Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru m
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
apriori, A PRIÓRI adv. (Fil.) În mod aprioric. [Pr.: -pri-o-] – Din lat. a priori.
agiorno, A GIÓRNO adv. (Italienism) Ca ziua. Luminat a giorno. [Pr.: -giór-] – Loc. it.
monstruos, MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. hidos, pocit; anormal. 2. rau, oribil, îngrozitor. 3. urias, colosal. (< fr. monstrueux, lat. monstruosus)
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abaca, abáca s. f. cânepa de Manilla. (< sp. abaca)
abacteriemic, abacteriémic, -a adj. (despre boli) care prezinta microbi în sângele circulant. (< fr. abactériémique)
abager, ABAGÉR, abageri, s.m. (Reg.) Abagiu. – Din abagerie1.
abagerie, ABAGERÍE2 s.f. Meseria de abagiu. – Abager + suf. -ie.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abajur, ABAJÚR, abajururi, s.n. Dispozitiv de metal, de sticla, de hârtie etc., care se pune la o lampa pentru a feri ochii de lumina si pentru a îndeparta razele într-o anumita directie. – Din fr. abat-jour.
abajur, abajúr s. n. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lampi. (< fr. abat-jour)
abalienare, abalienáre s. f. pierdere, diminuare marcata si evidenta a facultatilor mintale. (dupa engl. abalienation, lat. abalienatio)
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandon, abandón s. n. parasire, renuntare. ♢ ~ familial = parasire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competitie. (< fr. abandon)
abandona, abandoná vb. I. tr. a parasi, a renunta definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lasa în voia... II. refl. a se lasa prada unui sentiment, unei emotii. III. intr. a se retrage dintr-o competitie. (< fr. abandonner)
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE1, abati, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abatii. 2. Titlu onorific acordat unor preoti catolici; persoana care poarta acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
abate, abáte1 s. m. 1. superior al unei abatii. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abate, abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndeparta de la o directie, o norma, o linie de conduita. II. tr. a doborî, a culca la pamânt. III. refl. a se napusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se nazari. (< lat. abbattere, fr. abattre)
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatesă, abatésa s. f. maica superioara a unei abatii. (< it. abbadessa, lat. abbatissa)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abator, abatór s. n. 1. constructie unde se sacrifica animalele destinate consumului populatiei. 2. (fig.) masacru. (< fr. abattoir)
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
abaţie, abatíe s. f. manastire catolica condusa de un abate sau de o abatesa (< it. abbazia)
abazic, abázic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abazie. (dupa germ. abatisch)
abazie, ABAZÍE s.f. Imposibilitate de a merge, datorita unei tulburari a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.
abazie, abazíe s. f. tulburare a sistemului nervos, care se manifesta prin neputinta de a merge normal. (< fr. abasie)
abătut, ABĂTÚT, -Ă, abatuti, -te, adj. Care este descurajat; trist, deprimat. – Din fr. abattu (modificat dupa abate2).
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abcede, abcéde vb. intr. a (se) transforma în abces. (< fr. abcéder, lat. abscedere, var. (dupa alte surse) abcedá)
monsenior, MONSENIÓR s. m. 1. titlu dat seniorilor feudali (în Apus); titlu de adresare catre un nobil. 2. titlu dat unor prelati ai bisericii catolice. (< fr. monseigneur, it. monsignore)
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abderit, abderít s. m. om simplu, marginit si caraghios. (< germ. Abderit)
abdica, abdicá vb. intr. 1. a renunta la tron, la un drept. 2. (fig.) a renunta la ceva, a se resemna. 3. a renunta la o activitate din cauza greutatilor întâmpinate. (< fr. abdiquer, lat. abdicare)
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
monozoic, MONOZÓIC, -Ă adj. (despre animale) care duce o viata individuala si izolata. (< fr. monozoïque)
monozom, MONOZÓM s. m. cromozom accesoriu. (< fr. monosome)
monozomie, MONOZOMÍE s. f. prezenta unui singur (fragment de) cromozom. (< fr. monosomie)
abdomen, abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace si bazin. 2. ultimul segment al corpului la insecte. (< fr., lat. abdomen)
abdominal, ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care apartine abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ♢ Cavitate abdominala = cavitate cuprinsa între peretii abdomenului (1). – Din fr. abdominal.
abdominal, abdominál, -a adj. referitor la abdomen. (< fr. abdominal)
abdominalgie, ABDOMINALGÍE, abdominalgii, s.f. (Med.) Durere abdominala. – Din fr. abdominalgie.
abdominalgie, abdominalgíe s. f. durere abdominala. (< fr. abdominalgie)
abdomino, ABDOMIN(O)- elem. "abdomen". (< fr. abdomin/o/-, cf. lat. abdomen)
abdominoscop, abdominoscóp s. n. instrument în abdominoscopie; peritoneoscop. (< fr. abdominoscope, var. (dupa alte surse) abdomenoscop).
abdominoscopie, abdominoscopíe s. f. examinare a cavitatii si a organelor abdominale. (< fr. abdominoscopie)
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
abductor, abductór adj., s. m. (muschi) care produce abductie. (< fr. abducteur, lat. abductor)
abducţie, ABDÚCŢIE s.f. Miscare efectuata de un muschi abductor. – Din fr. abduction.
abducţie, abdúctie s. f. miscare de îndepartare a unui membru de planul de simetrie a corpului. (< fr. abduction, lat. abductio)
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
aberant, aberánt, -a adj. 1. care se abate de la o norma. 2. contrar logicii, bunului-simt; (p. ext.) absurd. (< fr. aberrant, lat. aberrans)
aberant, ABERÁNT, -Ă, aberanti, -te, adj. Care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberatie (1), absurd. – Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis.
monozigot, MONOZIGÓT, -Ă adj. 1. cu un singur zigot. 2. dezvoltat dintr-un singur ovul fecundat. (< fr. monozygote)
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
monozaharidă, MONOZAHARÍDĂ s. f. substanta organica din clasa hidratilor de carbon, obtinuta prin hidroliza zaharurilor. (< fr. monosaccharide)
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
abero, ABER(O)- elem. "a se abate", "a se îndeparta". (< fr., engl. aberro/o/-, cf. lat. aberrare)
aberometru, aberométru s. n. instrument pentru masurarea aberatiei vizuale. (< fr. aberromètre)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
monoxil, MONOXÍL, -Ă adj., s. n. (ambarcatie primitiva) dintr-un trunchi scobit. (< fr. monosyle)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abientin, ABIENTÍN s.n. Substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, care se prezinta sub forma de cristale incolore, solubile în apa si în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.
abietacee, ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.
abietin, abietín s. n. substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, sub forma de cristale incolore, solubile în apa si alcool. (< fr. abiétin)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abil, abíl1, -a adj. 1. îndemânatic, dibaci, priceput. 2. (jur.) apt a îndeplini conditiile cerute de lege. (< fr. habile, lat. habilis)
abil, -ábil2 elem. "posibil" (< fr. -able, cf. lat. abilis)
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abilitate, ABILITÁTE, abilitati, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinta, pricepere, dibacie. ♦ (La pl.) Smecherii, siretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
monoxid, MONOXÍD s. m. oxid cu un singur atom de oxigen în molecula. (< fr. monoxyde)
abiogen, ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.
abiogen, abiogén, -a adj. în absenta materiei vii. (din fr. abiogène)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie dupa care originea materiei vii trebuie cautata în materia fara viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.
abiologie, abiologíe s. f. disciplina care studiaza elementele anorganice. (< fr. abiologie)
abiologie, ABIOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
abioseston, abiosestón s. n. totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; tripton. (< fr. abioseston)
abiotic, ABIÓTIC, -Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viata, incompatibil cu viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotique.
abiotrofie, abiotrofíe s. f. proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos). (< fr. abiotrophie)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, abióza s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abis, abís s. n. 1. prapastie, genune. ♦ parte profunda a unui fenomen, a unui proces; neant. 2. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari. (< fr. abysse, lat. abyssos)
abisal, abisál, -a adj. 1. referitor la abis. ♢ regiune ~a = zona de mare adâncime a fundului marilor si oceanelor. 2. referitor la subconstient. (< fr. abyssal)
abisal, ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se afla sau care traieste la mari adâncimi în mari sau în oceane. Regiune abisala. Animal abisal. 2. Care se refera la subconstient, al subconstientului. – Din fr. abyssal.
abitir, ABITÍR adv. (Fam. si pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b e t e r "mai rau".
abject, abjéct, -a adj. care inspira dezgust, repulsie, dispret; abominabil. (< fr. abject, lat. abiectus)
abject, ABJÉCT, -Ă, abjecti, -te, adj. Care inspira repulsie, dispret; josnic, netrebnic, mizerabil. – Din fr. abject, lat. abjectus.
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactare, ABLACTÁRE s.f. Înlocuire a laptelui matern prin alte alimente necesare sugarului. – Cf. lat. ablactare.
ablactaţie, ablactátie s. f. 1. ablactare. 2. încetare a secretiei de lapte matern. (< fr. ablactation, lat. ablactatio)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablativ, ablatív2, -a adj. (despre materiale) care poate suferi ablatiuni. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
monoxen, MONOXÉN, -Ă adj. (despre paraziti) care traieste numai pe o singura gazda. (< fr. monoxène)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ablaut, ÁBLAUT, ablauturi, s.n. (Lingv.) Apofonie. – Din germ. Ablaut.
ablaut, áblaut s. n. apofonie. (< germ. Ablaut)
ablefarie, ABLEFARÍE, ablefarii, s.f. Malformatie congenitala caracterizata prin absenta partiala sau totala a pleoapelor. – Din fr. ablépharie.
ablegat, ablegát s. m. legat1 (2) al papei. (< fr. ablégat, lat. ablegatus, germ. Ablegat)
ablepsie, ABLEPSÍE, ablepsii, s.f. (Med.) Cecitate. – Din fr. ablépsie.
ablutomanie, ablutomaníe s. f. tendinta obsesiva de a se spala. (dupa fr. ablutiomanie, lat. ablutio)
abluţiune, ablutiúne s. f. 1. spalare a corpului, prescrisa de unele religii orientale si la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbaiere prin dus. 3. eroziune exercitata de curentii marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
abluţiune, ABLUŢIÚNE, ablutiuni, s.f. 1. Spalare rituala pe corp sau pe o parte a lui, prescrisa de unele religii pentru purificare. 2. Spalare sau îmbaiere cu ajutorul dusului. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -onis.
monovoltin, MONOVOLTÍN, -Ă adj. (despre insecte, viermi de matase) care prezinta o singura generatie anuala; univoltin. (< fr. monovoltin)
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
abnorm, ABNÓRM, -Ă, abnormi, -e, adj. (Rar) Anormal, neobisnuit. – Din germ. abnorm.
abnorm, abnórm, -a adj. anormal, neobisnuit. (< germ. abnorm, lat. abnormis)
abnormitate, abnormitáte s. f. anomalie; enormitate. (< fr. abnormité, germ. Abnormität)
abnormitate, ABNORMITÁTE, abnormitati, s.f. (Rar) Anomalie; enormitate; lucru neobisnuit, abnorm. – Din germ. Abnormität.
aboli, ABOLÍ, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinta o institutie, o stare sau anumite uzante; a anula în mod legal si oficial o lege, o hotarâre etc. – Din fr. abolir, lat. abolere.
aboli, abolí vb. tr. a anula, a suprima (o lege, o institutie, o stare social-politica). (< fr. abolir, lat. abolere)
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
aboliţionism, abolitionísm s. n. 1. miscare politica aparuta la sfârsitul sec. XVIII în S.U.A., care sustinea desfiintarea sclavajului. 2. curent de opinie care sustine necesitatea abolirii unor relatii sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)
aboliţionist, ABOLIŢIONÍST, -Ă, abolitionisti, -ste, s.m. si f. Adept al abolitionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionniste.
aboliţionist, abolitioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abolitionismului. (< fr. abolitionniste)
abolla, ABÓLLA s.f. Manta militara la romani. – Cuv. lat.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abolla, abólla s. f. manta militara la romani. (< lat. abola)
abominabil, abominábil, -a adj. care provoaca oroare, repulsie; oribil; dezgustator, repugnant. (< fr. abominable, lat. abominabilis)
abominabil, ABOMINÁBIL, -Ă, abominabili, -e, adj. Înfiorator, groaznic; dezgustator, urât. – Din fr. abominable, lat.abominabilis.
abominaţiune, abominatiúne s. f. 1. oroare; ticalosie. mârsavie; nelegiuire. 2. (rar) cultul idolilor, pagânism. (< fr. abomination, lat. abominatio)
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
monovalent, MONOVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) cu o singura valenta; univalent. (< fr. monovalent)
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonat, ABONÁT, -Ă, abonati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care beneficiaza de un abonament. ♦ Fig. (Fam.) (Persoana) care vine în mod regulat undeva. – V. abona.
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
aboral, aborál, -a adj. opus, îndepartat fata de gura. (< germ. aboral)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abordor, abordór s. m. marinar specializat în abordaje. (< fr. abordeur)
aborigen, ABORIGÉN, -Ă, aborigeni, -e, adj., s.m. si f. (Livr.) Bastinas, autohton, indigen. – Din fr. aborigène.
aborigen, aborigén, -a adj., s.m. f. bastinas, autohton, indigen. (< fr. aborigène, lat. aborigines)
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abortiv, abortív, -a I. adj. produs înainte de vreme; prematur. II. adj., s. n. (produs) destinat a provoca avortul. (< fr. abortif, lat. abortivus)
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abrahiocefal, abrahiocefál s. m. monstru care prezinta abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale)
abrastol, abrastól s. m. sare de calciu a naftolului, substanta antiseptica în vinificatie. (< engl. abrastol)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
monotrem, MONOTRÉM, -Ă I. adj. care nu are decât un orificiu ca rect, conducte urinare si genitale. II. s. f. pl. ordin de mamifere primitive ovipare, din clasa prototerienelor: ornitorincul. (< fr. monotrème/s/)
abraxas, abráxas s. n. cuvânt mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
abraziune, abraziúne s. f. 1. roadere a scoartei terestre datorita vântului sau curentilor apei. 2. roadere a unui material prin frecare cu un abraziv. (< fr. abrasion, lat. abrasio)
abraziune, ABRAZIÚNE, abraziuni, s.f. 1. Proces de eroziune a tarmurilor din cauza valurilor marii. 2. Roadere a unui corp ca urmare a frecarii lui de alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abrasion.
abraziv, abrazív, -a adj., s. n. (corp, material dur) capabil a roade prin frecare. (< fr. abrasif)
abraziv, ABRAZÍV, -Ă, abrazivi, -e, adj., s.n. (Corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare. – Din fr. abrasif.
abrazor, abrazór s. n. unealta dintr-un material abraziv, folosita pentru aschiere. (< engl. abrasor)
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a b r a z i u n e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abrevia, ABREVIÁ, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (în scris sau în vorbire), un cuvânt, un titlu etc.; a nota ceva printr-un simbol, printr-o sigla. [Pr.: -vi-a] – Din lat., it. abbreviare.
abreviator, abreviatór s. m. cel care abreviaza scrierile unui autor. (< fr. abréviateur, lat. abbreviator)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
monotop, MONOTÓP, -Ă adj. (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc. (< germ. monotop)
abroga, abrogá vb. tr. a scoate din vigoare un act normativ. (< lat. abrogare, fr. abroger)
abrogaţie, ABROGÁŢIE, abrogatii, s.f. Anulare, suprimare a unei legi, a unui act normativ etc. – Din lat. abrogatio, fr. abrogation.
monotoniza, MONOTONIZÁ vb. tr., refl. a (se) face monoton. (< fr. monotoniser)
abrudeanca, ABRUDEÁNCA s.f. art. Numele unui dans popular ardelenesc cu miscare moderata; melodia dupa care se executa acest dans. – Abrud (n.pr.) + suf. -eanca.
abrupt, abrúpt, -a I. adj. 1. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prapastios. 2. (despre stil) alcatuit din elemente contrastante; inegal. 3. (bot.; despre un organ) terminat brusc. II. s. n. forma de relief abrupta (I, 1). (< fr. abrupt, lat. abruptus)
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutiza, abrutizá vb. tr., refl. a face sa-si piarda, a-si pierde însusirile umane; a (se) îndobitoci; a (se) dezumaniza. (dupa fr. abrutir)
abrutizat, ABRUTIZÁT, -Ă, abrutizati, -te, adj. (Care a devenit) insensibil, care si-a pierdut însusirile morale, specific umane; insensibil, brutal. – V. abrutiza.
monotonie, MONOTONÍE s. f. însusirea de a fi monoton; lipsa de varietate. (< fr. monotonie)
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
abscisă, abscísa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absciziune, ABSCIZIÚNE, absciziuni, s.f. (Med.) Taiere a unei parti sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenteist, absenteíst, -a adj., s.m. f. (cel) care practica absenteismul. (< fr. absentéiste)
absenteist, ABSENTEÍST, -Ă, absenteisti, -ste, adj., s.m. si f. (Persoana) care traia în strainatate, administrându-si bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.
absenţă, ABSÉNŢĂ, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absidă, ABSÍDĂ, abside, s.f. Nisa semicirculara sau poligonala care închidea nava centrala a unei bazilici romane. ♦ Incapere semicirculara destinata altarului în bazilicile crestine. – Din fr. abside, lat. absida.
absidiolă, absidióla s. f. mica absida. (< fr. absidiole)
absidiolă, ABSIDIÓLĂ, absidiole, s.f. 1. Mica absida laterala la unele bazilici romane. 2. Mica absida lânga altar la bisericile crestine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absintism, absintísm s. n. intoxicatie cu absint. (< fr. absinthisme)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
absolutist, absolutíst, -a adj., s.m. f. (adept) al absolutismului. (< fr. absolutiste)
absolutist, ABSOLUTÍST, -Ă, absolutisti, -ste, adj. Care apartine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolutoriu, ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolva, care iarta o vina, un delict, o greseala. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei scoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
absolutoriu, absolutóriu, -ie I. adj. care iarta un delict, un pacat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligatie. 2. act de absolvire a unei scoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absolvent, ABSOLVÉNT, -Ă, absolventi, -te, s.m. si f. Persoana care a terminat un ciclu sau o forma de învatamânt. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
absolvent, absolvént, -a s.m. f. cel care a absolvit o forma de învatamânt. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)
absolvenţă, ABSOLVÉNŢĂ, absolvente, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învatamânt; absolvire. – Din absolvent.
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
monotipist, MONOTIPÍST, -Ă s. m. f. lucrator la monotip (II, 1). (< it. monotipista)
absorbabil, absorbábil, -a, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)
absorbi, absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva. 2. a prelua cunostinte, idei, elemente specifice etc., asimilându-le în propria structura. 3. (fig.) a preocupa intens. II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri (< fr. absorber, lat. absorbere)
absorbi, ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiti, a încorpora o substanta etc. ♦ A retine o parte din particulele sau din energia radianta care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (dupa sorbi).
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
absorbţiometru, absorbtiométru s. n. aparat pentru masurarea gradului de absorbtie. (< fr. absorptiomètre)
abstenţionism, abstentionísm s. n. abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstenţionist, abstentioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstentionismului. (< fr. abstentionniste)
abstenţionist, ABSTENŢIONÍST, -Ă, abstentionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstentionismului, privitor la abstentionism. 2. S.m. si f. Adept al abstentionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionniste.
abstinent, abstinént, -a adj., s.m. f. (cel) care practica abstinenta. (< fr. abstinent, lat. abstinens)
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, abstinénta s. f. abtinere de la anumite bauturi, alimente etc; abstentiune. (< fr. abstinence, lat. abstinentia)
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstractism, abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)
abstractiv, abstractív -a adj. format prin abstractie. (< fr. abstractif)
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
abstracţionism, abstractionísm s. n. arta abstracta. (< fr. abstractionnisme)
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstracţionist, abstractioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstractionismului. (< fr. abstractionniste)
abstracţionist, ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstractionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstractionismului, referitor la abstractionism. 2. S.m. si f. Adept al abstractionismului. – Din fr. abstractionniste.
monotip, MONOTÍP, -Ă I. adj. facut dupa un singur model de tip. II. s. n. 1. masina tipografica de cules si turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictura pe cupru, pe sticla sau un material plastic, transpusa prin imprimare pe hârtie. ♢ lucrare astfel obtinuta. (< fr. monotype)
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
monoterm, MONOTÉRM, -Ă adj. (despre transformari fizice) în care sistemul nu schimba caldura decât cu o singura sursa, la o temperatura determinata. (< fr. monotherme)
abţibild, ABŢIBÍLD, abtibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimata pe un strat subtire de colodiu, care se aplica pe o suprafata neteda, umezindu-se si dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte marunte; mici smecherii. – Din germ. Abziehbild.
abţibild, abtibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplica pe o suprafata neteda. 2. (fam.; pl.) nimicuri, maruntisuri; mici smecherii. (< germ. Abziehbild)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţiguit, ABŢIGUÍT, -Ă, abtiguiti, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abtigui.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abulic, abúlic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abulie. (< fr. aboulique)
abulic, ABÚLIC, -Ă, abulici, -ce, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de abulie. – Din fr. aboulique.
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
abumarkub, abumarkúb s.m. pasare înalta, asemanatoare cu strutul, cu gâtul scurt si gros, cu capul mare si cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
abunda, ABUNDÁ, pers. 3 abúnda, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se gasi din belsug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a contine; a folosi din belsug. – Din fr. abonder, lat. abundare.
abundent, ABUNDÉNT, -Ă, abundenti, -te, adj. Care este în cantitate mare, care abunda; bogat, îmbelsugat. – Din fr. abondant, lat. abundans, -ntis.
abundenţă, abundénta s. f. cantitate mare, belsug; bogatie. ♢ cornul ĕi = corn cu fructe si flori, simbol al belsugului. (dupa fr. abondance, lat. abundantia)
abundenţă, ABUNDÉNŢĂ s.f. Cantitate mare, belsug, bogatie, prisos. ♢ Loc. adv. Din abundenta = mult, în cantitate mare. – Din fr. abondance, lat. abundantia.
abur, ÁBUR, aburi, s.m. 1. Vapori de apa. 2. Ceata rara. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare usoara (a vântului), boare. – Cf. alb. a v u l l.
aburca, ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui catarându-se, a (se) catara; a (se) ridica de jos, de la pamânt. – Et. nec. Cf. urca.
monotematism, MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compozitie în care o tema revine în mai multe parti sau temele tuturor partilor sunt sintetizate într-una singura. (< it. monotematismo)
abureală, ABUREÁLĂ, abureli, s.f. 1. Aburi condensati în picaturi foarte fine care se depun pe obiecte. 2. Exalatie, miros. 3. Fig. (Rar) Adiere. – Aburi + suf. -eala.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
monotelit, MONOTELÍT s. m. eretic, adept al monotelismului. (< fr. monothélit)
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuza, abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva. 2. a comite un abuz (2). (< fr. abuser)
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
abzice, abzíce vb. tr. a nu admite, a refuza, a dezaproba. (dupa germ. absagen)
monotelism, MONOTELÍSM s. n. doctrina religioasa care sustine ca Isus Christos a întruchipat doua naturi, una divina si una umana, dar o singura vointa, cea divina. (< fr. monothélisme)
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
monoteist, MONOTEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monoteismului. (< fr. monothéiste)
academician, ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s.m. si f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acadian, ACADIÁN s.n. A doua perioada a cambrianului. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acalmie, ACALMÍE s.f. Potolire sau încetare temporara a miscarii (vântului sau valurilor). ♦ Fig. Rastimp de liniste în cadrul sau dupa o perioada framântata. – Din fr. accalmie.
acant, ACÁNT s.m. v. acanta.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
monoteism, MONOTEÍSM s. n. forma de religie care recunoaste existenta unei singure divinitati. (< fr. monothéisme)
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acantoză, ACANTÓZĂ, acantoze, s.f. Boala de piele caracterizata prin prezenta unor pete pigmentate, îngrosate pe diferite parti ale corpului. – Din fr. acanthose.
acapara, ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpara toate marfurile sau o anumita categorie de marfuri de pe piata (pentru specula); a pune stapânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-si însusi totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
acaricid, ACARICÍD, acaricide, s.n., adj. (Substanta) care omoara acarienii. – Din fr. acaricide.
monoşină, MONOSÍNĂ s. f. monorai. (dupa fr. monorail)
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
acaţiu, ACÁŢIU s.m. v. acat.
