= a merge undeva repede, fara ocol. (Pop.) A se duce dupa cineva = a se marita. A se tot duce = a merge fara încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în stirea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpa = a se prapadi, a se distruge; a se cheltui; a decadea. Du-te-ncolo! = exclamatie prin care se exprima neîncrederea fata de ceea ce spune cineva. (În imprecatii) Du-te (sau duca-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = miscare continua (si intensa) încoace si încolo. (Pop.) Duca-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fara tinta). ♦ A pluti pe apa sau a zbura în aer. 2. (Despre vesti, zvonuri etc.) A se raspândi, a se împrastia. 3. Fig. A trece; a disparea. 4. A muri; a se sfârsi. III. Intranz. A rezista la... – Lat ducere.
cooperativă, COOPERATÍVĂ, cooperative, s.f. 1. Organizatie economica formata prin asocierea liber consimtita a unui grup de persoane (mici producatori, meseriasi, consumatori), pentru producerea, cumpararea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii. ♢ (În trecut) Cooperativa Agricola de Productie = unitate economica socialista autonoma, realizata prin asocierea taranimii, bazata pe proprietatea cooperatista asupra mijloacelor de productie si a productiei. Cooperativa mestesugareasca = unitate economica autonoma, în care se uneste de bunavoie un grup de meseriasi pentru a lucra în comun cu mijloace aduse de ei în proprietate comuna sau cumparate în comun. 2. (Concr.) Magazin de desfacere al unei organizatii cooperatiste de consum sau de productie. – Din fr. coopérative
murguleţ, MURGULÉŢ, murguleti, s.m. 1. Diminutiv al lui murg2 (2); murgusor. 2. (Art.) Numele unui dans popular din Muntenia, cu ritm vioi; melodic dupa care se executa acest dans. – Murg2 + suf. -ulet.
mură, MÚRĂ1, mure, s.f. Fructul comestibil, negru si lucios, al murului1. ♢ Expr. Mura-n gura = lucru (obtinut) fara munca, fara osteneala, de-a gata. – Lat. mora (pluralul, devenit sg., al lui morum "mura").
muntos, MUNTÓS, -OÁSĂ, muntosi, -oase, adj. Cu munti, format din munti, bogat în munti; de munte, al muntelui. – Munte + suf. -os.
muntişor, MUNTISÓR, muntisori, s.m. (Rar) Munticel. – Munte + suf. -isor.
munticel, MUNTICÉL, munticei, s.m. (Rar) Diminutiv al lui munte (1); muntisor. – Munte + suf. -icel.
muntenizat, MUNTENIZÁT, -Ă, muntenizati, -te, adj. Adaptat la specificul muntenesc (1); transformat dupa modelul graiului din Muntenia. – V. munteniza.
muntenizare, MUNTENIZÁRE, muntenizari, s.f. (Rar) Actiunea de a se munteniza si rezultatul ei; adoptare a graiului sau a obiceiurilor din Muntenia. – V. munteniza.
munteniza, MUNTENIZÁ, muntenizez, vb. I. Refl. A-si însusi felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (1). – Muntean + suf. -iza.
muntenism, MUNTENÍSM, muntenisme, s.n. Cuvânt, expresie, constructie proprie graiului din Muntenia. – Muntenia (n. pr.) + suf. -ism.
munteneşte, MUNTENÉSTE adv. 1. Ca muntenii (1), în graiul locuitorilor din Muntenia. 2. Ca la munte, în felul muntenilor (2). – Muntean + suf. -este.
muntenesc, MUNTENÉSC, -EÁSCĂ, muntenesti, adj. 1. Care apartine Munteniei sau muntenilor (1), privitor la Muntenia sau la munteni, care provine din Muntenia. 2. De (la) munte. – Muntean + suf. -esc.
munteancă, MUNTEÁNCĂ, muntence, s.f. 1. Femeie care face parte din populatia de baza a Munteniei sau care este originara de acolo. 2. Femeie care locuieste la munte sau este originara de la munte. – Muntean + suf. -ca.
muntean, MUNTEÁN, munteni, s.m. 1. Persoana care face parte din populatia de baza a Munteniei ori este originara de acolo. 2. Persoana care locuieste la munte sau este originara de la munte. ♦ (Adjectival) Care apartine locuitorilor de la munte, specific locuitorilor de la munte; muntenesc. – Munte + suf. -ean.
municipiu, MUNICÍPIU, municipii, s.n. 1. Oras mare, având un rol economic, social, politic si cultural însemnat; p. ext. administratia unui astfel de oras; municipalitate. 2. Nume dat oraselor romane (din Italia sau din imperiu) care aveau dreptul la autonomie în treburile interne. – Din lat. municipium.
municipalizare, MUNICIPALIZÁRE, municipalizari, s.f. Actiunea de a municipaliza si rezultatul ei. – V. municipaliza.
municipaliza, MUNICIPALIZÁ, municipalizez, vb. I. Tranz. (Rar) A transforma un oras în municipiu (1). – Din fr. municipaliser.
municipal, MUNICIPÁL, -Ă, municipali, -e, adj. Care apartine unui municipiu, privitor la un municipiu, de municipiu. – Din fr. municipal.
mungiu, MUNGÍU, mungii, s.m. (Înv.) Lumânarar. – Din tc. munçu.
mungerie, MUNGERÍE, mungerii, s.f. (Înv.) Lumânarie. – Mungiu (înv. "lumânarar" < tc.).
mundiraş, MUNDIRÁS, mindirase, s.n. (Înv.) Diminutiv al lui mundir. [Var.: mondirás s.n.] – Mundir + suf. -as.
mundir, MUNDÍR, mundire, s.n. (Înv.) Tunica sau, p. gener., uniforma (militara). [Var.: mondír s.n.] – Din rus. mundir, magh. mondúr, mundér.
mundan, MUNDÁN, -Ă, mundani, -e, adj. (Livr.) Lumesc. – Din lat. mundanus.
muncuşoară, MUNCUSOÁRĂ, muncusoare, s.f. Munculita. – Munca + suf. -usoara.
munculiţă, MUNCULÍŢĂ, munculite, s.f. Diminutiv al lui munca; muncusoara. – Munca + suf. -ulita.
muncitorime, MUNCITORÍME s.f. Totalitatea muncitorilor (2); multime de muncitori. – Muncitor + suf. -ime.
muncitoreşte, MUNCITORÉSTE adv. Ca muncitorii (2), în felul muncitorilor. – Muncitor + suf. -este.
muncitoresc, MUNCITORÉSC, -EÁSCĂ, muncitoresti, adj. Care apartine muncitorilor (2), privitor la muncitori. – Muncitor + suf. -esc.
muncitor, MUNCITÓR, -OÁRE, muncitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care munceste. (În conceptia marxista) Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasa sociala alcatuita din totalitatea oamenilor care muncesc în productie, folosind direct mijloacele de productie proprii masinismului si industriei moderne, si care constituie forta conducatoare a societatii. ♦ P. ext. Harnic, activ, zelos. 2. S.m. si f., adj. (Persoana) care ia parte nemijlocit în procesul obtinerii bunurilor materiale, la întretinerea si la repararea acestora sau în procese de munca similare acestora; p. gener. persoana care desfasoara o munca fizica (în industrie) (1). 3. Adj., s.m. si f. (Înv.) Persoana care tortureaza, chinuieste, cazneste. – Munci + suf. -tor.
coordonat, COORDONÁT, -Ă, coordonati, -te, adj., s.f. I. Adj. 1. Pus de acord (cu celelalte parti sau în toate partile sale); armonizat, orânduit. 2. (Lingv.; în sintagma) Propozitie coordonata (si substantivat, f.) = propozitie care sta în raport de coordonare cu alta. II. S.f. 1. (Mat.) Fiecare dintre elementele (numere, distante, unghiuri etc.) care caracterizeaza pozitia unui punct în raport cu un sistem de referinta. 2. (Geogr.) Sistem de cercuri imaginare (meridiane si paralele) trasate pe suprafata globului pamântesc, cu ajutorul carora se determina pozitia unui punct de pe glob. 3. (Astron.) Sistem de numere care pot fi concretizate prin linii si care servesc la determinarea pozitiei unui astru. ♦ (La pl.; în sintagma) Coordonate ecliptice = latitudinea si longitudinea astrilor pe sfera cereasca, raportate la ecliptica. 4. (Fig.) Data (II). Coordonatele planului de munca. – V. coordona.
interfon, INTERFÓN s. n. sistem de comunicatii care permite convorbiri numai între posturi interioare; aparat de intercomunicatie în avioane; intercom. (< fr. interphone)
zimţ, ZIMŢ, zimti, s.m. 1. (Mai ales la pl.) ~; p.  e x t. obiect care are astfel de zimti. ♢ (Fig.) Facura noua secretele Cu manunchi de floricele, Cu zimtii de viorele. 2. (Înv.) ~; (fig.) zimtii muntilor. [si DLRLC]
ubac, UBÁC s.n. Versant al unui munte expus spre umbra. (din fr. ubac) [def. MDN]
lojă, LÓJĂ, loji, s.f. I. 1. Compartiment cuprinzând un numar redus de locuri pentru spectatori, asezat, alaturi de altele, în jurul incintei unei sali de spectacole. ♢ Loja orchestrei = spatiul dintre scena si primul rând de scaune (într-o sala de spectacol), amenajat sub nivelul scenei si al salii, în care sta orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele cladiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de paza. 3. (În sintagma) Loja masonica = asociatie de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se gasesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se gasesc semintele. ♦ Fiecare dintre cele doua parti ale staminei, care contin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de alta formatie anatomica. [Pl.si: loje] – Din fr. loge.
logofăt, LOGOFĂT, logofeti, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Titlu de mare dregator în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoana care detinea acest titlu. ♢ Mare logofat = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domneasca si, în lipsa domnului sau al mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seama boieri de divan, urmând dupa ban. Logofat al doilea = loctiitorul marelui logofat. Logofat al treilea = secretarul marelui logofat. Logofat de obiceiuri = dregator având atributii de maestru de ceremonii. Logofat de taina (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofat de vistierie = secretar al vistieriei domnesti. ♦ Seful cancelariei domnesti. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; gramatic, diac, pisar, copist. 3. Vataf (la o mosie boiereasca). – Din ngr. logothétis.
memoriu, MEMÓRIU, memorii, s.n. 1. Expunere scrisa, amanuntita si documentata, asupra unei probleme, unei situatii etc. ♢ Memoriu de titluri si lucrari = lista în care sunt consemnate titlurile si lucrarile de specialitate ale unei persoane. Memoriu de activitate = expunere scrisa a activitatii desfasurate de o persoana într-un anumit domeniu stiintific. 2. (La pl.) Colectie de conferinte, comunicari, discutii etc. ale unei societati stiintifice. 3. (La pl.) Lucrare beletristica cu caracter evocator, continând însemnari asupra evenimentelor petrecute în timpul vietii autorului (si la care el a luat parte). 4. Petitie, cerere (colectiva) în care motivele sunt expuse pe larg. 5. (În vechea organizare a armatei) Dosar personal al unui ofiter sau al unui subofiter. – Din lat. memorium, fr. mémoire.
interfaţă, INTERFÁŢĂ s. f. 1. suprafata de separare a portiunilor care reprezinta faze diferite dintr-un sistem fizi-co-chimic. 2. (inform.) frontiera conventionala între doua sisteme sau unitati, care permite schimburi de informatii dupa anumite reguli. 3. (electron.) dispozitiv care converteste semnalele electronice astfel încât doua aparate sau sisteme sa poata comunica între ele. (< engl., fr. interface)
intereuropean, INTEREUROPEÁN, -Ă adj. comun, în ansamblu, continentului european. (< inter1- + european)
merişor, MERISOR1, merisori, s.m. 1. Diminutiv al lui mar1. 2. Numele a doi arbori din familia rozaceelor, cu flori melifere; a) arbore originar din Siberia, cu frunze aproape rotunde, cu flori albe sau roz, cultivat pentru fructele sale din care se prepara dulceata (Pirus baccata); b) (reg.) scorus. 3. Mic arbust de munte cu frunze în permanenta verzi, cu flori melifere de culoare alba sau rosiatica si cu fructe comestibile; smirdar (Vaccinium vitis idaea). 4. Cimisir. – Mar1 + suf. -isor.
mesager, MESAGÉR, -Ă, mesageri, -e, s.m. si f. Persoana însarcinata sa duca, sa transmita, sa comunice cuiva sau undeva un mesaj; trimis2, sol2, vestitor, crainic. ♦ (Adjectival; despre porumbei) Care a fost dresat sa se întoarca la locul de plecare, adesea pentru a transmite un mesaj. – Din fr. méssager, it. messaggero.
mesaj, MESÁJ, mesaje, s.n. 1. Apel oral sau scris (cu caracter oficial) adresat poporului, armatei etc. 2. Ceea ce se preda sau se comunica cuiva, ceea ce trebuie predat sau comunicat cuiva; stire, veste, comunicare. [Var.: meságiu s.n.] – Din fr. message.
meserie, MESERÍE, meserii, s.f. Profesiune sau îndeletnicire bazata pe un complex de cunostinte obtinute prin scolarizare si prin practica, care permit celui care le poseda sa execute anumite operatii de transformare si de prelucrare a obiectelor muncii sau sa presteze anumite servicii; îndeletnicirea meseriasului; calificarea profesionala a meseriasului; mestesug, mesterie. ♦ P. gener. Profesiune (de orice fel). ♢ Scoala de meserii = scoala în care se pregateau în trecut cadre de muncitori calificati. ♢ Loc. adj. De meserie = calificat într-un anumit domeniu de activitate; de specialitate, competent. ♦ Ocupatie; preocupare. – Din mesereare (înv. "slujba, functie" < lat.).
intercomunicaţie, INTERCOMUNICÁŢIE s. f. comunicatie reciproca; relatie, conexiune. ♢ conversatie între mai multi interlocutori. (< fr. intercommunication)
clăbucet, CLĂBUCÉT s.n. Caciula. (forma diminutivala din clabat; comun în toponime)
convorbire, CONVORBÍRE, convorbiri, s.f. Actiunea de a convorbi; conversatie, discutie. ♢ Convorbire telefonica = comunicatie bilaterala realizata prin intermediul unei instalatii telefonice. – V. convorbi.
cooperare, COOPERÁRE, cooperari, s.f. Faptul de a coopera; munca în comun, cooperatie (1); conlucrare. – V. coopera.
intercomunal, INTERCOMUNÁL, -Ă adj. dintre mai multe comune învecinate. (< fr. intercommunal)
metrou, METRÓU, metrouri, s.n. Mijloc de transport în comun pe cale ferata urbana subterana, mai rar aeriana sau la nivelul solului; tren subteran, metropolitan (2). [Var.: metró s.m.] – Din fr. métro.
muchie, MÚCHIE, muchii, s.f. 1. Linie de intersectie a doua fete ale unui corp geometric. ♢ Loc. adv. Pe muchie = la limita, la extrema. 2. Margine, dunga a unui lucru, a unei suprafete. ♢ Expr. Batuti pe muchie = (despre o suma de bani) din care nu lipseste nimic, care este întreaga, exacta. 3. Marginea din afara, portiune laterala a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusa taisului unor unelte de taiat. ♦ Expr. (Ca sau cât) (de) o muchie de cutit = foarte îngust, foarte subtire; foarte putin. Pe muchie de cutit = într-o situatie critica, în primejdie. 4. Partea cea mai înalta, ascutita si prelungita, a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creasta, coama, culme; p. ext. coasta a unui munte sau a unui deal; panta, povârnis. [Pr.: -chi-e. – Var.: múche s.f.] – Probabil lat. •mutila (= mutulus).
intercepta, INTERCEPTÁ vb. tr. a retine un obiect în timpul miscarii lui. ♢ a (sur)prinde cuiva o scrisoare, o comunicare telefonica etc. (< fr. intercepter)
muftiu, MUFTÍU, muftii, s.m. Capetenie religioasa a unei comunitati musulmane mai mari. ♢ Marele muftiu = conducatorul cultului islamic dintr-o tara, având si atributii judecatoresti. – Din tc. müftí.
interarab, INTERARÁB, -Ă adj. comun tuturor tarilor arabe. (< fr. interarabe)
interamerican, INTERAMERICÁN, -Ă adj. comun, în ansamblu, continentului american. (< fr. interaméricain)
interafrican, INTERAFRICÁN, -Ă adj. comun, în ansamblu, continentului african. (< fr. interafrican)
multiplex, MULTIPLÉX adj. invar. (În sintagma) Sistem multiplex = procedeu folosit în telecomunicatii pentru transmiterea simultana a mai multor mesaje pe acelasi circuit al unei linii electrice sau prin intermediul aceleiasi unde electromagnetice. – Din fr. multiplex.
microfon, MICROFÓN, microfoane, s.n. Aparat care transforma vibratiile sonore în oscilatii electrice, folosit în radioteleviziune si în telecomunicatii. – Din fr. microphone, germ. Mikrophon.
microlit, MICROLÍT, microlite, s.n. 1. Element cristalin microscopic, de forma prismatica sau tubulara, format prin cristalizarea topiturilor magmatice, care se gaseste în uncie roci vulcanice. 2. (La pl.) Unelte si arme mici din piatra, folosite în comuna primitiva. – Din fr. microlite, germ. Mikrolith.
control, CONTRÓL, controale, s.n. 1. Analiza permanenta sau periodica a unei activitati, a unei situatii etc. pentru a urmari mersul ei si pentru a lua masuri de îmbunatatire. ♢ Lucrare de control = lucrare scrisa prin care se verifica periodic cunostintele elevilor sau ale studentilor. Cifra de control = exponent care indica limitele cantitative ale productiei. Punct de control = loc fix (la marginea unui oras, a tarii etc.) unde organele autoritatii supravegheaza îndeplinirea formalitatilor legale de catre cei care trec. Control obstesc = forma de control social, specifica tarilor socialiste, care se exercita de catre masele largi de oameni ai muncii si de reprezentantii organizatiilor de masa si obstesti. ♦ Supraveghere continua (morala sau materiala); stapânire, dominatie. ♦ Putere de dirijare a propriilor sale gesturi si miscari. 2. Institutie sau grup de persoane care supravegheaza anumite activitati. 3. (La pl.) Registru de evidenta a personalului (si animalelor) unei unitati militare. – Din fr. contrôle.
micsandră, MICSÁNDRĂ, micsandre, s.f. Numele a doua plante erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina simpla sau ramificata, cu frunzele acoperite cu peri cenusii, cu flori albe, rosii, albastre sau violete, placut mirositoare; micsunea, vioara-rosie (Matthiola incana si annua). ♢ Compus: micsandra-salbatica (sau -de-munte) = planta erbacee cu flori mari, galbene, placut mirositoare (Erysimum officinalis). – Et. nec.
migdal, MIGDÁL, migdali, s.m. Pom fructifer mediteranean, din familia rozaceelor, cu frunze lanceolate sau îngust-ovale, cu flori albe sau trandafirii si cu fructe comestibile (Amygdalus communis). – Din sl. migdalŭ.
intelectual, INTELECTUÁL, -Ă I. adj. referitor la intelect. II. s. m. f. cel care are ca specialitate, pe baza unei pregatiri corespunzatoare, munca intelectuala. (< fr. intellectuel, lat. intellectualis)
miezuitor, MIEZUITÓR, -OÁRE, miezuitori, -oare, s.m. si f. Muncitor într-o turnatorie care pregateste miezul tiparelor în care se toarna metalul topit. [Pr: -zu-i-1 – Miez + suf. -uitor.
migală, MIGÁLĂ s.f. Minutiozitate si scrupulozitate în efectuarea unei munci; munca facuta cu multa rabdare si meticulozitate; migaleala. – Din migali (derivat regresiv).
mijloc, MÍJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s.n. I. 1. Punct care se gaseste la egala departare de doua extreme; centru; loc aflat în interiorul unui spatiu, la oarecare distanta de margine. ♢ Loc. adj. De mijloc = situat între limita superioara si cea inferioara; mijlociu. ♢ Loc. adv. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spatiul care separa doua persoane sau doua lucruri. ♢ Loc. prep. Prin mijlocul... = printre. Din mijlocul... = dintre. În mijlocul... = între2. ♢ Expr. A fi la mijloc = a fi în cauza, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelamurit, necunoscut la baza unui lucru. A se pune (sau a sta) la mijloc = a interveni între doua persoane care se cearta, pentru a le împiedica sa se încaiere; a media într-un conflict. A-si pune capul (sau gâtul) la mijloc = a fi sigur de cele ce afirma; a garanta. 2. Nume dat anumitor parti ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrala a obiectului respectiv. 3. Parte a corpului omenesc cuprinsa între torace si solduri; talie, brâu. ♢ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a tine etc.) de mijloc = a petrece bratul în jurul taliei cuiva (în semn de afectiune). 4. (Înv.) Mediu1, ambianta. 5. Moment situat la aceeasi departare de începutul si sfârsitul unei actiuni, al unei perioade de timp; jumatate. ♢ Loc. adv. La mijloc = între doua momente; între un moment trecut si cel prezent. ♢ Loc. prep. În mijlocul... = în cursul..., în toiul..., în puterea... ♦ (Înv.) Veacul (sau vârsta) de mijloc = evul mediu. ♦ Parte a unei actiuni, a unei naratiuni etc. situata între începutul si sfârsitul ei. 6. (Înv. si pop.) Ceea ce are calitatea, valoarea situata între o limita superioara si alta inferioara. ♢ Loc. adj. De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. (Expr.) Cale (sau drum) de mijloc = pozitie intermediara între doua extreme, solutie moderata sau de compromis; atitudine ponderata. II. 1. Ceea ce serveste ca unealta pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilitati (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; p. ext. cale, metoda, procedeu. ♦ Chip, fel. ♦ Posibilitate, putinta. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj. ♢ Mijloace de munca = totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul carora oamenii actioneaza asupra obiectelor muncii, modificându-le potrivit scopului urmarit de ei. Mijloace de productie = totalitatea obiectelor muncii si a mijloacelor de munca pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. Mijloace de circulatie (sau de locomotie) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 3. (Concr.) Avere, bani, resurse, fonduri. [Acc. si: mijlóc] – Lat. medius locus.
miner, MINÉR, mineri, s.m. Muncitor calificat care lucreaza într-o mina1 (1). – Din fr. mineur.
mineriţă, MINERÍŢĂ, minerite, s.f. Muncitoare calificata care lucreaza într-o mina1 (1). – Miner + suf. -ita.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă, mioritici, -ce, adj. 1. (Despre personaje, peisaje etc.) Din balada populara "Miorita". ♦ P. anal. Care aminteste de "Miorita". 2. (În sintagma) Spatiu mioritic = spatiu geografic românesc al carui relief ondulat cu munti si vai este prielnic pastoritului; univers spiritual specific românesc a carui matrice o reprezinta spatiul geografic românesc (în conceptia lui L. Blaga). [Pr.: mi-o-] – Miorita (n. pr.) + suf. -ic.
misticism, MISTICÍSM s.n. Credinta în existenta unor forte supranaturale si în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte (prin revelatie, intuitie, extaz); misticitate. ♦ Stare de spirit specifica misticului (2). – Din fr. mysticisme.
mitridatism, MITRIDATÍSM s.n. (Med.) Imunitate la otravuri obtinuta prin deprinderea de a consuma doze crescânde din otravurile respective. – Din fr. mithridatisme, engl. mithridatism.
mitridatiza, MITRIDATIZÁ, mitridatizez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) obisnui sa consume anumite otravuri, obtinând imunitate fata de ele. – Din fr. mithridatiser.
mitridatizare, MITRIDATIZÁRE, mitridatizari, s.f. Imunitate fata de o anumita otrava, datorita ingerarii ei în cantitati progresive. – V. mitridatiza.
mocan, MOCÁN, mocani, s.m. Locuitor (român) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei); spec. cioban din regiunile muntoase (mai ales ale Transilvaniei); mocârtan (1). – Moaca + suf. -an.
mocancă, MOCÁNCĂ, mocance, s.f. 1. Femeie (românca) dintr-o regiune de munte (în special din Transilvania); sotie sau fiica de mocan; mocanita. 2. (La sg.; art.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans; mocaneasca. – Mocan + suf. -ca.
mocănesc, MOCĂNÉSC, -EÁSCĂ, mocanesti, adj., s.f. 1. Adj. De mocan, al mocanului, specific mocanilor, privitor la mocani. ♢ Oaie mocaneasca = varietate de oaie turcana. Cal mocanesc = cal scund de munte. Porumb mocanesc = varietate de porumb cu bobul mare. 2. S.f. art. Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans; mocanca. – Mocan + suf. -esc.
mocăniţă, MOCĂNÍŢĂ, mocanite, s.f. 1. Mocanca (1). 2. (Glumet) Tren de linie îngusta, care circula în regiunile de munte. – Mocan + suf. -ita.
intarsier, INTARSIÉR, - s. m. f. muncitor specializat în lucrari de intarsie; intarsiator. (< intarsie + -ier)
molan, MOLÁN1, molani, s.m. Peste mic din apele de munte, cu corp cilindric, cu solzi mici si rari; molete2, grindel (Nemachilus barbatulus). – Moale + suf. -an.
montan, MONTÁN, -Ă, montani, -e, adj. De munte, de la munte, specific muntelui. – Din lat. montanus.
morcoveancă, MORCOVEÁNCĂ, morcovence, s.f. Planta erbacee cu frunze lucitoare, cu flori albe dispuse în umbele si cu fructe ovale, care creste în regiunile muntoase (Pleurospermum austriacum). – Morcov + suf. -eanca.
mort, MORT, MOÁRTĂ, morti, -moarte, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care nu mai traieste, care a murit. ♢ Expr. A se face mort în papusoi sau (substantivat) a face pe mortul în papusoi = a se face ca nu stie nimic, a simula nevinovatia, a face pe prostul. A o lasa moarta (în papusoi) = a lasa o chestiune încurcata, a renunta la ceva. A fi mort fara (sau dupa) cineva sau ceva = a nu putea trai fara cineva sau ceva, a fi îndragostit de cineva sau de ceva; a tine mult la cineva sau la ceva. A fi mai mult mort (decât viu) = a fi istovit, epuizat (de boala, de frica etc.).Nici mort sau mort-taiat = (în constructii negative) cu nici un pret, sub nici un motiv, în nici un caz. Mort-copt = cu orice pret, neconditionat, neaparat; vrând-nevrând, cu chiu cu vai. A umbla (sau a se tine) mort dupa... = a) a lupta, a se zbate pentru a obtine ceva; b) a-si manifesta dragostea fata de cineva straduindu-se sa fie mereu în preajma lui. A fi beat mort (sau mort de beat) = a fi foarte beat. ♦ Limba moarta = limba care a încetat sa fie învatata ca limba materna. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a masinilor, a mijloacelor de transport care apartin unei gospodarii sau unei întreprinderi. Timp mort = lipsa de activitate a fortelor de munca sau a masinilor; întrerupere neprevazuta a muncii. Unghi mort = loc de pe traiectoria unei arme de foc pe care nu-i poate atinge proiectilul. Punct mort = pozitie a unui mecanism biela-manivela care corespunde momentului când biela si manivela au axele în prelungire sau suprapuse. (Expr.) A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge la un impas, în imposibilitate de a gasi o solutie. Linie moarta = linie de cale ferata care serveste numai pentru garare. (Expr.) A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moarta = a nu mai juca un rol de seama, a fi înlaturat dintr-un post de raspundere. Fier mort = fier de calitate inferioara. ♦ (Fam.; despre aparate, motoare etc.) Care nu mai functioneaza. 2. (Despre parti ale corpului) Cu functiile vitale pierdute; paralizat, întepenit. ♢ (Pop.) Carne (sau piele) moarta = carne sau piele care se formeaza deasupra ranilor si prin care nu trec ramificatiile nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, vested. 4. Fig. (Despre lucruri) Fara viata, neînsufletit; nemiscat, încremenit. ♦ Lipsit de zgomot, de activitate, de viata; linistit. ♦ (Despre culori, nuante) Fara stralucire; sters. II. S.m. si f. Persoana care a murit, defunct, decedat; trupul neînsufletit al unei persoane asezat în cosciug sau înmormântat. ♢ Expr. Mortul de la groapa nu se mai întoarce, se spune despre un lucru pierdut definitiv, despre ceva care nu mai poate fi îndreptat. Apa mortilor = fata morgana, v. morgana. A scula (sau a trezi, a destepta) si morti (sau din morti), se spune despre zgomote sau surse de zgomote foarte intense si stridente. A umbla (sau a merge) ca dupa mort = a merge foarte încet. Ca la mort = (în legatura cu verbe ca "a se aduna", "a veni") în numar (foarte) mare. – Lat. mortuus.