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s. f. poezie de o singura strofa. (< engl. monostrophe)
acaustobiolit, ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s.n. Roca sedimentara de origine organica, necombustibila. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
monostil, MONOSTÍL s. n. (arhit.) coloana izolata. (< fr. monostyle)
accelera, ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuti, a grabi o miscare, o actiune; a urgenta, a zori. 2. A mari viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.
accelerando, ACCELERÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
monostemon, MONOSTEMÓN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur verticil de stamine. (< fr. monostémone)
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
acceleraţie, ACCELERÁŢIE, acceleratii, s.f. Crestere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Acceleratie gravitationala = acceleratia pe care o au corpurile în cadere libera. [Var.: acceleratiúne s.f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
monospor, MONOSPÓR s. m. spor singuratic provenit dintr-un sporange. (< fr. monospore)
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentua, ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întari, a pune în evidenta, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
accentuat, ACCENTUÁT, -Ă, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
monospermie, MONOSPERMÍE s. f. fecundare a ovulului de catre un singur spermatozoid. (< fr. monospermie)
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
accepta, ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimti sa...; a admite, a aproba, a încuviinta. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
monosperm, MONOSPÉRM, -Ă adj. (despre fructe) cu o singura samânta. (< fr. monosperme)
acceptor, ACCEPTÓR, acceptori, s.m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primeste electroni de la un atom din reteaua cristalina a acestuia. – Din fr. accepteur.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibil, ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge usor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi usor procurat; care se poate întelege usor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
accidental, ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplator; incidental. ♦ Secundar, neesential. – Din fr. accidentel.
accidentat, ACCIDENTÁT, -Ă, accidentati, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoana) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezinta neregularitati. – V. accidenta. Cf. fr. a c c i d e n t é.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acciz, ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele tari asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxa de consumatie, de bariera si vamala. – Din fr. accise.
acefal, ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fara cap. – Din fr. acéphale.
acefalie, ACEFALÍE s.f. 1. (Zool.) Absenta a capului, specifica unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitala (incompatibila cu viata), care consta în lipsa capului la fat. – Din fr. acéphalie.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acel, ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela1.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
monosilabic, MONOSILÁBIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu o singura silaba. ♢ (despre limbi) format din monosilabe; unisilabic. (< fr. monosyllabique)
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
monosilab, MONOSILÁB, -Ă adj., s. n. (cuvânt) monosilabic; unisilab. (< fr. monosyllabe)
monosexuat, MONOSEXUÁT, -Ă adj. unisexuat. (< fr. monosexué)
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetaldehidă, ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s.f. (Chim.) Aldehida acetica. – Din fr. acétaldéhyde.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
monosexualitate, MONOSEXUALITÁTE s. f. unisexualitate. (< fr. monosexualité)
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetifica, ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – Dupa fr. acétifier.
acetil, ACETÍL, acetili, s.m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilare, ACETILÁRE, acetilari, s.f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.
acetilenă, ACETILÉNĂ s.f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otravitor în cantitati mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat si la sudura oxiacetilenica. – Din fr. acétylène.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
monosexual, MONOSEXUÁL, -Ă adj. unisexual. (< fr. monosexual)
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acetofan, ACETOFÁN s.n. Folie transparenta folosita ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.
acetofenonă, ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s.f. Cetona mixta cu miros placut, solubila în apa si în eter, folosita în industria farmaceutica si a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
monosepal, MONOSEPÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura sepala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monosépale)
acetonemie, ACETONEMÍE s.f. Prezenta anormala a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.
monosemie, MONOSEMÍE s. f. monosemantism. (< fr. monosémie)
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesa, ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta conditiile dintr-o actiune juridica. ♦ A renunta la o cale de atac împotriva unei hotarâri judecatoresti. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
achinezie, ACHINEZÍE s.f. Imposibilitate de a executa miscari, imobilitate si rigiditate a muschilor, fara ca bolnavul sa fie paralizat. – Din fr. akinésie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achiu, ACHÍU1, achii, s.m. (Bot.: înv.) Ţelina1. – Cf. lat. a p i u m.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
monosemantism, MONOSEMANTÍSM s. n. proprietate a unui cuvânt de a fi monosemantic; monosemie. (< fr. monosémantisme)
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
aciclic, ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale carei organe sunt asezate în spirala. 2. (Despre substante chimice) Care nu contine atomi legati în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.
acicul, ACÍCUL, aciculi, s.m. 1. Spin mic, subtire si drept care se gaseste la unele plante. 2. Fir de par de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.
acicular, ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. În forma de ac. – Din fr. aciculaire.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
monosemantic, MONOSEMÁNTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu un singur sens. (< fr. monosémantique)
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidifica, ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în acid. – Dupa fr. acidifier.
acidificat, ACIDIFICÁT, -Ă, acidificati, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.
acidimetrie, ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s.f. Metoda volumetrica de determinare a concentratiei unui acid prin neutralizare cu o baza. – Din fr. acidimétrie.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
acidoză, ACIDÓZĂ s.f. Crestere a aciditatii si reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburari functionale în organism. – Din fr. acidose.
acidulat, ACIDULÁT, -Ă, acidulati, -te, adj. Amestecat cu un acid; usor acrit. – V. acidula.
acil, ACÍL, acili, s.m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acin, ACÍN, acine, s.n. Mica dilatatie, în forma de boaba de strugure, la capatul terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.
acinos, ACINÓS, -OÁSĂ, acinosi, -oase, adj. Care prezinta acine; care are forma unei boabe de strugure. – Din fr. acineux.
acioaie, ACIOÁIE s.f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect facut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. a c c i a i o "otel".
acipensericultură, ACIPENSERICULTÚRĂ s.f. Ramura a pisciculturii care se ocupa cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultura.
acipenserid, ACIPENSERÍD, acipenserizi, s.m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. a c i p e n s e r.
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aclama, ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba prin strigate de bucurie, prin manifestari publice ale entuziasmului; a ovationa. – Din fr. acclamer, lat. acclamare.
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
aclimata, ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.
monorhidie, MONORHIDÍE s. f. anomalie congenitala prezentând un singur testicul. (< fr. monorchidie)
aclimatare, ACLIMATÁRE s.f. (Rar) Aclimatizare. – V. aclimata.
aclimatiza, ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. si refl. (Despre animale si plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viata. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obisnui cu noi conditii de viata; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.
aclimatizare, ACLIMATIZÁRE, aclimatizari, s.f. Actiunea de a (se) aclimatiza si rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.
aclimatizat, ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizati, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.
aclinic, ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsita de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acneiform, ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.
acoace, ACOÁCE adv. (Reg.) Încoace. – Lat. eccum-•hacce.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolie, ACOLÍE s.f. Absenta sau diminuare notabila a secretiei biliare. – Din fr. acholie.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomercial, ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr.: -ci-al] – A5- + comercial.
acomoda, ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi conditii de viata; a se obisnui, a se adapta (2). ♦ A se împaca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.
acomodabil, ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodeaza cu usurinta, cu care te poti deprinde usor. – Din fr. accommodable.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
aconit, ACONÍT, aconiti, s.m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.
monorefringenţă, MONOREFRINGÉNŢĂ s. f. proprietate a unei substante de a emite o singura raza refractata pentru fiecare raza incidenta. (< fr. monoréfringence)
aconitină, ACONITÍNĂ, aconitine, s.f. Substanta alcaloida extrasa dintr-o planta cu proprietati toxice, care provoaca inhibitia centrilor nervosi respirator, circulator si vasomotor. – Din fr. aconitine.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
monorefringent, MONOREFRINGÉNT, -Ă adj. (despre substante) care prezinta monorefringenta. (< fr. monoréfringent)
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperemânt, ACOPEREMẤNT s.n. v. acoperamânt.
monorai, MONORÁI s. n. cale de rulare cu o singura sina suspendata; monosina. (< fr. monorail)
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
monoradicular, MONORADICULÁR, -Ă adj. cu o singura radacina. (< fr. monoradiculaire)
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acordant, ACORDÁNT, -Ă, acordanti, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care executa lucrari în acord. – Din germ. Akkordant.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordat, ACORDÁT, -Ă, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus în acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanta. 3. Dat, atribuit; îngaduit, asigurat. – V. acorda.
acordeon, ACORDEÓN, acordeoane, s.n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin vibratia unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.
monopter, MONOPTÉR, -Ă adj. (despre un edificiu circular) cu acoperisul sustinut de o singura colonada. (< fr. monoptère)
acordeonist, ACORDEONÍST, -Ă, acordeonisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.
acordic, ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra în componenta acordului. 2. S.f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acorie, ACORÍE s.f. Anomalie congenitala care consta în absenta pupilei. – Din fr. acorie.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acrescământ, ACRESCĂMẤNT, acrescaminte, s.n. Crestere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlaturarii de la acesta succesiune a altor persoane ori a renuntarii lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – Dupa fr. accroissement.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
monopson, MONOPSÓN s. n. 1. situatie în care pe o piata exista o singura firma, care monopolizeaza cumpararea unei marfi. 2. prezenta unui singur vânzator pe piata unei marfi si a numerosi cumparatori. (< fr. monopsone)
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acridină, ACRIDÍNĂ, acridine, s.f. Combinatie organica, incolora, care se gaseste în gudroanele carbunilor de pamânt si care este folosita în industria colorantilor, farmaceutica etc. – Din fr. acridine.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrimonie, ACRIMONÍE s.f. (Livr.) Atitudine plina de ironie usturatoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.
acrimonios, ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimoniosi, -oase, adj. (Livr.) Care denota acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.
monopsie, MONOPSÍE s. f. malformatie caracterizata prin prezenta unui singur ochi; monoftalmie. (< fr. monopsie)
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
acrişor, ACRISÓR, -OÁRĂ, acrisori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru2. – Acru2 + suf. -isor.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acritură, ACRITÚRĂ, acrituri, s.f. Aliment acru; (în special) muratura. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocanoase, rele. – Acri + suf. -tura.
acriu, ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru2; acrisor; acrut. – Acru2 + suf. -iu.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocefalie, ACROCEFALÍE s.f. Malformatie a craniului, constând în aspectul ascutit, conic al cutii craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acrolit, ACROLÍT, acrolite, s.n. Statuie ale carei extremitati sunt executate din piatra sau din marmura, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.
acromanie, ACROMANÍE s.f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.
acromat, ACROMÁT, -Ă, acromati, -te, adj., s.m. (Obiectiv fotografic) caruia i-a fost corectata sau înlaturata aberatia cromatica. – Din germ. Achromat, fr. achromat.
acromatic, ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumina în culorile ei componente, care nu prezinta aberatie cromatica. – Din fr. achromatique.
acromatism, ACROMATÍSM s.n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.
acromatiza, ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlatura aberatia cromatica. – Din fr. achromatiser.
acromatizare, ACROMATIZÁRE, acromatizari, s.f. Actiunea de a acromatiza si rezultatul ei. – V. acromatiza.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromie, ACROMÍE s.f. Decolorare congenitala a pielii, ca urmare a disparitiei pigmentului colorant. – Din fr. achromie.
acromion, ACROMIÓN, acromioane, s.n. Apofiza a omoplatului care se articuleaza cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.
acronic, ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fara legatura cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.
monoprogramare, MONOPROGRAMÁRE s. f. mod de exploatare a unui sistem de calcul constând în a nu rezolva un nou program pâna ce programul în curs nu este terminat. (dupa fr. monoprogrammation)
acroparestezie, ACROPARESTEZÍE s.f. Tulburare de sensibilitate manifestata la extremitatile corpului. – Din fr. acroparesthésie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrospor, ACROSPÓR, acrospori, s.m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
acroteră, ACROTÉRĂ, acrotere, s.f. Mic piedestal asezat în vârful sau la extremitatile unui fronton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament asezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.
acru, ÁCRU1, acri, s.m. Unitate de masura pentru suprafete de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2). – Din fr. acre.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
acta, ÁCTA s.n. pl. Colectie de documente, registre, condici privitoare la o anumita institutie, persoana sau problema. – Cuv. lat.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinide, ACTINÍDE s.f. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, având proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
actinie, ACTÍNIE, actinii, s.f. Animal de mare din încrengatura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare si cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemona-de-mare, deditel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.
actiniu, ACTÍNIU s.n. Element radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.
actinograf, ACTINOGRÁF, actinografe, s.n. Actinometru înregistrator. – Din fr. actinographe.
monoproducţie, MONOPRODÚCŢIE s. f. specializare îngusta a unei economii nationale, limitata la o singura ramura economica. (< mono1- + productie)
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinometric, ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinomicete, ACTINOMICÉTE s.n. pl. Grup de microorganisme foarte raspândite în natura, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtatoare de boli pentru om si animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinomorf, ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radiala. – Din fr. actinomorphe.
actinopterigian, ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s.m. Subclasa de pesti fosili, ososi, aparuta din mezozoic, din care face parte majoritatea pestilor actuali; exemplar din aceasta subclasa. – Cf. fr. a c t i n o p t é r y g i e n s.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activa, ACTIVÁ, activez vb. I. 1. Intranz. A desfasura o activitate sustinuta. 2. Tranz. A intensifica, a înviora o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
monoprocesor, MONOPROCESÓR adj. (despre un sistem de calcul) care poseda un singur procesor. (< fr. monoprocesseur)
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
monopolizator, MONOPOLIZATÓR, -OÁRE adj. care monopolizeaza (1). (< fr. monopolisateur)
actor, ACTÓR, actori, s.m. Artist care interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.) aftór s.m.] – Din fr. acteur, lat. actor.
actoraş, ACTORÁS, actorasi s.m. (Depr.) Diminutiv a lui actor. – Actor + suf. -as.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualmente, ACTUALMÉNTE adv. În momentul de fata, în prezent; acum. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuellement.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţionar, ACŢIONÁR, -Ă, actionari, -e, s.m. si f. Persoana care poseda actiuni (II) [Pr.: -ti-o-] – Din fr. actionnaire.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acu, ACÚ adv. v. acum.
acuarelist, ACUARELÍST, -Ă, acuarelisti, -ste, s.m. si f. Pictor specializat în acuarela (3). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelliste.
monopoliza, MONOPOLIZÁ vb. tr. 1. a exercita un monopol (1). 2. (fig.) a acapara, a cauta sa obtina toate drepturile asupra unui lucru, sa-si impuna drepturi exclusive. (< fr. monopoliser)
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculeiform, ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.
aculeol, ACULEÓL, aculeoli, s.m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin1. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.
aculeu, ACULÉU, aculei, s.m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acuma, ACÚMA adv. v. acum.
acumbet, ACUMBÉT, -Ă, acumbeti, -te, adj. (Despre parti ale plantelor) Culcat. – Dupa lat. accumbens, -ntis.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumetru, ACUMÉTRU, acumetre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se masoara acuitatea auditiva. – Din fr. acumètre.
acuminat, ACUMINÁT, -Ă, acuminati, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termina printr-un vârf lung si ascutit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.
acumula, ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
monopolist, MONOPOLÍST, -Ă I. adj. organizat pe baza de monopol (2). II. s. m. f. capitalist participant la conducerea unui monopol. (< fr. monopoliste)
acumulat, ACUMULÁT, -Ă, acumulati, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.
acumulativ, ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumuleaza. – Din fr. accumulatif.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
monopolism, MONOPOLÍSM s. n. tendinta de a organiza economia unei tari pe baza de monopol (1); sistem de asociere pe monopoluri (2). (< fr. monopolisme)
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
monopolar, MONOPOLÁR, -Ă adj. cu un singur pol. (< fr. monopolaire)
acupunctor, ACUPUNCTÓR, acupunctori, s.m. Specialist în acupunctura. – Din fr. acupuncteur.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustician, ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s.m. si f. Specialist în acustica (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuşi, ACÚSI adv. (Pop.) Îndata, imediat. ♢ Expr. Acusi... acusi... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúsa adv.] – Acu + si.
acuşica, ACUSÍCA adv. (Fam.) Acusi. – Acusi + suf. -ica.
acuşor, ACUSÓR, acusoare, s.n. Diminutiv a lui ac. – Ac + suf. -usor.
acut, ACÚT, -Ă, acuti, -te, adj. 1. Ascutit, patrunzator. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida, cu caracter de criza. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascutit2, subtire. – Din lat. acutus, it. acuto.
acuza, ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovati. 2. (Frantuzism) A arata, a vadi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.
acuzat, ACUZÁT, -Ă, acuzati, -te, s.m. si f. Persoana învinuita de ceva, contra careia s-a introdus o actiune în justitie; inculpat, pârât. – V. acuza.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acvacultură, ACVACULTÚRĂ s.f. Maricultura. – Din fr. aquaculture.
acvadag, ACVADÁG s.n. Solutie de grafit coloidal folosita ca strat conductor pe suprafata interioara a partii tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvanaut, ACVANAÚT, -Ă, acvanauti, -te, s.m. si f. Specialist în scufundari facute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvarist, ACVARÍST, -Ă, acvaristi, -ste, s.m. si f. Persoana care creste pesti în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
acvariu, ACVÁRIU, acvarii, s.n. 1. Vas sau bazin de sticla sau de ciment cu apa, în care se tin plante sau animale acvatice vii în conditii asemanatoare cu cele din natura. ♦ Sala sau cladire care adaposteste astfel de bazine, în scopuri stiintifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Institutie stiintifica specializata în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.
acvatic, ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apa, care traieste în apa. 2. Format din apa. ♢ Mediu acvatic = apa ca mediu de viata. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvatipie, ACVATIPÍE s.f. Procedeu de tipar de arta care imita pictura în acuarela. – Din fr. acquatypie.
monopodiu, MONOPÓDIU s. n. mod de ramificatie a tulpinii cu crestere neîncetata si cu ramuri laterale. (< fr., lat. monopodium)
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
acvilon, ACVILÓN s.n. Vânt de miazanoapte; crivat. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.
acvitanian, ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, subst., adj. (Geol.) 1. Subst. Ultimul etaj al oligocenului, considerat si primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiile acvitanianului (1), care apartine acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adlibitum, AD LÍBITUM adv. Dupa voie, dupa fapta, dupa plac; oricum. – Loc. lat.
adlitteram, AD LÍTTERAM adv. Cuvânt cu cuvânt, litera cu litera; întocmai, literal, textual. – Loc. lat.
adactilie, ADACTILÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în absenta tuturor degetelor. – Din fr. adactylie.
adagietto, ADAGIÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Mai putin lent decât adagio. [Pr.: -gi-e-] – Cuv. it.
adagio, ADÁGIO adv., s.n. 1. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo lent, rar. 2. S.n. (Parte dintr-o) compozitie muzicala care se cânta într-un tempo lent. ♦ Prima parte lenta, executata de doi solisti, într-un balet clasic ("pas de deux"). [Pr.: -gi-o] – Din it. adagio.
adagiu, ADÁGIU, adagii, s.n. (Livr.) Maxima, sentinta, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.
adamant, ADAMÁNT, adamante, s.n. (Pop.) Diamant (1). – Din sl. adamantŭ.
monopodie, MONOPODÍE s. f. 1. structura metrica foarte simpla, dintr-un singur picior. 2. malformatie congenitala constând din prezenta unui singur picior. (< fr. monopodie)
adamantin, ADAMANTÍN, -Ă, adamantini, -e, adj. (Despre luciul mineralelor) Diamantin. – Din lat. adamantinus, fr. adamantin.
adamantină, ADAMANTÍNĂ s.f. (Anat.) Smalt dentar. – Din fr., engl. adamantine.
adamască, ADAMÁSCĂ s.f. (Înv.) Stofa scumpa de matase, tesuta cu flori. – Din rus. adamaska, lat. (a)damascus, -a, -um "din Damasc".
adamism, ADAMÍSM s.n. Doctrina adamitilor. – Din fr. adamisme.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adamsită, ADAMSÍTĂ s.f. Gaz de lupta lacrimogen, care provoaca stranutul. – Din fr. adamsite.
monopodial, MONOPODIÁL, -Ă adj. (despre ramificatiile tulpinii) cu un singur ax principal. (< engl. monopodial)
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptabil, ADAPTÁBIL, -Ă, adaptabili, -e, adj. Care se poate adapta sau acomoda (usor); acomodabil. – Din fr. adaptable.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
monopod, MONOPÓD, -Ă adj. cu un singur picior. (< fr. monopode)
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adaptor, ADAPTÓR, adaptoare, s.n. Circuit electric intercalat între un generator sau un transmitator si un receptor pentru a le adapta unul la altul. – Din fr. adapteur.
monoploidie, MONOPLOIDÍE s. f. stare a unui nucleu monoploid. (< fr. monoploïdie)
adălmaş, ADĂLMÁS s.n. v. aldamas.
adăpa, ADĂPÁ, adắp, vb. I. Tranz. A da apa de baut unui animal. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apa. ♢ Fig. A se adapa la izvoarele stiintei sau ale culturii.[Prez. ind. si: adáp] – Lat. adaquare.
monoploid, MONOPLOÍD, -Ă adj. (despre celule, organisme) care poseda un singur set de cromozomi. (< fr. monoploïde, engl. monoploid)
adăpătoare, ADĂPĂTOÁRE, adapatori, s.f. Loc unde se adapa animalele; jgheab sau instalatie de adapat. – Adapa + suf. -atoare.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
monoplegie, MONOPLEGÍE s. f. paralizie a unui singur membru al corpului. (< fr. monoplégie)
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adăugită, ADĂUGÍTĂ, adaugite, adj. (În sintagma) Editie adaugita = editie care a fost completata cu material nou. [Pr.: -da-u-] – V. adaugi.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
monplastidă, MONPLASTÍDĂ s. f. organism viu dintr-o singura celula. (< fr. monoplastide)
monoplas, MONOPLÁS adj. monoloc. (< fr. monoplace)
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adâncime, ADÂNCÍME, adâncimi, s.f. 1. Faptul sau însusirea de a fi adânc; distanta de la suprafata sau de la gura unei adâncituri sau ape pâna la fundul ei; (concr.) parte adânca, adâncita; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, departat; afund, afundatura, afundis. 3. Fig. Tarie, forta, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.
monoplan, MONOPLÁN adj., s. n. (avion) cu un singur rând de aripi. (< fr. monoplan)
addenda, ADDÉNDA, addende, s.f. (Latinism) Ceea ce se adauga la o lucrare pentru a o completa. ♢ Addenda corrige = addenda prin care se si corecteaza unele greseli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda.
monopiren, MONOPIRÉN, -Ă adj. (despre fructe) cu un singur sâmbure. (< fr. monopyrène)
adecvat, ADECVÁT, -Ă, adecvati, -te, adj. Potrivit, corespunzator, nimerit. ♦ (Fil.; despre idei, cunostinte etc.} Care corespunde fidel obiectului. [Var.: adecuát, -a, adj.] – Din fr. adéquat, lat. adaequatus.
ademeneală, ADEMENEÁLĂ, ademeneli, s.f. Ademenire. – Ademeni + suf. -eala.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a d o m á n y.
ademenire, ADEMENÍRE, ademeniri, s.f. Actiunea de a ademeni si rezultatul ei; ademeneala; (concr.) fapta sau vorba prin care se ademeneste. [Var.: (reg.) adimeníre s.f.] – V. ademeni.
ademenit, ADEMENÍT, -Ă, ademeniti, -te, adj. Care este atras, ispitit, momit, sedus. [Var.: (reg.) adimenít, -a adj.] – V. ademeni.
monopil, MONOPÍL, -Ă adj. (despre un edificiu) care are doar o singura poarta. (< fr. monopyle)
ademenitor, ADEMENITÓR, -OÁRE, ademenitori, -oare, adj., adv. Care ademeneste; amagitor, seducator, ispititor. [Var.: (reg.) adimenitór, -oáre adj.] – Ademeni + suf. -tor.
monopetal, MONOPETÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura petala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monopétale)
adempţiune, ADEMPŢIÚNE s.f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.
adenită, ADENÍTĂ, adenite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a ganglionilor limfatici. – Din fr. adénite.
adenocarcinom, ADENOCARCINÓM s.n. Tumoare maligna cu punct de plecare într-o glanda. – Din fr. adénocarcinome.
adenofibrom, ADENOFIBRÓM s.n. Tumoare glandulara benigna. – Din fr. adénofibrome.
monopartit, MONOPARTÍT, -Ă adj. (despre forme muzicale) dintr-o singura sectiune, unitar din punct de vedere tonal si tematic. (< fr. monoparti)
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adenom, ADENÓM s.n. Tumoare glandulara benigna, constituita din celule epiteliale. – Din fr. adénome.
monopartid, MONOPARTÍD adj. sistem ~ = sistem politic în care exista un singur partid. (< mono1- + partid)
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adenotomie, ADENOTOMÍE s.f. Îndepartare pe cale chirurghicala a unui adenom. – Din fr. adénotomie.
monopareză, MONOPARÉZĂ s. f. pareza a unui singur membru. (dupa fr. monoparésie)
adept, ADÉPT, -Ă, adepti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care adera la convingerile cuiva; partizan al unei idei, teorii, doctrine etc. – Din fr. adepte.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderent, ADERÉNT, -Ă, aderenti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana sau colectivitate) care adera la un partid, la o miscare, la o asociatie etc. 2. Adj. Care se tine strâns lipit de ceva, atasat de ceva. – Din fr. adhérent, lat. adhaerens, -ntis.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adermină, ADERMÍNĂ s.f. (Med.) Vitamina B6. – Din fr. adermine.
adesea, ADÉSEA adv. De multe ori, în repetate rânduri; adeseori, des. [Var.: adés, adése adv.] – A3 + des2.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
mononuclear, MONONUCLEÁR, -Ă adj., s. f. (leucocita) cu un singur nucleu. (< fr. mononucléaire)
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
monomotor, MONOMOTÓR adj., s. n. (avion) cu un singur motor. (< fr. monomoteur)
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adia, ADIÁ, pers. 3 adíe, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, usor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde usoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge usor. 4. Intranz. (Reg.) A clatina, a misca usor. [Pr.: -di-a] – Lat. •adiliare.
adiabată, ADIABÁTĂ, adiabate, s.f. Curba care reprezinta grafic o transformare adiabatica. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiabate.
adiabatic, ADIABÁTIC, -Ă, adiabatici, -ce, adj. (Despre fenomene fizico-chimice) produs în interiorul unui sistem închis, fara a ceda sau a primi caldura din exterior. [Pr.: -di-a] – Din fr. adiabatique.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adiator, ADIATÓR, adiatoare, s.n. Aparat simplu pentru efectuarea operatiilor de adunare si de scadere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
monomorfism, MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situatie în care toti membrii unei populatii au, pe acelasi locus, un singur tip de gena. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)
monomorfematic, MONOMORFEMÁTIC, -Ă adj. dintr-un singur morfem. (< fr. monomorphématique)
adimeni, ADIMENÍ vb. IV. v. ademeni.
adimenire, ADIMENÍRE s.f. v. ademenire.
adimenit, ADIMENÍT, -Ă, adj. v. ademenit.
adimenitor, ADIMENITÓR, -OÁRE, adj. v. ademenitor.
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adinterim, AD-INTERIM adj. invar. Care tine locul titularului, care este provizoriu; interimar. Ministru ad-interim. – Loc. lat.
monomorf, MONOMÓRF, -Ă adj. (despre fenomene, stari, boli etc.) care prezinta o singura forma. (< fr. monomorphe)
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adipos, ADIPÓS, -OÁSĂ, adiposi, -oase, adj. Care prezinta caracteristicile grasimii, de grasime; gras. ♢ Ţesut adipos = tesut conjunctiv format din celule pline cu grasime. – Din fr. adipeux.
adipozitate, ADIPOZITÁTE s.f. Îngramadire patologica de grasime într-un tesut celular subcutanat. – Din fr. adiposité.
aditiv, ADITÍV, -Ă, aditivi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Mat.) Referitor la operatia de adunare. 2. S.n. Substanta care se adauga la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietatile sau pentru a obtine noi calitati. – Din fr. additif.
aditivitate, ADITIVITÁTE s.f. Proprietate a unei marimi, a unei constante, a unei functii etc. de a fi aditiva (1). – Aditiv + suf. -itate.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
monomolecular, MONOMOLECULÁR, -Ă adj. care comporta o singura molecula. (< fr. monomoléculaire)
adjectiv, ADJECTÍV, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibila care arata o însusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordându-se cu ele în gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.
adjectiva, ADJECTIVÁ, adjectivez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectiváre s.f.; adjectivát, -a adj.
adjectival, ADJECTIVÁL, -Ă, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ♢ Articol adjectival = articol hotarât, cu forme speciale, care însoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care îndeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.
adjectivat, ADJECTIVÁT, -Ă, adjectivati, -te, adj. Transformat în adjectiv; adjectivizat. – V. adjectiva.
adjectiviza, ADJECTIVIZÁ, adjectivizez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) adjectiva. – Adjectiv + suf. -iza.- adjectivizáre s.f.; adjectivizát, -a adj.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
monometru, MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de acelasi fel. (< fr. monomètre)
adjudecatar, ADJUDECATÁR, -Ă, adjudecatari, -e, s.m. si f. Persoana careia i se adjudeca un bun la o licitatie publica. – Cf. fr. a d j u d i c a t a i r e.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
adjuraţie, ADJURÁŢIE, adjuratii, s.f. Formula a exorcismului care începe cu cuvintele "adjuro te". ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
administrare, ADMINISTRÁRE, administrari, s.f. Actiunea de a administra. – V. administra.
administrat, ADMINISTRÁT, -Ă, administrati, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care se afla sub conducerea cuiva. – V. administra.
administrativ, ADMINISTRATÍV, -Ă, administrativi, -e, adj. Care apartine administratiei, privitor la administratie. ♦ Care emana de la un organ de administratie. ♢ Pe cale administrativa = prin organele administratiei de stat. – Din fr. administratif, lat. administrativus.
administrator, ADMINISTRÁTOR, -OÁRE, administratori, -oare, s.m. si f. Persoana care administreaza, care conduce o administratie sau un serviciu de administratie. ♦ Persoana care conduce un serviciu în administratia statului. – Din fr. administrateur, lat. administrator.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admira, ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stima etc. – Din fr. admirer, lat. admirari.
admirabil, ADMIRÁBIL, -Ă, admirabili, -le, adj. Vrednic de a fi admirat; minunat, încântator, excelent. – Din lat. admirabilis, fr. admirabile.
admirare, ADMIRÁRE s.f. (Înv.) Admiratie. – V. admira.
admirativ, ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprima, care arata admiratie. – Din fr. admiratif, lat. admirativus.
admirator, ADMIRATÓR, -OÁRE, admiratori, -oare, s.m. si f. Persoana care admira pe cineva sau ceva. – Din fr. admirateur, lat. admirator.
admiraţie, ADMIRÁŢIE, admiratii, s.f. Sentiment de încântare, de stima, de apreciere etc. fata de cineva sau de ceva; admirare. – Din fr. admiration, lat. admiratio.
admisibil, ADMISÍBIL, -Ă, admisibili, -e, adj. Care poate fi admis; acceptabil. – Din fr. admissible.
admisibilitate, ADMISIBILITÁTE s.f. (Rar) Posibilitatea de a fi admis, calitatea a ceea ce este admisibil. – Din fr. admissibilité.
admisie, ADMÍSIE s.f. v. admisiune.
admisiune, ADMISIÚNE, admisiuni, s.f. 1. Intrare dirijata a unui fluid într-o masina care transforma o forma de energie în alta forma de energie. 2. Faza a ciclului de functionare a unor masini, efectuata în timpul intrarii agentului motor în masina. [Pr.: -si-u-. – Var.: admísie s.f.] – Din fr. admission, lat. admissio, -onis.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admite, ADMÍTE, admít, vb. III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevarat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva; a îngadui, a permite. ♦ A da curs favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator, a accepta un candidat. – Din fr. admettre, lat. admittere.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
admonesta, ADMONESTÁ, admonestez, vb. I. A mustra cu severitate (în calitate oficiala); a dojeni aspru (pe un subaltern). – Din fr. admonester.
admonestare, ADMONESTÁRE, admonestari, s.f. Actiunea de a admonesta si rezultatul ei; (concr.) act, adresa oficiala care contine o mustrare etc. adresata cuiva; admonestatie, admonitiune (2). – V. admonesta.
admonestaţie, ADMONESTÁŢIE, admonestatii, s.f. (Rar) Admonestare. – Din fr. admonestation.
monometalist, MONOMETALÍST, -Ă I. adj. (despre sisteme monetare, teorii economice) bazat pe monometalism. II. adj., s.m.f. (adept) al monometalismului. (< fr. monométalliste)
admonitiv, ADMONITÍV, -Ă, admonitivi, -e, adj. Care admonesteaza, care cenzureaza. – Din fr. admonitif.
admoniţiune, ADMONIŢIÚNE, admonitiuni, s.f. 1. Cercetare facuta de judecator. 2. (Rar) Admonestare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. admonition, lat. admonitio, -onis.
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adnotat, ADNOTÁT, -Ă, adnotati, -te, adj. (Despre un text) Cu explicatii, cu adnotari marginale. – V. adnota.
adnotator, ADNOTATÓR, -OÁRE, adnotatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adnoteaza un text. – Adnota + suf. -tor. Cf. lat. a d n o t a t o r,  a n n o t a t o r, fr. a n n o t a t e u r.
adogmatic, ADOGMÁTIC, -Ă, adogmatici, -ce, adj., s.m. si f. (Adept) al adogmatismului. – Din fr. adogmatique.
adogmatism, ADOGMATÍSM s.n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem religios care nu admite dogmele. – Din fr. adogmatisme.
adolescent, ADOLESCÉNT, -Ă, adolescenti, -te, s.m. si f. Persoana care este la vârsta adolescentei. – Din fr. adolescent, lat. adolescens, -ntis.
adolescentinism, ADOLESCENTINÍSM s.n. (Rar) Stare, manifestare de adolescent. – Adolescentin + suf. -ism.
monometalism, MONOMETALÍSM s. n. sistem monetar bazat pe un singur metal pretios. (< fr. monométallisme)
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adonis, ADÓNIS s.m. invar. Nume care se da (dupa un personaj legendar din antichitate) unui tânar foarte frumos. – Din fr. adonis.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
monomer, MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singura piesa. (< fr. monomère)
adoptator, ADOPTATÓR, -OÁRE, adoptatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adopta un copil. – Adopta + suf. -tor.
adoptiv, ADOPTÍV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi si obligatii de copil propriu; (despre parintii) care au adoptat un copil. – Din fr. adoptif, lat. adoptivus.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorabil, ADORÁBIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Plin de farmec; fermecator, încântator, minunat. – Din fr. adorable, lat. adorabilis.
adorat, ADORÁT, -Ă, adorati, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slavit, cinstit, venerat. – V. adora.
adorator, ADORATÓR, -OÁRE, adoratori, -oare, s.m. si f. Persoana care adora pe cineva sau ceva. – Din fr. adorateur, lat. adorator.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adormire, ADORMÍRE s.f. Faptul de a adormi. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc) Moarte. – V. adormi.
adormit, ADORMÍT, -Ă, adormiti, -te, adj. Care adoarme, cuprins de somn. ♦ Somnoros. ♦ Fig. Lipsit de voiciune, greoi în miscari, moale. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc; adesea substantivat) Mort. – V. adormi.
adormitor, ADORMITÓR, -OÁRE, adormitori, -oare, adj. Care adoarme, care provoaca somn. ♦ Fig. Plictisitor, anost, obositor. – Adormi + suf. -tor.
monomembru, MONOMÉMBRU, -Ă adj. cu un singur membru. ♢ (despre propozitii) formata dintr-un singur cuvânt. (< fr. monomembre)
adormiţele, ADORMIŢÉLE s.f. pl. (Bot.) 1. Deditei. 2. Zorele. 3. (Reg.) Volbura. – Adormit + suf. -ea.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresant, ADRESÁNT, -Ă, adresanti, -te, s.m. si f. Persoana careia îi este adresata o scrisoare, un colet etc.; destinatar. – Din germ. Adressant.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adsorbant, ADSORBÁNT, adsorbanti, s.m. Corp pe suprafata caruia se fixeaza o substanta prin adsorbtie. – Din fr. adsorbant.
monomanie, MONOMANÍE s. f. stare patologica manifestata prin obsesia unei singure idei. (< fr. monomanie)
adsorbat, ADSORBÁT, adsorbati, s.m. Substanta fixata prin adsorbtie pe suprafata unui corp. – Din fr. adsorbat.
adsorbţie, ADSORBŢÍE s.f. Fixare si acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafata unui corp solid. – Din fr. adsorption.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
aducător, ADUCĂTÓR, -OÁRE, aducatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana, lucru etc.) care aduce. – Aduce + suf. -ator.
monomaniac, MONOMANIÁC, -Ă adj., s. m. f. monoman. (< fr. monomaniaque)
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
aduct, ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanta este înglobata în reteaua cristalina a altei substante. – Din fr. adducte.
aductor, ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Muschi aductor = muschi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.
aducţie, ADÚCŢIE, aductii, s.f. 1. Constructie hidrotehnica destinata transportarii unui fluid de la punctul de captare pâna la cel de folosire. 2. Miscare efectuata de un muschi aductor. [Var.: aductiúne s.f.] – Din fr. adduction, lat. adductio, -onis.
monoman, MONOMÁN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monomanie; monomaniac. (< fr. monomane)
adulator, ADULATÓR, -OÁRE, adulatori, -oare, adj. s.m. si f. (Persoana) care aduleaza; lingusitor. – Din fr. adulateur, lat. adulator.
adulmeca, ADULMECÁ, adúlmec, vb. I. Tranz. si intranz. (Despre animale) A simti sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezenta unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A cauta sa afle; a da de urma, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmecá vb. I] – Et. nec.
adulmecare, ADULMECÁRE, adulmecari, s.f. Actiunea de a adulmeca. – V. adulmeca.
adulmecător, ADULMECĂTÓR, -OÁRE, adulmecatori, -oare, adj. (Rar) Care adulmeca; (despre câini) cu miros fin. – Adulmeca + suf. -ator.
adult, ADÚLT, -Ă, adulti, -te, adj., s.m. si f. (Organism) care si-a terminat cresterea si a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoana) aflata în perioada de la 17-18 ani pâna la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adumbri, ADUMBRÍ, adumbresc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a tine umbra (I 1); a umbri. 2. Refl. A se aseza, a se adaposti la umbra. – Lat. adumbrare (dupa umbri).
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adunător, ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunatori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care aduna; p. ext. strângator, econom. 2. S.n. Masina pentru recoltarea cerealelor si a fânului. – Aduna + suf. -ator.
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
adurmeca, ADURMECÁ vb. I. v. adulmeca.
advecţie, ADVÉCŢIE, advectii, s.f. (Livr.) Miscare a aerului atmosferic în directie orizontala sau aproape orizontala. – Din fr. advection.
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventist, ADVENTÍST, -Ă, adventisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine adventismului, privitor la adventism. 2. S.m. si f. Adept al adventismului. – Din engl. adventist, fr. adventiste.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
adverb, ADVÉRB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.
adverbial, ADVERBIÁL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
adverbializa, ADVERBIALIZÁ, adverbializez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializáre s.f.; adverbializát, -a, adj.
adverbializat, ADVERBIALIZÁT, -Ă, adverbializati, -te, adj. Transformat în adverb. – V. adverbializa.
advers, ADVÉRS, -Ă, adversi, -se, adj. Asezat în fata, opus; fig. potrivnic, ostil, dusmanos. ♢ Parte adversa = adversar într-un proces, într-o afacere etc. – Din fr. adverse, lat. adversus.
monom, MONÓM s. n. 1. expresie algebrica compusa dintr-un singur termen, în care nu figureaza nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) sir neîntrerupt. (< fr. monôme)
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
adversativ, ADVERSATÍV, -Ă, adversativi, -e, adj. Care exprima o opozitie. ♢ Propozitie adversativa = propozitia care exprima o opozitie fata de coordonata ei. Conjunctie adversativa = conjunctie care introduce o propozitie adversativa. – Din fr. adversatif, lat. adversativus.
adversitate, ADVERSITÁTE, adversitati, s.f. Împrejurare potrivnica, cu care cineva are de luptat; dificultate. – Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis.
advocat, ADVOCÁT, -Ă s.m. si f. v. avocat.
advon, ADVÓN, advonuri s.n. Tinda dinauntru a unei biserici crestine. – Cf. a m v o n.
aed, AÉD, aezi s.m. Poet epic recitator si cântaret în Grecia antica. – Din fr. aède.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aeraj, AERÁJ s.n. Primire si distribuire a aerului1 (1) într-o mina, într-o sala de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aeriform, AERIFÓRM, -Ă, aeriformi, -e, adj. Care are aspectul sau proprietatile fizice ale aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aériforme.
monologic, MONOLÓGIC, -Ă adj. care se bazeaza pe monolog (interior). (< fr. monologique)
aerisi, AERISÍ, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lasa sa patrunda aer1 (1) proaspat într-o încapere; a expune un obiect (de îmbracaminte) la aer1. ♦ Refl. A iesi afara pentru a respira aer1 proaspat; a se racori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerob, AERÓB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trai fara oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – Dupa fr. aérobe.
aerobic, AERÓBIC, -Ă, aerobici, -ce, adj. (În sintagma) Gimnastica aerobica = gimnastica de întretinere executata pe fond muzical. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobique.
aerobioză, AEROBIÓZĂ, s.f. Forma de viata a unor organisme, care consuma oxigenul molecular liber din aer1. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiose.
monologa, MONOLOGÁ vb. intr a vorbi de unul singur; a soliloca. (< fr. monologuer)
aerobuz, AEROBÚZ, aerobuze, s.n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distante medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.
aerocartofilie, AEROCARTOFILÍE s.f. Ramura a cartofiliei care se ocupa de stampilele postei aeriene.[Pr.: a-e-] – Aero- + cartofilie.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerocartografie, AEROCARTOGRAFÍE s.f. Tehnica de întocmire a hartilor si a planurilor topografice cu ajutorul aerocartografului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographie.
aeroclub, AEROCLÚB, aerocluburi, s.n. Organizatie sportiva în care sunt încadrati membri care practica sau simpatizeaza sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.
aerocolie, AEROCOLÍE s.f. Acumulare de gaze în intestinul gros, care da senzatia de balonare a abdomenului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocolie.
aerocosmic, AEROCÓSMIC, -Ă, aerocosmici, -ce, adj. Aerospatial. [Pr.: a-e-] – Aero- + cosmic.
aerodinam, AERODINÁM, aerodinamuri, s.n. Tren automotor cu forma aerodinamica. [Pr.: a-e-] – Din aerodinamic (derivat regresiv).
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofar, AEROFÁR, aerofaruri, s.n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanta, care serveste ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.
aerofilatelie, AEROFILATELÍE s.f. Ramura a filateliei care se ocupa de marcile pentru posta aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélie.
aerofor, AEROFÓR, aerofoare, s.n. Aparat care furnizeaza aerul1 necesar scafandrilor în timpul sederii lor sub apa. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.
aerofotogramă, AEROFOTOGRÁMĂ, aerofotograme, s.f. Fotograma aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogramme.
aerofotogrammetrie, AEROFOTOGRAMMETRÍE s.f. Metoda a fotogrammetriei care masoara, determina metric si reprezinta, grafic si fotografic, portiuni din suprafata terestra. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogrammétrie.
aerogară, AEROGÁRĂ, aerogari, s.f. Gara pentru traficul aerian de pasageri si de marfuri. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogare.
aerogen, AEROGÉN, -Ă, aerogene, -e, adj. (Biol.) Care este produs prin intermediul aerului (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogène.
aerogenerator, AEROGENERATÓR, aerogeneratoare, s.n. Instalatie folosita la transformarea fortei eoliene în energie electrica. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.
aerogeologie, AEROGEOLOGÍE s.f. Ansamblu de informatii geologice culese din avion. [Pr.: a-e-ro-ge-o-] – Din germ. Aerogeologie.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerogramă, AEROGRÁMĂ, aerograme, s.f. 1. Comunicare transmisa prin telegrafie fara fir. 2. Scrisoare pentru posta aeriana; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroionizator, AEROIONIZATÓR, aeroionizatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încapere în scopul obtinerii unui aer asemanator celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.
aeroionoterapie, AEROIONOTERAPÍE, aeroionoterapii, s.f. (Med.) Tratament cu aeroioni. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Aeroion + terapie.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aerolog, AEROLÓG, -Ă, aerologi, -ge, s.m. si f. Specialist în aerologie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologue.
aerologie, AEROLOGÍE s.f. Ramura a meteorologiei care se ocupa cu studiul proprietatilor atmosferei. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologie.
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometrie, AEROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale aerului1 si ale gazelor si masoara efectele lor mecanice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérométrie.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeromobil, AEROMOBÍL, aeromobile, adj., s.n. 1. Adj. (Despre corpuri) Care se misca în aer1. 2. S.n. Corp solid care se poate mentine si misca în aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromobile.
aeromodel, AEROMODÉL, aeromodele, s.n. Macheta de avion sau de planor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodèle.
aeromodelism, AEROMODELÍSM, s.n. Sport aviatic care consta în proiectarea, construirea si lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.
aeromodelist, AEROMODELÍST, -Ă, aeromodelisti, -ste, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu aeromodelismul. [Pr.: a-e-] – Aeromodel + suf. -ist.
monoloc, MONOLÓC adj. (despre avioane, masini de curse) cu un singur loc; monoplas. (dupa fr. monoplace)
aeromotor, AEROMOTÓR, aeromotoare, s.n. Motor eolian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromoteur.
aeronaut, AERONAÚT, -Ă, aeronauti, -te, s.m. si f. Persoana care conduce un vehicul aerian. [Pr.: a-e-] -Din fr. aéronaute.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronaval, AERONAVÁL, -Ă, aeronavali, -e, adj. Care apartine aviatiei si marinei, privitor la aviatie si la marina. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronaval.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aeroplancton, AEROPLANCTÓN, aeroplanctoane s.n. Plancton care traieste în atmosfera. [Pr.: a-e-] – Din germ. Aeroplankton.
aeroport, AEROPÓRT, aeroporturi, s.n. Ansamblu constituit din terenul, cladirile si instalatiile necesare decolarii, aterizarii, manevrarii, adapostirii si întretinerii avioanelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroport.
monolitiza, MONOLITIZÁ vb. tr. a solidariza elementele de constructie din beton turnate separat. (< monolit + -iza)
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
aeroscop, AEROSCÓP, aerosoape, s.n. Aparat cu care se colecteaza praful din aer1 pentru a putea fi examinat la microscop. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroscope.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
monolitism, MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)
aerospaţial, AEROSPAŢIÁL, -Ă, aerospatiali, -e, adj. Referitor la navigatia în spatiul terestru si cosmic; aerocosmic. [Pr.: a-e-ro-spa-ti-al] – Din fr. aérospatial.
aerostat, AEROSTÁT, aerostate, s.n. Aeronava umpluta cu un gaz mai usor decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostat.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
aerotermă, AEROTÉRMĂ, aeroterme, s.f. Aparat electric de încalzire cu aer cald. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotherme.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
monolitic, MONOLÍTIC, -Ă adj. de monolit. (< fr. monolithique)
aerotopografie, AEROTOPOGRAFÍE s.f. Tehnica a masuratorilor terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerotopography.
aerozină, AEROZÍNĂ s.f. Carburant lichid pentru motoarele rachetelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerozine.
afabil, AFÁBIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Binevoitor, cordial. – Din lat. affabilis, fr. affable.
afabulaţie, AFABULÁŢIE s.f. 1. Ansamblul întâmplarilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice; fabulatie. 2. Morala unei fabule. – Din fr. affabulation, lat. affabulatio.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afacerism, AFACERÍSM s.n. Utilizare în tranzactii comerciale, financiare, industriale de interes personal a pozitiei sociale, profesionale sau politice a cuiva. – Afacere + suf. -ism.
afacerist, AFACERÍST, -Ă, afaceristi, -ste, s.m. si f. Persoana care practica afacerismul. – Afacere + suf. -ist.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afazic, AFÁZIC, -Ă, afazici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. De afazie, privitor la afazie. 2. S.m. si f. Persoana care sufera de afazie. – Din fr. aphasique.
monolit, MONOLÍT, -Ă I. adj. 1. format dintr-un singur bloc; monolitic. 2. (fig.) bine închegat, omogen; (p. ext.) trainic, solid. II. s. m. /s. n. monument, element de constructie dintr-un bloc unic de piatra. (< fr. monolithe)
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afâna, AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular sa fie mai rar, mai putin compact, a-i mari volumul prin sapare, farâmitare etc. – Din lat. •affenare.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afebril, AFEBRÍL, -Ă, afebrili, -e, adj. (Med.) Care nu are sau nu face febra. – Din fr. afébrile.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afecta, AFECTÁ1, afectez, vb. I. Tranz. A destina (o suma de bani, o cantitate de materiale etc.) unui anumit scop. – Din fr. affecter.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afectiv, AFECTÍV, -Ă, afectivi, -e, adj. Care apartine afectivitatii, privitor la sentimente; emotiv. ♦ Care denota afectiune; sentimental, sensibil. – Din fr. affectif, lat. affectivus.
afectivitate, AFECTIVITÁTE s.f. 1. Totalitatea proceselor afective. 2. Comportare emotiva; sensibilitate. – Din fr. affectivité.
afectuos, AFECTUÓS, -OÁSĂ, afectuosi, -oase, adj. Care manifesta simpatie, prietenie pentru cei din jur; prietenos. ♦ Tandru, dragastos. [Pr.: -tu-os] – Din fr. affectueux, lat. affectuosus.
afecţiune, AFECŢIÚNE, afectiuni, s.f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva. 2. Boala, stare patologica a unui organ. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.
afeliu, AFÉLIU s.n. Punctul cel mai departat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.
afemeiat, AFEMEIÁT, afemeiati, adj., s.m. (Barbat) care umbla dupa femei, caruia îi place sa faca curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (probabil dupa fr. efféminé).
aferat, AFERÁT, -Ă, aferati, -te, adj. Care este sau care pare ca are multe treburi, ca este foarte ocupat. – Din fr. affairé.
aferent, AFERÉNT, -Ă, aferenti, -te, adj. 1. Care este în legatura cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsa în altele sau patrund într-un organ. Nervi aferenti = nervi care transmit excitatiile periferice centrilor nervosi. – Din fr. afférent.
aferentaţie, AFERENTÁŢIE s.f. Transmitere a excitatiei de la neuronii receptori periferici la neuroni centrali. – Din fr. afférentation.
aferim, AFERÍM interj. (Turcism înv.) Foarte bine, bravo! – Din tc. aferim.
afet, AFÉT, afeturi, s.n. Suport pe care se fixeaza teava unui tun. – Dupa fr. affût, germ. Laffette.
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
monolingvism, MONOLINGVÍSM s. n. întrebuintare a unei singure limbi (cea materna) de catre acelasi individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afin, AFÍN2, -Ă, afini, -e, s.m. si f. (Jur.) Ruda prin alianta. – Din lat. affinis.
afina, AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impuritati o masa metalica. 2. A subtia firele de lâna, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.
monolingv, MONOLÍNGV, -Ă adj. într-o singura limba; unilingv. (< fr. monolingue)
afinant, AFINÁNT, afinanti, s.m. Substanta care se adauga materiilor prime din care se fabrica sticla pentru a se realiza afinarea (3). – Afina + suf. -ant.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
monolatrie, MONOLATRÍE s. f. adorare a unei singure divinitati. (< engl. monolatry)
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afion, AFIÓN s.n. 1. Suc cu proprietati narcotice, extras de obicei din macul de gradina. 2. Planta din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.
afirma, AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. A sustine (cu tarie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a se manifesta în chip deosebit. – Din fr. affirmer, lat. affirmare.
afirmare, AFIRMÁRE, afirmari, s.f. Actiunea de a (se) afirma si rezultatul ei. – V. afirma.
afirmativ, AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunt) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecata) care contine o afirmatie. ♢ Expr. În caz afirmativ = daca se va întâmpla asa; în cazul când întâmplarile sunt favorabile. – Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.
afirmaţie, AFIRMÁŢIE, afirmatii, s.f. Declaratie, sustinere a unei pareri (exprimta cu tarie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprima o afirmare. – Din fr. affirmation, lat. affirmatio.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
monokini, MONOKÍNI s. n. costum de baie feminin doar din slip, fara sutien. (< fr. monokini)
afix, AFÍX, afixe, s.n. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe. – Din fr. affixe, lat. affixus.
afixal, AFIXÁL, -Ă, afixali, -e, adj. (Gram.) Cu afix. – Din fr. affixal.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflictiv, AFLICTÍV, -Ă, aflictivi, -e, adj. (Jur.; despre pedepse) Care loveste direct pe criminal (pe corp, în viata etc.) – Din fr. afflictif.
aflicţiune, AFLICŢIÚNE, aflictiuni, s.f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsa directa. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affliction.
afloriment, AFLORIMÉNT, aflorimente, s.n. Loc unde apar la suprafata pamântului rocile sau mineralele, datorita eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologica. – Dupa fr. affleurement.
afluent, AFLUÉNT, afluenti, s.m. Nume dat unei ape curgatoare secundare, considerata în raport cu apa curgatoare mai mare în care se varsa. [Pr.: -flu-ent] – Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
afocal, AFOCÁL, -Ă, afocli, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din doua (grupuri de) lentile, asezate astfel încât focarul-imagine al uneia sa coincida cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.
afon, AFÓN, -Ă, afoni, -e, adj., s.m. si f. 1. (Persoana) care sufera de afonie. ♦ (Persoana) care nu poate cânta corect, care nu are voce. 2. (Lingv.; la f.) (Consoana) surda. – Din fr. aphone.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
monoindustrie, MONOINDÚSTRIE s. f. tip de structura industriala specializata într-un singur grup de produse. (< mono1- + industrie)
aforism, AFORÍSM, aforisme, s.n. Cugetare enuntata într-o forma concisa, memorabila; maxima, sentinta, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.
aforistic, AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în forma de aforism. ♦ Care contine aforisme, alcatuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.
afreta, AFRETÁ, afretez, vb. I. Tranz. A închiria o nava pentru transportul de marfuri; a navlosi. – Din fr. affréter.
afretare, AFRETÁRE, afretari, s.f. (Mar.) Actiunea de a afreta; navlosire. – V. afreta.
african, AFRICÁN, -Ă, africani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia bastinasa a Africii. 2. Adj. Care apartine Africii sau populatiei ei, privitor la Africa sau la populatia ei. – Africa (n.pr.) + suf. -an. Cf. lat. a f r i c a n u s, it. a f r i c a n o, fr. a f r i c a i n.
africanist, AFRICANÍST, -Ă, africanisti, -ste, s.m. si f. (Rar) Africanolog. – Din fr. africaniste.
africanistică, AFRICANÍSTICĂ s.f. (Rar) Africanologie. – Din germ. Afrikanistik.
africanitate, AFRICANITÁTE s.f. 1. Caracter specific (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizatia africana. – Din fr. africanité.
africanolog, AFRICANOLÓG, -Ă, africanologi, -ge, s.m. si f. Specialist(a) în africanologie. – Din n. pr. Africa.
africată, AFRICÁTĂ, africate, adj., s.f. (Consoana) cu caracter complex, a carei articulatie începe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie; semioclusiva. – Din fr. [consonne] affriquée, germ. Affrikate.
monoideist, MONOIDEÍST, -Ă adj. care insista asupra monoideismului unor stari de constiinta. (< fr. monoïdéiste)
afrikaans, AFRIKÁANS subst. Dialect al limbii olandeze vorbit de urmasii burilor în Republica Africa de Sud. [Pr.: africáns] – Din engl. Afrikaans, fr. afrikaans.
afrikander, AFRIKÁNDER, afrikanderi, s.m. (Rar) Bur. – Din engl. Afrikander.
afroasiatic, AFRO-ASIÁTIC, -Ă, afro-asiatici, -ce, adj. Care este comun (din punct de vedere politic) Africii si Asiei, privitor la Asia si la Africa. [Pr.: -si-a-] – Din fr. afro-asiatique.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
afrontare, AFRONTÁRE s.f. (Med.) Apropiere a marginilor unei plagi pentru o buna cicatrizare a acesteia. [Var.: afruntáre s.f.] – Cf. a f r o n t a.
aftă, ÁFTĂ, afte, s.f. Basicuta plina cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui si care, prin spargere, lasa în loc o mica ulceratie. – Din fr. aphte, lat. aphtae.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
aftoid, AFTOÍD, -Ă, aftoizi, -de, adj. (Med.) Cu aspect de afta, ca o afta. – Din fr. aphtoïde.
aftor, AFTÓR s.m. v. actor.
monoideism, MONOIDEÍSM s. n. predominare a unei idei fixe. (< fr. monoïdéisme)
afum, AFÚM s.n. (Rar) Miros caracteristic al afumaturilor. – Din afuma (derivat regresiv).