motopompă, MOTOPÓMPĂ, motopompe, s.f. Agregat constituit dintr-o pompa si un motor (cu benzina sau electric), montate pe un sasiu comun, folosit în gradinarie, la stingerea incendiilor etc. – Din fr. motopompe, rus. motopompa.
instrument, INSTRUMÉNT s. n. 1. unealta, aparat propriu pentru a face o anumita operatie. ♢ sistem tehnic pentru cercetarea, observarea, masurarea sau controlul unor marimi. 2. aparat cu care se produc sunete muzicale. 3. (fig.) persoana, lucru de care se foloseste cineva pentru a îndeplini o actiune, a atinge un scop. o ~ de ratificare = document special prin care statele comunica ratificarea unui tratat international. 4. ~ gramatical = cuvânt cu functie exclusiv gramaticala, care nu se poate folosi singur în vorbire, exprimând doar raporturi (prepozitiile, conjunctiile, verbele auxiliare etc.). (< fr. instrument, lat. instrumentum)
moţogancă, MOŢOGÁNCĂ, motogance, s.f. (Reg.) Românca din Muntii Apuseni; moata. – Motogan + suf. -ca.
instructor, INSTRÚCTOR, -OÁRE s. m. f. cel care face o munca de instruire. (< fr. instructeur, rus. instruktor)
instructaj, INSTRUCTÁJ s. n. instruire a unei persoane, a unui colectiv în vederea împlinirii unei munci; totalitatea îndrumarilor date cu acest prilej. (< rus. instruktaj)
zbârnâi, ZBÂRNÂÍ, zbấrnâi, vb. IV. ~ 4. Tranz. A agita un lichid, a clatina vasul în care se gaseste un lichid. (din zbârn, asemanator cu slovac. brnêti, ngr. svurnáo datorita originii expresive comune)
zlătar, ZLĂTÁR, zlatári, s.m. 1. ~, v. a u r a r. 2. ~, apartinator comunitatilor care se îndeletniceau cu cautatul si strânsul nisipurilor aurifere. [si DLRLC]
zoli, ZOLÍ2, zolésc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. (Cu complementul pâinea) A framânta, a zolga. 2. A osteni, a obosi pe cineva [muncindu-l, facându-l sa alerge] (din zoala) [def. si DLRLC]
zomoniţă, ZOMÓNIŢĂ, zomónite, s.f. (Banat) Cabana. (din sb. zemunica)
zoroclie, ZOROCLÍE, zoroclíi, s.f. (Munt., Olt.) Camasa barbateasca facuta din pânza groasa; cataveica, scurteica. ♢ Se stergea cu mâneca zorocliei. ♢ Dar nici ea nu-mi place mie, ca se poarta-n zoroclie. (din sb. •zaroklja [în loc de roklja] = scurteica) [si DLRLC]
uvraja, UVRAJÁ, uvrajéz, vb. I. Tranz. 1. (Rar, referitor la o munca considerabila care necesita meticulozitate si finete în executia anumitor obiecte; absol.) A executa cu multa meticulozitate si finete. ♦ A împodobi cu diverse ornamente. 2. (p.  a n a l. în muz. si lit.) A îmbogati cu fiorituri (o bucata muzicala), cu înflorituri (actiunea unei piese de teatru), cu riscul de a supraîncarca sau a crea complicatii în mod inutil. [ind. prez. 3 sg. uvrajeáza] (din fr. ouvrager) [def. TLF]
uzură, UZÚRĂ1 s.f. 1. ~ ♢ Pierdere de material la suprafata unei piese din cauza frecarii. ♦ Uzura morala = pierdere a valorii masinilor, instalatiilor, cladirilor etc. ca urmare a cresterii productivitatii muncii sociale sau a aparitiei altor masini, mai perfectionate.
ridica, RIDICÁ, ridíc, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos si a duce în sus (sustinând cu forta bratelor, cu spatele etc.); a salta. ♢ Expr. A ridica manusa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhata. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat si a trage în sus. ♢ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la lupta (împotriva cuiva); a începe un razboi. A ridica ancora = (despre vapoare) a parasi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndeparta, a înlatura. ♢ Expr. A ridica (cuiva) o piatra de pe inima = a scapa (pe cineva) de o grija apasatoare, a linisti pe cineva. A-si ridica palaria = a-si scoate palaria în semn de salut, de stima; a saluta. A ridica masa = a strânge masa dupa ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masa, ridica-te masa, se spune despre cei ce duc o viata de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face sa înceteze, a desfiinta, a anula; a îndeparta. ♢ Expr. A ridica sedinta = a declara o sedinta închisa, terminata. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a rapi, a smulge. ♢ Expr. A ridica (cuiva) viata (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua si a duce în alt loc, a muta din loc. ♢ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele si cu toate uneltele pastoresti, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o suma de bani. ♦ A lua pe cineva cu forta; a aresta. 4. A aseza în pozitie dreapta un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în pozitie verticala. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin masuratori de distante si unghiuri, pozitia punctelor dintr-o regiune si a le reprezenta pe o harta. II. 1. Refl. (Despre fiinte) A se scula de jos, parasind pozitia de asezat sau de culcat. ♢ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula si a sta asezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scari = a se înalta în scarile seii. ♦ Tranz. A sustine, a ajuta pe cineva sa se scoale în picioare. ♢ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însanatosi, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre constructii înalte, copaci etc.) A avea o directie verticala, a se îndrepta în sus, a se înalta. 3. Tranz. A misca, a îndrepta în sus bratele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o miscare verticala, a duce mai sus. ♢ Expr. A(-si) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se afla mai sus; a privi. A(-si) ridica capul = a) a se arata dârz, plin de curaj; p. ext. a se razvrati; b) a-si reveni dintr-o situatie proasta; a se redresa. A-si ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (catre cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriza; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-si arata nedumerirea sau indiferenta fata de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica parul (maciuca) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre pasari) A porni în zbor, a-si lua zborul; a se înalta în vazduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o miscare ascendenta, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre astri; p. ext. despre lumina, zori etc.) A se înalta deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a rasari, a se ivi. ♦ (Despre ceata, negura etc.) A se împrastia, a se risipi; a disparea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A iesi la suprafata. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar si puternic; a se raspândi în aer; a rasuna. ♦ Tranz. A face sa se auda, sa rasune cu putere. ♢ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrazneala sau protestând împotriva cuiva; a striga, a tipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. si refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, tari, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotriva, a se opune; a se razvrati, a se rascula, a porni la lupta. ♢ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-si) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât sa produca nemultumiri, sa-si faca multi dusmani. 8. Tranz. Fig. A pune în miscare, a face sa porneasca o multime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ♢ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, ostire) = a recruta oaste, a înrola soldati pentru a porni la lupta. 9. Refl. A se naste, a se isca, a se stârni. ♦ A aparea, a se arata. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidenta, a releva. III. 1. Refl. si tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a creste. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. si tranz. A (se) face mai înalt, a (se) înalta. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treapta superioara, a face sa progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ♢ Expr. A ridica din cenusa (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbarbata, a întari (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treapta mai înalta din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înalta în grad, în rang. ♢ Expr. A ridica (pe cineva) în slava (sau în slava cerului) = a lauda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înalta pe tronul tarii. ♦ Refl. (Despre oameni) A-si face o situatie mai buna, a progresa. ♢ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situatie cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mari, a spori, a face sa creasca. A ridica productia. ♢ Expr. A ridica pretul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un numar la o putere = a înmulti un numar cu el însusi de atâtea ori de câte ori arata exponentul. A ridica un numar la patrat = a înmulti un numar cu el însusi. A ridica la cub = a înmulti patratul unui numar cu numarul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumita valoare, a ajunge la o anumita cantitate, suma etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a cladi locuinte, case etc. ♦ Fig. A fauri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da nastere; a pricinui, a cauza, a provoca. ♢ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzatie) = a formula o acuzatie; a învinui, a acuza. A ridica pretentii = a formula o pretentie, a pretinde sa i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiectie = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ♢ Expr. A ridica o problema (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discutie o problema. [Var.: (înv.) aridicá, (reg.) radicá vb. I] – Lat. eradicare "a dezradacina".
dezagrega, DEZAGREGÁ, pers. 3 dezagréga, vb. I. Refl. (Despre corpuri) A se desface în partile constitutive. ♦ (Despre nucleul atomic al unui element; impr.) A se dezintegra. ♦ Fig. (Despre o comunitate) A-si pierde cu totul coeziunea. – Dupa fr. désagréger.
dezagregat, DEZAGREGÁT, -Ă, dezagregati, -te, adj. (Despre corpuri) Desfacut în partile componente. ♦ (Despre nuclee atomice; impr.) Dezintegrat. ♦ Fig. (Despre o comunitate) Care si-a pierdut cu totul coeziunea. – V. dezagrega.
rodat, RODÁT, -Ă, rodati, -te, adj. (Despre motoare) Care a trecut prin operatia de rodaj. ♦ Fig. Care a acumulat o oarecare experienta, care s-a acomodat într-o munca. – V. roda.
suflet, SÚFLET, suflete, s.n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale si volitionale ale omului; psihic. ♢ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fara) suflet = cu (sau fara) însufletire, cu (sau fara) elan. ♦ Trasatura de caracter (buna sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoana considerata din punct de vedere al trasaturilor de caracter. Era un suflet mare, care întelegea lumea. ♦ Omenie, bunatate, mila. Om fara suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrazneala. A prinde suflet. 2. Factor, element esential al unui lucru, al unei actiuni etc. 3. (În filozofia idealista si în conceptia religioasa) Substanta spirituala care da omului viata si care este socotita de origine divina si cu esenta vesnica. ♢ Expr. A-si încarca sufletul cu... = a comite o fapta rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lasa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i iesi (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gura = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseala sau de emotie. A-si stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-si cauta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericesti. A cauta de sufletul cuiva = a da ceva de pomana în amintirea unui mort. (Sa) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu sa-i ierte pacatele! A fi (sau a se face) trup si suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-si vinde sufletul = a pacatui foarte tare. 4. Viata. A avea sapte suflete ♢ Expr. A (mai) prinde (sau a capata) suflet = a se întrema (dupa o boala). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul sau = a avea ceva în posesiune. ♦ Inima. ♢ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) placea mult, a(-i) produce o mare satisfactie. 5. Persoana, ins, om; p. gener. orice fiinta. ♦ Locuitor. Oras de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respiratie. Pe nari el scoate suflet puternic. ♢ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ♢ Loc. vb. ♢ Loc. vb. A-si trage sufletul = a respira. ♢ Expr. A-si lua suflet = a respira adânc; a-si potoli respiratia. A-i veni sufletul la loc = a-si potoli respiratia; a se linisti. 7. (În sintagme si expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-si ceda copilul unei persoane care îl adopta. – Lat. •suflitus (< suflare).
mondir, MONDÍR s.n. v. mundir.
mondiraş, MONDIRÁS s.n. v. mundiras.
clin, CLIN, clini, s.m. 1. Bucata (triunghiulara, trapezoidala etc.) de pânza sau de stofa, folosita în croitorie ca piesa componenta a unui obiect de îmbracaminte sau ca adaos pentru a largi o îmbracaminte. ♢ Expr. A nu avea nici în clin, nici în mâneca (cu cineva) = a nu avea nimic comun, nici un amestec, nici o legatura (cu cineva). 2. Petic de pamânt sau de padure în forma de triunghi sau de forma îngusta. [Pl. si: (n.) clinuri] – Din sl. klinŭ.
clujean, CLUJEÁN, -Ă, clujeni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Cluj-Napoca sau în judetul Cluj. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Cluj-Napoca sau judetul Cluj. – Cluj (n. pr.) + suf. -ean.
clujeancă, CLUJEÁNCĂ, clujence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Cluj-Napoca sau în judetul Cluj. ♦ Locuitoare din municipiul Cluj-Napoca sau judetul Cluj. – Clujean + suf. -ca.
coaliza, COALIZÁ, coalizez, vb. I. Refl. recipr. (Despre state, partide, clase sociale, persoane) A se uni, a se alia împotriva unui dusman comun sau în scopul unei actiuni comune; a forma o coalitie. [Pr.: co-a-] – Din fr. coaliser.
coamă, COÁMĂ, coame, s.f. 1. Par lung (si stufos) care creste pe grumazul sau de-a lungul spinarii unor animale. ♢ Par lasat sa creasca (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui barbat. ♦ Fig. Frunzis des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungita de deal sau de munte; creasta. 3. Partea de deasupra, orizontala, a unui zid. ♦ Linie de intersectie (orizontala sau oblica) a doua versante de acoperis. – Lat. coma.
cobeligerant, COBELIGERÁNT, -Ă, cobeligeranti, -te, adj., s.m. si f. (Ţara, stat, armata etc.) care se afla în razboi alaturi de un aliat contra unui inamic comun – Din fr. cobelligérant.
contribui, CONTRIBUÍ, contríbui, vb. IV. Intranz. A-si aduce contributia (morala sau materiala), a participa la o actiune comuna; a înlesni aparitia sau dezvoltarea unui lucru. – Din fr. contribuer, lat. contribuere.
monofiletic, MONOFILÉTIC, -Ă, monofiletici, -ce, adj. (Biol.; despre populatii) Care descinde dintr-un stramos comun sau dintr-o singura populatie. – Din fr. monophylétique.
monitor, MONITÓR2, -OÁRE, monitori, -oare, subst. 1. S.m. si f. (Iesit din uz) Elev sau eleva care mentinea ordinea si disciplina în clasa, în lipsa profesorului. ♦ Elev foarte bun la învatatura, care ajuta pe profesor la predare (instruind o grupa de elevi). 2. S.n. Aparat de control al unei instalatii de telecomunicatii, care urmareste imaginea proiectata de aparatele de luat vederi. 3. S.n. (Urmat de determinari) Titlu dat unor periodice (oficiale). – Din fr. moniteur, lat. monitor.
monticul, MONTÍCUL, monticuli, s.m. 1. (Geol.) Forma de relief cu aspect de movila; munte mic, colina. 2. (Anat.) Mica proeminenta. [Var.: montícula s.f.] – Din fr. monticule, lat. monticula.
morar, MORÁR, morari, s.m. 1. Proprietar sau conducator al unei mori; muncitor într-o moara. ♦ Muncitor într-o întreprindere în care se macina diferite materii. 2. Gândac cu aripile lucioase, brune sau negre, care traieste prin mori; gândac de faina (Tenebrio molitor). – Moara + suf. -ar.
nart, NART, narturi, s.n. 1. Suma de bani fixata în trecut de autoritati ca limita maxima a impozitului pe produse, pe vite etc. 2. Pret maximal fixat în trecut de autoritati pentru vânzarea anumitor marfuri de prima necesitate; p. ext. pret al unei marfi. 3. Norma de munca pe care taranii clacasi erau obligati sa o realizeze într-o zi pe mosia boierului. – Din tc. nark.
navetă, NAVÉTĂ1, navete, s.f. 1. Instrument de forma unui ac lung cu care se lucreaza plase, fileuri. 2. Parcurgerea de catre o persoana a unui drum dus si întors, cu regularitate, de obicei între doua localitati (relativ apropiate). A face naveta. 3. Vehicul de transport în comun care asigura legatura între doua puncte relativ apropiate, efectuând regulat drumuri dus si întors. 4. Obiect (în forma de lada compartimentata) care serveste la transportul unor produse alimentare. – Din fr. navette.
norma, NORMÁ, normez, vb. I. Tranz. 1. A determina cantitatea de munca necesara pentru efectuarea unui produs, pentru executarea unei operatii sau o cantitate de produse care trebuie sa fie obtinuta într-o unitate de timp în anumite conditii tehnico-organizatorice. ♦ A stabili cantitatea de materie prima, de combustibil etc. necesara pentru obtinerea unui produs. 2. A supune unei norme (1), a stabili ceva prin norme. – Din norma.
normă, NÓRMĂ, norme, s.f. 1. Regula, dispozitie etc. obligatorie, fixata prin lege sau prin uz; ordine recunoscuta ca obligatorie sau recomandabila. ♢ Norma morala (sau etica) = regula privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligatiile sale fata de ceilalti oameni si fata de societate. Norma juridica = regula de conduita cu caracter general si impersonal, emisa de organele de stat competente, a carei respectare poate fi asigurata prin constrângere. ♦ Totalitatea conditiilor minimale pe care trebuie sa le îndeplineasca un sportiv pentru a putea obtine un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de munca pe care cineva trebuie sa o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ♢ Norma de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrari în conditii specifice date. Norma tehnica = norma stabilita prin mijloace stiintifice, pe baza unor conditii tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.
monotipist, MONOTIPÍST, -Ă, monotipisti, -ste, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la monotip (2). – Din it. monotipista.
monstruos, MONSTRUÓS, -OÁSĂ, monstruosi, -oase, adj. 1. Care are un aspect respingator, iesit din comun, care se abate de la normal, ca un monstru, anormal, cu mari anomalii; urât, oribil, hidos; fig. neestetic, neartistic. ♦ Fig. Îngrozitor, rau, denaturat. 2. Exagerat de mare; enorm, colosal. [Pr.: -stru-os] – Din fr. monstrueux.
monstruozitate, MONSTRUOZITÁTE, monstruozitati, s.f. Faptul de a fi monstruos; ceea ce este iesit din comun si respingator ca aspect, ceea ce este monstruos. ♦ Fig. Ceea ce produce groaza, repulsie; grozavie, cruzime. [Pr.: -stru-o-] – Din fr. monstruosité.
insociabil, INSOCIÁBIL, -Ă adj. neprietenos, retras, necomunicativ. (< fr. insociable, lat. insociabilis)
inselberg, INSELBERG s. n. munte din regiunile tropicale sau de desert, ramas izolat dintr-un masiv muntos demolat. (< germ. Inselberg)
năstruşnic, NĂSTRÚSNIC, -Ă, nastrusnici, -ce, adj. 1. Care iese din comun; neobisnuit, ciudat, bizar. 2. Care depaseste cu mult (prin proportii, intensitate, calitate etc.) limitele obisnuite; extraordinar, strasnic, grozav. – Cf. sl. n e s t r u ž e n ŭ.
inocula, INOCULÁ vb. tr. 1. a introduce într-un organism sanatos un ser, un vaccin, pentru a-l imuniza. 2. (fig.) a transmite, a sadi în mintea cuiva anumite idei etc. (< fr. inoculer, lat. inoculare)
năimitor, NĂIMITÓR, naimitori, s.m. (Reg.) Persoana care angajeaza pe cineva pentru o munca (temporara). ♦ Persoana angajata cu plata pentru a efectua o munca (temporara). [Pr.: na-i-] – Naimi + suf. -tor.
năimit, NĂIMÍT, -Ă, naimiti, -te, s.m. si f., adj. (Înv. si pop.) 1. S.m. si f., adj. (Persoana) angajata cu plata pentru a efectua o munca (temporara). 2. Adj. Care este dat sau luat cu chirie. [Pr.: na-i-] – V. naimi.
năimi, NĂIMÍ, naimesc, vb. IV. (Înv. si pop.) 1. Tranz. si refl. A (se) angaja, a (se) tocmi pentru o munca platita. 2. Tranz. A închiria; a arenda. [Pr.: na-i-. – Var.: namí vb. IV] – Din naiem (înv. "chirie" < sl.).
năduşeală, NĂDUSEÁLĂ, naduseli, s.f. 1. Faptul de a nadusi (1) nadusire; (concr.) substanta lichida secretata de glandele sudoripare; sudoare, transpiratie. ♢ Expr. A-l trece pe cineva (toate) naduselile = a) a munci din greu (transpirând din abundenta); b) a fi cuprins de spaima, de emotie. 2. (Pop.) Caldura mare, înabusitoare; arsita, zapuseala, canicula. – Nadusi + suf. -eala.
consorţiu, CONSÓRŢIU, consortii, s.n. Forma a monopolurilor capitaliste constând din întelegerea încheiata între mai multe banci sau societati comerciale mari pentru efectuarea în comun a unor operatii avantajoase de mare amploare. – Din lat., fr. consortium, germ. Konsortium.
rosti, ROSTÍ, rostésc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunta sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunta, a-si spune parerea autorizata. ♦ Tranz. A comunica o dispozitie, un ordin, o sentinta. ♦ A se preocupa de ceva; a pregati. 4. Intranz. A înfasura pe sulul din fata al razboiului de tesut portiunea de pânza tesuta, desfasurând în acelasi timp o portiune corespunzatoare de urzeala de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua tesutul de câte ori rostul se micsoreaza. – Din rost.
radioemiţător, RADIOEMIŢĂTÓR, radioemitatoare, s.n. Instalatie cu ajutorul careia se produc unde electromagnetice folosite la radiocomunicatii; emitator radio1. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + emitator (dupa fr. radio-émetteur).
nemaiauzit, NEMAIAUZÍT, -Ă, nemaiauziti, -te, adj. Care este atât de iesit din comun încât nimeni nu a auzit pâna acum de ceva asemanator; nemaipomenit. [Pr.: -mai-a-u-] – Ne- + mai1 + auzit.
nemaivăzut, NEMAIVĂZÚT, -Ă, nemaivazuti, -te, adj.Care este atât de iesit din comun încât nimeni nu a vazut vreodata ceva asemanator; p. ext. extraordinar. – Ne- + mai1 + vazut.
infuza, INFUZÁ vb. tr. 1. a face o infuzie. 2. a face sa patrunda (un lichid) într-un corp. 3. (fig.) a comunica, a face sa patrunda. (< fr. infuser)
neobişnuit, NEOBISNUÍT, -Ă, neobisnuiti, -te, adj. Care iese din comun, care are un caracter aparte, unic; p. ext. extraordinar. ♦ Straniu, bizar, curios, ciudat. [Pr.: ne-o-] – Ne- + obisnuit.
necăjit, NECĂJÍT, -Ă, necajiti, -te, adj. 1. Care are un necaz; suparat, amarât, trist, mâhnit. ♦ Care exprima suparare, mâhnire, tristete. Fata necajita. ♦ Plin de suparari, de neajunsuri. 2. Care duce o viata grea; chinuit, muncit; p. ext. sarac, sarman. 3. Nemultumit (de ceva sau de cineva), contrariat, enervat, întarâtat. [Var.: nacajít, -a adj.] – V. necaji.
necomunicativ, NECOMUNICATIV, -Ă, necomunicativi, -e, adj. (Despre oameni) Care nu intra usor în legatura cu ceilalti; nesociabil. – Ne- + comunicativ.
nivaţie, NIVÁŢIE, nivatii, s.f. Actiunea de modelare a reliefului facuta de îngheturile si dezgheturile succesive în zonele înalte ale muntilor. – Din fr. nivation.
nodal, NODÁL, -Ă, nodali, -e, adj. Care se refera la locul de intersectie a mai multor cai de comunicatie, artere, ligamente etc. ♦ Fig. Esential, fundamental. – Din fr. nodal.
nisipariţă, NISIPÁRIŢĂ, nisiparite, s.f. Mic peste din apele de munte, asemanator cu zvârluga (Cobitis caspia romanica). – Nisip + suf. -arita.
nisiparniţă, NISIPÁRNIŢĂ, nisiparnite, s.f. 1. Vas mic umplut cu nisip fin care se presara peste o hârtie proaspat scrisa pentru a usca cerneala. 2. Aparat format din doua recipiente de sticla suprapuse care comunica între ele printr-un mic tub de sticla si umplut cu o anumita cantitate de nisip, care servea, în trecut, pentru masurarea timpului dupa durata de scurgere a nisipului dintr-un recipient într-altul: clepsidra. [Var.: nisipérnita s.f.] – Nisip + suf. -arnita.
raport, RAPÓRT, (I) raporturi, (II) rapoarte, s.n. I. 1. Legatura între doua sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, notiuni pe care gândirea omeneasca o poate constata si stabili; relatie. ♢ Expr. În raport cu... = fata de..., în comparatie cu... Sub raportul (sau sub acest raport, sub diverse raporturi, sub toate raporturile) = din acest punct de vedere (sau din diverse puncte, din toate punctele de vedere, sub toate aspectele). 2. (Mai ales la pl.) Contact, legatura între mai multe persoane, institutii etc.; relatie. 3. (Mat.) Câtul dintre doua marimi de acelasi fel, exprimate în aceleasi unitati. 4. Relatie (numerica) între doua valori. II. 1. Comunicare scrisa sau orala facuta de cineva în fata unei adunari, a unei autoritati etc., cuprinzând o relatare (oficiala) asupra unei activitati personale sau colective; textul acestei comunicari. 2. Scurta prezentare orala asupra situatiei trupei facuta de un militar în fata superiorului sau; ora, momentul când se face aceasta prezentare. ♢ Expr. A se prezenta (sau a iesi, a fi scos) la raport = a se prezenta (sau a fi chemat) în fata unui superior pentru a-si sustine o doleanta sau a raspunde pentru o greseala savârsita. III. (În sintagma) Casa (sau imobil) de raport = casa sau imobil cumparat sau construit în vederea speculei. – Din fr. rapport.
infosferă, INFOSFÉRĂ s. f. sfera a unei civilizatii cuprinzând canalele de comunicatie prin care circula informatia necesara. (< info/rmatie/ + -sfera)
informaţie, INFORMÁŢIE s. f. 1. stire, veste, comunicare. ♢ lamurire asupra cuiva sau a ceva; totalitatea materialului de informare si de documentare; izvor, sursa. 2. notiune centrala a teoriei comunicatiilor si a ciberneticii, desemnând elementele noi în raport cu cunostintele prealabile, cuprinse în structura unui mesaj, în semnificatia unui simbol. o teoria ĩ = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale canalelor de transmisie si ale instalatiilor de pastrare si de prelucrare a informatiilor. 3. ~ genetica = totalitatea materialului genetic dintr-o celula. (< fr. information, lat. informatio)
nedeie, NEDÉIE, nedei, s.f. 1. Petrecere câmpeneasca populara de origine pastorala organizata de obicei cu prilejul unei sarbatori sau al unui hram. 2. Loc (plan) pe vârful unui munte. (Pl. si: nedeie] – Din sl. nedĕlja "duminica".
rug, RUG1, rugi. s.m. 1. Tulpina (târâtoare) a unor plante. 2. Mur1. 3. Maces. 4. Compus: rug-de-munte sau rug-de-zmeura = zmeur. – Lat. rubus.
nesociabil, NESOCIÁBIL, -Ă, nesociabili, -e, adj. Caruia nu-i plac relatiile cu semenii sai, care leaga greu prietenii; necomunicativ. [Pr.: -ci-a-] – Ne- + sociabil.
nevoiaş, NEVOIÁS, -Ă, nevoiasi, -e, adj. 1. Care este lipsit de mijloace materiale, care nu are nici cele necesare traiului; sarman, sarac; p. ext. care duce o viata grea; necajit, muncit, trudit, nenorocit. 2. (Pop.) Care este lipsit de vlaga, de putere, slab; incapabil de a face ceva (bun), becisnic, neputincios. [Pr.: -vo-ias] – Nevoie + suf. -as.