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afumare, AFUMÁRE, afumari, s.f. Actiunea de a (se) afuma. – V. afuma.
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afumător, AFUMĂTÓR s.n. v. afumatoare.
afumătorie, AFUMĂTORÍE, afumatorii, s.f. Instalatie speciala pentru afumarea carnii sau a pestelui; afumatoare (3). – Afumator + suf. -ie.
monoid, MONOÍD s. m. (mat.) semigrup. (< fr. monoïde)
afumătură, AFUMĂTÚRĂ, afumaturi, s.f. Produs alimentar conservat cu ajutorul fumului; p. ext. carne afumata. – Afuma + suf. -atura.
afund, AFÚND, -Ă, afunzi, -de, adj., adv. 1. Adj. Adânc. ♦ (Substantivat, n.) Adâncime (2). 2. Adv. La o distanta (relativ) mare în adâncime; departe; adânc. ♢ Expr. A (se) da afund = a (se) cufunda într-o apa. (Reg.) A dormi afund = a dormi profund, adânc. – A3 + fund.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundat, AFUNDÁT, -Ă, afundati, -te, adj. 1. Care a intrat adânc într-un lichid sau într-o materie moale, care e acoperit bine de un lichid sau de o materie moale. 2. (Rar) Foarte departat, abia zarit. – V. afunda.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
afundătură, AFUNDĂTÚRĂ, afundaturi, s.f. (Rar) Adâncime (2). – Afunda + suf. -atura.
afundiş, AFUNDÍS, afundisuri, s.n. (Rar) Adâncime (2). – Afund + suf. -is.
afunzime, AFUNZÍME, afunzimi, s.f. (Rar) Adâncime (1). – Afund + suf. -ime.
afurca, AFURCÁ, afúrc, vb. I. Tranz. A ancora o nava cu ajutorul a doua ancore, având lanturile cu lungime egala si fixate într-un punct cu o cheie. – Din it. afforcare.
monohidrat, MONOHIDRÁT s. m. hidrat al unei substante solide continând o singura molecula de apa. (< fr. monohydrate)
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
afurisenie, AFURISÉNIE, afurisenii, s.f. (Bis.) Anatema. ♢ Loc. adv. (Fam.) (Nici) macar de-afurisenie = câtusi de putin; defel. [Var.: afurisánie s.f.] – Afurisi + suf. -enie (dupa sl. zaklin, -anie).
monohibridism, MONOHIBRIDÍSM s. n. monohibridare. (< fr. monohybridisme)
afurisi, AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦ Refl. A se jura. – Din sl. aforisati.
afurisit, AFURISÍT, -Ă, afurisiti, -te, s.m. si f., adj. (Om) rau, ticalos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) strengar, poznas. – V. afurisi.
afuzali, AFUZALÍ subst. Soi de vita de vie originar din Asia Mica, cu ciorchini grei pâna la 2 kg si boabe mari, de culoare galbena-verzuie si miez carnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agale, AGÁLE adv. Fara graba; domol. – Din ngr. agália.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
monohibrid, MONOHIBRÍD, -Ă adj., s. m. (organism) rezultat prin monohibridare. (< fr. monohybride)
agasat, AGASÁT, -Ă, agasati, -te, adj. (Despre oameni) Iritat, enervat. – V. agasa.
agat, AGÁT, agate, s.n. 1. Varietate cristalina de silice, cu benzi divers colorate, folosita ca piatra semipretioasa. 2. (În forma agata) Litera cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agáta s.f.] – Din fr. agate.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
agerime, AGERÍME s.f. Calitatea de a fi ager. – Ager + suf. -ime.
agest, AGÉST s.n. (Reg.) Îngramadire de busteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngramadesc busteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, "intaritura, fortificatie".
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghent, AGHÉNT s.m. v. agent.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a d i u t a n t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
monografist, MONOGRAFÍST, -Ă s. m. f. autor de monografii; monograf. (< it. monografista)
agil, AGÍL, -Ă, agili, -e, adj. Care se misca usor si repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic, dibaci. – Din fr. agile, lat. agilis.
agilitate, AGILITÁTE s.f. Usurinta în miscari; suplete, sprinteneala, vioiciune. ♦ Îndemânare. – Din fr. agilité, lat. agilitas, -atis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerant, AGLOMERÁNT, aglomeranti, s.m. Substanta care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influentat semantic de liant).
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglosie, AGLOSÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în lipsa limbii. – Din fr. aglossie.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
aglutinat, AGLUTINÁT, -Ă, aglutinati, -te, adj. (Despre materiale) Ale carui particule sunt lipite unele de altele prin adeziune. – V. aglutina.
aglutinină, AGLUTINÍNĂ s.f. Substanta specifica de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrarii de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnat, AGNÁT, -Ă, agnati, -te, s.m. si f. (Jur.) Ruda în linie paterna. – Din fr. agnat, lat. agnatus.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agneţ, AGNÉŢ, agnete, s.n. (Bis.) Bucata de prescura din care se taie anafura pentru împartasanie. – Din sl. aganici.
monograf, MONOGRÁF, -Ă s. m. f. monografist. (< fr. monographe)
agnomen, AGNÓMEN, agnomene, s.n. Supranume, porecla purtata de romani în urma unor fapte deosebite. – Din lat. agnomen.
agnostic, AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S.m. si f. Adept al agnosticismului. – Din fr. agnostique.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
monogonie, MONOGONÍE s. f. monogeneza (1). (< germ. Monogonie)
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonă, AGÓNĂ s.f. Linie de pe suprafata pamântului ale carei puncte nu prezinta declinatie magnetica. – Din fr. agone.
agonic, AGÓNIC, -Ă, agonici, -ce, adj. Referitor la agonie; care este în agonie. – Cf. germ. agonisch.
agonie, AGONÍE, agonii, s.f. Stare a organismului care precede moartea. ♢ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniste puternica, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agonizant, AGONIZÁNT, -Ă, agonizanti, -te, adj. Care agonizeaza; muribund. – Din fr. agonisant.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrafie, AGRAFÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiunii de exprimare a gândurilor prin scris. – Din fr. agraphie.
agramat, AGRAMÁT, -Ă, agramati, -te, adj., s.m. si f. 1.. Adj., s.m. si f. (Persoana) care face greseli elementare de limba; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care contine greseli elementare de gramatica si de ortografie. – Din lat. agrammatos.
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; lipsa totala de învatatura; p. ext. incultura, ignoranta. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.
monoginie, MONOGINÍE s. f. 1. însusire a florilor monogine. 2. caracter al "societatilor" de insecte care au o singura femela fecunda, regina. (< fr. monogynie)
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agrarianism, AGRARIANÍSM s.n. Tendinta de a mentine agricultura ca principala ramura a economiei; teorie economica opusa industrialismului, care acorda prioritate dezvoltarii agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agrăi, AGRĂÍ, agraiesc, vb. Iv. Tranz. (Reg.) A adresa cuiva vorba. – A3 + grai (dupa germ. ansprechen, anreden).
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agrega, AGREGÁ, pers. 3 agréga, vb. I. Refl. (Despre elemente) A se uni (într-un tot); a se alipi. – Din fr. agréger, lat. aggregare.
monogin, MONOGÍN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur pistil. (< fr. monogyne)
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agregat, AGREGÁT2, agregati, s.m. (Iesit din uz, în sintagma) Profesor agregat = profesor universitar care functioneaza pe lânga o catedra condusa de alt profesor. – Din fr. agrégé.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementa, AGREMENTÁ, agrementez, vb. I. Tranz. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseta (prin adaugarea unei podoabe); a împodobi. – Din fr. agrémenter.
agrementare, AGREMENTÁRE, agrementari s.f. Actiunea de a agrementa. – V. agrementa.
agresiune, AGRESIÚNE, agresiuni, s.f. Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune armata = atac înarmat savârsit împotriva unui stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i suprima independenta si a-i înrobi populatia. [Pr.: -si-u-] – Din fr. agression, lat. aggressio, -onis.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
monogermă, MONOGÉRMĂ adj. (despre seminte) cu un singur germen. (< fr. monogerme)
agresor, AGRESÓR, -OÁRE, agresori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau stat) care organizeaza sau savârseste o agresiune. – Din fr. agresseur, lat. aggressor.
agrest, AGRÉST, -Ă, agresti, -ste, adj. (Rar) Câmpenesc, rustic. ♦ Grosolan. – Din lat. agrestis, fr. agreste.
monogenist, MONOGENÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monogenismului. (< fr. monogéniste)
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultor, AGRICULTÓR, -OÁRE, agricultori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu agricultura. – Din fr. agriculteur, lat. agricultor.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agrimensor, AGRIMENSÓR, agrimensori, s.m. Specialist în agrimensura. – Din it. agrimensore, lat. agri mensor.
agrimensură, AGRIMENSÚRĂ s.f. Tehnica masuratorilor topografice si a cadastrelor simple ale terenurilor agricole. – Din it., lat. agrimensura.
agriotimie, AGRIOTIMÍE, agriotimii, s.f. Tendinta patologica de a comite acte de nebunie furioasa. [Pr.: -gri-o-] – Din fr. agriothymie.
agripnie, AGRIPNÍE, agripnii, s.f. (Med.) Insomnie. – Din fr. agrypnie.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
agrişă, ÁGRISĂ, agrise, s.f. Fructul agrisului, în forma de boaba verzuie, rosie sau galbena, cu gust dulce-acrisor si cu multe seminte. – Agris + suf. -a.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agroalimentar, AGROALIMENTÁR, -Ă, agroalimentari, -e, adj. Referitor la produse alimentare provenite din agricultura. [Pr.: -gro-a-] – Agro- + alimentar.
monogenism, MONOGENÍSM s. n. teorie antropologica potrivit careia toate rasele umane provin dintr-un tip primitiv comun. (< fr. monogénisme)
agrobiolog, AGROBIOLÓG, -ÓGĂ, agrobiologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrobiologie. [Pr.: -bi-o-] – Din agrobiologie (derivat regresiv). Cf. rus. agrobiolog.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
agrochimic, AGROCHÍMIC, -Ă, agrochimici, -ce, adj. Privitor la agrochimie, care apartine agrochimiei. – Din fr. agrochimique.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrochimist, AGROCHIMÍST, -Ă, agrochimisti, -ste, s.m. si f. Specialist în agrochimie. – Agro- + chimist.
monogenie, MONOGENÍE s. f. producere de catre femela numai de descendenti masculi sau numai femele. (< fr. monogénie)
agrogeolog, AGROGEOLÓG, -ÓGĂ, agrogelogi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrogeologie; pedolog. [Pr.: -ge-o-] – Agro- + geolog.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
monogenic, MONOGÉNIC, -Ă adj. 1. reprodus pe cale asexuata. ♢ (despre un caracter) conditionat de o singura gena. 2. (despre soluri) format în întregime în aceleasi conditii bioclimatice. (< fr. monogénique)
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrometeorolog, AGROMETEOROLÓG, -ÓGĂ, agrometeorologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrometeorologie. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorolog.
agrometeorologic, AGROMETEOROLÓGIC, -Ă, agrometeorologici, -ce, adj. De agrometeorologie. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologic.
monogeneză, MONOGENÉZĂ s. f. 1. reproducere pe cale asexuata; monogonie. 2. conceptie potrivit careia fenomenele biologice, sociale, lingvistice deriva dintr-un izvor comun. (< fr. monogenèse)
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
agrominim, AGROMÍNIM s.n. (Iesit din uz) Totalitatea lucrarilor agronomice minime, fixate pentru a fi aplicate în mod obligatoriu, în scopul cresterii productiei agricole. – Din rus. agrominimum.
agronom, AGRONÓM, -Ă, agronomi, -e, s.m. si f. Specialist în agronomie. – Din fr. agronome.
agronomic, AGRONÓMIC, -Ă, agronomici, -ce, adj. Care tine de agronomie, privitor la agronomie. – Din fr. agronomique.
agronomie, AGRONOMÍE s.f. Complex de stiinte care cuprinde totalitatea cunostintelor teoretice si practice referitoare la productia agricola. – Din fr. agronomie.
monogenetic, MONOGENÉTIC, -Ă adj. referitor la monogeneza. (< fr. monogénétique)
agrotehnician, AGROTEHNICIÁN, -Ă, agrotehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrotehnica (1). [Pr.: -ci-an] – Agro- + tehnician (dupa rus. agrotehnik).
agroterase, AGROTERÁSE s.f. pl. Terase amenajate pentru pomicultura si viticultura. – Agro- + terasa.
monogen, MONOGÉN, -Ă adj. 1. (mat.) functie ~a = functie a unei variabile complexe care admite o derivata determinata pentru o valoare data a variabilei. 2. (despre viermi paraziti externi) la care ciclul de dezvoltare se petrece pe o singura gazda. (< fr. monogène, germ. monogen)
agrozootehnician, AGROZOOTEHNICIÁN, -Ă, agrozootehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrozootehnie. [Pr.: -zo-o-teh-ni-ci-an] – Agro- + zootehnician.
agrozootehnie, AGROZOOTEHNÍE s.f. Tehnica cultivarii plantelor furajere si a cresterii animalelor domestice; agrozootehnica (1). [Pr.: -zo-o-] – Agro- + zootehnie.
agud, AGÚD, aguzi, s.m. (Reg.) Dud. – Din aguda.
monogamie, MONOGAMÍE s. f. 1. forma de casatorie în care un barbat sau o femeie are o singura sotie, respectiv un singur sot. 2. convietuire a unui mascul cu o singura femela. 3. stare a unei flori sau plante monogame. (< germ. Monogamie, fr. monogamie)
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
ahtia, AHTIÁ, ahtiez, vb. I. Refl. 1. A dori din tot sufletul ceva; a râvni, a jindui. 2. A se lacomi (la ceva). [Pr.: -ti-a] – Din aht.
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
monogam, MONOGÁM, -Ă I. adj., s. m. f. (om, animal, pasare) care se gaseste în situatia de monogamie (1, 2). II. adj. 1. (despre casatorie) bazat pe monogamie; monogamic. 2. (despre plante) unisexuat. (< fr. monogame)
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aida, ÁIDA interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aide, ÁIDE interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aiest, AIÉST, AIÁSTĂ, aiesti, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmeaza dupa substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiésta adj. dem.] – Lat. ad + istum.
monoftonga, MONOFTONGÁ vb. tr., refl. (despre diftongi) a (se) reduce la o singura vocala. (< fr. monophtonguer)
aiesta, AIÉSTA1, AIÁSTA, aiestia, aiestea, pron. dem. (Reg.) Acesta. [Gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-ies-] – V. aiest.
aiesta, AIÉSTA2, AIÁSTA adj. dem. v. aiest.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aior, AIÓR, aiori, s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori galbene dispuse în umbele (Euphorbia esula) [Pr.: a-ior] – Ai4 + suf. -ior.
monoftong, MONOFTÓNG s. m. vocala care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aisfild, ÁISFILD, aisfilduri, s.n. Câmp de gheata. – Din fr. ice-field, engl. ice field.
aist, AÍST, aisti, adj. dem. m. (Reg.; când urmeaza dupa substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aísta adj. dem. m.] – V. aiest.
monoftalmie, MONOFTALMÍE s. f. monopsie. (< fr. monophtalmie)
aista, AÍSTA1, aistia, pron. dem., adj. dem. v. aiesta.
aista, AÍSTA2, adj. dem. m. v. aist.
aiste, AÍSTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste. – V. aist.
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
monoftalm, MONOFTÁLM, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monoftalmie. (< monoftalmie)
monofoto, MONOFÓTO s. n. monotip pentru fotoculegere. (< germ. Monophoto)
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajuna, AJUNÁ, ajunez, vb. I. Intranz. 1. (În practicile religioase) A nu mânca nimic, a tine post complet. 2. Fig. A rabda de foame. – Lat. •adjunare.
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajuns, AJÚNS1 s.n. 1. (În loc. adv.) De ajuns = destul. 2. (În sintagma) Bun ajuns(ul)! = bine ai venit ! bun sosit ! – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS2, -Ă, ajunsi, -se, adj. s.f. art. I. Adj. 1. Care s-a îmbogatit, a parvenit. 2. (Reg.; în expr.) Ajuns de (sau la) cap = destept, istet. II. S.f. art. (În sintagma) Bun ajunsa ! = bun sosit ! bine ai venit ! – V. ajunge.
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
ajurat, AJURÁT, -Ă, ajurati, -te, adj. Care are ajur, împodobit cu ajur. – V. ajura.
ajusta, AJUSTÁ, ajustez, vb. I. Tranz. A adapta, a potrivi o piesa la un ansamblu, un obiect de îmbracaminte pe corp etc. – Din fr. ajuster.
monofonie, MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica în care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajustor, AJUSTÓR, -OÁRE, ajustori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat care executa operatii de ajustare. – Din fr. ajusteur.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutor, AJUTÓR, -OÁRE, ajutori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care ajuta pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o si subordonându-i-se). 2. S.n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurari dificile); asistenta acordata cuiva; ajutorinta. ♢ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept banesc acordat salariatilor în cazul pierderii temporare a capacitatii de munca. ♦ Sprijin banesc. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat al celor care se afla în primejdie. – Lat. ajutor, -is, adjutorium.
ajutora, AJUTORÁ, ajutorez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) ajuta, a (se) sprijini (din punct de vedere material). [Var.: ajutorí vb. IV] – Din ajutor.
monofonic, MONOFÓNIC, -Ă adj. 1. (fiz.) care are o singura sursa sonora. 2. (muz.) monofon. (< fr. monophonique, engl. monophonie)
ajutorinţă, AJUTORÍNŢĂ, ajutorinte, s.f. (Înv.) 1. Ajutor (2). 2. Numele unui impozit din sec. XVIII din Ţara Româneasca si din Moldova. – Ajutori + suf. -inta.
akân, AKẤN, akâni, s.m. Poet, recitator si cântaret popular la kazahi, kirghizi etc. – Din rus. akân.
alabala, ÁLA-BÁLA subst. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discutie (inutila) ? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formatie onomatopeica.
alabandină, ALABANDÍNĂ s.f. Sulfura naturala de mangan, compacta, negricioasa, cu luciu metalic. – Din fr. alabandine.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a l a k o r.
alagea, ALAGEÁ, alagele, s.f. 1. (Înv.) Stofa vargata, tesuta din fire de in si de matase. 2. (Reg.; în expr.) A-si capata alageaua sau a pati o alagea = a se pacali. – Din tc. alaca.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alait, ALAÍT s.n. Mineral rar, de culoare rosie, care se gaseste în Asia Centrala. – Et. nec.
alalie, ALALÍE, alalii, s.f. (Med.) Incapacitate de a vorbi sau de a pronunta unele sunete; logoplegie. – Din fr. alalie.
alaltăieri, ALÁLTĂIERI adv. În ziua care preceda ziua de ieri. ♢ De ieri, de alaltaieri = de putin timp, de curând. Mai alaltaieri = zilele trecute. – Alalta (=aialalta) + ieri.
monofonematic, MONOFONEMÁTIC, -Ă adj. (despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonématique)
alaltăseară, ALÁLTĂSEARĂ adv. În seara zilei de alaltaieri. ♢ Mai alaltaseara = (într-una din) serile trecute. – Alalta (=aialalta) + seara.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alamani, ALAMÁNI s.m. pl. v. alemani.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l a m a "placa de metal".
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicare, ALAMBICÁRE, alambicari, s.f. Actiunea de a alambica si rezultatul ei. – V. alambica.
alambicat, ALAMBICÁT, -Ă, alambicati, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înteles, complicat. – V. alambica.
monofon, MONOFÓN, -Ă I. adj. (despre muzica) pentru o singura voce sau un singur instrument: monofonic (2). II. s.n. aparat telefonic la care microfonul si receptorul sunt juxtapuse. (< fr. monophone)
alandala, ALANDÁLA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fara nici o noima; pe dos. [Var.: halandála adv.] – Din ngr. álla and'álla "unul în locul altuia".
alani, ALÁNI s.m. pl. Triburi de origine sarmata, care locuiau în secolele al II-lea si I î. Hr. în regiunea Marii Negre si în nordul Caucazului si care, împinsi de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreuna cu vandalii, pâna în Spania si Africa. – Din lat. alani.
alanină, ALANÍNĂ, alanine, s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. – Din fr. alanine.
alantoidă, ALANTOÍDĂ, alantoide, s.f. Una dintre anexele embrionare la animalele vivipare si ovipare. ♦ (La pl.) Animale vertebate care au aceasta embrionara. – Din fr. allantoïde.
alarma, ALARMÁ, alarmez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) nelinisti, a (se) îngrijora. ♦ Tranz. A pune în stare de alerta, de pregatiri, a da alarma (la apropierea unei primejdii). – Din fr. alarmer.
alarmant, ALARMÁNT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care alarmeaza; nelinistitor, îngrijorator. – Din fr. alarmant.
alarmare, ALARMÁRE, alarmari, s.f. Actiunea de a (se) alarma si rezultatul ei. – V. alarma.
monofocal, MONOFOCÁL, -Ă adj. (fiz.) cu un singur focar. (< fr. monofocal)
alarmat, ALARMÁT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care a devenit nelinistit, îngrijorat; alertat. – V. alarma.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alarmist, ALARMÍST, -Ă, alarmisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj., (Persoana) care împrastie intentionat stiri alarmante, adesea inventate; (persoana) care se alarmeaza usor; sperios, timorat, panicard, înfricosat. 2. Adj. (Despre vorbe, stiri etc.) Care provoaca panica, care îngrozeste. – Din fr. alarmiste.
alaun, ALAÚN s.n. 1. Sulfat dublu al unui metal trivalent si al unui metal monovalent. 2. P. restr. Sulfat dublu de aluminiu si potasiu; piatra-acra. – Din germ. Alaun.
ală, ÁLĂ s.f. Unitate romana de cavalerie (formata din trupe auxiliare). – Din lat. ala.
alămar, ALĂMÁR, alamari, s.m. Meserias care lucreaza obiecte de alama (1). ♦ Negustor de alamuri. – Alama + suf. -ar.
monofobie, MONOFOBÍE s. f. teama patologica de singuratate. (< fr. monophobie)
alămărie, ALĂMĂRÍE1, alamarii, s.f. Fabrica, atelier sau pravalie de obiecte de alama (1). – Alamar + suf. -ie.
alămărie, ALĂMĂRÍE2 s.f. Obiecte de alama; alamuri. – Alama + suf. -arie.
alămâie, ALĂMẤIE s.f. v. lamâie.
alămâioară, ALĂMÂIOÁRĂ, alamâioare, s.f. (Reg.) Gutuie. [Pr.: -mâ-ioa-] – Alamâie + suf. -ioara.
alămi, ALĂMÍ, alamesc, vb. IV. Tranz. A acoperi sau a sufla un obiect cu un strat de alama (1). – Din alama.
alămire, ALĂMÍRE s.f. Actiunea de a alami. – V. alami.
alămit, ALĂMÍT, -Ă, alamiti, -te, adj. Acoperit sau suflat cu alama (1). – V. alami.
monoflor, MONOFLÓR, -Ă adj. (despre miere, polen) care provine de la o singura specie de floare. (< mono1- + -flor)
alămiu, ALĂMÍU, -ÍE, alamii, adj. De culoarea alamei (1). – Alama + suf. -iu.
alăpta, ALĂPTÁ, alaptez, vb. I. Tranz. A hrani puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da sa suga; a apleca. – A3 + lapte (dupa fr. allaiter).
alătura, ALĂTURÁ, alắtur, vb. I. Tranz. si refl. A (se) aseza alaturi, a (se) apropia mult; a (se) alipi. ♦ Tranz. A adauga, a anexa. ♦ Tranz. Fig. A compara, a confrunta. ♦ Refl. A adera la o cauza, la o miscare etc. [Var.: laturá vb. I] – Din alaturi.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
monofizitism, MONOFIZITÍSM s. n. doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, dupa fr. monophysisme)
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
monofizit, MONOFIZÍT, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monofizitismului. (< fr. monophysite)
albanez, ALBANÉZ, -Ă, albanezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Albaniei. 2. Adj. Care apartine Albaniei sau populatiei ei, privitor la Albania sau la populatia ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.) Limba albaneza. – Din fr. albanais, it. albanese.
albanistică, ALBANÍSTICĂ s.f. Studiu al limbii, culturii si civilizatiei albaneze. – Din germ. Albanistik.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
monofitic, MONOFÍTIC, -Ă adj. (despre paraziti) care îsi petrec întreg ciclul evolutiv pe o singura specie. (< fr. monophytique)
albatros, ALBATRÓS, albatrosi, s.m. Pasare marina zburatoare, asemanatoare cu pescarusul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare alba, cu aripile lungi, înguste si negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.
albăstreală, ALBĂSTREÁLĂ s.f. 1. Albastru, albastrime. 2. Substanta de culoare albastra-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbena si care se foloseste în gospodarie si în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albastri + suf. -eala.
albăstrel, ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albastrei, -ele, adj., s.f. 1. Adj. Diminutiv a lui albastru. 2. S.f. Planta erbacee cu flori albastre; albastrita (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrime, ALBĂSTRÍME, (2) albastrimi, s.f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastra. 2. Întindere de culoare albastra; spatiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care taranii numeau uneori pe cei îmbracati oraseneste; p. ext. ciocoime. – Albastru + suf. -ime.
monofiletism, MONOFILETÍSM s. n. situatie a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un stramos comun. (< fr. monophylétisme)
albăstrior, ALBĂSTRIÓR, -OÁRĂ, albastriori, -oare, adj. Diminutiv a lui albastru; albastru-deschis. [Pr.: -tri-or] – Albastru + suf. -ior.