nevoie, NEVÓIE, nevoi, s.f. 1. Ceea ce se cere, se impune sa se faca; trebuinta, necesitate, cerinta; spec. chestiune, situatie, afacere a carei rezolvare are caracter urgent, presant. ♢ Loc. adj. si adv. (Astazi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ♢ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuinta; când trebuie, când este necesar. ♢ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie sa... = a considera sau a fi necesar sa... A-si face nevoile = a defeca (si a urina). (Pop. si fam.) Zor-nevoie = cu orice pret, neaparat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ♢ Expr. A-si cauta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese si obligatii, fara a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-si vedea de treaba. 2. Stare de saracie, de lipsa, de mizerie în care se afla cineva; stare de jena financiara. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sarac, neajutorat sau care nu stie sa se descurce; saracie. 3. Ceea ce provoaca cuiva o suferinta materiala sau morala, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutati, încercari, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ♢ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoaca neplaceri, necazuri; dificil, buclucas. ♢ Expr. A iesi (sau a scapa) din nevoie sau a scapa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scapa de griji, de necazuri, de saracie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurari grele; la necaz.. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsa, în suferinta. ♦ Primejdie, pericol. ♢ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ♢ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fara voie, constrâns, silit (de împrejurari). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt iesit din comun, care mira, uimeste; ciudatenie, minunatie; dracovenie, dracie. ♢ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strasnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamatii si imprecatii) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.
nimfă, NÍMFĂ, nimfe, s.f. 1. (În mitologia greaca) Fiecare dintre zeitele apelor, ale pomilor, ale crângurilor si ale muntilor, personificând fortele naturii. ♦ Fig. Fata tânara si frumoasa, plina de gratie. 2. Forma de metamorfoza prin care trec unele insecte dupa stadiul de larva si înainte de a se transforma în insecte adulte; pupa. – Din fr. nymphe, lat. nympha.
răspunde, RĂSPÚNDE, raspúnd, vb. III. 1. Intranz. si tranz. A da un raspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfacator sau nesatisfacator) dovada cunostintelor sale în fata unui examinator. 2. Intranz. A reactiona prin vorbe, gesturi, atitudini la actiuni, solicitari, provocari etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discutie (publica), combatând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicatie la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemari, a se supune. ♦ A lamuri o problema la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicatie cu..., a strabate pâna la... ♦ (Despre senzatii fizice sau psihice) A se face simtit, a se transmite; a razbate, a rasuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a tine legatura cu o persoana sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteala, a fi responsabil, a-si lua raspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plati o suma de bani. [Prez. ind. si: (reg.) raspunz] – Lat respondere.
scară, SCÁRĂ, scari, s.f. I. 1. Obiect (de lemn, de fier, de frânghie etc.) alcatuit din doua parti laterale lungi si paralele, unite prin piese paralele asezate transversal la distante egale si servind pentru a urca si a coborî la alt nivel. ♢ Scara de pisica = scara flexibila formata din doua parâme care sustin trepte de lemn, folosita în navigatie. ♢ Expr. Scara cerului, se spune, în gluma, despre un om foarte înalt. ♢ Compus: (Bot.) Scara domnului = planta erbacee din regiunea muntoasa cu flori albastre sau albe (Polemonium coeruleum). 2. Element de constructie alcatuit dintr-un sir de trepte de lemn, marmura, piatra etc. (cu balustrada), servind pentru comunicarea între etaje, între o cladire si exteriorul ei etc.; (la pl.) trepte. ♢ Scara rulanta = scara cu trepte mobile montate pe o banda rulanta; escalator. ♦ Treapta sau sir de trepte la un vehicul, servind la urcare si la coborâre. 3. Fiecare dintre cele doua inele prinse de o parte si de alta a seii, în care calaretul îsi sprijina piciorul. II. 1. Succesiune, sir, serie ordonata de elemente (marimi, cifre etc.) asezate în ordine crescânda, descrescânda sau cronologica, servind la stabilirea valorii a ceva. ♢ Scara fiintelor (sau vietuitoarelor) = sirul neîntrerupt al fiintelor organizate, de la cele mai simple pâna la cele mai evoluate. Scara duritatii (sau de duritate) = succesiunea progresiva a duritatii celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scara muzicala = succesiune a sunetelor muzicale, cuprinzând aproximativ opt octave. (Tel.) Scara de gri = scara (II 1) care reprezinta variatia luminatiei în mai multe trepte între nivelul de alb si nivelul de negru, folosita pentru controlul si reglajul sistemelor de televiziune. ♦ (Înv.) Tabla de materii, index. ♦ Ierarhia conditiilor, a starilor, a rangurilor sociale. ♦ Ierarhia manifestarilor si a valorilor morale si spirituale. 2. Serie de diviziuni la unele aparate si instrumente (termometru, barometru etc.), formând o linie gradata, cu ajutorul careia se face determinarea unei marimi prin deplasarea unei parti mobile. 3. Linie gradata care reproduce în mic unitatile de masura si care serveste la masurarea distantelor sau a cantitatilor cuprinse într-o harta, într-un plan, într-un desen. ♦ Raport constant între dimensiunile reproduse pe o harta, un desen etc. si cele reale. ♢ Loc. adj. si adv. La scara = într-un raport anumit si constant fata de realitate. ♢ Expr. A reduce la scara = a reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar pastrând un raport constant al acestor dimensiuni fata de realitate. 4. (În expr.) Pe (o) scara întinsa (sau larga) = în masura mare, în proportii mari. 5. Fig. Masura, proportie. – Lat. scala (cu sensuri dupa fr. échelle).
tablă, TÁBLĂ1, table, s.f. 1. Placa metalica, de grosimi diferite, folosita la învelitul caselor, la fabricarea vaselor, a unor ambalaje si a altor obiecte. 2. Placa de lemn, de piatra sau de metal pe care se scriu, se graveaza sau se zugravesc anumite indicatii, firme, date; tablie (1). ♢ Tabla cerata = placa de lemn acoperita cu un strat de ceara, pe care se scria în antichitate cu stilul (prin zgâriere). ♦ (Bis.) Tablele legii sau tablele lui Moise = cele doua lespezi de piatra pe care erau sapate cele zece porunci primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai. 3. Placa de lemn dreptunghiulara, vopsita în negru, pe care se scrie cu creta, mai ales la scoala si la universitate; tabela (2). ♢ Expr. A scoate (sau a chema etc.) la tabla = a chema un elev la lectie (în fata tablei). 4. Tabel (1). ♢ Tabla lui Pitagora = tabla înmultirii. Table trigonometrice = tabele care cuprind functii trigonometrice. 5. (Reg.) Bucata de pamânt semanata. ♦ Strat de legume. – Din sl. tabla (cu sensuri dupa fr. table).
eratic, ERÁTIC, -Ă, eratici, -ce, adj. Care nu este fix. ♢ Bloc eratic sau stânca eratica = bloc de piatra adus mai ales de ghetari si asezat în regiuni cu care nu are nimic comun din punct de vedere geologic. – Din fr. erratique, lat. erraticus.
soră, SORĂ, surori, s.f. 1. Persoana de sex feminin considerata în raport cu copiii acelorasi parinti sau ai aceluiasi tata ori aceleiasi mame. ♢ Sora buna = sora care are amândoi parintii comuni cu ai fratilor sai. (Reg.) Sora de scoarta = fiica din alta casatorie a unuia dintre sotii recasatoriti, considerata în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt sot. Sora de lapte = fata care a supt o data cu alt copil de la aceeasi femeie, considerata în raport cu acel copil. ♢ Loc. adj. Sora cu moartea = grozav, zdravan, foarte mare. ♢ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a doua plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsula (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adreseaza unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; draga. 3. Fig. Tovarasa, prietena. ♦ Ţara, limba etc. de aceeasi origine cu alta, cu afinitati si trasaturi comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia calugareasca în manastirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmiera. [Var.: (pop.) suróra, sor s.f.] – Lat. soror, -oris.
echivalent, ECHIVALÉNT, -Ă, echivalenti, -te, adj., s.n. I. Adj. (Adesea substantivat) Care are aceeasi valoare, acelasi efect, aceeasi semnificatie sau acelasi sens cu altceva. ♦ (Despre figuri geometrice) Care are aceeasi suprafata sau acelasi volum cu alta figura, fara a fi identica cu aceasta. II. S.n. 1. Marime, numar etc. care caracterizeaza egalitatea sau echivalenta, dintr-un anumit punct de vedere, a doua efecte sau a doua actiuni. 2. Marfa care, având înglobata în ea aceeasi cantitate de munca sociala cu o alta marfa, serveste la exprimarea valorii acesteia din urma. ♢ Echivalent general = marfa care serveste la exprimarea valorii tuturor celorlalte marfuri, îndeplinind rolul de bani. – Din fr. équivalent, lat. aequivalens, -ntis.
edil, EDÍL, edili, s.m. 1. (În antichitatea romana) Magistrat care supraveghea edificiile si instalatiile publice, care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2. (Adesea fig.) Persoana care face parte din conducerea administrativa a unui oras; consilier municipal. – Din fr. édile, lat. aedilis.
educaţie, EDUCÁŢIE, educatii, s.f. Ansamblu de masuri aplicate în mod sistematic în vederea formarii si dezvoltarii însusirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor si ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societatii etc.; rezultatul acestei activitati pedagogice; buna crestere, comportare civilizata în societate. ♢ Loc. vb. A face educatie cuiva = a educa pe cineva. ♢ Educatie fizica = ansamblu de masuri care au ca scop asigurarea dezvoltarii fizice armonioase a oamenilor, întarirea sanatatii, formarea si perfectionarea cunostintelor, priceperii si deprinderilor de miscare necesare atât pentru munca, cât si pentru activitatea sportiva. [Var.: (înv.) educatiúne s.f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis.
extravagant, EXTRAVAGÁNT, -Ă, extravaganti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care cauta cu orice pret sa iasa din comun; excentric. ♦ Neobisnuit, ciudat, bizar. – Din fr. extravagant.
extravaganţă, EXTRAVAGÁNŢĂ, extravagante, s.f. Purtare, tinuta, atitudine iesite din comun; fapta lipsita de judecata; excentricitate, ciudatenie, bizarerie. – Din fr. extravagance.
neprietenos, NEPRIETENÓS, -OÁSĂ, neprietenosi, -oase, adj. 1. Lipsit de prietenie, de bunavointa; dusmanos, ostil, neprietenesc; p. ext. care nu este sociabil, comunicativ; morocanos. ♦ Care exprima, tradeaza dusmanie, ostilitate, lipsa de prietenie. 2. Fig. (Despre încaperi, interioare etc.) Lipsit de confort, de intimitate; rece, neprietenesc. [Pr.: -pri-e-] – Ne- + prietenos.
exploatare, EXPLOATÁRE, exploatari, s.f. Actiunea de a exploata si rezultatul ei. 1. (În teoria marxista) Însusirea fara echivalent a unei parti din munca producatorilor nemijlociti de catre cei ce dispun de mijloace de productie. 2. Exploatatie. 3. Totalitatea lucrarilor de punere în valoare a unui bun natural sau a unui sistem tehnic. ♦ Totalitatea operatiilor care constituie procesul tehnologic de extragere a substantelor minerale utile, a rocilor, a titeiului sau a gazelor. ♢ Exploatare la zi = metoda de extragere a substantelor minerale utile în care procesul tehnologic se efectueaza sub cerul liber; cariera. ♦ Loc de unde se exploateaza o substanta utila, un material folositor. 4. Fig. Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv. – V. exploata.
exploatat, EXPLOATÁT, -Ă, exploatati, -te, adj., s.m. si f. 1. (În teoria marxista) Adj., s.m. si f. Persoana care suporta o exploatare (1), care îsi vinde forta de munca. 2. Adj. Care este asuprit, oprimat, prigonit, împilat. 3. Adj. (Despre terenuri, mine, paduri etc.) De unde se exploateaza o substanta utila, un material folositor; care se afla în exploatare. – V. exploata.
exploatator, EXPLOATATÓR, -OÁRE, exploatatori, -oare, adj., s.m. si f. 1, (Persoana) care exploateaza munca altuia, însusindu-si fara echivalent o parte din produsul acestei munci. 2. (Persoana) care exploateaza o mina, o padure, o mosie etc. – Exploata + suf. -tor (dupa fr. exploiteur).
exprimare, EXPRIMÁRE, exprimari, s.f. Actiunea de a (se) exprima si rezultatul ei; formulare a unor idei sau sentimente; expresie. ♦ Comunicare prin cuvinte; vorbire; pronuntare a unor cuvinte. – V. exprima.
industrie, INDÚSTRIE s. f. 1. ramura a productiei materiale si a economiei nationale, care cuprinde totalitatea întreprinderilor (uzine, centrale electrice, fabrici, mine etc.) ocupate cu productia uneltelor de munca, cu extractia materiilor prime, a materialelor si combustibililor si cu prelucrarea ulterioara a produselor obtinute. 2. ramura industriala, domeniu al industriei (1). 3. (rar) profesiune, meserie. (< fr. industrie, lat. industria)
industrializa, INDUSTRIALIZÁ vb. I. tr. a dezvolta industria; a introduce tehnica masinista în anumite procese de munca; a transforma un proces de productie mestesugareasca într-un proces de productie întemeiat pe tehnica masinista moderna. II. tr., refl. a deveni, a face (un stat) sa devina industrial. ♢ a transforma o materie prima în produse industriale. (< fr. industrialiser)
exterioriza, EXTERIORIZÁ, exteriorizez, vb. I. Tranz. si refl. A comunica, a exprima, a manifesta gânduri, sentimente etc. prin cuvinte, gesturi, fizionomie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. éxtérioriser.
electrobuz, ELECTROBÚZ, electrobuze, s.n. Autovehicul de transport în comun, actionat de un motor electric alimentat de la un acumulator propriu (mecanic sau electric) de energie. – Din germ. Elektrobus, fr. électrobus.
indri, INDRÍ s. m. lemurian arboricol vegetarian, din muntii vulcanici din Madagascar. (< fr. indri)
electrocomunicaţie, ELECTROCOMUNICÁŢIE, electrocomunicatii, s.f. Procedeu de comunicare la distanta prin mijloace electromagnetice. – Din fr. électrocommunication.
indoeuropean, INDO-EUROPEÁN, -Ă I. s. m. f. grup mare de popoare si de limbi vorbite în prezent în Europa si în alte continente, reprezentând continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituita prin metoda comparativ-istorica. II. adj. referitor la aceste limbi sau la populatiile care le vorbeau. (< fr. indo-européen)
enciclopedie, ENCICLOPEDÍE, enciclopedii, s.f. 1. Tip de lucrare lexicografica de proportii diferite care trateaza sistematic termeni de baza (nume comune si proprii), notiuni din toate domeniile sau dintr-un anumit domeniu de cunostinte, fie în ordine alfabetica, fie pe probleme sau pe ramuri. 2. Ansamblu multilateral de cunostinte omenesti. ♢ (Fam.) Enciclopedie ambulanta = persoana care are cunostinte multe, diverse si precise. – Din fr. encyclopédie.
electroporţelan, ELECTROPORŢELÁN s.n. Varietate de portelan folosit la confectionarea izolatoarelor pentru liniile de distributie a curentului electric si de telecomunicatii. – Electro- + portelan.
contrafort, CONTRAFÓRT, contraforturi, s.n. 1. Întaritura masiva de beton sau de zidarie în forma de pilastru, care formeaza corp comun cu un zid si care serveste la marirea rezistentei lui. 2. Fiecare dintre picioarele înclinate spre exterior ale unui turn de extractie. – Din fr. contrefort.
contramaistru, CONTRAMÁISTRU, contramaistri, s.m. 1. Muncitor calificat care supravegheaza si dirijeaza un sector dintr-o întreprindere industriala. 2. (În vechea organizare a armatei) Grad în corpul subofiterilor de marina; persoana care avea acest grad. – Contra1- + maistru (dupa fr. contremaître).
elevatorist, ELEVATORÍST, elevatoristi, s.m. Muncitor care lucreaza la elevator1 (1). – Elevator1 + suf. -ist.
elipsă, ELÍPSĂ, elipse, s.f. 1. Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distantelor la doua puncte fixe, numite focare, este constanta. 2. (Figura de stil care consta în) omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînteleg sau care nu sunt absolut necesare pentru întelesul comunicarii. – Din fr. ellipse, lat. ellipsis.
endemie, ENDEMÍE, endemii, s.f. Prezenta într-o comunitate a unei boli infectioase sau de nutritie sub forma de cazuri sporadice care izbucnesc periodic în aceleasi regiuni. – Din fr. endémie.
contract, CONTRÁCT, contracte, s.n. Acord încheiat, ca urmare a întelegerii intervenite între doua sau mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi si obligatii în relatiile dintre ele; act, înscris ce consemneaza acest acord; conventie. ♢ Contract de munca = contract încheiat de un salariat cu o întreprindere sau cu o institutie, prin care cel dintâi se obliga sa presteze în favoarea celei din urma o anumita munca în schimbul unui salariu. – Din fr. contrat, lat. contractus.
contradictorialitate, CONTRADICTORIALITÁTE s.f. Principiu fundamental al dreptului procesual, în temeiul caruia fiecare parte dintr-un proces este îndreptatita sa i se comunice toate actele partii adverse si sa discute în contradictoriu problemele care intereseaza solutionarea pricinii. [Pr.: -ri-a-] – Contradictoriu + suf. -alitate.
indirect, INDIRÉCT, -Ă adj. 1. (si adv.) care nu se face, nu se obtine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. vorbire ~a sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvânt de declaratie. 3. complement ~ = complement care exprima obiectul în (de)favoarea caruia se savârseste o actiune, asupra caruia se rasfrânge în mod indirect actiunea verbului; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement indirect pe lânga un verb din regenta. 4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus în pretul anumitor obiecte de consum. 5. (mil.) tragere ~a = tragere pe baza de calcul asupra unor tinte care nu se vad. (< fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)
ergonomie, ERGONOMÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul conditiilor de munca în vederea realizarii unei adaptari optime a omului la acestea. – Din fr. ergonomie.
ergoterapie, ERGOTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli psihice în care munca depusa de bolnav constituie factorul activ al vindecarii. – Din fr. ergothérapie.
estacadă, ESTACÁDĂ, estacade, s.f. 1. Punte fixa construita la tarmul unei ape mari, catre larg, pentru a realiza legatura cu vapoarele care nu pot acosta la chei. ♦ Platforma asezata pe picioare înalte pentru a realiza comunicatia între doua puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol si altul situat la înaltime. ♦ Constructie din bare de lemn, de metal sau de beton armat, la intrarea într-un port sau la gura unui fluviu, pentru a micsora latimea apei în acel loc. 2. Baraj construit de-a curmezisul unui curs de apa sau la intrarea într-un port maritim pentru protejarea contra minelor, corpurilor plutitoare etc. – Din fr. estacade.
indemnizaţie, INDEMNIZÁŢIE s. f. 1. suma de bani care se acorda cuiva, pe lânga retributie, pentru acoperirea unor cheltuieli efectuate cu ocazia îndeplinirii unor anumite sarcini de serviciu. 2. despagubire pentru un prejudiciu, o paguba suferita. ♢ suma de bani platita salariatilor pe timpul concediului, în caz de incapacitate de munca etc. (< fr. indemnisation)
eşafodaj, ESAFODÁJ, esafodaje, s.n. 1. Constructie provizorie alcatuita din bare de lemn sau de metal legate între ele, pentru a sustine o platforma cu materiale, instalatii, muncitori etc. în timpul executarii unei constructii. 2. Fig. Ansamblu de date, de argumente, de exemple etc. pe care se bazeaza o opera, o conceptie, o ipoteza, o teorie. – Din fr. échafaudage.
etnie, ETNÍE, etnii, s.f. Comunitate etnica. – Din fr. ethnie.
evaporator, EVAPORATÓR2, -OÁRE, evaporatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la evaporator1 (1). – Evapora + suf. -tor.
evidenţia, EVIDENŢIÁ, evidentiez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A iesi sau a scoate în evidenta; a (se) deosebi, a (se) distinge, a (se) remarca. 2. Tranz. A recunoaste oficial meritele sau succesele obtinute în munca de cineva. [Pr.: -ti-a] – Din evidenta.
evidenţiat, EVIDENŢIÁT, -Ă, evidentiati, -te, adj. (Adesea substantivat) Care s-a distins, s-a remarcat; caruia i s-au recunoscut oficial meritele sau succesele în munca. [Pr.: -ti-at] – V. evidentia.
singular, SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Numar singular (si substantivat, n.) = categorie gramaticala care indica un singur exemplar dintr-o categorie de fiinte, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoana gramaticala care indica numarul singular (1). 2. Care apartine sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se refera la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebeste de alti indivizi, de alte fenomene etc. din aceeasi categorie prin anumite trasaturi distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalti indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeasi categorie; care este singur, izolat printre sau fata de indivizii din aceeasi categorie; care ocupa un loc aparte în cadrul aceleiasi categorii; deosebit, aparte, neobisnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ♢ (Log.) Judecata singulara = judecata al carei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflecta un singur exemplar dintr-o clasa de lucruri, în totalitatea însusirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasa; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
sânge, SÂNGE, (5) sângiuri, s.n. 1. Substanta lichida de culoare rosie, compusa din plasma si din globule (albe si rosii), care circula prin vine si artere, asigurând nutritia si oxigenarea organismului la animalele superioare. ♢ Animal cu sânge rece = animal (peste, reptila, batracian si nevertebrat) la care temperatura corpului se schimba în functie de temperatura mediului înconjurator. Frate de sânge = frate de la acelasi tata si de la aceeasi mama; frate bun. Legaturi de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare fireasca (si instinctiva) de dragoste pentru familie, pentru o ruda apropiata. ♢ Loc. adj. De sânge = a) de culoare rosie; b) (despre lacrimi) de durere, de suparare mare; c) de neam, de familie buna, aleasa. În sânge = (despre fripturi) care a ramas putin crud, care îsi pastreaza înca sângele. ♢ Loc. adj. si adv. Cu sânge rece = fara emotie; calm, linistit. Cu sânge iute = fara stapânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ♢ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; pâna la distrugere. ♢ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lasa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lasa sa i se scoata o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i navali, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în fata) = a) a se înrosi din cauza unei emotii puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picatura de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a pali de emotie, de frica etc. A-i îngheta (cuiva) sângele în vine sau a îngheta sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groaza, a înlemni de spaima. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supararii etc. A-si face (sau a-i face cuiva) sânge rau = a (se) supara foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu iesi) sânge din inima (sau din cineva), se spune pentru a arata ca cineva este foarte suparat. A avea (ceva) în sânge = a fi obisnuit cu ceva; a avea ceva înnascut. A bate (sau a zgâria) pâna la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (pâna când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fara nici o vina. Varsare de sânge = omor în masa, macel. A varsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigas. A se scalda în sânge sau a se adapa cu sânge = a omorî (în masa) din cruzime. A avea mâinile patate de sânge = a fi vinovat de o crima. A face sa curga sânge = a fi pricina unui razboi, a unei încaierari sângeroase. A-si da (sau a-si varsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-si da viata (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârsie; p. ext. familie, neam; progenitura 3. Fig. Soi, rasa (de animale). 4. Compuse : sânge-de-noua-frati sau sângele dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rasinos, de culoare rosie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor si care, arzând, raspândeste un miros placut; sângele-voinicului = a) planta agatatoare din familia leguminoaselor, cu flori rosii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a doua specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros placut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare rosie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealalta cu flori de culoare purpurie întunecata (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face sa sângereze). – Lat. sanguis.
speria, SPERIÁ, spérii, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) umple de frica, de spaima; a (se) înspaimânta, a (se) înfricosa. ♢ Expr. (Refl.) Se sperie si de umbra lui, se spune despre o fiinta foarte fricoasa. 2. Tranz. A face ca o fiinta sau un grup de fiinte sa se înfricoseze (de o miscare ori de o aparitie brusca si neasteptata) si sa fuga; p. restr. a stârni un animal din culcus. ♢ Expr. A-si speria (sau a-i speria cuiva) somnul = a ramâne (sau a face sa ramâna) treaz, a nu mai putea (sau a face sa nu mai poata) adormi. 3. Tranz. (Fam.) A uimi (prin splendoare, frumusete, calitati). ♢ Loc. adj. si adv. De speriat = iesit din comun, uimitor; extraordinar. [Pr. : -ri-a] – Lat. •expavorere (< pavor).
stil, STIL, stiluri, s.n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activitatii omenesti, pentru anumite scopuri ale comunicarii; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseste un scriitor pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic. ♦ Greseala de stil = greseala de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuintare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile si sentimentele într-o forma aleasa, personala. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Constructia caracteristica a frazei într-o limba. 2. Ansamblul particularitatilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivitati sau unui individ. ♢ Loc. adj. De stil = executat dupa moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a actiona, de a se comporta. ♢ Loc. adj. si adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele doua principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care exista o diferenta de 13 zile. ♢ Stil nou = metoda de socotire a timpului calendaristic dupa calendarul gregorian. Stil vechi = metoda de socotire a timpului calendaristic dupa calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascutit la un capat si turtit la celalalt, cu care se scria în antichitate pe tablitele de ceara. III. (Bot.) Portiune subtire si cilindrica a pistilului, care porneste de la ovar si se termina cu stigmatul. [Pl. si: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.
excavatorist, EXCAVATORÍST, -Ă, excavatoristi, -ste, s.m. si f. Muncitor calificat care lucreaza cu excavatorul. – Excavator + suf. -ist.
excentricitate, EXCENTRICITÁTE, excentricitati, s.f. 1. Originalitate; ciudatenie, bizarerie, extravaganta. 2. (Mat.) Calitatea unui punct de a se gasi în afara centrului unei figuri. ♦ Distanta dintre centrele sau axele de rotatie a doua piese excentrice. ♦ Defect de asamblare a doua piese care în mod normal trebuie sa fie concentrice sau trebuie sa aiba o axa comuna. – Din fr. excentricité.
excepţional, EXCEPŢIONÁL, -Ă, exceptionali, -e, adj. 1. Care face, care constituie o exceptie, care iese din comun; deosebit. 2. Foarte bun, excelent, extraordinar, remarcabil, grozav (3). ♦ (Adverbial; cu determinari introduse prin prep. "de", formeaza superlativul) Foarte, extraordinar. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. exceptionnel.
excomunicare, EXCOMUNICÁRE, excomunicari, s.f. Actiunea de a excomunica si rezultatul ei; excludere temporara sau definitiva dintr-o comunitate religioasa crestina, mozaica etc. pentru abateri de la canoane sau dogme. – V. excomunica.
exemplar, EXEMPLÁR1, exemplare, s.n. Fiecare obiect dintr-o serie de obiecte identice reproduse dupa un model comun. ♦ Reprezentant al unei categorii de fiinte sau de obiecte asemanatoare, luat izolat. [Pr.: eg-zem-] – Din fr. exemplaire, lat. exemplarium.
discuta, DISCUTÁ, discút, vb. I. 1. Intranz. A vorbi, a sta de vorba cu cineva despre ceva; a conversa. 2. Tranz. A analiza, a examina o lucrare, un proiect, o lege etc. în cadrul unui grup sau al unui colectiv de munca. – Din fr. discuter.
disjunct, DISJÚNCT, -Ă, disjuncti, -te, adj. (Rar) Disjunctiv. ♢ (Mat.) Multimi disjuncte = multimi care nu au nici un element comun. – Din lat. disjunctus. Cf. fr. d i s j o i n t.
distant, DISTÁNT, -Ă, distanti, -te, adj. (Despre oameni) Care este de o politete rece si putin comunicativa în relatiile cu ceilalti, care este rezervat; (despre atitudinea, manifestarile oamenilor) care exprima, tradeaza pe omul distant. – Din fr. distant.
distins, DISTÍNS, -Ă, distinsi, -se, adj. 1. Care se remarca prin însusirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni si manifestarile lor) Plin de distinctie (2). ♢ (În formule de adresare) Distinsa doamna! ♢ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Primiti, va rog, distinse salutari. – V. distinge.
duplex, DÚPLEX, duplexuri, s.n. 1. Procedeu sau (concr.) aparat care permite comunicarea simultana bilaterala între doua posturi telegrafice sau telefonice. 2. Procedeu de reproducere în doua culori a unor ilustratii monocrome (prin contrast). 3. Hârtie sau carton fabricate prin lipirea a doua straturi. 4. Apartament construit pe doua nivele. – Din fr. duplex.
incomunicabilitate, INCOMUNICABILITÁTE s. f. însusirea, starea a ceea ce este incomunicabil. (< fr. incommunicabilité)
incomunicabil, INCOMUNICÁBIL, -Ă I. adj. 1. care nu poate fi comunicat, exprimat. 2. inexprimabil. II. s. n. ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte. (< fr. incommunicable)
sărbătoare, SĂRBĂTOÁRE, sarbatori, s.f. 1. Zi în care se comemoreaza sau se sarbatoreste un eveniment important, organizându-se adesea diferite serbari, solemnitati, demonstratii etc. si în care de obicei se întrerupe activitatea obisnuita; p. ext. zi oficiala de odihna. ♢ Sarbatoarea muncii = 1 Mai, ziua solidaritatii internationale a celor ce muncesc. Sarbatoare nationala = zi (de odihna) în care se cinsteste un eveniment important din istoria patriei. Sarbatoare legala = zi (stabilita în mod oficial) în care întreprinderile si institutiile nu lucreaza. ♢ Loc. adj. si adv. De sarbatoare sau de sarbatori = festiv, sarbatoresc, stralucitor. ♢ Loc. adv. În (sau de) sarbatori = cu ocazia sarbatorilor, în timpul sarbatorilor (religioase); p. restr. în timpul Pastilor sau al Craciunului. ♦ (Art., adverbial) În zilele de sarbatoare (1). Sarbatoarea nu se lucreaza. 2. Sarbatorire, serbare; festivitate, petrecere. – Serba + suf. -atoare.
incomensurabil, INCOMENSURÁBIL, -Ă adj. 1. care nu poate fi masurat; foarte mare. 2. (mat.; despre marimi) care nu are o unitate de masura comuna, cuprinsa de un numar întreg de ori în fiecare dintre ele. (< fr. incommensurable)
expansiune, EXPANSIÚNE, expansiuni, s.f. 1. Crestere a volumului unui sistem fizico-chimic; crestere a volumului unui gaz; extindere pe un spatiu a unui gaz; detenta (1). 2. Extindere a influentei si dominatiei economice si politice a unui stat asupra altuia; acaparare de teritorii straine. ♦ (Impr.) Dezvoltare economica impetuoasa. 3. Fig. Expansivitate, comunicativitate, exuberanta, vioiciune. [Pr.: -si-u-] – Din fr. expansion, lat. expansio, -onis.
expansiv, EXPANSÍV, -Ă, expansivi, -e, adj. Care are tendinta de a-si împartasi deschis si spontan impresiile si sentimentele; vioi, exuberant, comunicativ, deschis. – Din fr. expansif.
expertiză, EXPERTÍZĂ, expertize, s.f. 1. Cercetare cu caracter tehnic facuta de un expert, la cererea unui organ de jurisdictie sau de urmarire penala ori a partilor, asupra unei situatii, probleme etc. a carei lamurire intereseaza solutionarea cauzei. ♦ (Concr.) Raport întocmit de un expert asupra cercetarilor facute. 2. (Med.; în sintagma) Expertiza medicala = a) stabilire, în urma unui examen medical, a capacitatii de munca a unui bolnav sau a unui om sanatos în conditiile solicitarilor fizice si psihice din diferite profesiuni; b) consultatie sau autopsie efectuata de medicul legist în cazuri de ranire, accident, viol, otravire, omor etc. – Din fr. expertise.
exploata, EXPLOATÁ, exploatez, vb. I.Tranz. 1. A folosi, a pune în valoare o resursa; a extrage o substanta utila, un material folositor etc. în vederea realizarii unor obiective economice. 2. (În teoria marxista) A-si însusi fara echivalent o anumita cantitate de munca straina, a acapara o parte din roadele muncii producatorilor nemijlociti de bunuri materiale. ♦ A aservi pe plan economic si politic alt stat. 3. A asupri, a prigoni, a oprima, a împila. 4. (Fig.) A trage folos (în mod abuziv) din ceva, a profita de ceva. A exploata slabiciunile cuiva. – Din fr. exploiter.
diverge, DIVÉRGE, pers. 3 divérge, vb. III. Intranz. (Despre linii geometrice, razele unui fascicul etc.) A se îndeparta, a se rasfira dintr-un punct comun în directii diferite. – Din fr. diverger, lat. divergere.
divergent, DIVERGÉNT, -Ă, divergenti, -te, adj. 1. (Despre linii geometrice, raze luminoase dintr-un fascicul etc.) Care se departeaza dintr-un punct comun în directii diferite; (despre fascicule de raze luminoase) a carui sectiune creste pe masura departarii de un punct de referinta; (despre sisteme optice) care produce un fascicul de raze de lumina ce se departeaza unele de altele. ♦ (Mat.; despre siruri de numere) Care nu are o limita finita, care tinde spre infinit. 2. Fig. (Despre pareri, conceptii, atitudini) Care se deosebesc, se contrazic între ele; care urmaresc scopuri diferite. – Din fr. divergent, lat. divergens, -ntis.
diviziune, DIVIZIÚNE, diviziuni, s.f. 1. Împartire, fragmentare, separare; (concr.) fragment sau unitate care se obtine printr-o împartire. ♢ Diviziunea muncii = împartire, în cadrul unei întreprinderi, a procesului de creare a unui produs în mai multe operatii partiale, fiecare operatie fiind efectuata de un muncitor sau de un grup de muncitori anume specializati. Diviziunea sociala a muncii = împartire a productiei sociale pe ramuri de productie de sine statatoare (industrie, agricultura etc.), având drept rezultat specializarea unor grupuri de producatori în anumite ramuri. ♦ Spec. Operatie logica de împartire a genului în specii. 2. Linioara care indica o anumita valoare pe scara sau pe cadranul unui instrument de masura; valoare care corespunde acestei linioare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. division, lat. divisio, -onis.
divizor, DIVIZÓR, divizori, s.m. Numar întreg prin care se împarte exact alt numar întreg. ♢ Divizor comun v. comun. ♦ Împartitor. – Din fr. diviseur, lat. divisor.
docher, DOCHÉR, docheri, s.m. Muncitor care lucreaza în docuri2, la încarcatul si descarcatul vapoarelor. – Din fr., engl. docker.
sui, SUÍ, súi, vb. IV. 1. Refl. si intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal; a (se) urca. ♢ Tranz. Suim coasta muntelui. ♦ Fig. A înainta, a avansa, a ajunge pâna la... 2. Refl., tranz. si intranz. A (se) aseza pe ceva ridicat; a (se) urca, a (se) catara. ♢ Expr. A (se ) sui calare (pe cal sau în sa) = a încaleca. A (se) sui sau a (se) urca pe tron (sau în scaun) = (despre împarati, regi, domnitori) a ajunge sau a face pe cineva sa ajunga la domnie, a prelua sau a da cuiva domnia. (Refl.) A (i) se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunatatea cuiva, a pune stapânire pe cineva. 3. Refl. A se înalta, a se ridica (în vazduh). ♢ Expr. A i se sui (cuiva) sângele în obraz = a se înrosi la fata (de mânie, de rusine), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngâmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în cap) = a se ameti de bautura, a se îmbata. A i se sui parul în vârful capului = a se speria, a se îngrozi, a se înspaimânta. 4. Refl. (Despre numere, preturi, sume) A creste, a urca, a se mari, a se ridica. ♢ Expr. A se sui (pâna) la... = a ajunge (pâna) la... ♦ Tranz. A face sa creasca, sa sporeasca. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cântareti) A intona note (din ce în ce mai) înalte; a ridica. – Lat. subire.
cocoş, COCÓS, (I, III, IV) cocosi, s.m., (II) cocoase, s.n. I. S.m. Masculul gainii; pasare domestica mai mare decât gaina, cu o creasta rosie dezvoltata, cu cioc ascutit si cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ♢ Expr. Cânta cocosul (într-o casa), se spune pentru a arata ca într-o familie data barbatul are cuvântul hotarâtor. Basm (sau poveste) cu cocosul rosu = povestire, întâmplare fara sfârsit sau neadevarata. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor pasari. ♢ Compuse: cocos-de-munte sau cocos-salbatic = pasare salbatica de marimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albastrui, cu ciocul puternic si putin înconvoiat (Tetrao urogallus); cocos-de-mesteacan = pasare salbatica având coada în forma de lira, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S.n. 1. Ciocanel percutor la armele de vânatoare. 2. Pârghie de comanda a supapei la ciocanele actionate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S.m. 1. (Pop.) Partea centrala a miezului pepenului verde, mai dulce si lipsita de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S.m. Categorie în care sunt încadrati boxerii între 51 si 54 kg si luptatorii între 52 si 57 kg; boxer sau luptator care face parte din aceasta categorie. [Var.: (reg.) cucós s.m. si n.] – Din sl. kokoši "gaina".
creier, CRÉIER, creieri, s.m. 1. Partea cea mai importanta a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii si al constiintei la om, situat în cutia craniana si compus din trunchiul cerebral, creierul mic si emisferele cerebrale. ♢ Creierul mic = parte a creierului situata in regiunea posterioara si inferioara a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situata în regiunea anterioara si superioara a craniului. 2. Fig. Minte, inteligenta, judecata. ♦ Element care organizeaza si conduce o actiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) muntilor = locurile cele mai înalte si mai greu accesibile ale muntilor. [Var.: (înv.) críer s.m.] – Lat. c(e)rebellum.
draglinist, DRAGLINÍST, -Ă, draglinisti, -ste, s.m. si f. Muncitor care lucreaza cu draglina. – Draglina + suf. -ist.
dragor, DRAGÓR, (1) dragori, s.m., (2) dragoare, s.n. 1. S.m. Muncitor care manevreaza comenzile unei drage (1). 2. S.n. Nava de lupta special amenajata pentru îndepartarea minelor marine. – Din fr. dragueur.
imunotransfuzie, IMUNOTRANSFÚZIE s. f. transfuzie de sânge recoltat de la donatori imunizati în prealabil fata de o boala infectioasa. (< fr. immunotransfusion)
imunoterapie, IMUNOTERAPÍE s. f. tratament în administrarea de seruri si vaccinuri care contin antigeni sau anticorpi specifici bolii respective. (< fr. immunothéraphie)
imunosupresiv, IMUNOSUPRESÍV, -Ă adj., s. n. imunodepresiv. (< engl. immunosupressive)
imunosupresie, IMUNOSUPRÉSIE s. f. inhibare a unui proces imunogenetic cu ajutorul unei substante imunosupresive. (< engl. immunosupression)
imunoprofilaxie, IMUNOPROFILAXÍE s. f. prevenirea unei boli contagioase prin imunizare cu vaccinuri, seruri specifice etc. (< fr. immunoprophylaxie)
imunopatologie, IMUNOPATOLOGÍE s. f. ramura a imunologiei care studiaza reactiile organismului la aparitia unui anticorp, precum si prevenirea si tratamentul acestora. (< fr. immunopathologie, engl. immunopathology)
imunopatolog, IMUNOPATOLÓG, -Ă s. m. f. specialist în imunopatologie. (< imunopatologie)
imunologie, IMUNOLOGÍE s. f. ramura care studiaza fenomenele imunitatii si consecintele lor profilactice si terapeutice. (< fr. immunologie)
imunolog, IMUNOLÓG, -Ă s. m. f. specialist în imunologie. (< fr. immunologue)
imunohemoliză, IMUNOHEMOLÍZĂ s. f. proces de distrugere a hematiilor sub actiunea anticorpilor corespunzatori. (< fr. immuno-hémolyse)
imunohematologie, IMUNOHEMATOLOGÍE s. f. ramura a hematologiei care studiaza proprietatile antigenice ale elementelor figurate ale sângelui si nervilor si ale diferitilor anticorpi care pot exista în serul sangvin. (< fr. immuno-hématologie)
imunoglobulină, IMUNOGLOBULÍNĂ s. f. fractiune proteica din serul sangvin care contine majoritatea anticorpilor. (< fr. immunoglobuline)
imunogeneză, IMUNOGENÉZĂ s. f. teorie a legilor de dezvoltare si de manifestare a rezistentei la organismele animale si vegetale. (< fr. immunogenèse)
imunogenetic, IMUNOGENÉTIC, -Ă I. adj. referitor la imunogenetica. II. s. f. disciplina care studiaza reglarea genetica a proceselor imune, precum si modificarile patologice ale acestora. (< fr. immunogénétique, engl. immunogenetic/s/)
imunogen, IMUNOGÉN, -Ă adj. care produce imunitate. (< fr. immunogène)
imunofluorescenţă, IMUNOFLUORESCÉNŢĂ s. f. diagnostic care permite depistarea antigenilor datorita corpilor fluorescenti. (< fr. immunofluorescence)
imunodepresor, IMUNODEPRESÓR, -OÁRE adj., s. n. imunodepresiv. (< fr. immunodépresseur)
imunoelectroforeză, IMUNOELECTROFORÉZĂ s. f. adaptarea tehnicii electroforetice în scopul imunizarii. (< fr. immunoélectrophorèse)
imunodepresiv, IMUNODEPRESÍV, -Ă adj., s. n. (medicament, tratament) care suprima reactiile imunologice ale organismului fata de un antigen; imunodepresor; imunosupresiv. (< fr. immunodépressif)
imunodeficienţă, IMUNODEFICIÉNŢĂ s. f. deficienta a sistemului imunitar. (< engl. immunodeficiency)
imunochimist, IMUNOCHIMÍST, -Ă s. m. f. specialist în imunochimie. (< fr. immunochimiste)
imunochimie, IMUNOCHIMÍE s. f. disciplina care studiaza factorii chimici ai imunitatii. (< fr. immunochimie)
imunoanticorp, IMUNOANTICÓRP s. m. anticorp rezultat în urma unui proces de imunizare. (< imuno- + anticorp)
imuno, IMUNO- elem. "imun, imunitate". (< fr. immuno-, cf. lat. immunis)
imunizant, IMUNIZÁNT, -Ă adj. care imunizeaza. (< fr. immunisant)
imuniza, IMUNIZÁ vb. tr., refl. a face, a deveni imun cu ajutorul unui tratament special sau în urma unei boli. (< fr. immuniser)
imunitate, IMUNITÁTE s. f. 1. rezistenta a unui organism fata de anumite infectii, otravuri sau alte substante straine. 2. situatie a unei persoane care beneficiaza de anumite prerogative sau scutiri legale speciale în cadrul sarcinilor ori drepturilor pe care le are. o ~ parlamentara = drept de care se bucura membrii unei adunari legiuitoare de a nu putea fi urmariti sau arestati fara aprobarea organului din care fac parte; ~ diplomatica = inviolabilitate juridica de care se bucura reprezentantii diplomatici, familiile lor etc. (< fr. immunité, lat. immunitas)
imunitar, IMUNITÁR, -Ă adj. cu caracter de imunitate. (< fr. immunuitaire)
imundiţie, IMUNDÍŢIE s. f. imundicitate. (< it. imundizia)
imundicitate, IMUNDICITÁTE s. f. murdarie, impuritate; imunditie. (< fr. immondicité)
imund, IMÚND, -Ă adj. murdar; oribil, dezgustator. (< lat. immundus, fr. immonde)
imun, IMÚN, -Ă adj. 1. care prezinta imunitate (1). 2. (fig.) insensibil (la). (< fr. immun, lat. immunis)
schelă, SCHÉLĂ, schele, s.f. 1. Constructie auxiliara provizorie, metalica sau de lemn, servind ca suport muncitorilor care lucreaza la înaltime; esafodaj. 2. Punte improvizata sau fixa care face legatura între o nava si tarm sau chei. 3. Unitate industriala care se ocupa de exploatarea unui zacamânt de titei. ♦ Fiecare dintre sondele care alcatuiesc aceasta unitate. 4. (Înv.) Port pe malul unui fluviu; p. restr. debarcader. ♦ Punct vamal situat într-un asemenea port (sau lânga o apa). 5. (Înv. si reg.) Târg; piata de marfuri. – Din scr. skela, bg. skelja.
imprima, IMPRIMÁ vb. tr. 1. a lasa urme prin apasare; a întipari. 2. a tipari. ♢ a întipari desene pe o pânza. 3. a înregistra o bucata muzicala, o lectura etc. pe discuri sau pe banda de magnetofon. 4. a determina, a impune (un anumit ritm); (fig.) a transmite, a comunica. (< fr. imprimer, lat. imprimere)
sloi, SLÓI, sloiuri, s.n. 1. Bloc de gheata care pluteste pe apele curgatoare si statatoare, înainte ca acestea sa înghete cu totul sau în timpul dezghetului. ♢ Expr. A-i trece (cuiva) un sloi (de gheata) prin inima (sau pe spinare, rar peste obraz) = a-l trece (pe cineva) fiori de spaima. A fi sloi = a-i fi cuiva foarte frig, a fi înghetat. ♦ Fig. Om rece, nepasator, necomunicativ, lipsit de caldura sufleteasca. 2. (Rar) Ţurtur de gheata. – Din bg. sloj.
slugă, SLÚGĂ, slugi, s.f. I. 1. Persoana angajata pentru a munci în gospodaria sau în mica întreprindere a altuia, fiind retribuita în bani sau în natura. ♢ Expr. (Înv.) Sluga dumitale (sau dumneavoastra), formula de salut sau de raspuns la salut. ♦ Fig. Persoana care sustine sau apara orbeste interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. 2. Fig. Persoana subordonata alteia si obligata, din cauza conditiilor sociale în care se afla, sa-i execute vointa. 3. (Înv.) Slujitor înarmat de pe lânga casa sau din suita unui boier. II. (Rar) Aparat simplu, format dintr-o scândura scobita la un capat, care se foloseste la scoaterea cizmelor fara ajutorul cuiva; tragatoare. – Din sl. sluga.
solidar, SOLIDÁR, -Ă, solidari, -e, adj. 1. Legat (de cineva sau de ceva) printr-o responsabilitate si un interes comun; unit. ♦ De care raspund în egala masura si împreuna mai multe persoane; spec. care leaga între ei într-un raport de obligatii mai multi creditori si un debitor sau mai multi debitori si un creditor. 2. Care este legat prin constructie de alta piesa sau de alt obiect, formând împreuna un tot unic. – Din fr. solidaire.
cod, COD2, coduri, s.n. 1. Act normativ care cuprinde o culegere sistematica de reguli juridice privitoare la o anumita ramura a dreptului. Cod penal. Codul muncii ♦ Ansamblu de reguli privind comportarea cuiva. 2. Sistem de semne sau de semnale conventionale care serveste la transmiterea unui mesaj, a unei comunicari. ♢ Cod postal = numar atribuit unei localitati sau strazi. Cod de culori = sistem de notare prin culori a cifrelor care reprezinta parametrii principali ai rezistorilor si condensatoarelor. 3. (Biol.; în sintagma) Cod genetic = mecanism prin care se înregistreaza, se conserva si se transmite informatia ereditara. – Din fr. code.
codaş, CODÁS, -Ă, codasi, -e, s.m. si f., adj. (Persoana, grup de persoane, institutie etc.) care a ramas în urma, se afla printre ultimii în munca, la învatatura, într-o competitie sportiva etc. – Coada + suf. -as.
deal, DEAL, dealuri, s.n. 1. Forma de relief pozitiva care se prezinta ca o ridicatura a scoartei pamântului mai mica decât muntele, dar mai mare decât colina. ♢ Loc. adv. La deal = în sensul urcusului, în sus. ♢ Loc. prep. (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de... ♢ Expr. (Fam.) Da la deal, da la vale = se sileste în toate chipurile, încearca toate posibilitatile. Greu la deal si greu la vale = oricum faci, e tot greu. Ce mai la deal, la vale = a) ce sa mai lungim vorba de pomana, ce mai încoace si încolo, e inutil sa mai discutam; b) sa spunem lucrurilor pe nume. Deal cu deal se întâlneste, dar (înca) om cu om, se spune cu ocazia unei întâlniri neasteptate, sau în nadejdea unei revederi posibile. 2. (Reg.) Regiune de vii; vie, podgorie. ♢ Zona a ogoarelor. – Din sl. dĕlŭ.
scrie, SCRÍE, scríu, vb. III. 1. Intranz. si tranz. A reprezenta prin semne conventionale sunetele sau cuvintele vorbirii. ♢ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri stravechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ♢ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe fata (sau în obraz) = a se putea vedea pe fata cuiva starea lui sufleteasca, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. si pop.) A însemna, a desena, a zugravi; a contura, a schita. ♢ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semana la chip cu cineva. ♦ A lasa urme, a întipari, a imprima. ♢ Refl. Urmele pasilor se scrisesera pe zapada. 2. Intranz. si tranz. A-si exprima, a-si formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o opera (literara, stiintifica). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A asterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. si tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ♢ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înstiinta, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o lista, într-o evidenta. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ♢ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteala cuiva. 5. Tranz. si refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizatie, într-un corp constituit, într-un colectiv de munca. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ♢ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la nastere, a(-i) fi sortit, harazit (prin soarta). [Perf. s. scrisei, part. scris. – Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.
spălător, SPĂLĂTÓR, (I) spalatoare, s.n. (II) spalatori, s.m. I. S.n. 1. Obiect sau instalatie sanitara care serveste la spalatul oamenilor. ♦ Chiuveta speciala în care se spala vasele de bucatarie. 2. Bucata de pânza, de sârma etc. cu ajutorul careia se freaca si se spala vasele. 3. Instalatie speciala, în anumite întreprinderi, unde se spala materiile prime sau semifabricate. II. S.m. Muncitor dintr-o întreprindere care se ocupa cu spalatul anumitor materiale. – Spala + suf. -ator.
spărgător, SPĂRGĂTÓR, -OÁRE, spargatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care sparge, care sfarâma (piatra, carbuni etc.). II. S.n. Instrument care se foloseste la spargerea unor materiale, a anumitor fructe cu coaja tare etc. ♢ Spargator de gheata = nava special construita pentru a sparge gheata într-o apa navigabila si a face posibila navigatia în lunile de înghet. III. S.m. si f. 1. Hot care intra undeva cu forta (spargând usi, încuietori etc.) pentru a jefui. 2. (În sintagma) Spargator de greva = agent platit al unui patron, care vine sa lucreze în locul muncitorilor grevisti pentru a zadarnici o greva. – Sparge + suf. -ator.
special, SPECIÁL, -Ă, speciali, -e, adj. Care se deosebeste de alte lucruri asemanatoare prin trasaturi care îi sunt proprii; care se afla numai la un lucru sau la o anumita categorie de lucruri; (adesea adverbial) care este facut, destinat, rezervat pentru a corespunde unui anumit scop; p. ext. iesit din comun, deosebit de bun, de valoros; exceptional. ♢ Loc. adv. În special = mai ales, îndeosebi; în mod particular, în speta. ♦ (Despre editii de presa, publicatii) Publicat cu o ocazie deosebita sau la o data festiva. ♦ Care apartine unei anumite specialitati (1), de stricta specialitate. [Pr.: -ci-al] – Din fr. spécial, lat. specialis.
spinare, SPINÁRE, spinari, s.f. 1. (Anat.) Spate (1). ♢ Loc. adv. În (sau pe) spinare sau de-a spinare (sau spinarea), cu spinarea = tinând o povara peste umar, pe spate, în spate. ♢ Expr. A cadea în spinarea cuiva = a cadea în grija sau în sarcina cuiva. A trai pe spinarea cuiva = a trai ca un parazit, din munca altuia. A arunca (ceva) în spinarea cuiva = a face pe cineva raspunzator de o vina (de obicei fara temei). 2. Parte a unui obiect de îmbracaminte care acopera spatele omului. 3. Partea cea mai înalta a unui munte, a unui deal, a unei stânci; culme prelungita; creasta, coama. ♦ Creasta unui val de apa. – Lat. spinalis.
strânge, STRẤNGE, strâng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfasurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega ori a închide, a fixa etc. (mai) bine; a face ca o legatura sa fie mai strâmta. ♢ Expr. A strânge cureaua = a rabda (de foame); a fi obligat sa-si restrânga (mult) cheltuielile de trai. (Refl.) A i se strânge funia la par = a ajunge într-o situatie dificila, când nu mai poate face cum vrea. ♦ A apropia mai mult de corp partile unui vesmânt (pentru a se acoperi, pentru a se feri de frig etc.) ♦ Fig. A întari o prietenie, o alianta, o relatie etc. 2. Tranz. A prinde, a apuca cu mâna, cu bratele, a tine, nelasând sa-i scape. ♢ Expr. A(-i) strânge (cuiva) mâna = a da mâna (cu cineva) la întâlnire, la despartire, pentru a felicita etc. 3. Tranz. A presa, a apasa din doua parti sau din toate partile pentru a apropia, a comprima etc. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) cu usa (sau în cleste, în balamale, în pinteni) = a sili (pe cineva) sa faca ceva; a obliga (pe cineva) sa recunoasca ceva. ♦ (Despre obiecte de îmbracaminte) A apasa asupra (unei parti a) corpului, provocând o senzatie de jena sau de durere (deoarece este prea strâmt). ♢ Expr. A-l strânge (pe cineva) în spate (de frig sau de frica) = a provoca (cuiva) sau a simti o senzatie neplacuta (de frig sau de frica). ♦ A fixa (mai bine) printr-o miscare de învârtire o piesa filetata a unui mecanism; a însuruba (mai tare). ♢ Expr. A strânge surubul = a întrebuinta mijloace (abuzive) de constrângere, a înaspri regimul (împotriva cuiva). ♦ A înghesui, a îngramadi, a îndesa. ♦ Fig. A sili, a constrânge. 4. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea partilor componente. ♢ Expr. A-si strânge gura = a se retine; a tacea din gura. A(-si) strânge buzele (punga) sau (intranz.) a strânge din buze = a-si înclesta si a-si încreti buzele în semn de nemultumire, de dispret, de neîncredere etc. A-si strânge pumnii = a-si înclesta pumnii în semn de mânie (retinuta). A-si strânge fruntea (sau sprâncenele) sau (intranz.) a strânge din sprâncene = a-si încreti fruntea (sau sprâncenele) din cauza îngândurarii, nemultumirii etc.; a se încrunta, a se posomorî. (Intranz.) A strânge din ochi = a împreuna cu putere pleoapele în semn de ciuda, de necaz etc. sau din cauza unei senzatii de jena fizica. Cât ai strânge din ochi = într-o clipa, imediat. A strânge din umeri = a ridica, a da din umeri în semn de dispret, de nepasare, de nedumerire, de neputinta. 5. Tranz. A aduna laolalta punând (simetric) una peste alta marginile, faldurile, partile unui obiect de pânza, de hârtie etc.; a înfasura, a îndoi, a împaturi. ♦ Refl. (Despre materiale textile) A-si reduce volumul sau lungimea; a se strâmta, a intra (la apa). 6. Refl. si tranz. A (se) ghemui, a (se) zgârci, a (se) contracta. ♢ Expr. A i se strânge (sau a-i strânge cuiva) inima = a simti (sau a face pe cineva sa simta) o emotie puternica, o suparare, o întristare etc. (Refl.) A se strânge în sine = a deveni putin comunicativ, a se închide în sine. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care contin lichide) A îngheta, a se solidifica. II. 1. Tranz. A aduna la un loc lucruri cazute, risipite; a face gramada. ♦ Spec. A culege produse vegetale, recolta. ♦ A face provizii. 2. Tranz. A agonisi, a acumula, a economisi bunuri; a aduna. ♦ A colecta. ♦ A percepe, a încasa. 3. Refl. A se aduna undeva, la un loc, împrejurul cuiva etc.; a se întruni; p. ext. a sosi, a veni. ♢ Expr. A se strânge (acasa) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasa. (Tranz.) A strânge pe cineva de pe drumuri = a determina pe cineva sa nu mai hoinareasca, sa stea acasa. (Tranz.) A nu-si (mai) strânge picioarele (de pe drumuri) = a hoinari întruna. ♦ Spec. A se îmbulzi, a se îngramadi. 4. Tranz. A lua si a pune la loc, a pune bine; a aseza în ordine. ♢ Expr. L-a strâns Dumnezeu sau moartea (la sine) = a murit. (Intranz.) A strânge prin casa (sau prin odaie etc.) = a deretica. [Perf. s. strânsei, part. strâns] – Lat. stringere.