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
monofilar, MONOFILÁR, -Ă adj. unifilar. (< engl. monophilar)
monofil, MONOFÍL, -Ă adj. cu o singura frunza; unifoliat. (< fr. monophyle)
albeală, ALBEÁLĂ, (2) albeli, s.f. (Pop.) 1. Faptul de a (se) albi. 2. (La pl.) Cosmetice de culoare alba. – Albi + suf. -eala.
albeaţă, ALBEÁŢĂ s.f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare alba; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataracta (2). [Var.: albéte s.f.] – Alb + suf. -eata.
albedo, ALBÉDO subst. Marime care indica fractiunea din energia luminoasa incidenta radiata în mod difuz de un corp. – Din fr. albédo.
albei, ALBÉI s.m. Specie de iarba albicioasa, cu fire tari si cu spic ramificat. – Alb + suf. -ei.
monofazie, MONOFAZÍE s. f. tulburare a vorbirii în care bolnavul repeta un singur cuvânt sau o singura propozitie. (< engl. monopfazia)
albgardist, ALBGARDÍST, -Ă, albgardisti, -ste, s.m. si f. Participant la lupta armata împotriva Puterii sovietice în perioada razboiului civil (1918 – 1920); contrarevolutionar. – Alb + gardist (dupa rus. belogvardeet).
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albian, ALBIÁN subst., adj. 1. Subst. Primul etaj (vârsta) al cretacicului mijlociu, considerat ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiilor albianului (1) [Pr.: -bi-an] – Din fr. albien.
albiciune, ALBICIÚNE s.f. (Fam.) Albeata. – Alb + suf. -iciune.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substante omogene) care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. (< fr. monophasique)
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albigenzi, ALBIGÉNZI s.m. pl. Adepti ai unei secte rigoriste si antiecleziastice, cu centrul în orasul Albi din sudul Frantei, reprimata sângeros de papalitate (sec. XII si începutul sec. XIII) – Din lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser. Cf. fr. a l b i g e o i s.
albii, ALBIÍ, pers. 3 albieste, vb. IV. Refl. (Rar) A lua forma unei albii. – Din albie.
albime, ALBÍME, albimi, s.f. (Rar) Albeata (1). – Alb + suf. -ime.
monofazat, MONOFAZÁT, -Ă adj. (despre un curent electric) cu o singura faza; monofazic (1). (< fr. monophasé)
albinar, ALBINÁR, albinari, s.m. 1. (Pop.) Apicultor. 2. (Ornit.) Prigoare. – Albina + suf. -ar.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărel, ALBINĂRÉL, albinarei, s.m. Pasare migratoare cu pene viu si pestrit colorate, care se hraneste cu insecte, în special cu albine si viespi; prigoare, furnicar, albinar (Merops apiaster). – Albinar + suf. -el.
monofagie, MONOFAGÍE s. f. însusire a organismelor monofage. (< fr. monophagie)
albinărit, ALBINĂRÍT s.n. 1. Apicultura. 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca) Dare reprezentând a zecea parte din mierea si ceara produse. – Albina + suf. -arit.
albineţ, ALBINÉŢ, -EÁŢĂ, albineti, -e, adj. s.m. 1. Adj. (Reg.) Blond, balai, albet. 2. S.m. (Pop.) Numele unui varietati de grâu din Banat. – Alb + suf. -inet.
albinism, ALBINÍSM s.n. Anomalie congenitala care consta în lipsa totala sau partiala de pigmenti în celulele inferioare ale pielii, manifestata prin culoarea albicioasa a pielii si a parului si uneori prin culoarea rosiatica a irisului. ♦ Insuficienta de materii colorante la plante, manifestata prin decolorarea totala sau partiala a frunzelor. – Din fr. albinisme.
monofag, MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutitie. 2. care paraziteaza o singura specie. (< fr. monophage)
albiniţă, ALBINÍŢĂ, albinite, s.f. Diminutiv al lui albina; albinioara, albinusa, albinuta. – Albina + suf. -ita.
albinos, ALBINÓS, -OÁSĂ, albinosi, -oase, s.m. si f. Persoana sau animal atinse de albinism. – Din fr. albinos.
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)
albişor, ALBISÓR, -OÁRĂ, albisori, -oare, adj., s.m. si f. I. Adj. Diminutiv al lui alb; albior. II. S.m. si f. (Iht.) Oblet. III. S.m. 1. Nume dat unor bureti comestibili. 2. (Pop.; la pl.) Bani de argint. IV. S.f. Albitura (2). 2. Varietate de vita de vie cu struguri albi. – Alb + suf. -isor.
albit, ALBÍT1 s.n. Mineral laptos, verzui, rosiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos, folosit în industria ceramicii. – Din fr. albite.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
monodramă, MONODRÁMĂ s. f. drama în care joaca un singur personaj. (< germ. Monodrama, it. monodrama)
albitor, ALBITÓR, -OÁRE, albitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o albitorie. – Albi + suf. -tor.
albitorie, ALBITORÍE, albitorii, s.f. Sectie într-o întreprindere textila în care se albesc produsele prin distrugerea pigmentilor naturali ai fibrelor. – Albitor + suf. -ie.
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
monodisciplinar, MONODISCIPLINÁR, -Ă adj. referitor la o singura disciplina. (< mono1- + disciplinar)
monodont, MONODÓNT, -Ă adj. cu un singur dinte. (< mono1- + -dont)
albiţă, ALBÍŢĂ, albite, s.f. 1. (Iht.) Oblet. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori galbene (Alyssum). – Alb + suf. -ita.
albiuţă, ALBIÚŢĂ, albiute, s.f. Diminutiv al lui albie; albioara. [Pr.: -bi-u-] – Albie + suf. -uta.
alboradă, ALBORÁDĂ, alborade, s.f. Compozitie muzicala instrumentala, inspirata din poeziile populare din Peninsula Iberica si care se executa în zori; albada. – Din sp. alborada.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albumeală, ALBUMEÁLĂ, albumele, s.f. (Bot.) Floare-de-colt. – Cf. a l b.
albumen, ALBUMÉN s.n. Ţesut vegetal din semintele unor plante, în care se depoziteaza substantele nutritive de rezerva si care serveste embrionului ca hrana în timpul germinatiei. – Din fr. albumen, lat. albumen "albus".
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminoid, ALBUMINOÍD, -Ă, albuminoizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. De felul albuminei. 2. S.n. Proteina insolubila care se gaseste în tesuturile de natura cartilaginoasa. – Din fr. albuminoïde.
monodimensional, MONODIMENSIONÁL, -Ă adj. unidimensional. (< engl. monodimensional)
albuminometru, ALBUMINOMÉTRU, abuminometre, s.n. Aparat cu care se poate determina cantitatea de albumina dintr-un lichid organic. – Dupa fr. albuminimètre.
albuminos, ALBUMINÓS, -OÁSĂ, albuminosi, -oase, adj. Care contine albumina. – Din fr. albumineux.
albuminurie, ALBUMINURÍE s.f. Prezenta albuminei în urina (indicând, de obicei, o boala a rinichilor, insuficienta cardiaca etc.). – Din fr. albuminurie.
albumiţă, ALBUMÍŢĂ, albumite, s.f. (Bot.) Floare-de-colt. – Cf. a l b.
albumoză, ALBUMÓZĂ s.f. Derivat necoagulabil al albuminei. – Din fr. albumose.
alburi, ALBURÍ, pers. 3 albureste, vb. IV. Intranz. A raspândi o lumina albicioasa, a se zari ca ceva alb. – Din alboare.
alburn, ALBÚRN, alburnuri, s.n. Totalitatea straturilor tinere situate între scoarta si inima trunchiului unui copac, prin care trec apa si sarurile minerale; albet, albulet. – Din it. alburno, lat. alburnum.
albuş, ALBÚS, albusuri, s.n. 1. Substanta alba-transparenta, vâscoasa, compusa în cea mai mare parte din albumina, care înconjoara galbenusul oului de pasari, reptile, pesti etc. 2. (Rar) Sclerotica. – Alb + suf. -us.
albuţ, ALBÚŢ, -Ă, albuti, -e, adj. Diminutiv al lui alb. – Alb + suf. -ut.
monodie, MONODÍE s. f. 1. monolog liric în tragediile antice grecesti. 2. muzica bazata pe o singura linie melodica; cântec la o singura voce. (< fr. monodie, gr. monodia)
alcade, ALCÁDE, alcazi, s.m. Magistrat municipal în Spania; primar în Spania. – Din fr. alcade.
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcalde, ALCÁLDE s.m. v. alcade.
alcaliceluloză, ALCALICELULÓZĂ s.f. Derivat alcalin al celulozei, folosit la fabricarea matasii artificiale prin procedeul viscozei. – Din fr. alcalicellulose.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalimetru, ALCALIMÉTRU, alcalimetre, s.n. Instrument cu ajutorul caruia se determina gradul de concentratie al alcaliilor. – Din fr. alcalimètre.
monodic, MONÓDIC, -Ă adj. (muz.) specific monodiei; pe o singura voce. (< fr. monodique)
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcalinopământos, ALCALINO-PĂMÂNTÓS, alcalino-pamântoase, adj. (În sintagma) Metal alcalino-pamântos = fiecare dintre metalele care apartin grupei a II-a din sistemul periodic al elementelor. – Alcalin + pamântos (dupa fr. alcalino-terreux).
monodactilie, MONODACTILÍE s. f. prezenta unui singur deget la mâna sau la picior. (< fr. monodactylie)
alcaliu, ALCÁLIU, alcalii, s.n. Compus chimic caustic, cu gust lesietic, care, împreuna cu un acid, formeaza o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.
alcaloid, ALCALOÍD, alcaloizi, s.m. Substanta bazica azotata, de origine vegetala sau obtinuta sintetic, toxica, folosita în doze mici ca medicament. – Din fr. alcaloïde.
alcaloză, ALCALÓZĂ s.f. Marire anormala a rezervei alcaline din sânge cauzata de unele tulburari functionale. – Din fr. alcalose.
alcan, ALCÁN, alcani, s.m. Denumire generica data hidrocarburilor aciclice saturate; hidrocarbura parafinica, parafina. – Din fr. alcane.
monodactil, MONODACTÍL, -Ă adj., s. n. (animal) cu un singur deget; soliped. (< fr. monodactyle)
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcazar, ALCAZÁR, alcazare, s.n. Palat fortificat, foarte ornamentat, de origine maura, construit în evul mediu în principalele orase spaniole. – Din fr., sp. alcazar.
alcătui, ALCĂTUÍ1, alcatuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua fiinta, a se forma. 2. A forma împreuna; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.
alcătui, ALCĂTUÍ2, alcatuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cadea la învoiala; a se întelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.
alcătuire, ALCĂTUÍRE, alcatuiri, s.f. Actiunea de a (se) alcatui1 si rezultatul ei; întocmire, compunere, constituire, alcatuiala. ♦ Compozitie, structura. – V. alcatui1.
alcătuitor, ALCĂTUITÓR, -OÁRE, alcatuitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care intra în compozitia unui lucru; constitutiv. 2. S.m. si f. Persoana care alcatuieste ceva. [Pr.: -tu-i-] – Alcatui1 + suf. -tor.
alchenă, ALCHÉNĂ, alchene, s.f. Nume dat unor hidrocarburi aciclice nesaturate. – Din fr. alkène, germ. Alkene.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
alchil, ALCHÍL, alchili, s.m. (Chim.) Radical organic monovalent obtinut dintr-o alchena si o hidrocarbura aromatica sau parafina. – Din fr. alkyle.
monocultură, MONOCULTÚRĂ s. f. 1. sistem de cultivare permanenta pe un teren a unui singur soi de plante. 2. predominare a unei singure plantatii (de cafea, cacao etc.). (< fr. monoculture)
alchilare, ALCHILÁRE, alchilari, s.f. (Chim.) Introducere a unui alchil în molecula unui compus organic. – Dupa fr. alkylation.
alchimic, ALCHÍMIC, -Ă, alchimici, -ce, adj. Referitor la alchimie, de alchimie. – Din fr. alchimique.
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alchimist, ALCHIMÍST, alchimisti, s.m. Persoana care practica alchimia. [Var.: alhimíst s.m.] – Din fr. alchimiste.
alchină, ALCHÍNĂ, alchine, s.f. (Chim.) Hidrocarbura aciclica nesaturata, cu o tripla legatura. – Din germ. Alkine.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
alcoolemie, ALCOOLEMÍE, alcoolemii, s.f. Prezenta temporara a alcoolului (2, 3) în sânge; procent de alcool prezent în sânge. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolémie.
alcoolic, ALCOÓLIC, -Ă, alcoolici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care contine alcool. 2. S.m. si f. Persoana care consuma în mod abuziv bauturi alcoolice; betiv. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolique.
monocular, MONOCULÁR, -Ă adj. 1. (despre vedere) cu un singur ochi. 2. (despre un sistem optic) cu un singur ocular. (< fr. monoculaire)
alcoolism, ALCOOLÍSM s.n. Abuz permanent de bauturi alcoolice; stare patologica determinata de consumul excesiv de alcool; intoxicatie alcoolica cronica; etilism. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolisme.
alcooliza, ALCOOLIZÁ, alcoolizez, vb. I. 1. Refl. A consuma în mod excesiv si permanent bauturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A mari concentratia de alcool dintr-o solutie. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcooliser.
alcoolmetrie, ALCOOLMETRÍE s.f. Totalitatea proceselor întrebuintate pentru determinarea concentratiei unei solutii alcoolice. [Pr.: -co-ol-] – Dupa fr. alcoo(lo)métrie.
alcoolmetru, ALCOOLMÉTRU, alcoolmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea concentratiei de alcool a unei solutii. [Pr.: -co-ol-] – Alcool + metru (dupa fr. alcoo(lo)métre).
alcoolscop, ALCOOLSCÓP, alcoolscoape, s.n. Instrument pentru determinarea alcoolemiei. [Pr.: -co-o-] – Din alcool. (dupa bronhoscop, stetoscop etc.).
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
alcoxid, ALCOXÍD, alcoxizi, s.m. (Chim.) Alcoolat. – Din fr. alcoxid.
monocromie, MONOCROMÍE s. f. 1. însusirea a ceea ce este monocrom. 2. procedeu de pictura sau de tipar în care se foloseste o singura culoare. (< fr. monochromie)
aldan, ALDÁN, aldani, s.m. (Reg.) Cânepa de toamna care produce samânta (Cannabis sativa). [Var.: haldán s.m.] – Et. nec.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
alde, ÁLDE art. invar. (Pop. si fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplari de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de4.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldin, ALDÍN, -Ă, aldine, adj., s.f. (Caracter tipografic sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor obisnuite; gras. – Din it. aldino.
aldol, ALDÓL, aldoli, s.m. (Chim.) Aldehida-alcool obtinuta prin polimerizarea unei aldehide. – Din fr. aldol.
aldosteron, ALDOSTERÓN s.m. Hormon cu structura steroida, asemanatoare corticosteronului, extras din glanda suprarenala. – Din fr. aldostérone.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
alean, ALEÁN, aleanuri, s.n. 1. (Pop.) Suferinta, durere sufleteasca (din cauza unei dorinte neîmplinite). 2. Sentiment de duiosie; melancolie, dor. 3. Dusmanie, vrajmasie, pica. [Pr.: a-lean] – Din magh. ellen "contra".
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
aleatoric, ALEATÓRIC, -Ă, aleatorici, -ce, adj. (Livr.; despre fenomene) Care se produce întâmplator, care este bazat pe hazard; stocastic. ♦ (Muz.) Care se bazeaza pe improvizatie; care lasa executia la inspiratia interpretului [Pr.: -le-a-] – Aleator[iu] + suf. -ic.
aleatorism, ALEATORÍSM s.n. Caracter aleatoric. [Pr.: -le-a-] – Din fr. aléatorisme.
aleatoriu, ALEATÓRIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare si nesigura, întâmplator. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-. – Var.: aleatór, -oáre adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
alebardier, ALEBARDIÉR, alebardieri, s.m. V. halebardier.
alee, ALÉE, alei, s.f. Drum într-un parc, într-o gradina etc. asternut cu nisip sau cu prundis si marginit de arbori sau de flori. ♦ Strada plantata cu arbori; strada îngusta si scurta; stradela, intrare. ♦ Spatiu de circulatie, marginit pe ambele parti de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.
alegaţie, ALEGÁŢIE, alegatii, s.f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei pareri în sprijinul unei afirmatii facute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegatiúne s.f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
alegător, ALEGĂTÓR, -OÁRE, alegatori, -oare, s.m. si f. Persoana care are drept de vot, care voteaza. – Alege + suf. -ator.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alegorie, ALEGORÍE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.
alegorism, ALEGORÍSM s.n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. – Din fr. allégorisme.
monocrom, MONOCRÓM, -Ă adj. 1. cu o singura culoare; monocromatic (1); unicolor. 2. (despre o pictura, un tipar etc.) executat în valori apropiate ale aceluiasi ton. 3. (fig.) monoton, uniform. (< fr. monochrome)
alegreţe, ALEGRÉŢE s.f. (Livr.) Vioiciune, sprinteneala (a tonului, a exprimarii). – Din fr. allégresse.
alegru, ALÉGRU, -Ă, alegri, -e, adj. (Frantuzism; despre o melodie) Vioi, sprinten. – Din fr. allègre.
alelă, ALÉLĂ, alele, s.f. (Biol.) Gena de un anumit tip de pe acelasi cromozom. – Din fr. allèle.
alelei, ALELÉI interj. (Pop.) Exclamatie (precedând o invocatie) care exprima mânia, amenintarea, parerea de rau sau entuziasmul. [Var.: aléi interj.] – Et. nec.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alem, ALÉM s.n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.
alemani, ALEMÁNI s.m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) în regiunea Rinului. [Var.: alamáni s.m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
alenă, ALÉNĂ, alene, s.f. Aer cald care iese din plamâni în timpul expiratiei. – Din fr. haleine.
alene, ALÉNE adv. Într-un ritm încet, fara graba. – A3 + lene.
alerga, ALERGÁ alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi dupa cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugari pe cineva. 3. A se grabi într-o directie sau catre un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursa de ajutor, de asistenta. ♦ A umbla dupa treburi. 4. A umbla de colo pâna colo, fara o tinta precisa. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a strabate un loc. 5. A participa la probele de alergari în cadrul unei competitii sportive. – Lat. •allargare (< largus).
alergare, ALERGÁRE, alergari, s.f. Actiunea de a alerga; alergatura. ♦ (Mai ales la pl.) Proba atletica de fuga pe anumite distante. ♦ Cursa de cai. – V. alerga.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
monocristal, MONOCRISTÁL s. n. cristal mic, cu atomi si molecule dispuse într-o retea cristalina neîntrerupta. (< fr. monocristal)
alergătură, ALERGĂTÚRĂ, alergaturi, s.f. Alergare. ♢ Expr. O alergatura de cal = masura aproximativa (nu prea mare) de distanta. ♦ Deplasare continua pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ♢ Expr. Cal de alergatura = cal sau, fig., om întrebuintat la toate corvezile. – Alerga + suf -atura.
alergic, ALÉRGIC, -Ă, alergici, -ce, adj. De alergie, specific alergiei, referitor la alergie. ♦ (Substantivat) Persoana care manifesta o alergie. – Din fr. allergique.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
alergolog, ALERGOLÓG, -Ă, alergologi, -ge, s.m. si f. Specialist în alergologie. – Din alergologie (der. regr.).
alergologie, ALERGOLOGÍE s.f. Parte a medicinii care se ocupa cu procesele si cu bolile de natura alergica. – Din fr. allergologie.
alert, ALÉRT, -Ă, alerti, -te, adj. (Livr.) Sprinten, vioi; iute, prompt. – Din fr. alerte.
alerta, ALERTÁ, alertez, vb. I. Tranz. si refl. (Livr.) A (se) alarma. – Din fr. alerter.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
alerteţe, ALERTÉŢE s.f. (Rar) Voiciune, agerime; elan, avânt. – Din it. all'ertezza.
ales, ALÉS1 s.n. Faptul de a (se) alege. ♢ Loc. adj. Pe ales(e) = deosebit, special. ♢ Loc. adv. Pe ales(e) sau într-ales = la libera alegere, dupa plac. [Forma gramaticala: (în loc.) alese] – V. alege.
ales, ALÉS2, -EÁSĂ, alesi, -se, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Deosebit dintre altii sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ♢ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre tesaturi) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S.m. si f. (art.) Persoana iubita (cu care se casatoreste cineva). – V. alege.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
monocotiledonat, MONOCOTILEDONÁT, -Ă I. adj. (despre embrion) cu un singur cotiledon; monocotiledon. II. s. f. pl. clasa de plante angiosperme al caror embrion are un singur cotiledon. (< fr. monocotylédoné/s/)
alesidă, ALESÍDĂ, aleside, s.f. (Înv.) Lantisor întrebuintat la cesornice de buzunar, ca podoaba femeiasca în jurul gâtului etc. [Var.: alasída s.f.] – Din ngr. alisída.
alestâncă, ALESTẤNCĂ s.f. (Reg.) Numele unei tesaturi de bumbac. [Var.: halastấnca s.f.] – Din rus. holstinka.
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
aleurolit, ALEUROLÍT s.n. Roca sedimentara aleuritica, compacta. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurolite.
aleurometru, ALEUROMÉTRU, aleurometre, s.n. Aparat pentru determinarea calitatii glutenului din fainurile de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuromètre.
aleuronat, ALEURONÁT s.n. Produs alimentar, bogat în proteine, obtinut din gluten, din care se fac preparate culinare dietetice pentru bolnavii de diabet. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronate.
aleuronă, ALEURÓNĂ s.f. Substanta proteica aflata în celulele stratului aleuronic din fructe, din seminte de cereale sau de leguminoase. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurone.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alevin, ALEVÍN, alevini, s.m. Larva de peste, pui de peste. – Din fr. alevin.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
monocotiledon, MONOCOTILEDÓN, -Ă adj., s. f. pl. monocotiledonat. (< fr. monocotylédone)
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
alexandrit, ALEXANDRÍT, alexandrite, s.n. (Min.) Crisoberil. – Din germ. Aleksandrit, fr. alexandrite.
alexăndrinean, ALEXĂNDRINEÁN, -Ă, alexandrineni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Alexandria. – Alexandria (n. pr.) + suf. -ca.
alexăndrineancă, ALEXĂNDRINEÁNCĂ, alexandrinence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. ♦ Locuitoare din municipiul Alexandria. – Alexandrinean + suf. -ca.
aleza, ALEZÁ, alezez, vb. I. Tranz. A prelucra interiorul unei piese cilindrice, dându-i diametrul cerut. ♦ A calibra exact dimensiunile unui orificiu dintr-o piesa mecanica. – Din fr. aléser.
alezaj, ALEZÁJ, alezaje, s.n. 1. Suprafata interioara, cilindrica sau conica, a unei piese. 2. Diametrul interior al cilindrului unui motor. – Din fr. alésage.
alezie, ALEZÍE, s.f. Incapacitate de a citi litere, cifre sau note muzicale. – Din fr. alésie.
alezor, ALEZÓR, alezoare, s.n. Unealta aschietoare de forma cilindrica sau conica utilizata la alezare. – Din fr. alésoir.
alfa, ÁLFA1 s.m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzatoare sunetului "a". ♢ Expr. De la alfa la omega = de la început pâna la sfârsit. (A fi) alfa si omega = (a fi) începutul si sfârsitul, (a fi) atotcunoscator, (a fi) factorul esential. 2. (Fiz.) Particula alfa = particula alcatuita din doi protoni si doi neutroni, emisa de unele substante radioactive. Radiatie alfa = radiatie constituita din particule alfa. – Din ngr. álfa.
alfa, ÁLFA2 s.m. invar. Planta graminee originara din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. (Stipa tenacissima). ♢ Hârtie alfa = hârtie de calitate superioara, fabricata din frunzele acestei plante. – Din fr. alfa.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
alfabetar, ALFABETÁR, alfabetare, s.n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
alfabetizare, ALFABETIZÁRE s.f. Actiunea de a alfabetiza; instruirea analfabetilor; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.
alfanumeric, ALFANUMÉRIC, -Ă, alfanumerici, -ce, adj. (Tehn.; despre indicatii) Care este exprimat prin intermediul literelor si cifrelor. – Din fr. alphanumérique.
alfatron, ALFATRÓN s.n. Vacuummetru care se bazeaza pe efectul ionizant al radiatiei alfa emise de o sursa etalonata. – Din fr. alphatrone.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algebrist, ALGEBRÍST, -Ă, algebristi, -ste, s.m. si f. Specialist în algebra. – Din fr. algébriste.
algerian, ALGERIÁN, -Ă, algerieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Algeriei. 2. Adj. Care apartine Algeriei sau poporului ei, privitor la Algeria sau la poporul ei. [Pr.: -ri-an] – Din fr. algérien.
algezie, ALGEZÍE, algezii, s.f. (Med.) Capacitatea de a simti durerea. ♦ (Med.) Durere. – Din germ. Algesiel.
algiditate, ALGIDITÁTE s.f. Simptom al unei boli caracterizat prin racirea treptata a corpului. – Din fr. algidité.
algie, ALGÍE s.f. Durere aparuta spontan sau în urma excitarii patologice a nervilor senzitivi. – Din fr. algie.
algină, ALGÍNĂ s.f. Substanta mucilaginoasa extrasa din anumite alge marine si folosita pentru apretare în industria pielariei. – Din fr. algine.
algofobie, ALGOFOBÍE, algofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de durere. – Din fr. algophobie.
algogen, ALGOGÉN, -Ă, algogeni, -e, adj. Care este produs de o excitatie puternica si care ataca terminatiile nervoase. – Din fr. algogène.
algol, ALGÓL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata orientat în probleme de calcul stiintific. – Din engl., fr. algol.
algolog, ALGOLÓG, -Ă, algologi, -ge, s.m. si f. Specialist în algologie. – Din fr. algologue.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
algologie, ALGOLOGÍE s.f. Ramura a botanicii care se ocupa cu studiul algelor. – Din fr. algologic.
algomanie, ALGOMANÍE s.f. (Livr.) Cautare a unei placeri în durere. – Din fr. algomanie.
algonkian, ALGONKIÁN, -Ă, algonkieni, -e, s.n., adj. 1. Subst. Era geologica careia îi apartin formatiile dintre arhaic si paleozoic si care contine urme de organisme si de carbuni. 2. Adj. Care se refera la vârsta sau la formatiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
algoritmic, ALGORÍTMIC, -Ă, algoritmici, -ce, adj. Care se bazeaza pe algoritmi. ♢ Logica algoritmica = logica care utilizeaza notatii algoritmice. – Din fr. algorithmique.
algrafie, ALGRAFÍE s.f. Procedeu de executare a formelor de imprimare pe placi de aluminiu, folosit pentru tiparul plan. – Din fr. algraphie.
alhimist, ALHIMÍST s.m. v. alchimist.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
aliaj, ALIÁJ, aliaje, s.n. Produs metalic obtinut prin topirea laolalta a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Din fr. alliage.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
alias, ÁLIAS adv. Zis si..., pe nume si... [Pr.: -li-as] – Cuv. lat.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alicante, ALICÁNTE subst. Soi de vita de vie cu struguri rosietici de marime mijlocie si boabe sferice uniforme. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. alicante.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
monocolor, MONOCOLÓR, -Ă adj. 1. unicolor. 2. (fig.) cu o singura orientare politica. (< mono1- + color)
alicărie, ALICĂRÍE s.f. Material de constructie din sparturi de caramida sau din piatra naturala, folosit ca umplutura. – Alic(a) + suf. -arie.