imperial, IMPERIÁL, -Ă I. adj. referitor la împarat, la imperiu; împaratesc. II. s. f. etaj al unor vehicule pentru transportul în comun al calatorilor. (< fr. impérial, lat. imperialis)
studiu, STÚDIU, studii, s.n. 1. Actiunea de a studia (1); munca intelectuala sustinuta depusa în vederea însusirii de cunostinte temeinice într-un anumit domeniu. ♦ Spec. Însusire de cunostinte stiintifice; învatatura. ♢ Expr. A-si face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învatamânt; a urma cursurile unei scoli, institutii de învatamânt. ♦ (Teatru; în expr.) A pune o piesa în studiu = a începe repetitiile la o piesa. 2. Materie de învatamânt. 3. Lucrare, opera stiintifica. 4. (În artele plastice) Schita partiala sau preliminara cu ajutorul careia pictorul, sculptorul etc. compune si executa o opera definitiva. ♦ Compozitie muzicala cu caracter de virtuozitate, destinata mai ales unui scop pedagogic (de exercitiu). – Din lat. studium, it. studio.
tablou, TABLÓU, tablouri, s.n. I. 1. Pictura, desen, gravura etc. executate pe o pânza, pe un carton etc.; p. ext. pictura, desen, gravura, fotografie etc. înramate si asezate (în scop decorativ) pe peretii unei încaperi. ♢ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemiscate într-o anumita pozitie, pentru a înfatisa sau a evoca o scena simbolica. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A ramâne tablou = a ramâne surprins, înlemnit. 2. Priveliste de ansamblu din natura, care evoca o reprezentare picturala si impresioneaza prin frumusete si pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare facuta prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marcheaza schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în siruri si coloane). II. 1. Placa de marmura, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la actionarea unui sistem tehnic sau la controlul functionarii lui; placa împreuna cu aparatura respectiva. ♢ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele si instrumentele necesare controlului si manevrarii unui vehicul. 2. Placa prevazuta cu cârlige de care se agata fisele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.
depune, DEPÚNE1, depún, vb. III. 1. Tranz. A lasa un obiect din mâna, punându-l undeva. ♢ Expr. A depune bani (la o institutie bancara) = a lasa o suma de bani (în pastrare la o institutie bancara). A depune mandatul = a renunta la o însarcinare încredintata, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.). A depune munca (sau efort, osteneala etc.) = a munci, a se stradui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune juramânt(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja sa spuna tot adevarul în legatura cu faptele unui proces; b) (despre unele categorii de oameni si despre militari) a se angaja solemn sa-si îndeplineasca îndatoririle cu respectarea legilor tarii. A depune marturie = (despre un martor) a face declaratii în fata unui organ de jurisdictie sau de urmarire penala în legatura cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmultesc prin oua) A elimina ouale (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substante solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se aseza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).
tetralogie, TETRALOGÍE, tetralogii, s.f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii greci o prezentau la concursuri. ♦ P. ext. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comuna. – Din fr. tétralogie.
ticăială, TICĂIÁLĂ s.f. (Rar) Munca fara spor; mocaiala. – Ticai2 + suf. -eala.
tăietor, TĂIETÓR2, taietori, s.m. Muncitor care se ocupa cu taierea diferitelor materiale în industrie sau cu sacrificarea animalelor în abator. ♦ (Înv.) Omorâtor, ucigas. – Din taia + suf. -(a) tor.
tihăraie, TIHĂRÁIE, tiharai, s.f. (Pop.) Povârnis pe coasta unui munte; râpa abrupta; loc râpos, salbatic, acoperit cu vegetatie deasa; tiharie. – Et. nec.
imblocaţie, IMBLOCÁŢIE s. f. mod de îngropare a celor excomunicati, prin acoperire cu pamânt si cu pietre în mijlocul unui câmp. (< fr. imblocation)
timişorean, TIMISOREÁN, -Ă, timisoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Timisoara. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Timisoara. – Timisoara (n. pr.) + suf. -ean.
timişoreancă, TIMISOREÁNCĂ, timisorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Timisoara. ♦ Locuitoare din municipiul Timisoara. – Timisorean + suf. -ca.
tinichigiu, TINICHIGÍU, tinichigii, s.m. Meserias, muncitor care lucreaza sau repara obiecte de tinichea, sârma, bare metalice etc. – Din tc. tenekeci.
tipăritor, TIPĂRITÓR, tiparitori, s.m. (Înv.) Muncitor care lucreaza tipare (2). – Tipari + suf. -tor.
imagism, IMAGÍSM s. n. 1. scoala în poezia engleza si americana întemeiata pe cultul exclusivist al imaginii, care pretindea sa comunice prin culoare si ritm emotia directa a sensibilitatii poetului. ♢ curent de avangarda în poezia rusa a anilor postrevolutionari, care concepea poezia ca mijloc gratuit de inventivitate imagistica. 2. preferinta pentru imagini, abundenta de imagini într-o opera beletristica. (< engl. imagism, fr. imagisme)
tipograf, TIPOGRÁF, -Ă, tipografi, -e, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în lucrarile de tipar. 2. S.n. Masina de cules si de turnat litere sub forma de rânduri întregi. – Din ngr. tipoghráfos.
titan, TITÁN2, titani, s.m. Om cu puteri extraordinare; urias, gigant. ♦ Om cu calitati extraordinare, cu o putere de munca iesita din comun. – Din fr. titan, lat. Titan, -anis.
terţiar, TERŢIÁR, -Ă, tertiari, -e, adj. 1. Care reprezinta stadiul al treilea sau faza a treia în dezvoltarea unui lucru. 2. (În sintagma) Era tertiara (si substantivat, n.) = perioada geologica caracterizata prin mari prabusiri ale scoartei terestre, care au dat nastere marilor de azi si au facut sa apara lanturi întregi de munti. [Pr.: -ti-ar] – Din fr. tertiaire, lat. tertiarius.
tarif, TARÍF, tarife, s.n. 1. Taxa oficiala fixata pentru anumite prestatii de serviciu, pentru vânzarea anumitor articole, transporturi de marfuri si de persoane etc. ♦ Suma de bani data cuiva pentru o munca depusa. 2. Tabel, lista cuprinzând preturile unitare sau specifice pentru furnituri, servicii etc. (publice) si conditiile stabilite pentru aplicarea lor. 3. (În sintagma) Tarif vamal = tabel în care sunt înscrise taxele vamale la care sunt supuse marfurile trecute peste granita unui stat. [Pl. si: tarifuri] – Din fr. tarif.
tarla, TARLÁ, tarlale, s.f. 1. Suprafata de teren agricol marginita de patru drumuri care se întretaie (facând parte din teritoriul unei comune; sola; cultura de pe o astfel de suprafata. 2. (Rar) Drum sau teren îngust care desparte semanaturile; hotar. – Din tc. tarla.
tarniţă, TÁRNIŢĂ, tarnite, s.f. 1. Sa (taraneasca) de lemn sau (rar) de piele, folosita la calarit sau la transportul unei poveri. 2. Culme, coama de munte sau de deal în forma de sa. 3. (Reg.) Drum de munte, batut de oi sau de vite. – Din ucr. tarnyc'a.
taxator, TAXATÓR, -OÁRE, taxatori, -oare, s.m. si f. Persoana care vinde bilete într-un vehicul de transport în comun; p. gener. încasator. – Taxa + suf. -tor.
ilaritate, ILARITÁTE s. f. explozie generala de râs, veselie comuna provocata de ceva caraghios, ridicol. (< fr. hilarité, lat. hilaritas)
taylorism, TAYLORÍSM s.n. Metoda de organizare a muncii în cadrul careia normele de munca se stabilesc la nivelul muncitorilor cu cel mai ridicat randament si pe baza unor îmbunatatiri aduse muncii prin eliminarea miscarilor inutile, prin aplicarea unor metode mai eficiente, a evidentei si controlului, ducând astfel la cresterea randamentului muncii. [Scris si: tailorism. – Pr.: tei-] – Din fr. taylorisme.
tăbăcar, TĂBĂCÁR, tabacari, s.m. Muncitor specialist în tabacitul pieilor; tabac2, timar, argasitor. – Tabac2 + suf. -ar.
tăcut, TĂCÚT, -Ă, tacuti, -te, adj. 1. Care tace, care nu vorbeste; p. ext. care nu face zgomot; calm, linistit. 2. Putin comunicativ, taciturn; p. ext. discret, rezervat, timid. – V. tacea.
tălpuitor, TĂLPUITÓR, talpuitori, s.m. Muncitor care lucreaza la talpuirea încaltamintei. [Pr.: -pu-i-] – Talpui + suf. -tor.
tăpşan, TĂPSÁN, tapsane, s.n. 1. Loc neted si usor înclinat care apare la baza versantelor si povârnisurilor în regiunile de deal si de munte. ♦ Coasta a unui deal sau a unui munte; panta, povârnis. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curti. ♦ Loc mai ridicat, neted, necultivat. – Tapsi + suf. -an.
tâmplar, TÂMPLÁR, tâmplari, s.m. Meserias, muncitor care face mobile si alte obiecte din lemn; stoler. – Tâmpla2 + suf. -ar.
târg, TÂRG, târguri, s.n. 1. Loc mai întins si special amenajat într-un oras sau la marginea unui oras, unde se vând si se cumpara (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. ♢ Târgul de fete = serbare populara anuala, traditionala, care are loc pe Muntele Gaina, în Ţara Motilor, si cu care prilej tinerii îsi aleg adesea miresele. 2. Operatie de vânzare si cumparare care are loc într-un târg (1); p. gener. operatie de vânzare si cumparare; tocmeala, târguiala. ♢ Loc. adv. La spartul târgului = la sfârsit de tot, târziu. ♢ Expr. A face (sau a încheia) târg(ul) cu cineva = a încheia cu cineva, o tranzactie comerciala. A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu târgul = a cadea de acord asupra pretului unei vânzâri sau cumparari, a cadea la învoiala, a se învoi din pret. ♦ (Pop.) Învoiala, acord, întelegere. 3. Asezare oraseneasca (mai mica). ♦ (Pop.) Centrul unui oras; partea orasului unde se afla centrul comercial. – Din sl. trŭgŭ.
târgmureşean, TÂRGMURESEÁN, -Ă, târgmureseni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Târgu-Mures. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Târgu-Mures. – Târgu-Mures (n. pr.) + suf. -ean.
târgmureşeancă, TÂRGMURESEÁNCĂ, târgmuresence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Târgu-Mures. ♦ Locuitoare din municipiul Târgu-Mures. – Târgmuresean + suf. -ca.
târgoviştean, TÂRGOVISTEÁN, -Ă, târgovisteni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Târgoviste. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Târgoviste, – Târgoviste (n. pr.) + suf. -ean.
târgovişteancă, TÂRGOVISTEÁNCĂ, târgovistence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Târgoviste. ♦ Locuitoare din municipiul Târgoviste. – Târgovistean + suf. -ca.
teatru, TEÁTRU, teatre, s.n. I. 1. Cladire sau loc special amenajat în vederea reprezentarii de spectacole; p. ext. institutie de cultura care organizeaza spectacole. 2. Spectacol, reprezentatie dramatica. ♢ Loc. adj. De teatru = care se reprezinta la teatru (I 1), destinat a fi reprezentat pe scena. ♢ Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discutie aprinsa între mai multi, cearta care atrage pe curiosi. 3. Arta de a prezenta în fata unui public un spectacol, o piesa. ♦ Profesiunea de actor, de regizor. 4. Literatura dramatica; culegere de piese. ♦ Ansamblul operelor dramatice care prezinta caractere comune sau au o origine comuna. II. Loc unde se petrece un eveniment, unde are loc o actiune. ♢ Teatru de operatii (sau de razboi) = câmp de lupta; teritoriu, loc unde au loc actiuni militare ample în timp de razboi. – Din fr. théâtre, lat. theatrum.
tăietor, TĂIETÓR, -OÁRE, taietori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care taie; taios; ascutit. 2. S.f. Planta erbacee cu frunze paroase de culoare verde închis si cu flori galbene, folosita în medicina populara pentru oblojirea taieturilor (Inula hirta). 3. S.n. Bustean pe care se taie sau se despica lemnele de foc; tais (2); (în trecut) trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor la moarte. 4. S.m. Muncitor care se ocupa cu taierea diferitelor materiale în industrie sau cu sacrificarea animalelor la abator. [Pr.: ta-ie-] – Taia + suf. -ator.
tecucean, TECUCEÁN, -Ă, tecuceni, -e, s.m. adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Tecuci. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Tecuci. – Tecuci (n. pr.) + suf. -ean.
tecuceancă, TECUCEÁNCĂ, tecucence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Tecuci. ♦ Locuitoare din municipiul Tecuci. – Tecucean + suf. -ca.
tehnicism, TEHNICÍSM s.n. Tendinta de a folosi în mod exagerat procedeele tehnice caracteristice unui domeniu de activitate, lasând pe planul al doilea tezele teoretice care trebuie sa conduca munca practica. – Tehnic + suf. -ism. Cf. rus. t e h n i t i z m.
teleautograf, TELEAUTOGRÁF, teleautografe, s.n. Instalatie cu ajutorul careia miscarile unui creion condus cu mâna în punctul de emisiune se transmit fidel, prin mijloace de telecomunicatie, unei unelte de scris aflate în punctul de receptie. [Pr.: -le-a-u-] – Din fr. téléautographe, germ. Teleautograph.
telecomandat, TELECOMANDÁT, -Ă, telecomandati, -te, adj. (Despre elemente de executie) Care are calitatea de a transmite mesajele prin mijloace de telecomunicatie. – V. telecomanda.
telecomunicaţie, TELECOMUNICÁŢIE, telecomunicatii, s.f. 1. Transmitere si receptie la distanta a unor sunete, semne sau imagini prin telefon, telegraf, televiziune, semnalizare optica etc. 2. Legatura între doua puncte între care se realizeaza telecomunicatia (1). ♢ Sistem de telecomunicatii = totalitatea mijloacelor tehnice dintr-un serviciu de telecomunicatii, care formeaza o unitate. – Din fr. télécommunication.
teleconferinţă, TELECONFERÍNŢĂ, teleconferinte, s.f. Conferinta organizata si transmisa prin diverse sisteme de telecomunicatie. – Tele- + conferinta.
teledialog, TELEDIALÓG, teledialoguri, s.n. Dialog realizat si transmis prin diverse sisteme de telecomunicatie. [Pr.: -di-a-] – Tele- + dialog.
telefon, TELEFÓN, telefoane, s.n. 1. Telecomunicatie în care se realizeaza convorbiri la distanta prin mijlocirea undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalatiilor necesare pentru acest scop. 2. Aparat prevazut cu un transmitator si un receptor si care, legat de o instalatie telefonica centrala, permite convorbiri la distanta. ♦ Chemare telefonica. ♦ Numarul pe care îl poarta telefonul (2) unui abonat. – Din fr. téléphone.
telecomandă, TELECOMÁNDĂ, telecomenzi, s.f. Transmiterea unei comenzi la distanta prin mijloace de telecomunicatie; totalitatea mijloacelor tehnice care permit o astfel de transmitere. – Din fr. télécommande.
telegrafie, TELEGRAFÍE, telegrafii, s.f. Telecomunicatie care consta în transmiterea mijlocita, prin semnale electromagnetice, optice etc., a unui text scris; telecomunicatie realizata cu ajutorul telegrafului. ♢ Telegrafie fara fir = radiotelegrafie. – Din fr. télégraphie.
telematic, TELEMÁTIC, -Ă, telematici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica de transmitere si prelucrare automata a informatiei la mare distanta prin intermediul satelitilor si al altor procedee moderne de comunicatie. 2. Adj. Care foloseste retelele de telematica (1). – Din fr. télématique.
teleoperator, TELEOPERATÓR, teleoperatori, s.m. Robot1 controlat printr-un sistem de telecomunicatii de catre un operator uman. [Pr.: -le-o-] – Din engl. teleoperator, fr. téléoperateur.
telespicher, TELESPÍCHER, (1) telespicheri, s.m., (2) telespichere, s.n. 1. S.m. Crainic de televiziune. 2. S.n. Aparat pentru comunicatii bilaterale la distante relativ mici. [Var.: telespícher s.m., s.n.] – Tele- + spicher.
tender, TÉNDER, tendere, s.n. Vehicul de cale ferata, cuplat direct cu o locomotiva cu abur sau facând corp comun cu aceasta, care serveste la depozitarea si la transportul combustibilului si apei necesare functionarii locomotivei. – Din fr. tender.
coechipier, COECHIPIÉR, -Ă, coechipieri, -e, s.m. si f. Membru al unei echipe de munca sau al unei echipe sportive, considerat în raport cu ceilalti membri ai echipei. [Pr. : -pi-er] – Din fr. coéquipier.
cointeresa, COINTERESÁ, cointeresez, vb. I. Tranz. A face ca cineva sa fie interesat într-o actiune comuna împreuna cu altul (sau cu altii); a stimula interesul cuiva pentru ceva (prin recompense materiale sau morale). [Pr. : co-in-] – Din cointeresat (derivat regresiv). Cf. fr. c o i n t e r e s s e r.
cointeresat, COINTERESÁT, -Ă, cointeresati, -te, adj. Care este interesat împreuna cu altul (sau cu altii) într-o actiune comuna (din care are ceva de câstigat). [Pr. : co-in-] – Din fr. cointeresé.
colabora, COLABORÁ, colaborez, vb. I. Intranz. 1. A participa alaturi de altii la realizarea unei actiuni sau a unei opere care se efectueaza în comun. 2. A publica o lucrare într-un periodic sau într-o culegere. – Din fr. collaborer.
colaborare, COLABORÁRE, colaborari, s.f. Actiunea de a colabora si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. În colaborare (cu...) = participând activ, printr-o contributie efectiva, la o munca în comun; împreuna (cu...). – V. colabora.
cogestiune, COGESTIÚNE, cogestiuni, s.f. Gestiune tinuta în comun de mai multe persoane. [Pr.: -ti-u-] – Co + gestiune (dupa fr. cogestion).
colectiv, COLECTÍV, -Ă, colectivi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care rezulta din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care apartine tuturor; comun, obstesc, social. 3. Care se refera la ideea de colectivitate. ♢ Substantiv colectiv = substantiv care denumeste prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate. Sufix colectiv = sufix care da unui substantiv valoarea de substantiv colectiv. II. S.n. Echipa. Colectiv de redactie. Colectiv de catedra. ♦ P. gener. Grup. (organizat) de persoane. III. S.f. (Iesit din uz) Cooperativa Agricola de Productie. – Din fr. collectif, lat. collectivus.
colectivitate, COLECTIVITÁTE, colectivitati, s.f. Grup de oameni care traiesc si muncesc în comun, p. ext. societate. – Din fr. collectivité.
coleg, COLÉG, -Ă, colegi, -ge, s.m. si f. Persoana care învata, activeaza, munceste împreuna cu altele într-un anumit loc, considerata în raport cu acestea. – Din fr. collègue.
decalog, DECALÓG s.n. Cele zece porunci religioase si morale din Vechiul Testament, revelate de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. – Din fr. décalogue.
decatron, DECATRÓN, decatroane, s.n. Tub cu descarcare electrica în gaze, utilizat în tehnica calculatoarelor electronice, în tehnica nucleara, a dispozitivelor de comunicatie si de comanda etc. ca dispozitiv de comanda. – Din fr. décatron.
topic, TÓPIC, -Ă, topici, -ce, s.f., s.n., adj. I. S.f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor în propozitie sau a propozitiilor în fraza. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor în propozitie si a propozitiilor în fraza. 2. (La pl.; în retorica antica) Argumente de natura generala, aplicabile în toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care apartine topicii (I), privitor la topica. 2. (Despre nume) Care denumeste locuri, localitati. III. S.n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.
topitor, TOPITÓR, -OÁRE, topitori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor care lucreaza la un cuptor de topit sau, în general, la topirea unor materiale în cadrul procesului de productie al unei întreprinderi. 2. S.f. Cuptor special pentru topirea metalelor; topila (2). – Topi + suf. -tor.
toponimic, TOPONÍMIC, -Ă, toponimici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Care apartine toponimiei, privitor la toponimie, de toponimie. 2. S.n. Nume propriu de oras, de stat, de apa, de munte etc.; toponim. – Din fr. toponymique.
toponimie, TOPONIMÍE s.f. 1. Totalitate a numelor proprii de locuri, de ape, de munti etc. dintr-o tara sau dintr-o regiune. 2. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul numelor proprii de locuri; toponomastica. – Din fr. toponymie.
torent, TORÉNT, torente, s.n. Apa curgatoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau dupa topirea brusca a zapezii si care curge vijelios pe povârnisurile muntilor sau ale dealurilor, având o mare forta de eroziune; puhoi, suvoi. [Pl. si: torenti] – Din fr. torrent.
tovarăş, TOVÁRĂS, -Ă, tovarasi, -e, s.m. si f. 1. Persoana considerata în raport cu alta, de care este legata prin viata sau prin activitatea dusa în comun sau prin lupta pentru aceeasi cauza. ♢ Tovaras (sau tovarasa) de viata = sot (sau sotie). 2. Termen folosit între comunisti când se adreseaza unul altuia sau când vorbesc despre un al treilea. 3. Epitet dat unei fiinte, de obicei animal, care însoteste pe cineva (în mod constant); fiinta credincioasa cuiva. 4. Asociat, partas (într-o afacere). 5. S.f. art. (Fam., iesit din uz) Educatoare, învatatoare sau diriginta în scoala generala. – Din ucr. tovaryš, rus. tovarisci.
toboşar, TOBOSÁR, tobosari, s.m. Persoana care bate toba într-o orchestra sau într-o fanfara; tobas. ♦ (Adesea fig,) Persoana care aduna lumea batând din toba, pentru a comunica vesti si ordine de interes obstesc. [Var.: (înv. si pop.) dobosár s.m.] – Cf. magh. d o b o s.
tocitor, TOCITÓR, -OÁRE, tocitori, -oare, s.m., s.f. 1. S.m. Muncitor care lucreaza la carierele de piatra. 2. S.f. Vas mare de lemn în care se pun fructe la fermentat în vederea fabricarii vinului, rachiului etc. – Toci + suf. -tor.
homunculus, HOMÚNCULUS s. m. 1. omulet artificial pe care alchimistii pretindeau ca au reusit sa-l fabrice; (p. ext.) om foarte mic de statura. 2. fetus uman. (< fr. homuncule, lat. homunculus)
toloacă, TOLOÁCĂ, toloace, s.f. (Reg.) 1. Pamânt lasat necultivat pentru ca sa se odihneasca. ♦ Pasune, izlaz comunal pentru vite. 2. Teren liber neîngradit, între case sau la marginea satului. – Din ucr. toloka.
tramvai, TRAMVÁI, tramvaie, s.n. Mijloc de transport în comun (în interiorul oraselor), constând din unul sau mai multe vagoane (cu tractiune electrica) care ruleaza pe sine. – Din fr., engl. tramway.
transalpin, TRANSALPÍN, -Ă, transalpini, -e, adj. Care este situat dincolo de muntii Alpi. – Din fr. transalpin.
transcarpatic, TRANSCARPÁTIC, -Ă, transcarpatici, -ce, adj. Care se afla dincolo de muntii Carpati (în raport cu Muntenia si cu Moldova); de peste Carpati; transcarpatin. – Trans- + carpatic.
transcaucazian, TRANSCAUCAZIÁN, -Ă, transcaucazieni, -e, adj. Care se afla (sau locuieste) la sud de muntii Caucaz. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Din fr. transcaucasien.
transfera, TRANSFERÁ, transfér, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) muta (cu serviciul) de la o institutie la alta, fara desfacerea contractului de munca (cu consimtamântul sau la cererea salariatului). ♦ A (se) muta la alt club sportiv, la alta echipa. ♦ Tranz. A transmite (un act, un drept etc.) de la cineva la altcineva. 2. Tranz. A face un schimb, o trecere de energie, de caldura etc. de la un sistem la altul. – Din fr. transférer.
translator, TRANSLÁTOR, -OÁRE, translatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Traducator oficial atasat unui for diplomatic, administrativ sau judecatoresc; interpret. 2. S.n. Transformator electric instalat pe liniile de telecomunicatii (interurbane). [Acc. si: (2) translatór] – Din fr. translateur, lat. translator, -oris.
colon, COLÓN1, coloni, s.m. 1. (În Imperiul Roman si în evul mediu în Europa) Muncitor agricol care, initial liber, muncea un pamânt luat în arenda de la marii proprietari, mai târziu începe sa fie legat de pamânt, sa plateasca dijma si sa presteze corvezi. 2. (Înv.) Colonist. – Din fr. colon, lat. colonus.
colonie, COLONÍE1, colonii, s.f. 1. (În antichitate) Cetate sau oras întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii straine. ♦ Oras întemeiat de romani în tinuturile cucerite, având rol economic, administrativ si militar. 2. Teritoriu ocupat si administrat de o natiune straina si care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeasi origine) asezat într-o tara sau într-o regiune a unei tari si care provine din imigrare sau din stramutare. 4. Grup de copii trimisi la odihna în statiuni climaterice sau balneare; loc unde este gazduit acest grup de copii. 5. Grup de animale din aceeasi specie, care duce viata în comun. Colonie de corali. ♢ Colonie microbiana = grup de bacterii aflat în cultura pe medii sociale, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un numar redus de germeni care s-au înmultit pe loc. – Din fr. colonie, lat. colonia.
homogeneză, HOMOGENÉZĂ s. f. totalitatea generatiilor succesive dintr-un stramos comun. (< fr. homogenèse)
tradeunion, TRADE-UNION, trade-unionuri, s.n. Sindicat (în Marea Britanie) care grupeaza muncitorii din aceeasi ramura de activitate. [Pr.: treid-iúnion] – Cuv. engl.
traductor, TRADUCTÓR, traductoare, s.n. Dispozitiv, sistem tehnic care stabileste o corespondenta între valorile unei marimi specifice acestui sistem si valorile unei marimi de alta natura, specifice altui sistem, utilizat în tehnica, electricitate si telecomunicatii; spec. aparat folosit în telegrafie pentru a traduce combinatiile de semnale electrice primite în caracterele tipografice corespunzatoare. – Din fr. traducteur.
traforator, TRAFORATÓR, traforatori, s.m. Muncitor care executa traforaje. – Trafora + suf. -tor.