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
monococă, MONOCÓCĂ s. f. constructie (celula sau fuzelaj, sasiu de automobil etc.) care formeaza un bloc. (< fr. monocoque)
alicotă, ALICÓTĂ, alicote, adj.f. (Mat. în sintagma) Parte alicota = parte care se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o cantitate data. – Din fr. aliquote.
alicuantă, ALICUÁNTĂ, alicuante, adj.f. (Mat.; în sintagma) Parte alicuanta = parte care nu se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o anumita cantitate data. – Din fr. aliquante.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
alienat, ALIENÁT, -Ă, alienati, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de o boala mintala; nebun, dement. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéné, lat. alienatus.
alienaţie, ALIENÁŢIE s.f. (Livr.) Termen generic pentru orice boala mintala; nebunie, dementa. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénation, lat. alienatio [mentis].
alienist, ALIENÍST, -Ă, alienisti, -ste, s.m. si f. Medic specialist în boli mintale. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéniste.
alifatic, ALIFÁTIC, -Ă, alifatici, -ce, adj. (Despre substante chimice organice) care este format din atomi de carbon legati între ei în forma de lant liber la ambele capete. – Din germ. aliphatisch.
alifie, ALIFÍE, alifii, s.f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substante medicamentoase încorporate într-o masa onctuoasa si întrebuintat în medicina si în cosmetica. – Din ngr. alifi "unsoare".
aligator, ALIGATÓR, aligatori, s.m. Gen de crocodili cu botul lat, care traieste în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a caror piele este folosita în marochinarie. – Din fr. alligator.
aligote, ALIGOTÉ subst. Soi de vita de vie originar din Franta, cu boabe mici, rotunde, de culoare alba-verzuie si miez zemos. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. aligoté.
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l i m b.
alimbare, ALIMBÁRE, alimbari, s.f. Faptul de a alimba. – V. alimba.
aliment, ALIMÉNT, alimente, s.n. Produs în stare naturala sau prelucrat care serveste ca hrana. – Din fr. aliment, lat. alimentum.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentare, ALIMENTÁRE, alimentari, s.f. Actiunea de a (se) alimenta si rezultatul ei; hranire, alimentatie, nutritie. – V. alimenta.
alimentator, ALIMENTATÓR, alimentatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la alimentarea unei masini sau a unei instalatii cu combustibil sau cu materie prima. – Din fr. alimentateur.
alimentaţie, ALIMENTÁŢIE, alimentatii, s.f. Alimentare, nutriment. ♢ Alimentatie publica = retea de întreprinderi comerciale pentru servirea populatiei cu mâncaruri si bauturi. ♦ Introducere în organism a substantelor nutritive. – Din fr. alimentation.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
alin, ALÍN adv. (Rar) Domol, linistit, calm, încet, lin. – Din alina (derivat regresiv).
alina, ALINÁ, alín, vb. I. Tranz. si refl. A (se) potoli, a (se) usura, a (se) micsora (în intensitate), a (se) domoli; a (se) linisti. [Var.: (rar) aliní vb. IV] – Lat. •allenare.
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
alinia, ALINIÁ, aliniez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în linie dreapta. ♦ Tranz. A îndrepta traseul unei strazi. ♦ Tranz. A aseza un grup de constructii dupa o linie dinainte stabilita. 2. Refl. (Despre tari) A se asocia într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o buna functionare. [Pr.: -ni-a] – A3 + linie (dupa fr. aligner).
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
aliniere, ALINIÉRE, alinieri, s.f. Actiunea de a (se) alinia si rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu valoare de interjectie) Aliniati-va! Refaceti alinierea ! [Pr.: -ni-e-] – V. alinia.
alint, ALÍNT, alinturi, s.n. (Poetic) 1. Alintare. 2. (Rar) Miscare gratioasa, leganare usoara. ♦ Rasfat, razgâiala. – Din alinta (derivat regresiv).
monoclorurat, MONOCLORURÁT, -Ă adj. (despre substante, compusi, molecule) cu un atom de clor aparut prin clorurare. (dupa fr. monochloré)
alinta, ALINTÁ, alínt, vb. I. 1. vb. I. 1. Tranz. A dezmierda, a mângâia. 2. Tranz. si refl. A (se) rasfata, a (se) razgâia. – Lat. •allentare (< lentus "moale, flexibil").
monoclonal, MONOCLONÁL, -Ă adj. cu descendenta pe cale asexuata din acelasi stramos. (< fr. monoclonal)
alintare, ALINTÁRE, alintari, s.f. Actiunea de a (se) alinta si rezultatul ei; dezmierdare, mângâiere, alintatura; alint; rasfat, razgâiala. – V. alinta.
monoclinic, MONOCLÍNIC, -Ă adj. (despre cristale) cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice. (< fr. monoclinique)
alior, ALIÓR, aliori, s.m. Nume dat mai multor specii de plante care contin în tulpina si în frunze un suc laptos, otravitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum "aur").
aliotman, ALIOTMÁN s.n. (Rar) Turcime. [Pr.: -li-ot-] – Din tc. Ali Osman "dinastia lui Osman".
alismatacee, ALISMATACÉE s.f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu canale aerifere în tulpini si frunze. – Dupa fr. alismacées.
alişveriş, ALISVERÍS, alisverisuri, s.n. (Fam.) Vânzare, negot, afaceri (reusite). – Din tc. alisveris.
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă adj., s. n. (structura geologica) sub forma unor straturi succesive, cu acelasi sens si unghi de înclinare. (< fr. monoclinal)
alizeu, ALIZÉU, alizee, s.n. Vânt regulat care sufla în tot timpul anului în regiunile tropicale, cu directie opusa, de la NE spre SV (în emisfera nordica) si de la SE spre NV (în emisfera sudica). – Din fr. alizé.
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
allegretto, ALLEGRÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo vioi (dar mai moderat decât allegro); repejor. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allegro, ALLÉGRO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo vioi; repede. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allemandă, ALLEMÁNDĂ, allemande, s.f. Vechi dans de origine populara germana, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. allemande.
almageste, ALMAGÉSTE s.f. pl. Culegere de operatii astronomice, facuta pentru prima data de Ptolemeu. – Din fr. almageste.
almanah, ALMANÁH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicatie anuala, în forma de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de alta natura, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicatie periodica de literatura, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.
almandin, ALMANDÍN s.n. Aluminosilicat de fier din grupa granatelor, de culoare rosie-bruna, fercvent în sisturile cristaline si în aluviuni, folosit uneori ca abraziv sau piatra semipretioasa. – Din fr. almandine.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
almee, ALMÉE s.f. Dansatoare egipteana care îsi însoteste dansul cu cântece (improvizate). – Din fr. almée.
almintere, ALMÍNTERE adv. v. altminteri.
almintrele, ALMÍNTRELE adv. v. altminteri.
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
alobrogi, ALOBRÓGI s.m. pl. Populatie celtica din SE Frantei de azi, supusa de Cezar în timpul campaniei din Galia. – Din fr. Allobroges.
aloca, ALOCÁ, alóc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget pentru un anumit scop o suma de bani, materiale etc. – Din alocatie.
alocaţie, ALOCÁŢIE, alocatii, s.f. Alocare; (concr.) suma acordata de stat sau de o institutie pentru un anumit scop. ♦ Indemnizatie acordata de stat, în anumite conditii, unei anumite persoane. – Din fr. allocation.
alocromatic, ALOCROMÁTIC, -Ă, alocromatici, -ce, adj. Care prezinta alocromatism. – Din germ. allochromatisch.
alocromatism, ALOCROMATÍSM s.n. Proprietate a cristalelor de a prezenta culori diferite în functie de natura substantelor colorate pe care le contin. – Din fr. allochromatisme.
monoclin, MONOCLÍN, -Ă I. adj. cu androceul si gineceul în aceeasi floare. II. s. n. structura monoclinala. (< fr. monocline)
alodial, ALODIÁL, -Ă, alodiali, -e, adj. Care apartine alodiului, care se refera la alodiu. ♢ Pamânt alodial = proprietate senioriala în evul mediu. [Pr.: -di-al] – Din fr. allodial.
alodiu, ALÓDIU s.n. (În evul mediu, în Apusul si Centrul Europei) Proprietate funciara libera, scutita de orice sarcini de vasalitate. – Din lat. allodium.
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alofon, ALOFÓN, alofone, s.n. (Fon.) Varianta pozitionala a unui fonem. – Din fr. allophone.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alogen, ALOGÉN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebeste prin natura si origine de mediul în care se afla; alogenetic. ♦ (Despre populatii) De origine straina, venit din alta parte. – Din fr. allogène.
alogism, ALOGÍSM s.n. Curent în filozofie care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc stiintific de cunoastere autentica, sustinut de sceptici, mistici si fideisti. – Din germ. Alogismus.
alohton, ALOHTÓN, -Ă, alohtoni, -e, adj., subst. (Masa de roci) care, sub influenta miscarilor scoartei Pamântului, a suferit deplasari fata de locul initial de formare. – Din fr. allochtone.
alonjă, ALÓNJĂ, alonje, s.f. 1. Piesa mobila sau demontabila care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Miscare de întindere rapida a bratelor. ♦ Lungime a bratelor unui sportiv angajat într-o lupta directa cu un adversar. – Din fr. allonge.
alopat, ALOPÁT, alopati, s.m. Medic care trateaza prin alopatie. – Din fr. allopathe.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
alopecie, ALOPECÍE s.f. Cadere temporara a parului în urma unei boli de piele, a unei boli infectioase etc. – Din fr. alopécie.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
aloxan, ALOXÁN s.n. Substanta derivata prin oxidare din acidul uric, cu actiune distructiva asupra celulelor pancreatice secretoare de insulina; provoaca diabetul experimental. – Din engl. aloxan.
alozom, ALOZÓM, alozomi, s.m. Cromozom care are un rol esential în determinarea sexului; cromozom sexual. – Din fr. alosome.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
alpenştoc, ÁLPENSTOC, alpenstocuri, s.n. Baston lung, cu vârf metalic ascutit, folosit în alpinism; baston de munte, piolet. – Din germ. Alpenstock, fr. alpenstock.
alpestru, ALPÉSTRU, -Ă, alpestri, -stre, adj. Alpin; de mare altitudine. – Din fr. alpestre.
alpin, ALPÍN, -Ă, alpini, -e, adj. Care apartine sau care este caracteristic muntilor Alpi sau, p. ext., regiunilor muntoase înalte; alpestru. – Din fr. alpin, lat. alpinus.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
alpinist, ALPINÍST, -Ă, alpinisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica alpinismul. – Din fr. alpiniste.
alsacian, ALSACIÁN, -Ă, alsaciani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Locuitor al Alsaciei sau originar din aceasta regiune. 2. Adj. Care apartine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s.m. (Si în sintagma) Lup alsacian = rasa de câini de paza de talie mare, originara din Franta. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.
alt, ALT, ÁLTĂ, alti, alte, adj. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau lucrul despre care a fost vorba, care este de fata sau este cel obisnuit) Alt om. Alt obiect. ♢ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].
altaic, ALTÁIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic muntilor Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
monoclamideu, MONOCLAMIDÉU, -ÉE I. adj. (despre flori) cu un singur învelis. II. s. n. pl. plante dicotiledonate anemofile, cu flori monoclamidee. (< fr. monochlmaydé/s/)
altădată, ALTĂDÁTĂ adv. Într-un moment nedeterminat din trecut sau din viitor; odata, cândva, altcândva. – Alta + data.
altcum, ÁLTCUM adv. Altfel. – Alt + cum.
altcumva, ÁLTCUMVA adv. Altfel. – Alt + cumva.
alteori, ÁLTEORI adv. În alte rânduri, în alte împrejurari; p. ext. altadata (în trecut sau în viitor). [Pr.: -te-ori] – Alte + ori.
alterego, ÁLTER ÉGO s.m. Al doilea eu; persoana care se aseamana întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespartit. – Loc. lat.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
monocitoză, MONOCITÓZĂ s. f. crestere a numarului monocitelor în sânge. (< fr. monocytose)
alterabil, ALTERÁBIL, -Ă, alterabili, -e, adj. (Despre alimente, produse etc.) Care se altereaza (1) usor. – Dupa fr. altérable.
alterat, ALTERÁT, -Ă, alterati, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un semiton sau doua. – V. altera.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altercaţie, ALTERCÁŢIE, altercatii, s.f. (Livr.) Schimb violent de cuvinte între doua sau mai multe persoane. – Din fr. altercation, lat. altercatio, -onis.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternativ, ALTERNATÍV, -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care alterneaza. ♢ Curent (electric) alternativ = curent electric care îsi schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. – Din fr. alternatif.
alteţă, ALTÉŢĂ, altete, s.f. (Adesea folosit ca formula de adresare) Titlu dat principilor si principeselor dintr-o casa domnitoare; persoana care poarta acest titlu. – Din it. altezza, fr. altesse.
monocit, MONOCÍT s. n. leucocita monocelulara de dimensiuni mari, cu o puternica actiune fagocitara. (< fr. monocyte)
altfel, ÁLTFEL adv. 1. În alt chip; altcum, altcumva, altminteri. ♢ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ♢ De altfel = însa; cu toate acestea. 2. Daca nu..., în caz contrar. – Alt + fel.
althorn, ALTHÓRN, althornuri, s.m. Instrument de suflat de alama, specie de corn, folosit mai ales în fanfara. – Din germ. Althorn.
altigraf, ALTIGRÁF, altigrafe, s.n. Altimetru care înregistreaza în timpul zborului înaltimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.
altimetric, ALTIMÉTRIC, -Ă, altimetrici, -ce, adj. De altimetrie. – Din fr. altimétrique.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
altimetru, ALTIMÉTRU, altimetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea fata de un nivel de referinta. – Din fr. altimètre.
altist, ALTÍST, -Ă, altisti, -ste, s.m. si f. Persoana care are voce de alto. ♦ Instrumentist care cânta la viola. – Din germ. Altist, fr. altiste.
altitelemetru, ALTITELEMÉTRU, altitelemetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea unui punct inaccesibil. – Din fr.altitélémètre.
altitudine, ALTITÚDINE, altitudini, s.f. Înaltime a unui punct de pe suprafata pamântului, considerata în raport cu nivelul marii sau fata de alt punct de pe suprafata terestra. – Din lat. altitudo, -inis, fr. altitude.
altiţă, ALTÍŢĂ, altite, s.f. Portiune ornamentala prin alesatura sau prin cusatura în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. l a t i c a.
monocip, MONOCÍP s. n. circuit integrat cu schema electrica la comanda, realizat dupa o tehnologie de proiectare tipizata. (< engl. monochip)
altminterea, ALTMÍNTEREA adv. v. altminteri.
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
altmintrele, ALTMÍNTRELE adv. v. altminteri.
altmintrelea, ALTMÍNTRELEA adv. v. altminteri.
alto, ÁLTO s.m. 1. Voce (de femeie sau de copil) cu timbru grav, situata ca registru între sopran si tenor. 2. Instrument de suflat a carui scara corespunde vocii de mai sus. 3. Viola1. – Din it., fr. alto.
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (fiz.; despre un fascicul) format din particule cu aceeasi viteza. (< fr. monocinétique)
altocumulus, ALTOCÚMULUS subst. Formatie de nori situata la altitudinea medie de 6000 m, cu aspect de paturi de culoare alba sau cenusie, constituite din picaturi mici de apa. – Din fr. altocumulus.
altogravură, ALTOGRAVÚRĂ, altogravuri, s.f. Reproducere dupa originalele de arta prin folosirea cliseelor metalice gravate de mâna sau pe baza de acvaforte. – Din fr. altogravure.
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
monocilindric, MONOCILÍNDRIC, -Ă adj. (despre motoare) cu un singur cilindru. (< fr. monocylindrique)
altostratus, ALTOSTRÁTUS subst. Formatie de nori situata la o altitudine medie de 6000 m, care se prezinta ca un strat dens si uniform, de culoare cenusie sau albastruie, cu aspect fibros sau usor striat. – Din fr. altostratus.
altruist, ALTRUÍST, -Ă, altruisti, -ste, adj. (Adesea substantivat) Calauzit de altruism. – Din fr. altruiste.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
monociclu, MONOCÍCLU s. n. vehicul cu o singura roata, folosit de acrobati în circuri. (< fr. monocycle)
alumin, ALUMÍN s.n. v. alumina.
alumină, ALUMÍNĂ s.f. 1. Oxid de aluminiu. 2. (În forma alumin) Varietate de caolin, folosita în industria cauciucului. [Var.: alumín s.n.] – Din fr. alumine.
aluminifer, ALUMINIFÉR, -Ă, aluminiferi, -e, adj. (Despre terenuri, roci etc.) Care contine aluminiu sau alumina. – Din fr. aluminifère.
aluminiu, ALUMÍNIU s.n. Metal usor, ductil si maleabil, de culoare argintie, folosit pe scara întinsa în industrie si în tehnica. [Var.: alumínium s.n.] – Din fr. aluminium.
aluminium, ALUMÍNIUM s.n. v. aluminiu.
aluminiza, ALUMINIZÁ, aluminizez, vb. I. Tranz. A acoperi suprafata unui metal cu un strat protector de aluminiu; (tehn.) a caloriza. – Aluminiu + suf. -iza.
aluminizare, ALUMINIZÁRE s.f. Acoperire a suprafetei unui obiect cu un strat protector de aluminiu. – Din aluminiu.
aluminizat, ALUMINIZÁT, -Ă, aluminizati, -te, adj. (Despre metale) Care a fost acoperit cu un strat protector de aluminiu. – V. aluminiza.
aluminos, ALUMINÓS, -OÁSĂ, aluminosi, -oase, adj. (Despre substante) Care contine compusi de aluminiu. ♦ (Despre materiale) Care contine aluminiu. – Din fr. alumineux.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alumnat, ALUMNÁT, alumnate, s.n. Denumire data în Germania si în Statele Unite ale Americii internatului scolar. – Din germ. Alumnat, fr. alumnat.
alumosilicat, ALUMOSILICÁT, alumosilicati, s.m. Sare naturala a acizilor silicici, în a carei structura cristalina o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiti cu cei de aluminiu. – Din fr. alumosilicate.
monociclic, MONOCÍCLIC, -Ă adj. 1. (biol.; despre unele specii) care prezinta o singura perioada de înmultire pe an. 2. (despre flori) dispus într-un singur verticil. 3. (despre compusi organici) care contine un singur ciclu în formula. (< fr. monocyclique)
alun, ALÚN, aluni, s.m. Arbust cu frunze rotunde, paroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub forma de amenti, si cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din aluna.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
monocer, MONOCÉR s. m. animal fabulos cu un singur corn. (< fr. monocère)
alunaş, ALUNÁS, alunasi, s.m. Diminutiv al lui alun. – Alun + suf. -as.
monocelular, MONOCELULÁR, -Ă adj. unicelular. (< fr. monocellulaire)
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
monocaziu, MONOCÁZIU s. n. inflorescenta cimoasa unipara, cu axa terminata în floare. (< fr., lat. monochasium)
alunea, ALUNEÁ, alunele, s.f. 1. Alunita (1). 2. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -ea.
aluneasca, ALUNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -easca.
monocarpelar, MONOCARPELÁR, -Ă adj. (despre flori) cu gineceul dintr-o singura carpela. (< fr. monocarpellaire)
aluneca, ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa (si a cadea, a se prabusi). 2. A se misca lin, fara a întâmpina vreo rezistenta; (despre doua corpuri aflate în contact) a se deplasa unul fata de celalalt tangential, fara a se rostogoli; a se strecura usor. 3. Fig. A se abate, a se lasa ispitit; a gresi. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.
alunecător, ALUNECĂTÓR, -OÁRE, alunecatori, -oare, adj. Care aluneca. ♦ (Substantivat, n.) Piesa mobila, la unele masini si aparate, care se deplaseaza prin alunecare. – Aluneca + suf. -ator.
monocarp, MONOCÁRP s. n. fruct dintr-o singura carpela. (< fr. monocarpe)
alunel, ALUNÉL, alunei, s.m. 1. Diminutiv al lui alun. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. 3. Alunita (2). – Alun + suf. -el.
alunele, ALUNÉLE s.f. pl. I. (Bot.) Planta erbacee cu flori albe, cu tuberculele si frunzele comestibile (Carum bulbocastanum). 2. Baraboi (1). 3. Coada-soricelului. II. (Reg.) Pistrui. – Aluna + suf. -ea.
monocameralism, MONOCAMERALÍSM s. n. sistem parlamentar cu o singura adunare legislativa. (< fr. monocaméralisme)
alunga, ALUNGÁ, alúng, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva sa paraseasca un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga dupa...; a fugari, a urmari. – Lat. •allongare (< longus).
monocameral, MONOCAMERÁL, -Ă adj. (despre sistemul politic si legislativ) cu o singura camera (III, 1). (< fr. monocamérale)
alungi, ALUNGÍ, alungesc, vb. IV. 1. Refl. A se mari în lungime, a se lungi, a se întinde (subtiindu-se). ♦ A se subtia. 2. Tranz. A prelungi, a întinde. – Dupa fr. allonger.
alungit, ALUNGÍT, -Ă, alungiti, -te, adj. Care are (sau ia) forma lunguiata; prelung. – A3 + lungit. (dupa fr. allongé).
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
aluniţă, ALUNÍŢĂ, alunite, s.f. 1. Diminutiv al lui aluna; alunea, alunica. 2. Mica excrescenta pigmentata pe piele. – Aluna + suf. -ita.
monobloc, MONOBLÓC adj. inv., s. n. (dispozitiv, organ de masina) dintr-un bloc nedemontabil. (< fr., engl. monobloc)
alură, ALÚRĂ s.f. 1. Fel de a se misca; mers, umblet; (rar) înfatisare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfasoara o actiune individuala sau colectiva în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfasoara un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
aluvial, ALUVIÁL, -Ă, aluviale, -e, adj. Format din aluviune; aluvionar. [Pr.: -vi-al] – Din fr. alluvial.
aluvionare, ALUVIONÁRE s.f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor si a carbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apa într-un jgheab orizontal, în ordinea greutatii lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – Dupa fr. alluvionnement.
aluviu, ALÚVIU s.n. (Geol.) Holocen. – Din lat. alluvium.
aluviune, ALUVIÚNE, aluviuni, s.f. Material format din bolovani, mâl, nisip si pietris, adus de apele curgatoare si depus pe fundul albiei, pe lunca sau la varsare. [Pr.: -vi-u-] – Din fr. alluvion, lat. alluvio, -onis.
aluzie, ALÚZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ♢ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s.f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
alvanit, ALVANÍT, -Ă, s.m. si f., adj. v. arvanit.
alveolar, ALVEOLÁR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care apartine alveolelor dentare, referitor la alveole. ♢ Consoana alveolara (si substantivat, f.) = consoana articulata cu limba la nivelul alveolelor dintilor de sus. 2. Care are alveole (2). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolaire.
alveolare, ALVEOLÁRE, alveolari, s.f. (Geol.) Formare a alveolelor eoliene.[Pr.: -ve-o-] – De la alveola.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
alveolită, ALVEOLÍTĂ s.f. Inflamatie acuta sau cronica a alveolelor (1). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolite.
alviţar, ALVIŢÁR, alvitari, s.m. Fabricant sau negustor de alvita. [Var.: halvitár s.m.] – Alvita + suf. -ar.
alviţă, ALVÍŢĂ s.f. Produs alimentar zaharos, fabricat din caramel, miere, nuci, migdale, esente aromate si amidon sau albus de ou. [Var.: halvíta s.f.] – [H]alva + suf. -ita.
monoblast, MONOBLÁST s. n. celula din care ia nastere monocitul. (< fr. monoblaste)
ama, AMÁ interj. (Înv., ir.) Zau ca..., zau asa. – Din tc. ama "însa", ngr. amá.
amabil, AMÁBIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Din fr. aimable, lat. amabilis.
amabile, AMÁBILE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod gratios, placut. – Cuv. it.
amabilitate, AMABILITÁTE, (2) amabilitati, s.f. 1. Însusirea de a fi amabil, atitudine amabila; politete, gentilete. 2. Fapta, vorba amabila; compliment (1) – Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis.
amalgam, AMALGÁM, amalgame, s.n. 1. Aliaj de mercur cu alt metal. 2. Fig. Amestec de elemente disparate; talmes-balmes. – Din fr. amalgame, lat. amalgama.
amalgama, AMALGAMÁ, amalgamez, vb. I. Tranz. (Rar) A alia mercurul cu un metal; a prepara un amalgam (1). 2. Fig. A amesteca la un loc elemente disparate, eterogene. ♦ (Lingv.) A amesteca sensuri diferite. – Din fr. amalgamer.
amalgamare, AMALGAMÁRE, amalgamari, s.f. Actiunea de a amalgama. – V. amalgama.