trage, TRÁGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a misca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ♢ Expr. A trage (pe cineva) de mâneca = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atentia spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de par = a fi relatat în mod exagerat, fortat, tendentios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecata = a cita pe cineva în fata justitiei. A trage pe sfoara = a pacali. A trage pe roata = a supune torturii cu ajutorul rotii de tortura. A trage la raspundere = a cere cuiva sa dea socoteala de faptele sale, a face raspunzator. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situatie grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasa, sortita esecului. ♦ (Cu complementul "clopotul") A face sa sune (prin deplasare într-o parte si în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoara (smucind). ♢ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o actiune reprobabila); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî dupa sine. ♢ Expr. A trage targa pe uscat = a trai în lipsuri, în saracie; a o scoate greu la capat. A trage un picior sau a trage piciorul = a schiopata. ♦ (Despre animale de tractiune) a face ca un vehicul sa se deplaseze (ducându-l dupa sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbracaminte sau de încaltaminte; a înfunda pe cap o boneta, o caciula; a duce un accesoriu de îmbracaminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântari, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascutit). 6. Tranz. A îndrepta si a opri un vehicul, o ambarcatie la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi gazduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. si intranz. (Reg. si fam.; urmat de determinari locale introduse prin prep. "la") A se duce (mânat de o dorinta), a se îndrepta spre o tinta. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simti atras catre... ♦ Intranz. A prevesti o anumita stare. Trage a rau. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ♢ Expr. (Tranz.) A-si trage mâna de deasupra cuiva = a înceta sa mai ocroteasca pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a patimi. ♢ Expr. A trage o spaima = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecintele unui fapt reprobabil; a ispasi. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ♢ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învataminte din (sau de pe urma)... = a învata (dintr-o experienta). ♢ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obtine un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig (în expr.) A trage cu urechea = a-si încorda auzul pentru a prinde zgomote usoare, vorbe soptite; a asculta pe furis. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furis, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ♢ Expr. A-si trage sufletul (sau rasuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, batrânetii etc.; a se odihni dupa un efort greu. (Intranz.) A trage sa moara = a fi în agonie, a-si trai ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiti, a bea. ♢ Expr. (Absol.) A trage la masea (sau la mustata) = a fi betiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ♢ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a sterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de munca sau în actiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reiesind din determinari) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o tesatura) la piua = a supune o tesatura unei operatii mecanice la piua, pentru a o face mai deasa. A trage la tipar = a tipari. A trage la sapirograf = a sapirografia. A trage pe piatra (sau pe amnar, pe curea) = a ascuti. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopata) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spata. ♢ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barba = a freca de barba un ban câstigat (în credinta superstitioasa ca acest gest atrage un câstig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoana cu trupul subtire, mladios. ♦ A întinde si a subtia un material ductil, trecându-l printr-o filiera. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la fata (sau la obraji, la chip) = a slabi, a avea figura obosita, palida. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu placere, cu multa energie, cu pasiune. ♢ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descarca o arma spre tinta, a face ca proiectilul, sageata etc. sa porneasca spre tinta. 5. Tranz. A freca o anumita regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A frictiona. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subîntelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învalui pe cineva, provocându-i o senzatie neplacuta de racoare (urmata adesea de îmbolnavire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trasei, part. tras] – Lat. •tragere (= trahere).
homocentru, HOMOCÉNTRU s. n. (mat.) centru comun mai multor cercuri. (< fr. homocentre)
tramcar, TRAMCÁR, tramcare, s.n. Vehicul tras de cai, folosit odinioara în orase pentru transportul în comun. – Din engl. tram-car.
transverter, TRANSVÉRTER, transvertere, s.n. Aparat auxiliar folosit pentru translatia radiocomunicatiei bilaterale dintr-o gama în alta. – Din engl. transverter.
tratamentist, TRATAMENTÍST, tratamentisti, s.m. Muncitor specialist în tratarea la cald a placilor de fibre lemnoase, – Tratament + suf. -ist.
traulerist, TRAULERÍST, trauleristi, s.m. Muncitor care lucreaza pe trauler. – Trauler + suf. -ist.
travaliu, TRAVÁLIU, travalii, s.n. 1. (Tehn.; iesit din uz) Lucru mecanic. ♦ Lucru, munca. 2. Totalitatea fenomenelor produse în perioada cuprinsa între aparitia durerilor de nastere si expulzarea fatului. – Din it. travaglio. Cf. fr. t r a v a i l.
traversa, TRAVERSÁ, traversez, vb. I. Tranz. A trece de pe o parte (a unui loc, a unui drum) pe cealalta parte; a trece peste... ♦ A strabate, a taia de-a curmezisul (munti, tari, mari, oceane etc.) ♦ Fig. A trai, a simti, a suporta (o anumita vreme). Traverseaza o criza morala. – Din fr. traverser.
trăgător, TRĂGĂTÓR, -OÁRE, tragatori, -oare, adj., subst. I. Adj. (Despre vite) Care efectueaza o tractiune; de munca, de povara. II. S.m. si f. 1. Persoana care trage ceva. ♢ Tragatori de sfori = persoana care trage sforile papusilor la teatrul de marionete; fig. persoana care unelteste. 2. Persoana (în special ostas) care trage cu o arma de foc; tragaci (2). ♢ Loc. adj. si adv. (Mil.; iesit din uz) În tragatori = în lant, unul dupa celalalt. 3. Persoana care emite o trata. III. S.f. 1. Fiecare dintre cele doua curele care leaga scarile de sa. ♦ Curea groasa cu care se aplicau în trecut pedepse corporale; p. ext. bataie cu o astfel de curea. 2. Un fel de scaunel cu o deschizatura în care se baga calcâiul cizmei, spre a o descalta. IV. S.n. Instrument de desen folosit la trasarea cu tus a liniilor. – Trage + suf. -ator.
trăi, TRĂÍ, traiesc, vb. IV. 1. Intranz. A se afla în viata; a exista, a vietui. ♢ (În formule de multumire, de salut, de urare etc.) Sa traiesti! ♢ Expr. (Formula de juramânt) Asa sa traiesc (sau sa traiesti etc.) = pe cuvânt de onoare, zau (asa). 2. Intranz. A dura, a se mentine, a dainui; a se perpetua. 3. Intranz. si tranz. A-si duce, a-si petrece viata. ♢ Expr. (Intranz.) A trai cu capul în nori = a nu-si da seama de realitate, a ramâne strain de ceea ce se petrece în jurul sau. (Tranz.) A-si trai traiul = a se bucura de viata, a duce un trai bun, fara griji. A-si trai traiul (si a-si mânca malaiul) = a îmbatrâni, a ajunge la capatul vietii. ♦ Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "pentru") A-si închina, a-si consacra viata unui scop. ♦ Intranz. A se bucura, a profita din plin de viata. 4. Intranz. (Cu determinari locale) A fi stabilit undeva; a locui. 5. Intranz. A-si petrece viata împreuna cu cineva; a convietui. ♦ A avea relatii de dragoste cu cineva (fara a fi casatorit cu el, în afara casatoriei legale). 6. Intranz. A-si procura cele necesare traiului, a-si câstiga existenta, a se întretine. ♢ Expr. A trai pe spinarea cuiva = a se întretine din munca sau din câstigul altcuiva. ♦ (Rar; cu determinari introduse prin prep. "cu") A se hrani cu... 7. Tranz. Fig. A simti cu intensitate, a participa emotiv, sufleteste (la...). – Din sl. trajati.
trăsnaie, TRĂSNÁIE, trasnai, s.f. Fapta iesita din comun, nastrusnica, extravaganta; nazbâtie, pozna. ♦ Idee nastrusnica; nascocire ciudata. – Trasni + suf. -aie.
trâmbiţaş, TRÂMBIŢÁS, trâmbitasi, s.m. Persoana care cânta din trâmbita; gornist, trompet, trompetist. ♦ Persoana care chema, în trecut, locuitorii de la sate, prin sunete de trâmbita, pentru a le comunica stiri de interes general. – Trâmbita + suf. -as.
trântoriţă, TRẤNTORIŢĂ, trântorite, s.f. Femeie care nu vrea sa munceasca si traieste de pe urma muncii altora. – Trântor + suf. -ita.
treabă, TREÁBĂ, treburi, s.f. 1. Activitate, ocupatie, îndeletnicire. ♢ Expr. A avea treaba = a fi ocupat. A-si cauta (sau a-si vedea) de treaba = a) a lucra constiincios, cu sârguinta; b) a-si vedea de lucrul sau, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora. A se afla în treaba = a-si face de lucru fara a fi nevoie, pentru a-si da importanta. 2. Munca, lucru. ♢ Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind. A se pune pe treaba = a se apuca serios de lucru. E treaba = e mult de lucru. 3. Isprava, fapta. ♢ Loc. adj. De treaba = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de isprava. (Pop.) Cu treaba = cu rost, cu socoteala, cu rânduiala, cu masura. ♢ Expr. Mare treaba! = (de obicei ir.) mare, important lucru! 4. Chestiune, problema; interes, afacere. ♢ Expr. A avea treaba cu cineva (sau undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva). A nu fi de nici o treaba = a nu folosi la nimic, a fi inutil. Ce treaba am (sau ai etc.) cu...? = ce ma ( sau te etc.) intereseaza?, ce ma (sau te etc.) priveste? Nu e treaba mea (sau ta, sa etc.)! = nu ma (sau te, îl etc.) priveste! A-si face treaba = a-si face interesele sau munca cuvenita. 5. (Reg.) Narav, obicei, deprindere. 6. (Reg.) Împrejurare, situatie. ♢ Expr. A fi (sau a sta) treaba asa (sau astfel) = a fi lucrurile asa cum sunt, a se prezenta în felul cum se vad. Se vede treaba ca... = se vede ca..., se pare ca..., probabil. [Pl. si: trebi] – Din sl. trĕba.
trebăluială, TREBĂLUIÁLĂ, trebaluieli, s.f. Munca marunta, de alergatura pe lânga gospodarie. – Trebalui + suf. -eala.
trecător, TRECĂTÓR, -OÁRE, trecatori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care trece repede, care nu dureaza mult; temporar. 2. Care trece printr-un loc fara a se opri multa vreme, care este în trecere pe undeva. II. S.m. si f. Pieton. ♦ Drumet, calator. III. S.f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munti sau printre doua înaltimi; pas. 2. P. gener. Loc de trecere. – Trece + suf. -ator.
trefilator, TREFILATÓR, trefilatori, s.m. Muncitor specializat în trefilarea metalelor. – Trefila + suf. -tor.
treierător, TREIERĂTÓR, -OÁRE, treieratori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor care lucreaza la batoza. 2. S.f. Masina de treierat; batoza. [Pr.: tre-ie-] – Treiera + suf. -ator.
turlist, TURLÍST, turlisti, s.m. Muncitor specializat în montarea turlelor (2). – Turla + suf. -ist.
turnător, TURNĂTÓR, -OÁRE, turnatori, -oare, s.m. si f. 1. Muncitor din industria metalurgica specializat în lucrari de turnare1 a metalelor. 2. (Fam.) Epitet depreciativ dat unei persoane care pâraste, denunta pe cineva; denuntator. – Turna1 + suf. -ator.
tricoter, TRICOTÉR, -Ă, tricoteri, -e, s.m. si f. Muncitor calificat care lucreaza la masinile de tricotat. – Din fr. tricoteur.
troleibuz, TROLEIBÚZ, troleibuze, s.n. Vehicul rutier de transport în comun, cu tractiune electrica, asemanator cu autobuzul, prevazut cu troleu; troleu (2). – Din fr. trolleybus.
trudi, TRUDÍ, trudesc, vb. IV. Intranz. si refl. (Pop.) 1. A munci din greu, a depune mari eforturi (fizice sau intelectuale); a se sili, a se osteni. 2. A se cazni, a se chinui. ♦ Tranz. (Înv. si pop.) A supune la chinuri, la torturi; a tortura, a chinui. – Din sl. truditi.
truditor, TRUDITÓR, -OÁRE, truditori, -oare, adj. (Pop. si livr.; adesea substantivat) Care munceste din greu, care desfasoara o activitate obositoare, extenuanta. – Trudi + suf. -tor.
tuaregi, TUARÉGI s.m. pl. Numele unei populatii care locuieste în partea centrala a Saharei, în muntii Ahaggar si în deserturile de la nordul Nigerului. [Pr.: tu-a-] – Din fr. Touaregs.
rând, RÂND, rânduri, s.n. 1. Sir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de fiinte. ♢ Loc. adv. De-a rândul = a) unul dupa altul, fara întrerupere, în sir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capat la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul dupa altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul dupa altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ♢ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un sir; b) a fi în fruntea unei activitati. ♦ Haina (încheiata) la doua rânduri = haina barbateasca cu doua siruri de nasturi, unul pentru a încheia si unul ca garnitura. ♦ Fiecare dintre sirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreapta într-un text scris sau tiparit. ♢ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se stradui sa priceapa) si ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Sir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un sir sau în cadrul unei activitati; momentul indicat pentru o activitate. ♢ Loc. adv. La rând = unul dupa altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ♢ Expr. A lua pe cineva la (sau dupa) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A tine (sau a pastra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilita. A tine cuiva rândul = a pastra un loc pentru cineva lânga sine, într-un sir. A intra la rând = a începe sa actioneze la momentul potrivit, dupa ordinea stabilita, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alaturi de cineva; (a fi) pe aceeasi treapta, la acelasi nivel. A lasa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia sa ocupe locul sau sa actioneze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tau, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un sir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-si da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treaba sau la vorba. (Pop.) A nu-si putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capat cu cineva. A da rând la... = a tine seama de... Fara (de) rând = fara chibzuinta, fara seaman. 3. Cantitate, grup, numar care urmeaza dupa alte grupuri de acelasi fel. ♦ Grup de obiecte care formeaza un tot, o serie si care se folosesc deodata. ♢ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Data, oara. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formeaza un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie sociala. ♢ Loc. adv. De rând = a) din popor, fara rang; b) lipsit de stralucire; comun, obisnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduiala, fel (de a fi, de a trai); rost. ♢ Expr. A sti rândul = a sti rânduiala, a cunoaste rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grija de cineva, a purta de grija cuiva. – Din sl. rendŭ.
recoltă, RECÓLTĂ, recolte, s.f. 1. Cantitate de cereale sau de alte roade adunate într-o anumita perioada; rod. ♦ Fig. Rezultat al unei munci, rod (satisfacator) al unei activitati depuse. 2. Operatie de strângere a roadelor produse de plantele agricole; recoltare, culegere; cules. ♦ Epoca, timpul recoltarii. – Din fr. récolte.
trilogie, TRILOGÍE, trilogii, s.f. Serie de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, apartinând aceluiasi autor, care formeaza o unitate, având personaje comune si reprezentând de obicei trei momente succesive din viata acestora (sau a urmasilor lor). – Din fr. trilogie.
tunel, TUNÉL, tuneluri, s.n. Galerie subterana care traverseaza un masiv muntos sau deluros sau trece pe sub nivelul solului, pe sub o apa etc., servind drept cale de comunicatie. [Pl. si: tunele] – Din fr. tunnel.
tunelist, TUNELÍST, tunelisti, s.m. Muncitor specializat în construirea de tuneluri. – Tunel + suf. -ist.
turbare, TURBÁRE, turbari, s.f. 1. Boala infectocontagioasa comuna omului si animalelor, provocata de un virus, caracterizata prin accese nervoase violente, stari de agitatie, urmate de paralizie si apoi de moarte; rabie, turbaciune, turba2. 2. Fig. Mânie, furie nestapânita; înversunare, turbaciune. ♢ (Pop.) Turbare de cap = zapaceala, confuzie. ♦ Intensitate; violenta. Vântul bate cu turbare. – V. turba.
tubulatură, TUBULATÚRĂ, tubulaturi, s.f. Ansamblu de tevi care comunica între ele sau care fac parte dintr-un sistem tehnic. – Din it. tubulatura.
tulcean, TULCEÁN, -Ă, tulceni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Tulcea. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Tulcea. – Tulcea (n. pr.) + suf. -ean.
tulceancă, TULCEÁNCĂ, tulcence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Tulcea. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Tulcea. – Tulcean + suf. -ca.
recreaţie, RECREÁŢIE1, recreatii, s.f. Faptul de a se recrea1; odihna, destindere dupa o munca încordata. ♦ Scurta pauza între orele de curs, destinata recrearii si jocului elevilor; pauza. [Pr.: -cre-a- – Var.: (înv.) recreatiúne s.f.] – Din fr. recreation, lat. recreatio, -onis.
rectificator, RECTIFICATÓR, -OÁRE, rectificatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care rectifica; care aduce o rectificare. 2. S.m. si f. Muncitor calificat care lucreaza la masina de rectificat. 3. S.n. Dispozitiv care separa vaporii de apa antrenati de vaporii de amoniac, folosit în instalatiile frigorifice cu absorbtie. – Din fr. rectificateur.
tapetar, TAPETÁR, tapetari, s.m. Muncitor specializat în tapetare. – Tapeta + suf. -ar.
radioamatorism, RADIOAMATORÍSM s.n. Practicare a radiocomunicatiilor de catre radioamatori. [Pr.: -di-o-] – Radioamator + suf. -ism.
radiocomunicaţie, RADIOCOMUNICÁŢIE, radiocomunicatii, s.f. Transmitere si receptie la distanta a unor sunete, semnale si imagini cu ajutorul undelor radio2. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiocommunication.
radiodistribuţie, RADIODISTRIBÚŢIE s.f. Distributie publica a programelor de radiodifuziune prin linii de telecomunicatii speciale de la o statie centrala; radioficatie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiodistribution.
radioelectricitate, RADIOELECTRICITÁTE s.f. Parte a fizicii care studiaza oscilatiile de înalta frecventa si undele electromagnetice, precum si aplicatiile acestora în radiocomunicatii, în radiolocatie etc. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioélectricité.
radioemisiune, RADIOEMISIÚNE, radioemisiuni, s.f. 1. Producere a undelor electromagnetice în scopul realizarii unei radiocomunicatii. 2. Emisiune radiofonica cu ajutorul careia se transmit stiri, programe culturale etc. [Pr.: -di-o-e-mi-si-u-. – Var.: radioemísie s.f.] – Din fr. radio-émission.
radiofon, RADIOFÓN, radiofoane, s.n. (Aeron.) Aparat de comunicare prin radiofonie. [Pr.: -di-o-] – Din fr., engl. radiophone.
radiogramă, RADIOGRÁMĂ, radiograme, s.f. 1. Telegrama transmisa prin radiocomunicatie; radiotelegrama. 2. (Rar) Radiografie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiogramme, germ. Radiogramm.
radiorecepţie, RADIORECÉPŢIE, radioreceptii, s.f. Receptie a unei radioemisiuni, folosita în telecomunicatii. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + receptie.
radioreleu, RADIORELÉU, radiorelee, s.n. Instalatie care permite realizarea unei comunicatii fara fir între doua statiuni terminale, prin statiuni de receptie-emisie intermediare. [Pr.: -di-o-] – Radio2 + releu.
radioservice, RADIOSÉRVICE s.n. Service pentru aparatura de radiocomunicatii. [Pr.: -di-o-ser-vis] – Din engl. radio-service.
radiotehnic, RADIOTÉHNIC, -Ă, radiotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu aplicatiile oscilatiilor si undelor electromagnetice de înalta frecventa pentru transmiterea si receptionarea informatiilor. ♦ Tehnica fabricarii aparatelor pentru radiocomunicatii. 2. Adj. Care tine de radiotehnica, privitor la radiotehnica. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotechnique.
radiotelefon, RADIOTELEFÓN, radiotelefoane, s.n. Aparat portabil de emisiune-receptie, folosit pentru radiocomunicatii bilaterale pe distante relativ mici. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotéléphone.
radiotelefonie, RADIOTELEFONÍE s.f. Sistem de comunicatie telefonica radioelectrica, în ambele sensuri, cu ajutorul a doua posturi de radioemisiune si a doua posturi de radioreceptie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotéléphonie.
radiotelegrafia, RADIOTELEGRAFIÁ, radiotelegrafiez, vb. I. Tranz. A transmite o comunicare prin radiotelegrafie. [Pr.: -di-o-te-le-gra-fi-a] – Din fr. radiotélégraphier.
radiotelegrafie, RADIOTELEGRAFÍE s.f. Comunicatie telegrafica prin unde electromagnetice; telegrafie fara fir. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotélégraphie.
radiotelegramă, RADIOTELEGRÁMĂ, radiotelegrame, s.f. Telegrama transmisa prin radiocomuncatie; radiograma (1). [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotélégramme.
rafinor, RAFINÓR (1), rafinori, s.m., (2) rafinoare, s.n. 1. S.m. Muncitor calificat pentru operatiile de rafinare; rafinator (1). 2. S.n. Masina folosita la macinarea semifabricatelor lânoase ori a pastei de hârtie; rafinator (2). – Din fr. raffineur.
rambleiator, RAMBLEIATÓR, rambleiatori, s.m. Muncitor miner care executa lucrari de rambleiere. [Pr.: -ble-i-a-] – Rambleia + suf. -tor (dupa fr. rembleyeur).
ramură, RÁMURĂ, ramuri, s.f. 1. Fiecare dintre ramificatiile unei tulpini de planta. ♦ Fiecare dintre ramificatiile coarnelor cerbului si ale capriorului. ♦ Diviziune (secundara) a unui curs de apa principal, subîmpartire a unui masiv muntos etc. ♦ Diviziune a unei artere, a unui nerv etc. ♦ Fig. Ramificatie a unei familii, a unui popor. 2. Fig. Diviziune, sector al unei discipline stiintifice, al unei activitati practice etc. – Din ram.
randament, RANDAMÉNT, randamente, s.n. Capacitate de productie a unui muncitor, a unei masini, a unui utilaj într-o unitate de timp data (si în raport cu consumul); raportul dintre efectul obtinut si efortul depus într-o activitate, actiune etc. ♦ Raportul dintre valoarea unei marimi (energie, putere etc.) cedata de un sistem tehnic sub forma utila, si valoarea aceleiasi marimi absorbita de acest sistem. ♦ Folos, beneficiu, eficienta. – Din fr. rendement.
ranforsa, RANFORSÁ, ranforsez, vb. I. Tranz. 1. (Tehn.) A întari o piesa sau o constructie metalica cu ajutorul unor bare, nervuri sau grinzi, pentru marirea rigiditatii lor. 2. A suplimenta numarul vehiculelor din reteaua transportului în comun în perioada orelor de vârf. – Din fr. renforcer.
raşchetator, RASCHETATÓR, -OÁRE, raschetatori, -oare, s.m. si f. Muncitor specializat în raschetarea parchetului. – Rascheta + suf. -tor.
reduce, REDÚCE, redúc, vb. III. Tranz. 1. A micsora, a scadea, a diminua (ca proportii, cantitate, intensitate). ♦ Spec. A micsora dimensiunile unei harti, ale unei piese etc., pastrând aceleasi proportii între elementele componente; a reproduce la dimensiuni mai mici. ♦ (Mat.; în expr.) A reduce o fractie = a suprima factorii comuni de la numitorul si de la numaratorul unei fractii. 2. A restrânge, a limita, a margini. ♢ Expr. A reduce pe cineva la tacere = a face pe cineva sa nu mai spuna nimic. ♦ A aduce pe cineva într-o stare de inferioritate, într-o situatie mai proasta (în raport cu cea pe care a avut-o). 3. A scoate oxigenul dintr-o combinatie cu ajutorul unui agent chimic. 4. (Înv.) A cuceri, a subjuga, a cotropi. [Perf. s. redusei, part. redus] – Din lat. reducere, fr. réduire.
ravac, RAVÁC s.n. 1. Must care se scurge de la sine din strugurii pusi în teasc (fara presare); vin superior obtinut din acest must; vin limpede, separat de drojdie, prin trecerea lui dintr-un butoi în altul; vin ramas neînghetat dintr-un butoi expus la temperaturi joase. ♦ Vin obtinut din diverse fructe de munte. 2. Miere curata care se scurge din fagurii expusi la soare. – Din tc. ravak.
răsucitor, RĂSUCITÓR, -OÁRE, rasucitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care rasuceste firele într-o fabrica de textile sau de frânghii. – Rasuci + suf. -tor.
răsufla, RĂSUFLÁ, rasúflu, vb. I. 1. Intranz. si tranz. (Pop.) A respira. 2. Intranz. A-si reveni dupa o emotie, dupa o grija, o apasare, dupa un efort fizic, a simti o usurare dupa o stare de încordare. ♦ A face popas, a sta sa se odihneasca. ♦ A avea liniste, a nu se (mai) simti în primejdie, a se simti la adapost. 3. Intranz. (Despre vase, recipiente, locuri închise) A comunica cu exteriorul, a strabate spre exterior, a lasa sa se scurga încet fluidul pe care îl contine, printr-o gaura mica sau printr-o crapatura; (despre continutul unui vas) a tâsni, a se scurge prin crapaturi. ♦ Refl. (Despre unele alimente sau bauturi) A-si pierde taria, gustul datorita pastrarii într-un vas prost închis sau în conditii proaste. 4. Intranz., tranz. si refl. (Pop.) A(-si) destainui gândurile si sentimentele ascunse, apasatoare, pentru a se linisti. ♦ Intranz. si tranz. (Despre gânduri sau planuri ascunse) A ajunge la urechile celor care nu ar fi trebuit sa afle; a (se) difuza. – Ras- + sufla.
răsuflător, RĂSUFLĂTÓR, -OÁRE, rasuflatori, -oare, adj., s.f., s.n. 1. Adj. (Rar) Care înlesneste respiratia. 2. S.f. Deschizatura (de aerisire) prin care un spatiu închis comunica cu exteriorul. 3. S.f. Canal de evacuare a aerului si a gazelor la turnarea metalului lichid în forme, servind la verificarea umplerii formei. 4. S.n. Tub de evacuare a gazelor de ardere dintr-un motor cu ardere interna. – Rasufla + suf. -ator.
refenea, REFENEÁ, refenele, s.f. (înv.) Petrecere în comun; chef. – Din tc. refene.
rădăcină, RĂDĂCÍNĂ, radacini, s.f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixeaza de sol si îsi absoarbe substantele hranitoare; (pop.) parte a plantei aflata în pamânt, indiferent de structura si functiile pe care le are. ♢ Compus: (Bot.) Radacina vietii = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauza. ♢ Expr. A curma (sau a taia, a stârpi) raul din (sau de la) radacina = a desfiinta un rau cu totul si definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un tesut. Radacina unui dinte. ♦ Partea profunda a unei tumori. 3. Partea de lânga pamânt a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; baza, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Radacina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuatie; radical. ♢ Radacina patrata (a unui numar sau a unei expresii algebrice) = numar (sau expresie algebrica) care, înmultit cu sine însusi, reproduce numarul dat (sau expresia algebrica data). Radacina cubica (a unui numar sau a unei expresii algebrice) = numar (sau expresie algebrica) care, înmultit succesiv de doua ori cu sine însusi, reproduce numarul dat (sau expresia algebrica data). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeasi familie si care contine sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri dupa fr. racine).
răsărit, RĂSĂRÍT2, -Ă, rasariti, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a iesit din pamânt; încoltit2. ♦ (Despre copii) Care s-a dezvoltat mai mult; mai mare (cu putin) decât alti copii. 2. Care depaseste masura comuna, obisnuita; fig. mai deosebit, mai de seama; valoros. – V. rasari.
răzeş, RĂZÉS, razesi, s.m. (În evul mediu, în Moldova) Ţaran liber, organizat în obsti, care stapânea în comun pamântul satului de care apartinea, dar lucra independent (împreuna cu familia) lotul agricol repartizat; mosnean; p. gener. taran liber, posesor de pamânt. – Din magh. részes.
refugiu, REFÚGIU, refugii, s.n. 1. Faptul de a se refugia; timp petrecut ca refugiat într-un anumit loc. 2. Loc de scapare, de adapostire în fata unei primejdii sau a unei neplaceri; adapost, azil. ♦ Fig. Consolare, alinare, mângâiere. ♦ Platforma ridicata si amenajata ca un trotuar, pe partea carosabila a cailor de circulatie cu trafic intens sau în mijlocul unei piete, pentru a usura reglementarea circulatiei, traversarea strazii, urcarea sau coborârea din vehiculele de transport în comun etc. – Din fr. refuge, lat. refugium.