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă adj. (despre acizi) care contin în molecula lor un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (< fr. monobasique)
amalgamat, AMALGAMÁT, -Ă, amalgamati, -te, adj. (Rar) Amestecat (în mod eterogen). – V. amalgama.
aman, AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lasa (pe cineva) la aman = a parasi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
amandea, AMÁNDEA interj. (Reg.) Da navala! fuga! – Din tc. āmade "gata, pregatit".
amandină, AMANDÍNĂ, amandine, s.f. 1. Prajitura preparata din ciocolata si crema (de migdale). 2. Bomboana în forma de migdala, umpluta cu crema de ciocolata si tavalita în cacao. – Din fr. amandine.
amanet, AMANÉT, amanete, s.n. Gaj. ♦ (Înv.) Ostatic. – Din tc. emanet, ngr. amanáti.
amaneta, AMANETÁ, amanetez, vb. I. Tranz. A pune ceva ca amanet. – Din amanet.
amanetare, AMANETÁRE, amanetari, s.f. Actiunea de a amaneta. – V. amaneta.
monoax, MONOÁX, -Ă adj. (tehn.) cu un singur ax; uniax. ♢ (despre vehicule) cu o singura osie. (< fr. monoaxe)
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amara, AMARÁ, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcatie cu un cablu de tarm sau de alta nava. 2. A fixa un obiect pe o ambarcatie astfel încât acesta sa nu se deplaseze din pricina balansului ambarcatiei. – Din fr. amarrer.
amarant, AMARÁNT, amaranti s.m. 1. Planta erbacee cu inflorescenta în forma de spic, cu flori mici rosii, galbene sau albe catifelate. 2. Colorant rosu-albastrui obtinut din aceasta planta. – Din fr. amarante, lat. amarantus.
amarantacee, AMARANTACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescente. – Din fr. amarantacées.
monoatomic, MONOATÓMIC, -Ă adj. (despre molecule) dintr-un singur atom; (despre substante) cu astfel de molecule. (< fr. monoatomique)
amarare, AMARÁRE, amarari, s.f. Actiunea de a amara; amaraj. – V. amara.
amară, AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leaga o ambarcatie de tarm sau de o alta nava. – Din fr. amarre.
amarilidacee, AMARILIDACÉE, amarilidacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb si cu ovar inferior; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amaryllidacées.
monoartrită, MONOARTRÍTĂ s. f. inflamatie a unei singure articulatii. (< fr. monoarthrite)
amarilis, AMARÍLIS, amarilisi s.m. Planta erbacee cu bulbi cu flori mari, de culoare portocalie sau roz. – Din fr. amaryllis.
amarnic, AMÁRNIC, -Ă, amarnici, -ce, adj. 1. De neîndurat, grozav, cumplit, crunt. ♦ (Adverbial) Foarte tare, foarte mult, intens. 2. Fig. Inimos, curajos. – Amar + suf. -nic.
amator, AMATÓR, -OÁRE, amatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) careia îi place ceva, care are predilectie sau pasiune pentru ceva; (persoana) care este dispusa sa cumpere ceva. 2. (Persoana) care se ocupa cu o meserie, cu o arta, cu o disciplina, fara a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.
amatorism, AMATORÍSM s.n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. a m a t e u r i s m e.
amaurotic, AMAURÓTIC, -Ă, amaurotici, -ce, adj. 1. Care tine de amauroza; propriu amaurozei. 2. (si substantival) Care este bolnav de amauroza. – Din fr. amaurotique.
amauroză, AMAURÓZĂ s.f. Diminuare sau pierdere a vederii datorita lezarii retinei, cailor nervoase optice sau centrilor cerebrali ai vederii. [Pr.: -ma-u-] – Din fr. amaurose.
amazoană, AMAZOÁNĂ, amazoane, s.f. 1. (Mitol.) Femeie apartinând unui trib razboinic legendar, din care erau exclusi barbatii. 2. Femeie care practica cu predilectie calaria. – Din fr. amazone.
amazonit, AMAZONÍT s.n. Varietate verde de feldspat microclin, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. amazonite.
monoarterită, MONOARTERÍTĂ s. f. arterita limitata la un segment vascular. (< fr. mono-artérite)
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Amagire. [Pl. si: (reg.) amagele] – Amagi + suf. -eala.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amăgi, AMĂGÍ, amagesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) însela. ♦ Tranz. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase). – Lat. •ammagire.
amăgire, AMĂGÍRE, amagiri, s.f. Faptul de a (se) amagi; amageala; ceea ce amageste. – V. amagi.
amăgit, AMĂGÍT, -Ă, amagiti, -te, adj. Înselat (II 1), prostit (2). – V. amagi.
monoandrie, MONOANDRÍE s. f. forma de casatorie în care femeia are un singur sot. (< fr. monoandrie)
amăgitor, AMĂGITÓR, -OÁRE, amagitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care amageste; înselator. – Amagi + suf. -itor.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
amănunţi, AMĂNUNŢÍ, amanuntésc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A farâmita, a marunti. 2. A da amanunte. – Din amanunt.
amănunţime, AMĂNUNŢÍME, amanuntimi, s.f. (Rar) Detaliu, amanunt. – Amanunt + suf. -ime.
monoamidă, MONOAMÍDĂ s. f. corp care poseda o singura functie amida. (< fr. monoamide)
amănunţire, AMĂNUNŢÍRE, amanuntiri, s.f. (Rar) Actiunea de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT1 s.n. Faptul de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT2, -Ă, amaruntiti, -te, adj. Care cuprinde multe amanunte; detaliat; (înv.) amanunt. ♦ (Adverbial) În amanunt. – V. amanunti.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amărătăciune, AMĂRĂTĂCIÚNE s.f. Planta erbacee cu tulpina înalta si cu flori galbene (Senecio sarracenicus – Amarât + suf. -aciune.
amărâre, AMĂRẤRE, amarâri, s.f. (Rar) Faptul de a se amarî; amaraciune. – V. amarî.
monoacid, MONOACÍD adj., s. m. (corp) care poseda o singura functie acida. (< fr. monoacide)
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amăriu, AMĂRÍU, -ÍE, amarii, adj. (Rar) Amarui. – Amar + suf. -iu.
amărî, AMĂRÎ, amarasc, vb. IV. Refl si tranz. A capata sau face sa capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supara, a (se) mâhni. – Lat. •amarire.
amărui, AMĂRÚI, -ÚIE, amarui, adj. Cu gust usor amar; amariu. – Amar + suf. -ui.
monoachenă, MONOACHÉNĂ s. f. fruct format dintr-o singura achena. (< fr. mono-akène)
amărunt, AMĂRÚNT, s.n. v. amanunt.
amărunţelul, AMĂRUNŢÉLUL s.n. art. (Reg.; în loc. adv.) De-amaruntelul = cu minutiozitate, cu atentie, în amanunt. – Amanunt + suf. -el.
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
amânar, AMÂNÁR s.n. v. amnar.
mono, MONO1- elem. mon(o)-.
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT1 s.n. Faptul de a amâna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT2, -Ă, amânati, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit initial. 2. Adv. (înv. si reg.) Târziu, dupa mult timp. – V. amâna.
amândoi, AMÂNDÓI, -DÓUĂ, num. col. Si unul si altul; ambii. [Gen.-dat. (când preceda substantivul) amânduror si (când îl urmeaza sau îi tine locul) amândurora] – Lat. •amindoi (< ambi + dui).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambar, AMBÁR, ambare, s.n. V. hambar.
ambarcader, AMBARCADÉR, ambarcadere, s.n. Punte care înainteaza în mare pâna la înaltimea unui vapor si de unde se îmbarca marfurile si calatorii. – Din fr. embarcadère.
ambarcaţie, AMBARCÁŢIE, ambarcatii, s.f. Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vâsle, cu vele sau cu motor. [Var.: ambarcatiúne s.f.] – Din fr. embarcation.
ambarcaţiune, AMBARCAŢIÚNE s.f. v. ambarcatie.
ambarda, AMBARDÁ, ambardez, vb. I. Intranz. (Despre mare) A face ambardee. – Din fr. embarder.
ambardee, AMBARDÉE, ambardee, s.f. Îndepartare brusca si involuntara a unei nave din drumul urmat, datorita curentilor marini sau vântului. – Din fr. embardée.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambasador, AMBASADÓR, ambasadori, s.m. Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. ♦ Persoana trimisa cu o misiune speciala pe lânga un stat sau un for international. – Din fr. ambassadeur.
ambeta, AMBETÁ, ambetez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) plictisi. – Din fr. embêter.
ambetant, AMBETÁNT, -Ă, ambetanti, -te, adj. (Rar) Plicticos, plictisitor. – Din fr. embêtant.
ambiant, AMBIÁNT, -Ă, ambianti, -te, adj. Care se gaseste în jur, în apropiere, înconjurator. [Pr.: -bi-ant] – Din fr. ambiant.
ambianţă, AMBIÁNŢĂ, ambiante, s.f. Mediu material, social sau moral în care traieste cineva sau în care se afla ceva; climat (2). [Pr.: -bi-an-] – Din fr. ambiance.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
ambielaj, AMBIELÁJ, ambielaje, s.n. Ansamblu alcatuit din bielele arborelui cotit al unui motor. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. embiellage.
ambient, AMBIÉNT, ambiente, s.n. (Frantuzism) Ambienta. [Pr.: -bi-ent] – Din fr. ambient.
ambiental, AMBIENTÁL, -Ă, ambientali, -e, adj. (Frantuzism) Ambiant. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. ambiental.
ambigen, AMBIGÉN, -Ă, ambigeni, -e, adj. (Gram.; rar, în sintagmele) Genul ambigen (si substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. – Din lat. ambigenus "corcit".
ambiguitate, AMBIGUITÁTE, (2) ambiguitati, s.f. (Livr.) 1. Lipsa de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmatie lipsita de precizie, echivoca; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.
ambiguiza, AMBIGUIZÁ, ambiguizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa devina ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – Ambiguu + suf. -iza.
moniţiune, MONIŢIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greseala pe cale de a fi înfaptuita. 2. dojana, observatie facuta cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)
ambiguizare, AMBIGUIZÁRE, ambiguizari, s.f. (Livr.) Faptul de a ambiguiza. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiguizat, AMBIGUIZÁT, -Ă, ambiguizati, -te, adj. Care a devenit ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiguu, AMBÍGUU, -UĂ, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, enunturi etc.) Echivoc, neclar. – Din lat. ambiguus.
ambii, ÁMBII, -ELE, num. col. Amândoi. – Din it. ambe, lat. ambo, -ae.
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambitus, ÁMBITUS subst. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav pâna la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambiţiona, AMBIŢIONÁ, ambitionez, vb. I. Refl. A avea ambitie. ♦ Tranz. A stimula ambitia cuiva. ♦ Refl. A se încapatâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ambitionner.
ambiţios, AMBIŢIÓS, -OÁSĂ, ambitiosi, -oase, adj., s.m. si f. (Om) plin de ambitie; pornit din ambitie. [Pr.: -ti-os] – Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus.
ambiţiune, AMBIŢIÚNE s.f. v. ambitie.
ambivalent, AMBIVALÉNT, -Ă, ambivalenti, -te, adj. Cu ambivalenta. – Din fr. ambivalent.
ambivalenţă, AMBIVALÉNŢĂ, ambivalente, s.f. Existenta concomitenta a doua aspecte diferite. – Din fr. ambivalence.
ambliop, AMBLIÓP, -OÁPĂ, ambliopi, -oape, adj., s.m. si f. (Med.) (Bolnav) de ambliopie. [Pr.: -bli-op] – Din fr. amblyope.
monitoriza, MONITORIZÁ cb. tr. a supraveghea prin intermediul monitorului2 (3) sau al altui aparat specializat. (< monitor2 (3) + -iza)
ambliopie, AMBLIOPÍE s.f. Slabire a vederii datorata unor leziuni ale mediilor transparente ale globilor oculari, unor excese sau batrânetii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblyopie.
amblipode, AMBLIPÓDE subst. pl. Mamifere erbivore fosile, cu picioarele terminate cu cinci degete scurte, având copite la vârf. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblypodes.
amblistoma, AMBLISTÓMA s.f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare caramizie cu pete mari deschise, raspânditi în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.
ambranşament, AMBRANSAMÉNT, ambransamente, s.n. Ramificatie secundara a unei linii ferate, a unei conducte de canalizare etc.; bransament. – Din fr. embranchement.
ambrasă, AMBRÁSĂ, ambrase, s.f. (Rar) Cordon care serveste pentru a tine strâns mijlocul unei perdele sau al unei draperii. – Din fr. embrasse.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambră, ÁMBRĂ, ambre, s.f. Substanta ceroasa, bruna-cenusie, cu miros de mosc, formata în intestinul unei specii de casalot si care se întrebuinteaza în parfumerie; chihlimbar cenusiu. ♢ Ambra galbena = chihlimbar. – Din fr. ambre.
ambreia, AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a doua mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambreiare, AMBREIÁRE s.f. v. ambreiere.
ambreiere, AMBREIÉRE, ambreieri, s.f. Actiunea de a ambreia. [Pr.: -bre-ia-. – Var.: ambreiáre s.f.] – V. ambreia.
ambroziac, AMBROZIÁC, -Ă, ambroziaci, -ce, adj. (Livr.) Cu parfum de ambrozie; p. ext. minunat. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. ambrosiaque.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacrar, AMBULACRÁR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care apartine unui ambulacru, care se refera la ambulacru. – Din fr. ambulacraire.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulant, AMBULÁNT, -Ă, ambulanti, -te, adj. Care se deplaseaza dintr-un loc în altul, care nu are un loc fix. – Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambulatoriu, AMBULATÓRIU, -IE, ambulatorii, adj., s.n. 1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesita spitalizare. 2. S.n. Institutie medico-sanitara în care se acorda bolnavilor asistenta medicala, fara ca acestia sa fie internati în spital. – Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius.
ambuscadă, AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s.f. 1. Actiune de lupta în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat si ocupat de o subunitate militara, în scopul executarii unui atac prin surprindere asupra dusmanului. – Din fr. embuscade.
ambuscat, AMBUSCÁT, ambuscati, adj., s.m. (Frantuzism) (Soldat) dispensat de obligatiile grele ale serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a lupta pe front. – Din fr. embusqué.
ambuşură, AMBUSÚRĂ, ambusuri, s.f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se sufla aerul cu gura; mustiuc. – Din fr. embouchure.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
ambuteiat, AMBUTEIÁT, -Ă, ambuteiati, -te, adj. Care a fost blocat cu vehicole, nave etc. – V. ambuteia.
ambuteiere, AMBUTEIÉRE s.f. Actiunea de a ambuteia si rezultatul ei. – V. ambuteia.
ambutisa, AMBUTISÁ, ambutisez, vb. I. Tranz. A prelucra prin deformare plastica, la cald sau la rece, un semifabricat din tabla pentru a obtine capace, cutii, farfurii etc. – Cf. fr. e m b o u t i r.
ambutisare, AMBUTISÁRE s.f. Actiunea de a ambutisa. – V. ambutisa.
ameliora, AMELIORÁ, ameliorez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) îmbunatati, a (se) îndrepta, a (se) perfectiona. 2. Tranz. A supune ameliorarii (2) un animal sau o planta. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorer.
ameliorabil, AMELIORÁBIL, -Ă, ameliorabili, -e, adj. (Rar) Care poate fi ameliorat. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorable.
ameliorant, AMELIORÁNT, -Ă, amelioranti, -te, adj. Care amelioreaza; ameliorator. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorant.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
ameliorativ, AMELIORATÍV, -Ă, ameliorativi, -e, adj. (Livr.) Care amelioreaza. O influenta ameliorativa. [Pr.: -li-o-] – Din fr. amélioratif.
ameliorator, AMELIORATÓR, -OÁRE, amelioratori, -oare, adj. (Rar) Ameliorant. [Pr.: -li-o]. – Ameliora + suf. -tor.
amelioraţie, AMELIORÁŢIE, amelioratii, s.f. 1. Ameliorare. 2. (La pl.) Îmbunatatiri funciare. [Pr.: -li-o. – Var.: amelioratiúne s.f.] – Din fr. amélioration.
amelioraţiune, AMELIORAŢIÚNE s.f. v. amelioratie.
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajabil, AMENAJÁBIL, -Ă, amenajabili, -e, adj. Care se poate amenaja. – Dupa fr. aménageable.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ1, amendez, vb. I. Tranz. A aplica cuiva o amenda. – Din amenda.
monitorial, MONITÓRIÁL, -Ă adj. sistem ~ = sistem lancasterian. (< engl., fr. monitorial)
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
amendabil, AMENDÁBIL, -Ă, amendabili, -e, adj. Care se poate amenda2. ♦ Modificat prin amendamente. – Din fr. amendable.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amendare, AMENDÁRE1, amendari, s.f. Actiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. – V. amenda1.
amendare, AMENDÁRE2, amendari, s.f. Actiunea de a amenda2. – V. amenda2.
amendă, AMÉNDĂ, amenzi, s.f. Pedeapsa în bani. – Din fr. amende.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
ameninţare, AMENINŢÁRE, amenintari, s.f. Actiunea de a ameninta si rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. ameninta.
ameninţător, AMENINŢĂTÓR, -OÁRE, amenintatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care ameninta, care sperie, care îngrozeste. – Ameninta + suf. -ator.
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Frantuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politete. – Dupa fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.
amenoree, AMENORÉE s.f. Absenta fiziologica a ciclului menstrual, în timpul sarcinii, al alaptarii, sau patologica, pricinuita de o insuficienta ovariana sau hipofizara. – Din fr. amenorrhée.
ament, AMÉNT, amenti, s.m. Inflorescenta a unor arbori sau arbusti, formata din flori foarte mici unisexuate însirate de-a lungul unui ax si care atârna ca un ciucure; mâtisor, mât. – Din it. amento, lat. amentum.
amentacee, AMENTACÉE, amentacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenta în forma de amenti; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amentacées.
american, AMERICÁN, -Ă, americani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) din populatia de baza a unui alt stat al Americii. 2. Adj. Care apartine (populatiei) Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui stat al Americii, privitor la (populatia din) Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat din America. – America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it. a m e r i c a n o, fr. a m é r i c a i n.
americanism, AMERICANÍSM, americanisme, s.n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendinta de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.
americanist, AMERICANÍST, -Ă, americanisti, -ste, s.m. si f. 1. Specialist în americanistica. 2. Adept al americanismului (2). – Din fr. américanisme.
americanistică, AMERICANÍSTICĂ s.f. Studiu al limbilor, culturilor si civilizatiilor americane. – Din germ. Amerikanistik.
americaniza, AMERICANIZÁ, americanizez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) transforma în american (1). ♦ Refl. A se comporta ca americanii (1). – Din fr. américaniser.
americanizare, AMERICANIZÁRE, americanizari, s.f. Faptul de a (se) americaniza. – V. americaniza.
americă, AMÉRICĂ s.f. Nume dat în trecut unei pânze de bumbac de calitate inferioara. – Din n. pr. America.
americănesc, AMERICĂNÉSC, -EÁSCĂ, americanesti, adj. (Fam.) Ca în America, din America. – American + suf. -esc.
americăneşte, AMERICĂNÉSTE adv. (Fam.) În felul americanilor (1). – American + suf. -este.
americiu, AMERÍCIU s.n. Element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: amerícium s.n.] – Din fr. américium.
americium, AMERÍCIUM s.n. v. americiu.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerindian, AMERINDIÁN, -Ă, amerindieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatii bastinase din America, de rasa mongoloida, numite si piei rosii sau indieni2; (si la sg.) persoana care apartine uneia dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian2. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.
ameriza, AMERIZÁ, amerizez, vb. I. Intranz. A executa o amerizare. – Cf. fr. a m e r r i r.
amerizaj, AMERIZÁJ, amerizaje, s.n. Amerizare. – Din fr. amerrissage.
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecare, AMESTECÁRE, amestecari, s.f. Actiunea de a (se) amesteca – V. amesteca.
amestecat, AMESTECÁT, -Ă, amestecati, -te, adj. Compus din elemente diferite; împestritat, pestrit, eterogen. – V. amesteca.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
amestecătură, AMESTECĂTÚRĂ, amestecaturi, s.f. 1. Produs al amestecarii; amestec (1). 2. Îngramadire întâmplatoare de lucruri sau de fiinte; formatie lipsita de unitate; amestec (2). – Amesteca + suf. -atura.
ametabolă, AMETÁBOLĂ, ametabole, adj. (Despre insecte) Care se dezvolta fara metamorfoza. – Din fr. amétabole.
ametist, AMETÍST, ametiste, s.n. Varietate violeta de cuart, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. améthyste, lat. amethystus.
ametrop, AMETRÓP, -Ă, ametropi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de ametropie. – Din fr. amétrope.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
ameţeală, AMEŢEÁLĂ, ameteli, s.f. Stare în care omul îsi pierde simtul echilibrului. – Ameti + suf. -eala.
ameţi, AMEŢÍ, ametesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameteala; fig. a (se) zapaci. 2. Refl. si tranz. A (se) îmbata (usor). – Probabil lat. •ammattire (< mattus "beat").
ameţit, AMEŢÍT, -Ă, ametiti, -te, adj. 1. Cuprins de ameteala; fig. zapacit. 2. Beat. – V. ameti.
ameţitor, AMEŢITÓR, -OÁRE, ametitori, -oare, adj. Care provoaca ameteala. – Ameti + suf. -itor.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfetamină, AMFETAMÍNĂ s.f. (Farm.) Benzedrina. – Din fr. amphétamine.
amfiartroză, AMFIARTRÓZĂ s.f. Articulatie care permite miscari limitate; articulatie semimobila. [Pr.: -fi-ar-] – Din fr. amphiarthrose.
amfibian, AMFIBIÁN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pr.: -bi-an] – Din fr. amphibien.
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfibolie, AMFIBOLÍE s.f. (Livr.) Ambiguitate (2). – Din fr. amphibolie.
amfibologic, AMFIBOLÓGIC, -Ă, amfibologici, -ce, adj. (Livr.) Echivoc, ambiguu, obscur. – Din fr. amphibologique.
amfibologie, AMFIBOLOGÍE, amfibologii, s.f. Constructie defectuoasa de stil, de limba etc. care poate da nastere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. – Din fr. amphibologie, lat. amphibologia.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
amfibrahic, AMFIBRÁHIC, -Ă, amfibrahici, -ce, adj. (Lit.; despre ritm) Care este obtinut din amfibrahi. – Din fr. amphibrachique.
amficţion, AMFICŢIÓN s.m. (În Grecia antica) Membru al unei amfictionii. [Pr.: -ti-on] – Din fr. amphictyon.