râvnă, RẤVNĂ, râvne, s.f. 1. Imbold launtric puternic, pornire aprinsa spre ceva, însufletire în munca; sârguinta, silinta, zel. ♦ Ardoare, evlavie. 2. Dorinta aprinsa pentru ceva; pofta. – Din râvni (derivat regresiv).
râznar, RÂZNÁR, râznari, s.m. (Reg.) Muncitor care lucreaza la râzna. – Râzna + suf. -ar.
regulă, RÉGULĂ, reguli, s.f. 1. Norma, lege pe baza careia are loc un proces, se desfasoara o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ♢ Regula de trei = metoda pentru determinarea celei de a patra proportionale a trei numere date. Regula de trei simpla = regula de trei în care numerele sunt direct proportionale. Regula de trei compusa = regula de trei în care cea de a patra proportionala se refera la numere care sunt si ele deduse printr-o regula de trei. ♦ Obicei, linie de conduita, principiu conducator. 2. Rânduiala, ordine; regularitate. ♢ Loc. adv. De regula = de obicei, în mod obisnuit. În (buna) regula = în ordine, asa cum se cuvine. În toata regula = dupa toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruatie. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri dupa fr. règle).
reintegra, REINTEGRÁ, reintegrez, vb. I. Tranz. A restabili pe cineva într-o functie, într-o demnitate etc.; a repune pe cineva în drepturile sale. ♦ Refl. A face corp comun cu ceva, a se omogeniza; a se îngloba, a se contopi. – Din fr. réintégrer.
releu, RELÉU, relee, s.n. 1. Aparat sau dispozitiv care realizeaza anumite comenzi, folosit la instalatiile automate si caracterizat prin faptul ca determina o variatie brusca, în salt, a marimii de iesire, atunci când marimea de intrare atinge anumite valori. 2. Sistem de comunicatii în radiodifuziune si televiziune, cu statii intermediare de receptie si retransmisie. ♢ Releu de scara = automat de scara. 3. Înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânatorii) sau a stafetelor (în timpul unei curse); locul unde se face schimbul; animalul sau stafeta de schimb. – Din fr. relais.
coluviu, COLÚVIU s.n. Material detritic acumulat la baza pantelor si provenit din dezagregarea rocilor si din deplasarea fragmentelor lor pe versantii muntilor sub actiunea gravitatiei. – Din fr. colluvium.
comandat, COMANDÁT, -Ă, comandati, -te, adj. 1. (Despre miscari, actiuni) Executat printr-o comanda (3). 2. (Despre camerele unei locuinte) Care comunica între ele; (despre apartamente) cu camere care comunica între ele. – V. comanda.
realimenta, REALIMENTÁ, realimentez, vb. I. Tranz. A alimenta din nou, a reînnoi provizia de alimente, de combustibil, de munitii etc. [Pr.: re-a-] – Re1- + alimenta.
regimentar, REGIMENTÁR, -Ă, regimentari, -e, adj. 1. Care apartine regimentului, privitor la regiment. 2. (Iesit din uz, în sintagma) Tren regimentar = convoi de carute sau de camioane care transporta, pe front, munitiile sau proviziile unui regiment. – Din fr. régimentaire.
hinterland, HÍNTERLAND s. n. 1. regiune învecinata cu un teritoriu dominat de un stat imperialist si folosit ca baza a unor actiuni expansioniste; (p. ext.) coloniile si tarile dependente de metropola. ♢ regiune în spatele unui port din care provin produsele exportate sau în care se expediaza marfurile importate. 2. bloc continental, rigid din punct de vedere tectonic, care margineste un geosinclinal si care, când acesta intra în faza de orogeneza, ramâne în spatele sistemului muntos. (< germ. Hinterland)
remunerativ, REMUNERATÍV, -Ă, remunerativi, -e, adj. Care serveste pentru remunerare. ♦ Profitabil. – Din engl. remunerative.
remuneratoriu, REMUNERATÓRIU, -IE, remuneratorii, adj. Care remunereaza; care aduce câstig, folos; folositor, rentabil. – Din fr. rémunératoire.
rentă, RÉNTĂ, rente, s.f. Venit, profit regulat pe care îl poate obtine un proprietar în virtutea dreptului sau de proprietate asupra unui teren, capital etc. (prin cedarea contra plata a dreptului de folosinta a acestora); dobânda produsa de o obligatiune. ♢ Renta viagera = suma de bani pe care o persoana se obliga s-o plateasca periodic alteia pe toata durata vietii acesteia. ♦ (Si în sintagma renta feudala) Plata (în munca, produse sau bani) la care era obligat iobagul fata de stapânul sau. – Din fr. rente.
ruptură, RUPTÚRĂ, rupturi, s.f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuitatii materiei, fig. a relatiilor, a colaborarii dintre oameni. 2. Loc în care un obiect este rupt; sfâsietura, spartura, gaura. ♦ Locul unde un teren este rupt de ape, de puhoaie. ♢ Ruptura de panta = loc în care porneste brusc panta unui deal sau a unui munte. 3. Bucata rupta din ceva. ♦ Zdreanta, cârpa. – Rupt2 + suf. -ura.
stână, STẤNĂ, stâne, s.f. Asezare pastoreasca de vara, la munte sau în afara satului (cuprinzând locul si amenajarile necesare), unde se adapostesc oile si ciobanii si unde se prepara produsele din laptele oilor. ♢ Expr. A închide lupul în stâna = a-si aduce dusmani în casa. A veni la spartul stânii = a veni prea târziu. – Et. nec.
strungă, STRÚNGĂ, strungi, s.f. 1. Loc îngradit la stâna, unde se mulg oile; p. restr. deschizatura, portita îngusta facuta în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop) Trecatoare îngusta (între munti); defileu, strâmtoare. 2. (Pop) Strungareata (1). – Cf. alb. s h t r u n g ë.
reţea, REŢEÁ, retele, s.f. 1. Împletitura de fire de ata, de sfoara, de sârma etc., lucrata cu ochiuri mari; plasa, fileu; p. ext. tesatura rara imitând acest fel de împletitura. ♦ (Înv.) Dantela. 2. Obiect facut din retea (1). 3. Întaritura în fata transeelor sau îngraditura la un teren facuta din sârma ghimpata, întinsa între stâlpi sustinatori. 4. Sistem de conducte, galerii, strazi, drumuri etc. cu multe ramificatii si întretaieri. ♢ Retea de distributie = ansamblu de ramificatii prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oras apa, gazele, electricitatea. Retea de telecomunicatii = ansamblul liniilor, statiilor de amplificare, centralelor etc. care realizeaza comunicatiile pe un anumit teritoriu. Retea de radiodifuziune = ansamblu de instalatii destinat sa asigure radiodifuzarea programelor de radio. 5. (Fiz.) Ansamblu format din mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele; obiect situat la întretaierea acestor sisteme. ♢ Retea de difractie = placa transparenta care are sapate pe suprafata ei linii foarte fine, la distante egale, folosita în locul prismei pentru dispersarea luminii si producerea unui spectru. 6. (În sintagma) Retea hidrografica = totalitatea apelor curgatoare de pe un anumit teritoriu. 7. Ansamblu de institutii, de scoli etc. raspândite într-o localitate, într-o regiune etc. 8. (Zool.) Unul dintre cele patru compartimente ale stomacului rumegatoarelor, asemanator cu un fagure, cu rol de depozitare si de farâmitare a furajelor; ciur. – Lat. •retella.
strungar, STRUNGÁR1, strungari, s.m. Muncitor calificat în prelucrarea pieselor la strung. [Var.: (reg.) strugár s.m.] – Strung + suf. -ar.
repasatoare, REPASATOÁRE, repasatoare, s.f. Muncitoare care executa lucrari de repasare. – Repasa + suf. -toare.
repaus, REPÁUS, repausuri, s.n. 1. Stare în care orice functie sau activitate este temporar întrerupta si care are rolul de a reface capacitatea de munca a organismului; odihna, inactivitate. ♦ Suspendare temporara a unei activitati, având rolul de a restabili capacitatea de munca a unui organ sau a întregului organism. 2. (Fig.) Stare a unui corp în raport cu alt corp sau cu un sistem de referinta, în care distantele dintre punctele corpului sau ale sistemului de referinta nu variaza cu timpul. 3. (Fil.) Moment integrant al miscarii, având în raport cu acesta un caracter relativ si conditionând stabilirea relativa a lucrurilor. 4. (Biol.; în sintagma) Repaus mamar = perioada dintre încheierea unei lactatii si urmatoarea fatare, specifica unor animale. [Pr.: -pa-us. – Var.: repáos s.n.] – Lat. •repausum.
repetor, REPETÓR, repetoare, s.n. Aparat folosit pentru amplificarea bilaterala a semnalelor într-o cale de telecomunicatii pe fire, având rolul de a compensa atenuarea semnalului pe o sectiune a liniei. – Repeta + suf. -or.
reşiţean, RESIŢEÁN, -Ă, resiteni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Resita. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Resita. – Resita (n. pr.) + suf. -ean.
reşiţeancă, RESIŢEÁNCĂ, resitence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Resita. ♦ Locuitoare din municipiul Resita. – Resitean + suf. -ca.
hieroglifă, HIEROGLÍFĂ s. f. 1. semn al scrierii ideografice a vechilor egipteni, stilizare de fiinte sau lucruri. 2. teoria ĕlor = conceptie potrivit careia senzatiile, perceptiile si reprezentarile nu sunt imagini obiective, ci numai semne conventionale, simboluri, care nu au nimic comun cu obiectele reale si cu însusirile lor. 3. (fig.; ir.) scris urât, necitet, indescifrabil; lucru greu de descifrat. 4. (pl.) urme proeminente, alungite sau ramificate, întâlnite în straturile geologice. (< fr. hiéroglyphe)
rezonabil, REZONÁBIL, -Ă, rezonabili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care are o judecata sau o comportare rationala; cu judecata; cumpanit, cuminte. ♦ (Despre actiuni, fapte etc.) Care se mentine în limitele normale, obisnuite; care nu are nimic iesit din comun; fara exagerari; cumpatat. 2. (Despre preturi) Care este corespunzator cu valoarea lucrului (de) cumparat; potrivit, acceptabil: p. ext. accesibil. Preturi rezonabile. – Din fr. raisonnable.
ricin, RICÍN, ricini, s.m. Planta erbacee sau arborescenta originara din Africa, cu radacina pivotanta, puternica, cu tulpina înalta de 1-2 m, cu flori verzi, rosii sau violete; capusa (Ricinus communis). ♢ Ulei (sau unt) de ricin = ulei extras din semintele acestei plante, cu proprietati purgative, nesicativ, neinflamabil, pastrându-si aceeasi consistenta la variatii mari de temperatura, folosit în industria farmaceutica sau ca lubrifiant la motoarele de avion, precum si în industria pielariei, a cauciucului sintetic etc.; ricina. – Din lat. ricinus, germ. Rizinus.
rulmentist, RULMENTÍST, -Ă, rulmentisti, -ste, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o fabrica de rulmenti. – Rulment + suf. -ist.
rustemul, RUSTÉMUL s.n. art. Dans popular românesc raspândit în sudul Olteniei si în partile învecinate ale Munteniei, în care jucatorii formeaza, de obicei, o coloana mixta sau numai de barbati, tinându-se cu bratele încrucisate la spate, si executa pasi în fata si în spate cu încrucisarea picioarelor, în ritm vioi, usor saltat; melodie dupa care se executa acest dans. – Cf. n. pr. R ü s t e m.
rută, RÚTĂ1, rute, s.f. Drum urmat de un vehicul; linie strabatuta de o cale de comunicatie între doua localitati; traseu. – Din fr. route.
specie, SPÉCIE, specii, s.f. 1. (Biol.) Categorie (reprezentând o subdiviziune a genului) care cuprinde fiinte cu trasaturi si caracteristici comune. 2. Soi, varietate, clasa, categorie. – Lat. lit. species (fr. espèce).
rickettsii, RICKÉTTSII s.f. pl. (Biol.) Microbi care fac trecerea de la bacterii la virusuri, având caractere comune ambelor grupe. [Pr.: richétii] – Din engl. rickettsia, fr. rickettsie.
rifluitor, RIFLUITÓR, rifluitori, s.m. Muncitor care executa rifluri. [Pr.: -flu-i-] – Riflui + suf. -tor.
rinofaringe, RINOFARÍNGE, rinofaringe, s.n. (Anat.) Partea superioara a faringelui, care comunica cu fosele nazale. – Din fr. rhino-pharynx (dupa faringe).
combină, COMBÍNĂ, combine, s.f. Masina de lucru complexa care îndeplineste simultan mai multe operatii. ♢ Combina agricola = masina (autopropulsata) care executa simultan mai multe lucrari agricole. Combina miniera = masina care efectueaza operatiile de taiere si de desprindere a rocilor si a minereurilor, precum si de evacuare a materialului de pe locul unde se lucreaza. Combina muzicala = set de aparate (tuner, pick-up, casetofon, amplificator de putere) montate într-un corp comun; sistem audio. [Var.: combáina s.f.] – Din engl. combine. Cf. rus. k o m b a i n.
combiner, COMBINÉR, -Ă, combineri, -e, s.m. si f. Muncitor calificat care manevreaza o combina. [Var.: combainér, -a s.m. si f.]
combinezon, COMBINEZÓN, combinezoane, s.n. 1. Obiect de lenjerie pentru femei, confectionat din pânza, matase, nailon etc., care acopera corpul, sub rochie, de la umeri pâna deasupra genunchilor; furou. 2. Îmbracaminte de protectie împotriva murdaririi în timpul lucrului, mai ales pentru muncitorii care executa lucrari de reparatii. ♦ Salopeta. – Din fr. combinaison.
comensurabilitate, COMENSURABILITÁTE s.f. Proprietatea a doua marimi de aceeasi natura de a admite o a treia marime ca masura comuna, care se cuprinde în primele de un numar întreg de ori. – Din fr. commensurabilité.
comesean, COMESEÁN, -Ă, comeseni, -e, s.m. si f. Persoana care sta la masa împreuna cu altcineva, care manânca la o masa comuna; conviv. [Var.: conmeseán, -a s.m. si f.] – Co- + mesean (dupa fr. commensal).
revizionism, REVIZIONÍSM s.n. 2. a. Curent în socialismul revolutionar marxist care acorda întâietate unui spirit de evolutie în defavoarea celui revolutionar. b. Practica politica care, sub acoperirea adaptarii teoriei marxiste circumstantelor, îi denatureaza caracterul revolutionar. c. Curent ideologico-politic, varianta a oportunismului de dreapta, aparut în miscarea muncitoreasca, ce revizuieste bazele filozofiei, economiei si politicii marxist-leniniste, denaturând continutul lor revolutionar. [a. MW, b. TLF, c. DEX '75]
revizionism, REVIZIONÍSM s.n. 2. Denumire data diferitelor curente din miscarea muncitoreasca. (din rus. revizionizm)
delabora, DELABORÁ, delaboréz, vb. I. Tranz. A demonta dintr-un loc instalatiile, masinile si munitiile devenite inutilizabile sau periculoase. – Din lat. delaborare.
delăsa, DELĂSÁ, delás, vb. I. Refl. (Folosit mai ales la perf. c.) A dovedi nepasare, neglijenta fata de o munca începuta, a abandona o treaba începuta. – Din fr. délaisser.
delibera, DELIBERÁ, deliberéz, vb. I. 1. Intranz. (Despre membrii unei instante judecatoresti, ai unei adunari legiuitoare) A chibzui în comun si a discuta (în secret) asupra luarii unei hotarâri. 2. Tranz. A decide, a rezolva. – Din fr. délibérer, lat. deliberare.
retransmisie, RETRANSMÍSIE, retransmisii, s.f. Receptie si transmitere concomitenta a unor semnale de telecomunicatii, a unei emisiuni radiofonice ori de televiziune primite de la alt post. [Var.: retransmisiúne s.f.] – Din fr. retransmission.
retransmite, RETRANSMÍTE, retransmít, vb. III. Tranz. A recepta si a transmite concomitent semnale de telecomunicatii, o emisiune radiofonica ori de televiziune primita de la alt post; a realiza o retransmisie. – Re1- + transmite (dupa fr. retransmettre).
retribui, RETRIBUÍ, retríbui, vb. IV. Tranz. A plati cuiva o suma de bani pentru o munca prestata; a remunera. – Din fr. rétribuer, lat. retribuere.
retribuit, RETRIBUÍT, -Ă, retribuiti, -te, adj. (Despre oameni) Care primeste o retributie în schimbul muncii prestate; (despre o munca prestata) pentru care se primeste retributie. – V. retribui.
denunţa, DENUNŢÁ, denunt, vb. I. Tranz. 1. A aduce la cunostinta unei autoritati savârsirea unei infractiuni, a face un denunt. ♦ A pârî. 2. A comunica oficial ca un contract, un act înceteaza de a mai fi în vigoare; a rezilia unilateral un contract. – Din fr. dénoncer, lat. denuntiare.
depănător, DEPĂNĂTÓR, -OÁRE, depanatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în depanat. 2. S.n. Organ al masinii de cusut care serveste la depanarea atei pe mosorelul suveicii. 3. S.f. Dispozitiv pe care sunt asezate sculurile la masinile de depanat; (în industria casnica) vârtelnita. – Depana + suf. -ator.
revizionism, REVIZIONÍSM s.n. 2. d. Curent în miscarea muncitoreasca internationala care a aparut în jurul anului 1900 si al carui teoretician de frunte a fost Eduard Bernstein; bernsteinism. Teoria revizionismului sustine caracterul perimat al marxismului ortodox si înlocuirea acestuia din urma cu teorii conforme cu actualitatea. Prin formularea lui Bernstein, dupa care nu scopul final, ci miscarea reprezinta esenta, sunt atacate tezele fundamentale ale marxismului ortodox (precum principiul luptei de clasa). Bernstein afirma ca realitatea dezminte tezele marxiste ale pauperizarii proletariatului, acumularii capitalului si împartirii societatii în exploatatori si muncitori (tradusa într-o lupta de clasa tot mai ascutita) si, prin urmare, teoria sociala marxista trebuie revizuita. Sustine ca statul de drept reprezinta mai putin expresia puterii de clasa, pe cât este un instrument în mâinile proletariatului, cu ajutorul caruia sa reformeze societatea într-un cadru legal. În plus, reformele sociale obtinute prin presiunea exercitata de partidele muncitoresti si sindicate demonstreaza ca se pot obtine îmbunatatiri si în cadrul ordinii sociale de drept. Din aceste motive, Bernstein cere social-democratiei sa nu se pregateasca pentru revolutie, ci sa se straduiasca sa ajunga la reforme sociale pe calea parlamentara si, daca este cazul, sa colaboreze si cu partidele nesocialiste. Tezele lui Bernstein au fost dezbatute timp îndelungat în sânul Partidului Social-Democrat German. Desi au fost aspru criticate de Rosa Luxemburg, K. Kautsky, Lenin s.a., revizionismul s-a bucurat de o tot mai larga simpatie în cercurile social-democrate din interiorul si din afara Germaniei. În 1925, Partidul Social-Democrat German preia frâiele teoriei revizioniste, consemnata în Programul de la Heidelberg. ♢ În tabara comunista, revizionismul (denumit si reformism) este combatut cu vehementa, fiind socotit drept falsificare a liniei de baza marxiste si una dintre devierile cele mai periculoase de la linia generala a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Punerea sub semnul întrebarii a pozitiilor marxiste sau marxist-leniniste sub aspectul reformist este calificata de partidele comuniste drept o forma grava de deviere de dreapta putând duce la sanctiuni care merg de la excluderea din partid pâna la procese publice. 2. e. Termen folosit pentru a caracteriza ideile lansate, la începutul secolului al XX-lea, de Eduard Bernstein, prin care se sustinea ca se putea ajunge la socialism fara a recurge la revolutie. Dupa 1957, termenul de revizionism a devenit parte integranta a discursului comunist, fiind folosit cu diferite întelesuri (de ex., ideile iugoslave au fost denuntate drept revizioniste) ♦ (în întelesul puterii comuniste chineze) Sinonim al hrusciovismului, adica al politicii introduse de Hrusciov in relatiile interne si internationale, fata de care guvernul chinez s-a împotrivit. ♦ (în întelesul puterii sovietice) Termen cu caracter de slogan indicând orice reforma politica care parea sa puna în pericol autoritatea partidului comunist. Dupa cum a fost definit la conferinta de la Moscova din 1957 (cu consimtamântul de atunci al Chinei), termenul de revizionism s-a aplicat tuturor miscarilor reformatoare din sânul sistemului comunist care negau necesitatea istorica a revolutiei proletare sau principiile leniniste de construire a partidului comunist. [d. Brockhaus Enzyklopädie, Der Neue Brockhaus, e. Encyclopaedia Britannica]
deriva, DERIVÁ, derív, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limba, cuvinte si sensul lor) A-si trage originea din...; (tranz.) a arata provenienta unui cuvânt din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinari introduse prin prep. "de la") A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apa curgatoare din albia ei naturala în alta albie sau într-un canal. ♦ A îndrepta vehiculele de pe o cale de comunicatie pe alta cale. ♦ A ramifica o cale de comunicatie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei functii. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se departa din drumul sau normal sub actiunea vântului sau a unui curent; a devia. – Din fr. dériver, lat. derivare.
derivat, DERIVÁT, -Ă, derivati, -te, adj., (II 1) derivati, s.m., (II 2, 3, 4) derivate, s.n. I. 1. Adj. Care deriva (1) din ceva. ♦ Format prin derivare (1 b). 2. (Despre cursul unei ape) Abatut din albia sa naturala. ♦ (Despre vehicule) Abatut de pe o cale de comunicatie pe alta. ♦ (Despre cai de comunicatie, canale) Abatut, ramificat din traseul principal. II. 1. S.m. (Chim.) Substanta preparata din alta si care de obicei pastreaza structura de baza a substantei din care provine. 2. S.n. Produs industrial extras dintr-o materie prima. 3. S.n. Cuvânt care deriva din alt cuvânt. 4. S.n. Lucru care rezulta, deriva (1) din altul. – V. deriva.
derivaţie, DERIVÁŢIE, derivatii, s.f. 1. Ramificatie secundara, temporara sau permanenta, a unui curs de apa, a unei canalizari, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei cai de comunicatie. 2. Abatere a unui proiectil din planul de tragere, cauzata de rotatia în jurul axei sale. 3. Derivare (1). 4. Operatie în cadrul analizei matematice, folosita pentru a gasi derivata unei functii. [Var.: (înv.) derivatiúne s.f.] – Din fr. dérivation, lat. derivatio, -onis.
dermatoză, DERMATÓZĂ, dermatoze, s.f. Nume generic dat bolilor de piele. ♢ Dermatoze profesionale = boli de piele datorate contactului cu substante toxice în timpul procesului de munca. – Din fr. dermatose.
descongestiona, DESCONGESTIONÁ, descongestionez, vb. I. Tranz. A elibera un organ de un aflux de sânge, a face sa se împrastie sângele îngramadit; a face sa dispara congestia. ♦ Fig. A elibera o regiune sau o localitate de un surplus de populatie; a face ca o cale de comunicatie sa nu mai fie aglomerata. [Pr.: -ti-o] – Des1- + congestiona (dupa fr. décongestionner).
denotativ, DENOTATÍV, -Ă, denotativi, -e, adj. (Despre sensul cuvintelor) Corespunzator denotatiei; precis; comun, obisnuit. ♦ (Despre stil) Neutru, obiectiv, lipsit de conotatii. – Din fr. dénotatif.
desfăşurat, DESFĂSURÁT, -Ă, desfasurati, -te, adj. (Despre obiecte înfasurate) Întins, desfacut. ♦ (Despre un grup compact) Rasfirat într-o anumita ordine. ♦ (În sintagma) Plan desfasurat = plan (de munca, de activitate) defalcat pe perioade de timp. – V. desfasura.
rolgang, RÓLGANG, rolganguri, s.n. Transportor cu rulouri folosit în industria constructoare de masini la deplasarea pieselor de la un loc de munca la altul si în industria metalurgica la deplasarea laminatelor. – Din germ. Rollgang.
românesc, ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românesti, adj. Care apartine României sau populatiei ei, privitor la România sau la populatia ei. ♦ (Ca n. pr.) Ţara Româneasca = numele oficial al Munteniei (si Olteniei) pâna la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba româna. [Var.: rumânésc, -eásca adj.] – Român + suf. -esc.
dipol, DIPÓL, dipoli, s.m. 1. Circuit electric sau retea electrica prevazuta cu doua borne de acces pentru conectarea la o retea exterioara. 2. (În sintagma) Dipol electric = a) sistem de doua sarcini electrice apropiate, egale si de semn contrar; b) antena de telecomunicatii formata din doua conductoare dispuse si alimentate simetric. – Din germ. Dipol, fr. dipôle.
direcţie, DIRÉCŢIE, directii, s.f. I. 1. Orientare în spatiu a unei fiinte, a unui obiect, a unei actiuni, a unui fenomen, a unei miscari; sens în care se desfasoara ceva. ♢ Loc. adv. În toate directiile = peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comuna a tuturor dreptelor paralele cu o dreapta fixa data. II. 1. Actiunea de a conduce, de a dirija (o institutie, o întreprindere etc,); conducere. 2. Post, functie de director2; p. ext. durata acestei functii. 3. Organ de conducere a unei întreprinderi, institutii, organizatii etc. ♢ Directie de scena = regie. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumita ramura de activitate a institutiei respective. 4. Biroul directorului2. III. Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui vehicul (automobil, tractor etc.). ♦ (Si în sintagma bara de directie) Bara de otel articulata la ambele capete de rotile unui vehicul si care serveste la orientarea rotilor într-o anumita directie. [Var.: directiúne s.f.] – Din fr. direction, lat. directio, -onis.
hadith, HADÍTH s.n. 1. Ansamblu de traditii privind faptele si învataturile profetului Mahomed (si ale însotitorilor lui). 2. Povestiri care relateaza cugetarile si practicile lui Mahomed si ale însotitorilor lui. (cf. fr. hadith < cuv. ar. discurs, comunicare) [def. 2. si etim. MW]
karling, KÁRLING, kárlinguri s.n. Creasta de munte stâncoasa, crenelata si ascutita, specifica morfologiei glaciare. (cf. germ. Karling, fr., engl. karling) [def. MDN]
decompresiune, DECOMPRESIÚNE, decompresiuni, s.f. 1. Decomprimare. 2. Reducere a presiunii din cilindrul unei masini, al unui recipient etc. prin stabilirea unei comunicatii cu mediul înconjurator. 3. Micsorare treptata, în timp, a presiunii exercitate asupra unui scafandrier sau asupra unui echipaj submarin scufundat, la iesirea acestuia la suprafata, pentru a evita embolia gazoasa. – Din fr. décompression.
decurie, DECÚRIE, decurii, s.f. 1. Subunitate de cavalerie în armata romana, formata din zece soldati. 2. Colegiu de mici functionari la Roma si în municipiile romane. – Din lat. decuria.
rotaţie, ROTÁŢIE, rotatii, s.f. 1. Miscare în jurul unui punct fix sau al unei axe, în cursul careia fiecare punct al corpului care se misca ramâne la distanta constanta de punctul fix sau de axa respectiva. ♦ Miscare de rotire a unui corp ceresc în jurul axei sale sau în jurul altui corp ceresc. ♢ Perioada de rotatie = interval de timp în care un corp ceresc executa o rotatie completa în jurul axei sale. 2. Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activitati pentru a asigura continuitatea muncii. ♢ Loc. adv. Prin rotatie = cu schimbul, revenind pe rând. 3. Alternare sau succesiune metodica a culturilor agricole în timp, pe acelasi teren, în cadrul unui asolament, stabilite în functie de caracteristicile plantelor agricole, pentru a obtine recolte mari si a mentine fertilitatea solului. 4. (În sintagma) Rotatia capitalului = circuitul capitalului industrial, privit ca un proces care se repeta periodic. Rotatia mijloacelor circulante = proces de schimbare succesiva, neîntrerupta a formelor functionale pe care le îmbraca mijloacele circulante în trecerea lor din sfera circulatiei. – Din fr. rotation, lat. rotatio, germ. Rotation.
rotit, ROTÍT s.n. 1. Rotire. 2. Cântecul si jocul cocosului-de-munte în perioada de împerechere. – V. roti.
decibelmetru, DECIBELMÉTRU, decibelmetre, s.n. Voltmetru de curent alternativ gradat în decibeli în raport cu un nivel de referinta, utilizat pentru masurarea nivelului de transmisiune a semnalelor, a atenuarii, a câstigului si a amplificarii în instalatiile de telecomunicatii. – Din fr. décibelmètre.
declara, DECLARÁ, declár, vb. I. 1. Tranz. A anunta ceva prin grai sau în scris; a spune, a afirma deschis, a face cunoscut. ♦ A face o comunicare cu caracter oficial în fata unei autoritati, ♦ A da pe fata, a marturisi cuiva un sentiment intim. 2. Tranz. A considera, a califica drept...; spec. a pronunta asupra cuiva o sentinta judecatoreasca. A declara pe cineva repetent. ♦ Refl. A marturisi despre sine ca..., a se recunoaste ca... Ma declar învins. 3. Tranz. (În expr.) A declara razboi = (despre state) a anunta în mod oficial începerea starii de razboi; fig. a lua o atitudine ostila, combativa fata de cineva sau de ceva. A declara greva = a anunta în mod oficial începerea unei greve. (Jur.) A declara apel = a face apel. 4. Refl. (Despre procese, fenomene) A lua nastere, a aparea, a se ivi, a începe. 5. Refl. A lua atitudine, a se pronunta pentru sau contra cuiva sau a ceva. – Din fr. déclarer, lat. declarare.
decodaj, DECODÁJ, decodaje, s.n. Transformare a semnalelor de telecomunicatie, inversa codajului, prin care se urmareste reproducerea semnalelor initiale; decodare. – Din fr. décodage.
degajament, DEGAJAMÉNT, degajamente, s.n. 1. Încapere care serveste ca spatiu de comunicatie între încaperile unui apartament ori ale unei cladiri publice sau între interiorul unei cladiri si exteriorul ei. 2. Portiune situata în fundul si pe marginile scenei, care serveste pentru depozitarea decorurilor, recuzitei etc. – Din fr. dégagement.
degetăruţ, DEGETĂRÚŢ, degetaruti, s.m. Planta erbacee din familia primulaceelor, cu flori albastre-violete, în forma de clopot, dispuse câte 1-8 în vârful tulpinii, care creste în regiunile muntoase (Soldanella montana). – Degetar + suf. -ut.
heteroză, HETERÓZĂ s. f. (lingv.) înlocuire a unei expresii precise cu una mai putin precisa, de obicei un nume propriu de oras cu un nume comun care exprima atributul sau. (< fr. hétérose)
desperare, DESPERÁRE, desperari, s.f. Faptul de a despera; desperatie. ♢ Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznadajduit; fig. (în legatura cu modul de a munci, de a se stradui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ♢ Expr. A duce (sau a împinge pe cineva) la desperare = a face (pe cineva) sa-si piarda nadejdea; a exaspera. [Var.: disperáre s.f.] – V. despera.
kea, KÉA s.m. Papagal din Noua Zeelanda, care traieste în munti, hranindu-se cu plante. (cf. germ. Kea)
keynesism, KEYNESÍSM s.n. Doctrina economica burgheza moderna care limiteaza procesul reproductiei la sferele circulatiei si consumului si, sustinând ca venitul national si gradul de utilizare a fortei de munca ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotarâtor în cresterea venitului national revenind consumului, considera ca statul capitalist, prin politica sa fiscala, de credit etc. si prin combaterea înclinatiei spre consum, ar putea preveni crizele economice. [Pr. (eng.): chein-zísm, (fr.): chei-ne-zísm] (dupa fr. keynésianisme) [def. MDN]
khervari, KHERVARÍ s.f. Limba din familia de limbi munda, vorbita de numeroase popoare din India centrala. (cf. fr. khervari)
munda, MUNDÁ s.f. Grup de sase limbi vechi, aglutinante, vorbite în India centrala. (cf. fr. mounda)
salahorie, SALAHORÍE s.f. Starea, munca de salahor; p. gener. munca grea; salahorit. – Salahor + suf. -ie.
salariat, SALARIÁT, -Ă, salariati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care, în schimbul muncii prestate, primeste un salariu. 2. Adj. (Despre munca) Care este platit cu un salariu. [Pr.: -ri-at] – V. salaria. Cf. fr. s a l a r i é.
salariu, SALÁRIU, salarii, s.n. Suma de bani pe care o primeste o persoana pentru munca depusa într-o perioada de timp (saptamâna, luna); leafa2. [Var.: (pop) salár s.n.] – Din fr. salaire, lat. salarium.
salubriza, SALUBRIZÁ, salubrizez, vb. I. Tranz. A face salubru pentru populatie locul de trai sau de munca. – Salubru + suf. -iza.
salvamont, SALVAMÓNT s.n. Asociatie care se ocupa cu salvarea celor accidentati sau rataciti pe munte. – Salva[re] + mont[ana].
sanitar, SANITÁR, -Ă, sanitari, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care se refera la sanatate, privitor la sanatate; (despre legi, masuri, servicii etc.) destinat ocrotirii si îngrijirii sanatatii publice. Serviciu sanitar. ♦ Punct sanitar = cea mai mica unitate de asistenta medicala, functionând în întreprinderi sau în locuri de munca izolate. Agent sanitar (si substantivat, m.) = persoana din cadrul personalului medical mediu al unui spital sau al unui serviciu medical, care se ocupa (în mediul rural) cu îngrijirea bolnavilor, cu executarea masurilor de dezinfectie în cazuri de epidemii etc. Spirt sanitar = spirt folosit ca dezinfectant extern, impropriu pentru baut. 2. S.m. Soldat instruit pentru a da primul ajutor ranitilor si a se îngriji de ridicarea si transportarea lor de pe câmpul de lupta. – Din fr. sanitaire.
saturnale, SATURNÁLE s.f. pl. Sarbatoare populara la romani, în cinstea zeului Saturn, care avea loc în fiecare an dupa terminarea muncilor agricole. [Var.: saturnálii s.f. pl.] – Din lat. Saturnalia, fr. saturnales.
sălăţică, SĂLĂŢÍCĂ, salatele, s.f. 1. Diminutiv al lui salata. 2. Planta erbacee cu flori galbene din zona muntoasa (Asperis foetide). 3. (Bot.; reg.) Untisor (Ranunculus ficaria). [Var.: salateá s.f.] – Salata + suf. -ica.
hetairism, HETAIRÍSM s. n. 1. stare de promiscuitate în prima faza a comunei primitive, în care raporturile sexuale nu erau supuse nici unei reglementari sociale. 2. conditia, obiceiurile hetairelor. (< fr. hétaïrisme)
săpat, SĂPÁT s.n. 1. Actiunea de a (se) sapa; sapare, sapatura. ♦ (Reg.) Prasila. 2. Vremea, timpul când se efectueaza munca prasitului. – V. sapa.
săpător, SĂPĂTÓR, -OÁRE, sapatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu sapatul, care munceste cu sapa1. 2. S.m. Persoana care sapa în lemn, în piatra etc. 3. S.f. Masina de sapat. – Sapa + suf. -ator.
dictafon, DICTAFÓN, dictafoane, s.n. Magnetofon utilizat la înregistrarea automata a comunicarilor vorbite, de obicei în scopul dactilografierii lor ulterioare. – Din fr. dictaphone.
hercinic, HERCÍNIC, -Ă adj. orogeneza ~a = cutare a scoartei terestre care a avut loc în carbonifer, dând nastere la o serie de munti, din Apalasi pâna în Asia Centrala si traversând Europa. (< germ. herzynisch)
diferenţial, DIFERENŢIÁL, -Ă, diferentiali, -e, adj., subst. I. Adj. Care face sa se deosebeasca; care diferentiaza. ♢ Tarif diferential = tarif care face diferente de pret. ♦ (Mat.) Referitor la diferente care tind catre zero, care opereaza cu diferente extrem de mici. ♢ Ecuatie diferentiala = ecuatie care contine functiile cautate, derivatele lor si variabilele independente. Calcul diferential = capitol al analizei matematice care are ea obiect studiul derivatelor si al diferentialelor (II 2). Geometrie diferentiala = ramura a geometriei care studiaza figurile geometrice cu metodele analizei matematice. II. 1. S.n. Complex de roti dintate care, angrenându-se, permit ca doua roti care au o axa comuna si care nu sunt solidarizate sa se învârteasca cu viteze diferite. 2. S.f. (Mat.) Produsul dintre derivata unei functii si cresterea variabilei ei independente; suma produselor dintre derivatele partiale ale unei functii si cresterile variabilelor ei independente. [Pr.: -ti-al] – Din fr. différentiel.
sătmăreancă, SĂTMĂREÁNCĂ, satmarence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau în judetul Satu Mare. ♦ Locuitoare din municipiul sau din judetul Satu Mare. – Satmarean + suf. -ca.
scorburos, SCORBURÓS, -OÁSĂ, scorburosi, -oase, adj. (Despre copaci sau trunchiuri de copaci) Cu scorburi (1), gaunos, scorborosit; (despre pamânt, munti etc.) plin de vagauni, de pesteri. [Var.: (reg.) scorborós, -oása adj.] – Scorbura + suf. -os.
scripete, SCRÍPETE, scripeti, s.m. Mecanism alcatuit dintr-o roata cu un sant periferic, care serveste la transmiterea unei forte prin intermediul unui cablu sau al unui lant ce ruleaza pe sant; dispozitiv bazat pe mecanismul descris mai sus, care serveste la ridicarea unor greutati; mufla. ♦ Dispozitiv pentru miscarea itelor la tesaturile simple, format din doua roti cu diametre diferite dispuse pe acelasi ax si formând un bloc comun situat deasupra razboiului de tesut. [Var.: (reg.) scrípet s.m.] – Din bg. skripec.
scris, SCRIS1, (4) scrise, s.n. 1. Faptul de a scrie (1). ♢ Masina de scris = masina folosita pentru dactilografierea textelor. ♢ Loc. adj. si adv. În scris = notat (pe hârtie). 2. Fel propriu de a scrie al cuiva, mod particular de a caligrafia semnele grafice; scriere (2), scriitura (1), scriptura (4), scrisoare (3). 3. Actiunea de a scrie (2), de a redacta o compozitie, o opera. ♦ Activitatea de scriitor, de publicist. 4. Ceea ce este scris, ceea ce rezulta în urma muncii de elaborare, de redactare; scriere (3). Foloseste multe neologisme în scrisul sau. ♦ Totalitatea operelor scrise apartinând unui popor, unei natiuni, unui scriitor. Scrisul românesc. – V. scrie.
scrisoare, SCRISOÁRE, scrisori, s.f. 1. Comunicare scrisa trimisa cuiva prin posta sau prin intermediul unei persoane; epistola, ravas. ♢ Scrisoare de credit = document prin care un bancher sau o banca cere altui bancher sau altei banci sa puna la dispozitia purtatorului o suma de bani. ♦ (La pl.) Culegere de corespondenta având valoare literara sau istorica. ♦ (La pl.) Opera literara în proza scrisa sub forma de corespondenta. 2. (Înv.) Faptul de a scrie; ceea ce este scris. 3. (Pop.) Scris1 (2). 4. (Înv.) Hârtie scrisa, document, act. ♢ Scrisoare de acreditare = document prin care se atesta calitatea unui diplomat de a reprezenta un anumit stat în relatiile cu un alt stat. Scrisoare de trasura = act care contine conditiile intervenite între cel care expediaza o marfa si cel care o transporta (serviciul de coletarie, posta etc.); fraht. 5. (Înv.) Scriere (3). – Scris + suf. -oare.
deosebit, DEOSEBÍT, -Ă, deosebiti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este altfel, care nu este asemenea (cu altul); diferit. 2. (La pl., precedând substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobisnuit, special. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despartit. II. Adv. 1. Cât se poate de..., foarte. 2. În afara de..., pe lânga. – V. deosebi.
depanator, DEPANATÓR, depanatori, s.m. Muncitor calificat care repara autovehicule, masini, aparate etc. aflate în pana2. – Depana + suf. -tor.
aparatcic, APARÁTCIC, aparátcici, s.m. 1. Membru al aparatului (4.) comunist. 2. Functionar care arata o supunere oarba fata de superiori sau fata de organizatia careia îi apartine. (cuv. rus.) [MW]
comsomol, COMSOMÓL s.n. a. Organizatie revolutionara a tineretului în fosta U.R.S.S.. b. Organizatie de masa, care a activat între anii 1917-1990 în rândurile tineretului din U.R.S.S., având drept scop propagarea idealurilor comuniste. (din rus. komsomol < Kommunisticeskii Soyuz Molodeji = Uniunea Comunista a Tinerilor) [def. a. MDN, b. NODEX, et. MW]
sculer, SCULÉR, sculeri, s.m. Muncitor care face sau repara scule (1). – Scula + suf. -ar.
securitate, SECURITÁTE s.f. 1. Faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentiment de încredere si de liniste pe care îl da cuiva absenta oricarui pericol. ♦ Protectie, aparare. ♢ Securitate colectiva = stare a relatiilor dintre state, creata prin luarea pe cale de tratat a unor masuri de aparare comuna împotriva unei agresiuni. 2. (Iesit din uz) Totalitatea organelor de stat care aveau ca sarcina apararea sistemului social-economic si politic al statului comunist. – Din fr. sécurité, lat. securitas, -atis.
semafor, SEMAFÓR, semafoare, s.n. 1. Dispozitiv de semnalizare optica, alcatuit dintr-un stâlp fix, cu unul sau mai multe brate mobile a caror pozitie, în timpul zilei, sau a caror schimbare de lumina, în timpul noptii, indica diferite semnale referitoare la circulatia pe caile ferate. 2. Dispozitiv de semnalizare optica folosit pentru a transmite vaselor din larg comunicari referitoare la navigatie. 3. Indicator cu lumini colorate, pentru reglementarea circulatiei în orase; stop. – Din fr. sémaphore.
semiartizanat, SEMIARTIZANÁT, semiartizanate, s.n. Sistem de munca industriala bazat în proportie de cincizeci la suta pe meseriasi. [Pr. -mi-ar-] – Semi- + artizanat.
separat, SEPARÁT, -Ă, separati, -te, adj. Care se gaseste izolat, care nu comunica, nu se confunda cu altii, nu e în legatura cu altii; deosebit; care a fost izolat dintr-un complex. ♢ Pace separata = pace pe care o încheie un stat în mod izolat, fara aliatii sai de razboi. – V. separa.
seric, SÉRIC, -Ă, serici, -ce, adj. Care se refera la ser (sangvin, imun, fiziologic). – Din fr. sérique.
serie, SÉRIE, serii, s.f. 1. Însiruire de termeni care se succeda potrivit unei anumite legi; succesiune neîntrerupta de lucruri, de fapte etc. de acelasi fel, care formeaza un ansamblu sau care sunt considerate astfel; sir; p. ext. multime, suma. ♢ Loc. adj. De serie = (despre marfuri, obiecte) fabricat, confectionat dupa acelasi tip, împreuna cu alte obiecte asemanatoare; comun, obisnuit, banal. ♢ Loc. adv. În serie = în multe exemplare dupa acelasi tip, în numar mare. ♦ Grup, transa, categorie într-o succesiune sau într-o clasificare. 2. Expresie matematica formata dintr-o infinitate de termeni care se deduc unul din altul conform unei anumite reguli si care sunt legati între ei cu semnul plus sau minus. 3. (Chim.) Grup de compusi organici caracterizati prin faptul ca fiecare are în molecula lui câte un atom de carbon si doi atomi de hidrogen mai mult decât compusul precedent al grupului. 4. Numar de ordine care se aplica pe marfurile fabricate într-un numar mare de exemplare de acelasi tip. ♢ Seria zero = primele cantitati dintr-un produs nou, executate de o întreprindere în timpul însusirii fabricatiei în serie a produsului respectiv. ♦ Numar caracteristic unuia dintre tipurile de fabricatie a unor produse finite. 5. Complex de straturi care s-au depus în timpul unei epoci geologice. 6. Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trasatura comuna. – Din fr. série, lat. séries.
serologie, SEROLOGÍE s.f. 1. Stiinta care se ocupa cu studiul serurilor terapeutice, specifice sau nespecifice; capitol al imunologiei care cuprinde studiul metodelor pentru punerea în evidenta a anticorpilor din serul sangvin, precum si studiul antigenelor microbiene si celulare si a toxinelor. 2. Studiu de laborator care consta în analizarea modificarilor serice din cursul diferitelor boli. – Din fr. sérologie.
seroprofilaxie, SEROPROFILAXÍE s.f. Metoda terapeutica ce consta în injectarea cu ser specific, provenind de la un convalescent sau un animal imunizat, pentru prevenirea aparitiei unor boli infectocontagioase. – Ser + profilaxie.
seroterapie, SEROTERAPÍE s.f. Metoda terapeutica pentru tratarea si prevenirea unor boli infectioase prin administrarea serului luat de la un animal imunizat împotriva acestor boli. – Din fr. sérothérapie.
serviciu, SERVÍCIU, servicii, s.n. 1. Actiunea de a servi; munca prestata în folosul sau în interesul cuiva. 2. Ocupatie pe care o are cineva în calitate de salariat; slujba. 3. Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc., cuprinzând mai multe sectii. 4. Grup de obiecte care alcatuiesc un tot cu destinatie speciala. – Fr. service (lat. lit. servitium).
schingiui, SCHINGIUÍ, schingiuiesc, vb. IV. Tranz. A supune pe cineva la (mari) suferinte fizice; a chinui, a munci, a tortura; a maltrata. ♦ A deforma, a stâlci, a poci. A schingiui limba. – Schingi + suf. -ui.
semnaliza, SEMNALIZÁ, semnalizéz, vb. I. Tranz. A da, a transmite semnale (la distanta); a comunica prin semnale. – Semnal + suf. -iza.
semnalizare, SEMNALIZÁRE, semnalizari, s.f. 1. Actiunea de a semnaliza si rezultatul ei; înstiintare, comunicare prin semnale. 2. (Psih.) Punere a organismului în legatura cu mediul, prin anumite semnale. ♢ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legatura cu mediul înconjurator, prin intermediul scoartei cerebrale. Primul sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare legata de "semnalele directe", adica de însusirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare specifica oamenilor, legata de cuvinte, denumite de Pavlov semnale ale semnalelor directe; limbajul. 3. (Concr.) Instalatie pe un aerodrom, la o cale ferata, într-un port, la intersectiile strazilor cu ajutorul careia se fac comunicari prin semnale la distanta. – V. semnaliza.
sibian, SIBIÁN, -Ă, sibieni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Sibiu. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Sibiu. [Pr.: -bi-an] – Sibiu (n. pr.) + suf. -an.
sibiancă, SIBIÁNCĂ, sibience, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Sibiu. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Sibiu. [Pr.: -bi-an-] – Sibian + suf. -ca.
serviciu, SERVÍCIU, servicii, s.n. 1. Actiunea, faptul de a servi, de a sluji; forma de munca prestata în folosul sau în interesul cuiva. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În constructie cu verbele "a face", "a aduce") Fapta, actiune care serveste, avantajeaza pe cineva; îndatorire, obligatie. ♢ Expr. A face un prost (sau un rau) serviciu cuiva = a face cuiva (fara voie) un rau. ♦ Scara de serviciu = scara secundara într-un imobil (pentru acces la dependinte). 2. Ocupatie pe care o are cineva în calitate de angajat; slujba. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ♢ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligati, prin lege, cetatenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile fortelor armate. Serviciu comandat = însarcinare, atributie, misiune speciala încredintata cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujba religioasa. ♢ Expr. (Despre angajati, ostasi, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însarcinat cu o misiune speciala în cadrul obligatiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Functie. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe sectii; p. ext. colectivul de munca corespunzator. 4. Grup de obiecte care alcatuiesc un tot cu destinatie speciala. Serviciu de cafea. 5. Multime ordonata în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.
servitor, SERVITÓR, -OÁRE, servitori, -oare, s.m. si f. Persoana angajata în serviciul cuiva pentru treburi casnice; p. gener. orice persoana care munceste la stapân; sluga. – Din fr. serviteur.
sighişorean, SIGHISOREÁN, -Ă, sighisoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Sighisoara. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Sighisoara. – Sighisoara (n. pr.) + suf. -ean.
sighişoreancă, SIGHISOREÁNCĂ, sighisorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Sighisoara. ♦ Locuitoare din municipiul Sighisoara. – Sighisorean + suf. -ca.
silicoză, SILICÓZĂ, silicoze, s.f. Boala pulmonara cronica profesionala care apare la muncitorii din mine, din carierele de piatra, din industria metalurgica, din industria portelanului si a sticlei etc., în urma inhalarii prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu. – Din fr. silicose.
sclav, SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s.m. si f. Persoana lipsita de orice drepturi, aflata în proprietatea deplina a unui stapân de sclavi pentru care munceste; rob. ♦ Fig. Persoana care satisface orbeste si servil vointa altuia ♦ Fig. Persoana care îsi subordoneaza integral vointa sau actiunile unei pasiuni, unei dogme, unui viciu etc. – Din lat. sclavus. Cf. fr. e s c l a v e.
silinţă, SILÍNŢĂ, silinte, s.f. Staruinta îndelungata, osteneala pentru a executa bine ceva, pentru a atinge un scop; efort sustinut în munca sau la învatatura; sârguinta, straduinta, stradanie, râvna, zel. ♢ Loc. vb. A-si da silinta (sau toata silinta ori toate silintele) = a se sili (3). – Sili + suf. -inta.
silnic, SÍLNIC, -Ă, silnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care se face în sila, de nevoie; care este impus, fortat, silit2 (1). ♢ Munca silnica = pedeapsa judiciara grea, care se aplica pentru fapte penale grave, constând din închisoare si munca fortata (în ocnele de sare). ♦ Care este ilegal. 2. Greu de suportat, apasator, penibil. 3. Care este nenatural; fortat. 4. Dificil, greoi, anevoios. ♦ (Rar) Silit2 (2). II. S.m. si f. (Rar la f.) Numele a doua plante erbacee din familia labialelor, cu tulpina târâtoare, cu flori albastre sau violete, ale caror flori si frunze se întrebuinteaza în medicina populara (Glechoma hederaceum si hirsutum). – Din sl. silĩnĩkŭ.
soli, SOLÍ, solésc, vb. IV. Intranz. (Înv., rar) A comunica cuiva ceva printr-un sol2. – Din sol2.
sonar, SONÁR, sonare, s.n. 1. Principiu natural si tehnic de detectare a unui obiect în spatiu, bazat pe emisia si reflectarea undelor. 2. Detector sonic pentru telecomunicatii subacvatice, folosit pentru reperarea unor obiecte submarine. – Din fr. sonar.
sondor, SONDÓR, sondori, s.m. Muncitor la o sonda (1). – Din fr. sondeur.
simbrie, SIMBRÍE, simbrii, s.f. 1. (Pop.) Rasplata în bani (sau în natura) care se dadea unei persoane angajate pentru un timp în serviciul cuiva; salariu, leafa. ♦ ♢ Expr. A fi (sau a intra, a se tocmi etc.) sluga fara simbrie = a munci (din greu) pentru cineva fara nici un profit material. ♦ Spec. Solda pe care o primeau soldatii mercenari. ♦ Recompensa, rasplata (materiala sau morala). 2. (Reg.) Slujba platita cu simbrie (1). 3. (Înv. si reg.) Arenda; chirie; plata data pentru arenda sau chirie. – Sâmbra + suf. -ie.
stâncă, STÂNCĂ, stânci, s.f. 1. Bloc mare de piatra (în munti), de obicei cu peretii drepti si colturosi; stana. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.
sticlar, STICLÁR, sticlari, s.m. Muncitor specializat în fabricarea sticlei. – Sticla + suf. -ar.
straniu, STRÁNIU, -IE, stranii, adj. (Livr.; adesea adverbial) Care iese din comun, care socheaza prin aspect, manifestari etc.; neobisnuit, ciudat, bizar. – Din it. stranio. Cf. it. s t r a n o.
strapaţ, STRAPÁŢ, strapaturi, s.n. (Reg.) Arsita. – Cf. germ. S t r a p a z e "munca grea, oboseala".
severinean, SEVERINEÁN, -Ă, severineni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Drobeta-Turnu Severin sau în judetul Caras-Severin. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Drobeta-Turnu Severin sau din judetul Caras-Severin. – [Turnu-]Severin (n. pr.) + suf. -ean.
severineancă, SEVERINEÁNCĂ, severinence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Drobeta-Turnu Severin sau în judetul Caras-Severin. ♦ Locuitoare din municipiul Drobeta-Turnu Severin sau din judetul Caras-Severin. – Severinean + suf. -ca.
sfat, SFAT, sfaturi, s.n. 1. Vorbe, argumente spuse cuiva pentru a-l convinge sa procedeze într-un anumit fel, într-o împrejurare data; povata, îndemn, îndrumare. 2. Adunare de oameni întruniti pentru a delibera, a lua hotarâri sau (în trecut) a ajuta la conducerea tarii. ♢ (În trecut) Sfat popular = organ local al puterii de stat (în regiuni, raioane, orase si comune); cladirea în care îsi avea sediul acest organ. 3. Consfatuire, consiliu. ♦ (Pop.) Conversatie, taifas. 4. (Rar) Zvon, veste, vorba. [Var.: svat s.n.] – Din sl. sŭvĕtŭ.
hanorac, HANORÁC s. n. haina din stofa impermeabila sau din blana, cu gluga, la schi, în excursii la munte etc. (< fr. anorak)
simonie, SIMONÍE s.f. Trafic cu lucruri considerate de biserica drept bunuri spirituale, sfinte si pedepsit cu excomunicarea, caterisirea etc. – Din fr. simonie.
simplex, SÍMPLEX s.n. 1. Sistem de telecomunicatii care asigura legatura bilaterala simultana între doua posturi. 2. Ţesatura din tricot cu ambele parti lucrate pe fata. – Din fr. simplex.
simplifica, SIMPLIFICÁ, simplific, vb. I. Tranz. A face sa fie (mai) simplu (1, 2). ♦ A reduce o ecuatie sau o fractie printr-un divizor comun; a transforma o egalitate într-o alta egalitate echivalenta cu forma mai simpla. – Din lat. simplificare, fr. simplifier.
simplificat, SIMPLIFICÁT, -Ă, simplificati, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) simplu (1, 2). 2. (Despre functii si expresii algebrice) Asupra caruia s-a efectuat operatia de reducere la un divizor comun; redus. – V. simplifica.
simun, SIMÚN s.n. Vânt puternic, fierbinte si uscat, care bate în Sahara si în Arabia, de la sud la nord. – Din fr. simoun.
sindicalism, SINDICALÍSM s.n. 1. Doctrina anticapitalista de la sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, care considera sindicatele cea mai puternica forma de organizare a muncitorilor si unica organizatie necesara în lupta pentru construirea unei societati noi; anarhosindicalism. 2. Sistem de organizare a muncitorilor prin mi