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
amfigonie, AMFIGONÍE s.f. Înmultire sexuata în care gametii uniti provin de la indivizi deosebiti. – Din fr. amphigonie.
amfiguric, AMFIGÚRIC, -Ă, amfigurici, -ce, adj. (Frantuzism; despre scriere, vorbire, stil) Obscur, neinteligibil. – Din fr. amphigourique.
monitor, MONITÓR1 s. n. nava fluviala de tonaj mic, cuirasata, cu artilerie grea, destinata luptei împotriva obiectivelor de pe mal. (< fr. monitor)
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiprostil, AMFIPROSTÍL, amfiprostiluri, s.n. Templu care are câte un portic pe fatada anterioara si unul pe cea posterioara. – Din fr. amphiprostyle.
monist, MONÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monismului. (< fr. moniste)
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfiteriu, AMFITÉRIU subst. Mamifer jurasic din care se presupune ca au luat nastere marsupialele si mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.
amfitrion, AMFITRIÓN, -OÁNĂ, amfitrioni, -oane, s.m. si f. (Livr.) Stapânul unei case în raport cu oaspetii sai; gazda. [Pr.: -tri-on] – Din fr. amphitryon.
amforă, ÁMFORĂ, amfore, s.f. Vas mare de forma ovoidala sau sferica, cu doua toarte, în care, în antichitate, se pastra si se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc. – Din fr. amphore, lat. amphora.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amfotonie, AMFOTONÍE s.f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic si a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.
amhara, AMHÁRA subst. Populatie majoritara a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice si de religie crestina. – Dim Amhara (n. pr.).
amiabil, AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Frantuzism) Întelegator, prietenos; binevoitor. ♢ (Adverbial) Prieteneste. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatica. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.
amiant, AMIÁNT s.n. v. amianta.
amiantă, AMIÁNTĂ, amiante, s.f. Varietate de azbest, cu numeroase întrebuintari în tehnica. [Pr.: -mi-an- – Var.: amiánt s.n.] – Din fr. amiante.
amiaz, AMIÁZ s.n. v. amiaza.
amiază, AMIÁZĂ, amiezi, s.f. 1. Mijlocul zilei, momentul înaltarii maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzator aproximativ orei 12). ♢ Loc. adj. De amiaza = de prânz, de la ora prânzului. ♢ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plina zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masa principala care se ia aproximativ la jumatatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazazi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s.n., amiázi, amiázazi s.f.] – Din amiazazi (< lat. ad mediam diem).
amiazăzi, AMIÁZĂZI s.f. v. amiaza.
amiazi, AMIÁZI s.f. v. amiaza.
amibă, AMÍBĂ, amibe, s.f. Animal protozoar (microscopic), cu corpul lipsit de membrana, format dintr-o masa de protoplasma, cu unul sau mai multe nuclee si care se misca cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). – Din fr. amibe.
amic, AMÍC, -Ă, amici, -ce, s.m. si f. Prieten. – Din lat. amicus, it. amico.
monism, MONÍSM s. n. conceptie filozofica potrivit careia la baza tuturor fenomenelor lumii se afla un singur principiu: materia (materialist) sau spiritul (idealist). (< fr. monisme)
amical, AMICÁL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prieteneste. – Din fr. amical, lat. amicalis.
amiciţie, AMICÍŢIE, amicitii, s.f. Prietenie. – Din lat. amicitia, it. amicizia.
amidază, AMIDÁZĂ, amidaze, s.f. Enzima care desface legatura dintre carbon si azot din diferite substante, fixând elementele apei. – Din fr. amidase.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
monilioză, MONILIÓZĂ s. f. 1. boala a pomilor fructiferi, produsa de o ciuperca parazita. 2. candidoza; moniliaza. (< fr. moniliose)
amidină, AMIDÍNĂ, amidine, s.f. Substanta organica pe baza de amida, folosita în medicamentatie. – Din fr. amidine.
amidol, AMIDÓL s.n. Substanta organica folosita ca developator în fotografie. – Din fr. amidol.
amidon, AMIDÓN s.n. Substanta organica ce se gaseste în semintele, fructele si tuberculele plantelor si care se foloseste în industria alimentara, chimica etc. – Din fr. amidon.
amidopirină, AMIDOPIRÍNĂ s.f. Medicament obtinut din antipirina, cu actiune febrifuga si analgezica si care, folosit în mod abuziv, duce la leucemie; piramidon. – Din fr. amidopyrine.
moniliform, MONILIFÓRM, -Ă adj. (biol.; anat.; despre un canal, cordon, filament) în forma de sirag de margele, cu umflaturi globuloase intermitente. (< fr. moniliforme)
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amielinic, AMIELÍNIC, -Ă, amielinici, -ce, adj. Care este lipsit de mielina [Pr.: -mi-e-] – Cf. fr. a m y é l i n e.
moniliază, MONILIÁZĂ s. f. monilioza (2). (< fr. moniliase)
amiez, AMIÉZ s.n. v. amiaza.
amiezită, AMIEZÍTĂ s.f. Îmbracaminte rutiera permanenta, confectionata din beton asfaltic cu filer de var stins. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. amiésite.
amigdală, AMIGDÁLĂ, amigdale, s.f. (Anat.) Fiecare dintre cele doua glande de natura limfatica, situate de o parte si alta a omusorului. – Din fr. amygdale.
monilia, MONÍLIA s. f. candida2. (< fr., it. monilia)
amigdalectomie, AMIGDALECTOMÍE s.f. Îndepartare a amigdalelor pe cale chirurgicala. – Din fr. amygdalectomie.
amigdalian, AMIGDALIÁN, -Ă, amigdalieni, -e, adj. (Anat.) Care tine de amigdale, referitor la amigdale. [Pr.: -li-an] – Din fr. amygdalien.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amigdaloid, AMIGDALOÍD, -Ă, amigdaloizi, -de, adj. În forma de migdala. – Din fr. amygdaloïde.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilaceu, AMILACÉU, -CÉE, amilacei, -cee, adj. Care contine sau care este constituit din amidon. – Din fr. amylacé.
amilază, AMILÁZĂ, amilaze, s.f. Substanta produsa de pancreas, care (în timpul digestiei) transforma amidonul în maltoza si glucoza. – Din fr. amylase.
amilic, AMÍLIC adj. (În sintagma) Alcool amilic = alcool aciclic, saturat, derivat din pentan; pentanol. – Din fr. amylique.
amilodextrină, AMILODEXTRÍNĂ s.f. Polizaharida obtinuta prin hidroliza partiala a amidonului. – Din fr. amylodextrine.
mongoloid, MONGOLOÍD, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (om) care apartine rasei galbene; mongolid. 2. (om) atins de mongolism. II. adj. care prezinta caractere fizice asemanatoare cu cele ale unui mongol. (< fr. mongoloïde)
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amilogramă, AMILOGRÁMĂ, amilograme, s.f. (Tehn.) Diagrama înregistrata la amilograf. – Din fr. amylogramme.
amiloidoză, AMILOIDÓZĂ s.f. Fenomen patologic care consta în formarea si depozitarea în anumite organe a unei substante proteice amorfe. [Pr.: -lo-i-] – Din fr. amyloïdose.
mongolistică, MONGOLÍSTICĂ s. f. disciplina stiintifica care studiaza limba, cultura si civilizatia mongola. (< germ. Mongolistik)
amilopectină, AMILOPECTÍNĂ, amilopectine, s.f. Component al amidonului care constituie învelisul exterior si insolubil al granulelor de amidon. – Din fr. amylopectine.
amiloză, AMILÓZĂ, amiloze, s.f. Constituent solubil al amidonului. – Din fr. amylose.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
mongolist, MONGOLÍST, -Ă s. m. f. specialist în mongolistica. (< germ. Mongolist)
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
amină, AMÍNĂ, amine, s.f. Compus organic derivat al amoniacului. – Din fr. amine.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminoacidemie, AMINOACIDEMÍE, aminoacidemii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în sânge; cantitate de aminoacizi prezenta în sânge. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidémie.
aminoacidurie, AMINOACIDURÍE, aminoacidurii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în urina; cantitate de aminoacizi prezenta în urina. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidurie.
aminoalcool, AMINOALCOÓL, aminoalcooli, s.m. (Chim.) Compus organic care contine amina si alcool. [Pr.: -no-al-co-ol] – Din fr. aminoalcool.
aminobenzen, AMINOBENZÉN s.m. (Chim.) Anilina. – Din fr. aminobenzène.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
mongolic, MONGÓLIC, -Ă adj. mongol (II). o limbi če = familie de limbi aglutinante vorbite de mongoli, în Asia Centrala si septentrionala. (< fr. mongolique)
aminozaharuri, AMINOZAHÁRURI s.n. pl. Derivati cu amina ai zaharurilor, care intra în componenta unor substante naturale importante. – Amino + zaharuri (dupa fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker).
amintitor, AMINTITÓR, -OÁRE, amintitori, -oare, adj. (Rar) Care aminteste. – Aminti + suf. -tor.
amiotrofie, AMIOTROFÍE s.f. Atrofie a unui grup de muschi, frecventa în unele boli ale sistemului nervos, articulare, musculare etc. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. amiotrophie.
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
amiralitate, AMIRALITÁTE, amiralitati, s.f. Comandament suprem al marinei militare; local, cladire în care îsi are sediul acest comandament. – Amiral + suf. -itate (dupa fr. amirauté, it. amiralita).
amirosi, AMIROSÍ vb. IV. v. mirosi.
mongol, MONGÓL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Mongolia. II. adj. referitor la mongoli; mongolic. ♢ (s. f.) limba vorbita în Mongolia. (< fr. mongol)
amitoză, AMITÓZĂ s.f. Diviziune directa a celulelor prin strangulare, înmugurire etc., fara aparitia cromozomilor. – Din fr. amitose.
amoral, AMORÁL, -Ă, amorali, -e, adj. Care nu are notiunea moralitatii, indiferent fata de morala. – Din fr. amoral.
amoralism, AMORALÍSM s.n. Conceptie care preconizeaza o atitudine indiferenta fata de morala; faptul de a nu recunoaste valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.
amoralist, AMORALÍST, -Ă, amoralisti, -ste, adj., s.m. si f. (Rar) (Adept) al amoralismului. – Din fr. amoraliste.
amoralitate, AMORALITÁTE s.f. Atitudinea omului amoral. – Din fr. amoralité.
ampelograf, AMPELOGRÁF, -Ă, ampelografi, -e, s.m. si f. Specialist în ampelografie. – Din fr. ampélographe.
ampelografic, AMPELOGRÁFIC, -Ă, ampelografici, -ce, adj. De ampelografie. – Din fr. ampélographique.
ampelografie, AMPELOGRAFÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul genurilor, al speciilor si al soiurilor de vita de vie. – Din fr. ampélographie.
ampicilină, AMPICILÍNĂ s.f. (Farm.) Antibiotic cu spectru larg. – Din engl. ampicillin.
mongo, MÓNGO s. m. moneda divizionara în Mongolia, a suta parte dintr-un tugrik. (< germ. Mongo)
ampolozitate, AMPOLOZITÁTE, ampolozitati, s.f. (Italienism) Emfaza. – Din it. ampollosità.
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
ancablură, ANCABLÚRĂ, ancabluri, s.f. Unitate de masura pentru lungime egala cu a zecea parte dintr-o mila marina. – Din fr. encablure.
anceps, ÁNCEPS s.n. Semn care marcheaza cantitatea unei silabe. – Din lat. anceps.
ancestral, ANCESTRÁL, -Ă, ancestrali, -e, adj. Stramosesc. – Din fr. ancestral.
ancie, ÁNCIE, ancii, s.f. Mica lama elastica (de metal, de lemn sau de trestie) fixata în mustiucul unui instrument de suflat pentru a produce sunete sau pentru a le intensifica. – Din it. ancia.
andante, ANDÁNTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare rara, linistita. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
andantino, ANDANTÍNO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare putin mai repede decât andante. – Cuv. it.
monetiza, MONETIZÁ vb. tr. a transforma metalul în moneda, a bate moneda. (< fr. monétiser)
andivă, ANDÍVĂ, andive, s.f. Planta erbacee din ale carei frunze albe, carnoase, comestibile se pregatesc salate; cicoare-de-gradina (Cichorium endivia) – Din fr. endive.
angiocolită, ANGIOCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a cailor biliare, întâlnita în febra tifoida, calculoza biliara etc. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiocholite.
angiofluorografie, ANGIOFLUOROGRAFÍE, angiofluorografii, s.f. (Med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului. [Pr.: an-gi-o-flu-o-] – Din fr. angiofluorographie.
angiogenie, ANGIOGENÍE s.f. Formarea si dezvoltarea vaselor de sânge. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiogénie.
angiografic, ANGIOGRÁFIC, -Ă, angiografici, -ce, adj. (Med.) Referitor la angiografie, de angiografie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographique.
monetică, MONÉTICĂ s. f. totalitatea tehnicilor de plata electronica prin cartele de memorie. (< fr. monétique)
angiologic, ANGIOLÓGIC, -Ă, angiologici, -ce, adj. (Med.) Referitor la angiologie, de angiologie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiologique.
angiologie, ANGIOLOGÍE s.f. Parte a anatomiei care se ocupa cu studiul vaselor sanguine si limfatice. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiologie.
angiom, ANGIÓM s.n. Tumoare benigna a vaselor sanguine sau limfatice.[Pr.: -gi-om] – Din fr. angiome.
angiopatie, ANGIOPATÍE, agiopatii, s.f. Denumire data oricarei boli a vaselor sanguine. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiopathic.
angiospasm, ANGIOSPÁSM, angiospasme, s.n. Contractie spastica a unui vas sanguin, în special a unei artere. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiospasme.
monetărie, MONETĂRÍE s. f. întreprindere (de stat) unde se fabrica monedele. (< moneda + -arie)
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
monetarist, MONETARÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monetarismului. (< monetar + -ist)
anin, ANÍN s.m. v. arin.
anion, ANIÓN, anioni, s.m. (Chim.) Ion cu sarcina negativa, care este atras de anod. [Pr.: -ni-on] – Din fr. anion.
anisol, ANISÓL, anisoli, s.m. (Chim.) Eter metilic al fenolului. – Din fr. anisole.
anison, ANISÓN s.m. v. anason.
anişor, ANISÓR, anisori, s.m. Diminutiv al lui an2. – An2 + suf. -isor.
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
anorganic, ANORGÁNIC, -Ă, anorganici, -ce, adj. (Despre corpuri) în compozitia carora intra numai substante din regnul mineral. ♢ Chimie anorganica = chimie a corpurilor minerale; chimie neorganica. – Din fr. anorganique
anrocament, ANROCAMÉNT, anrocamente, s.n. Îngramadire de bolovani, de piatra, de beton etc., care formeaza platforme de întarire, diguri etc. – Din fr. enrochement (dupa roca).
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
anterior, ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care preceda o anumita data; precedent. 2. Care este asezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavitatii bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.
antidrog, ANTIDRÓG adj. invar. (Despre masuri, atitudini, manifestari etc.) Care este împotriva drogurilor. – Din fr. antidrogue.
antifascism, ANTIFASCÍSM s.n. Miscare social-politica îndreptata împotriva fascismului ♦ Atitudine antifascista. – Din it. antifascismo, germ. Antifascismus.
antifeudal, ANTIFEUDÁL, -Ă, antifeudali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este împotriva feudalismului sau a feudalilor. [Pr.: -fe-u-] – Din fr. antiféodal.
antifilistinism, ANTIFILISTINÍSM s.n. Atitudine opusa filistinismului. – Anti- + filistinism.
antifonic, ANTIFÓNIC2, -Ă, antifonici, ce, adj. (Despre materiale) Care atenueaza zgomotul; antizgomot. – Anti- + fonic.
antiformant, ANTIFORMÁNT, antiformanti, s.m. (Fon.) Zona de minima energie, situata între doi formanti apropiati. – Din fr. antiformant.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antigrindină, ANTIGRÍNDINĂ adj. invar. Care protejeaza împotriva grindinei. – Anti- + grindina.
antigripal, ANTIGRIPÁL, -Ă, antigripali, -e, adj. Care preîntâmpina sau combate gripa. – Din fr. antigrippal.
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
antropologie, ANTROPOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii si evolutiei biologice a omului (facând abstractie de conditiile social-istorice în care se dezvolta acesta) – Fr. anthropologie
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
aparte, APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine însusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trasatura aparte. – A3 + parte (dupa fr. à part).
apartenenţă, APARTENÉNŢĂ, apartenente, s.f. Faptul de a tine, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.
aparteu, APARTÉU, aparteuri, s.n. Scurt monolog rostit cu glas scazut de un actor pe scena, ca pentru sine, în asa fel încât sa fie auzit numai de spectatori, nu si de partenerii aflati pe scena. – Din fr. aparté.
apartheid, APÁRTHEID s.n. Politica de segregatie rasiala, practicata pâna în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populatiei de culoare din tara. – Din engl. apartheid.
moneră, MONÉRĂ s. f. protozoar ipotetic fara nucleu, care ar face trecerea de la materia lipsita de viata la cea organica. (< fr. monère)
aparţine, APARŢÍNE, apartín, vb. III. Intranz. A tine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumita clasa, dintr-o anumita organizatie etc. – Din fr. appartenir (dupa tine).
apaş, APÁS, apasi, s.m. 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (si la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, haimana; hot; bandit. – Din fr. apache.
monem, MONÉM s. n. cea mai mica unitate lingvistica dotata cu semnificatie. (< fr. monème)
apatic, APÁTIC, -Ă, apatici, -ce adj. Care este cuprins de apatie, care manifesta sau tradeaza apatie. – Din fr. apathique.
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
monegasc, MONEGÁSC, -Ă adj., s. m. f. (persoana) din Monaco. (< fr. monégasque)
apatrid, APATRÍD, -Ă, apatrizi, -de, s.m. si f., adj. (Persoana) care nu are cetatenia nici unui stat. – Din fr. apatride.
apex, ÁPEX, apexuri, s.n. 1. (Astron.) Punct de pe bolta cereasca spre care se deplaseaza în aparenta sistemul nostru solar. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. – Din fr., lat. apex.
apidă, APÍDĂ, apide, s.f. (La pl.) Familie de insecte himenoptere care cuprinde albinele si bondarii; (si la sg.) insecta care apartine acestei familii. – Din fr. apidés.
apodictic, APODÍCTIC, -Ă , apodictici, -ce, adj. (Despre judecati, demonstratii etc.) Care exprima raporturi si legaturi necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opozitii. – Din fr. apodictique, lat. apodicticus.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
aporie, APORÍE, aporii, s.f. Dificultate de ordin rational greu sau imposibil de rezolvat. – Din ngr. aporía, fr. aporie.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
aprioric, APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experientei, independent de experienta; bazat numai pe ratiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch.
apriorism, APRIORÍSM s.n. Conceptie filozofica potrivit careia ar exista cunostinte apriorice. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. Apriorismus, fr. apriorisme.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
apsidă, APSÍDĂ apside, s.f. Fiecare din cele doua puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.
apţian, APŢIÁN, -Ă aptieni, -e, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n. Ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care apartine aptianului (1), privitor la aptian. [Pr.: -ti-an] – Din fr. aptien.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
aragaz, ARAGÁZ, (2) aragazuri, s.n. 1. Gaz lichefiat continând 90% butan, pastrat sub presiune în butelii speciale si folosit drept combustibil pentru uz casnic. 2. Masina de gatit sau resou care foloseste acest combustibil. – A.R. [=Astra Româna] + gaz.
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
arahidă, ARAHÍDĂ, arahide, s.f. Aluna americana. – Din fr. arachide.
arahnidă, ARAHNÍDĂ, arahnide, s.f. (La pl.) Clasa de animale din încrengatura artropodelor, cu corpul format dintr-un cefalotorace cu sase perechi de apendice si din abdomen; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. arachnide.
mondoviziune, MONDOVIZIÚNE s. f. transmitere în diverse parti ale lumii a unor imagini de televiziune prin intermediul satelitilor artificiali. (< fr. mondovision)
arahnoidă, ARAHNOÍDĂ, arahnoide, s.f. (Anat.) Membrana mijlocie care înveleste creierul si maduva spinarii. – Din fr. arachnoïde.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
mondoramă, MONDORÁMĂ s. f. rubrica, emisiune ce grupeaza articole, note, informatii din întreaga lume. (< mondo- + -rama2)
arap, ARÁP, arapi, s.m. (Pop.) 1. Persoana care face parte dintr-o populatie africana negroida; p. gener. om cu pielea si parul de culoare neagra. 2. Arab. [Var.: haráp s.m.] – Din bg. arap.
mondoeconomie, MONDOECONOMÍE s. f. economie mondiala. (< fr. mondo-économie)
arbust, ARBÚST, arbusti, s.m. Planta lemnoasa mai mica decât arborele, care se ramifica de la radacina în forma de tufa si nu formeaza o coroana distincta. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.
arbuz, ARBÚZ, arbuji, s.m. V. harbuz.
arginază, ARGINÁZĂ, s.f., (Biol.) Enzima solubila contiunta în cantitate mare în ficatul mamiferelor. – Din fr. arginase.
argou, ARGÓU, argouri, s.n. Limbaj conventional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi întelese de restul societatii.
arguţie, ARGUŢÍE s.f., (Livr.) Argumentare sofistica bazata pe fapte nesemnificative sau nesigure; subtilitate exagerata în argumentare. – Din fr. argutie, lat. argutia.
arhaiza, ARHAIZÁ, arhaizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da un aspect arhaic (stilului, limbii etc.). [Pron.: -ha-i-] – Din arhaic.
mondodisc, MONDODÍSC s. n. disc (de muzica usoara) de circulatie mondiala. (< mondo- + disc)
arhiloc, ARHILÓC, arhilocuri, adj. (În sintagma) Vers arhiloc (si substantivat, s.n.) = vers format din sapte sau din trei picioare. – Din n. pr. Arhiloc.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arhon, ÁRHON s.m. (Înv.) Titlu de politete cu care se adresa cineva unui boier. [Var.: árhonda s.m.] – Din ngr. árhon, árhondas.
arhonda, ÁRHONDA s.m v. arhon.
arhondar, ARHONDÁR, arhondari, s.m. Calugar care are în grija arhondaricul si care primeste oaspetii mânastirii. – Din ngr. arhondáris.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
arin, ARÍN, arini, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dintate, si cu flori verzui-rosiatice, grupate în amenti (Alnus). [Var.: anín s.m.] – Probabil lat. • alninus (< alnus).
mondo, MONDO- elem. "lume", "referitor la Terra". (< fr. monde)
arioso, ARIÓSO s.n. Fragment dintr-o opera, dintr-o opereta etc. înrudit cu aria3 si cu recitativul. [Pr.: -ri-o-] – Din it. arioso.
ariston, ARISTÓN, aristoane, s.n. Aparat muzical care, actionat cu o manivela, executa mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pe discuri. – Din fr. ariston.
armaş, ARMÁS, armasi, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si Moldova) Dregator domnesc, însarcinat cu paza temnitelor, cu aplicarea pedepselor corporale si cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armasul = numele unui joc de copii în care un participant aplica celorlalti lovituri la palma cu o batista înnodata. – Arma + suf. -as.
mondializa, MONDIALIZÁ vb. tr. a face sa devina mondial. (< fr. mondialiser)
armatan, ARMATÁN s.n. Vânt fierbinte si uscat, care sufla dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. – Din fr. harmattan.
armăsar, ARMĂSÁR, armasari, s.m. Cal mascul necastrat; p. ext. cal falnic, mândru, iute. [Var.: (reg.) harmasár s.m.] – Lat. [equus] admissarius.
armăşel, ARMĂSÉL, armasei, s.m. Slujbas al armasului. – Armas + suf. -el.
aromân, AROMẤN, -Ă, aromâni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o ramura a poporului român; care vorbeste dialectul aromân; care traieste în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir si Macedonia). 2. Adj. Care apartine aromânilor(1), privitor la aromâni; aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromânilor. [Var.: armấn, -a, s.m. si f., adj.] – Din armân (mostenit din lat. romanus), modificat dupa român.
arpagon, ARPAGÓN, arpagoni, s.m. V. harpagon.
arpentaj, ARPENTÁJ, s.n. 1. (Metoda de) întocmire a unui plan topografic prin folosirea instrumentelor de masurat lungimi. 2. Tehnica masurarii pe teren a parcelelor cadastrale. – Din fr. arpentage.
mondialitate, MONDIALITÁTE s. f. caracterul a ceea ce este mondial. (< fr. mondialité)
arpentor, ARPENTÓR, arpentori, s.m. Specialist în arpentaj. – Din fr. arpenteur.
arşic, ARSÍC, arsice, s.n. 1. Os al articulatiei piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulatiei genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor si caprelor, folosit la un joc de copii. 2. (La pl.) Numele unui joc de copii la care se folosesc arsice (1). [Var.: arsíca s.f.] – Din tc. asık.
arşin, ARSÍN, arsini, s.m. Veche unitate de masura pentru lungime, egala cu 0,711 m. – Din rus. arsin.
artos, ÁRTOS, artose, s.n. Pâine speciala dusa la biserica în ajunul sarbatorilor religioase sau al altor evenimente, pentru a fi binecuvântata de preot, si care serveste la împartasanie. – Din ngr. ártos.
arţag, ARŢÁG, artaguri, s.n. (Pop. si fam.) Pornire spre cearta, chef de cearta. [Var.: hartág s.n.] – Din magh. harcag.
arţăgos, ARŢĂGÓS, -OÁSĂ, artagosi, -oase, adj. (Pop. si fam.) Certaret. [Var.: (reg.) hartagós, -oása, hartagós, -oása adj.] – Artag + suf. -os.
arvanit, ARVANÍT, -Ă, arvaniti, -te, s.m. si f., adj. (Înv.) Albanez. [Var.: alvanít, -a s.m. si f., adj.] – Din ngr. arvanítis.
mondialist, MONDIALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mondialismului. (< fr. mondialiste)
ascidie, ASCÍDIE, ascidii, s.f. (La pl.) Clasa de animale marine inferioare, cu corpul în forma de sac; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din fr. ascidie.
ascită, ASCÍTĂ s.f. (Med.) Acumulare de lichid, de obicei seros, în peritoneu. – Din fr. ascite.
ascitic, ASCÍTIC, -Ă, ascitici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine ascitei, care se refera la ascita. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care este bolnava de ascita. – Din fr. ascitique.
asclepiad, ASCLEPIÁD, asclepiade, adj. (În sintagma) Vers asclepiad (si substantivat, m.) = vers din metrica antica, alcatuit dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi si un iamb. [Pr.: -pi-ad] – Din fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
asertoric, ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care are caracterul unei asertiuni, care exprima o situatie de fapt. Judecata asertorica. – Din fr. assertorique.
aserţiune, ASERŢIÚNE, asertiuni, s.f. (Fil.) Enunt care este dat ca adevarat; p.gener. afirmatie. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.
asindet, ASINDÉT s.n. Figura de stil constând în suprimarea conjunctiilor (copulative). [Var.: asíndeton s.n.] – Din lat. asyndetus, asyndeton, fr. asyndéte.
mondialism, MONDIALÍSM s. n. conceptie cosmopolita care preco-nizeaza realizarea integrarii politice a tuturor tarilor si popoarelor lumii într-o comunitate unica. (< fr. mondialisme)
asiză, ASÍZĂ, asize, s.f. Fiecare dintre straturile orizontale de caramida, piatra etc., care alcatuiesc zidaria unei constructii. – Din fr. assise
asmaţuchi, ASMAŢÚCHI s.m. V. hasmatuchi.
asmăţui, ASMĂŢÚI s.m. V. hasmatuchi.
asprete, ASPRÉTE, aspreti, s.m. Peste cenusiu-brun, mic, acoperit cu solzi aspri si marunti (Romanichthys valsanicola). – Din. aspru2.
asterie, ASTÉRIE, asterii s.f. (Zool.) Stea-de-mare. – Din fr. astérie.
astigmatic, ASTIGMÁTIC, -Ă, astigmatici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. (Despre o imagine) Care e deformata datorita astigmatismului. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de astigmatism. – Din astigmatism.
astigmatism, ASTIGMATÍSM s.n. Aberatie a unui sistem optic, care formeaza o imagine întinsa pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei si cristalinului ochiului omenesc, care consta într-o abatere de la forma sferica, ele având razele de curbura diferite în doua plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.
astragal, ASTRAGÁL, astragale, s.n. 1. Unul din cele doua oase mai mari ale tarsului. 2. Element decorativ de sectiune semicirculara, care separa fusul coloanei de capitel. – Din fr. atragale, lat. astragalus.
astru, ÁSTRU, astri, s.m. Corp situat pe bolta cereasca (stea, planeta etc.). [Pl. si: (n.) astre] – Din fr. astre, lat. astrum.
mondial, MONDIÁL, -Ă adj. care se refera la întreaga lume; raspândit, cunoscut în toata lumea. ♢ (si s. n.) cu caracter international. (< fr. mondial)
asupri, ASUPRÍ, asupresc, vb. IV. Tranz. A prigoni, a oprima, a împila; a exploata. ♦ (Impr.) A chinui. – Din asupra.
asupritor, ASUPRITÓR, -OÁRE, asupritori, -oare, s.m. si f. Persoana care asupreste. ♦ (Adjectival; despre oameni si actiunile lor) Care asupreste. Masuri asupritoare. – Asupri + suf. -tor.
aşaşi, ASÁSI adv. (Înv. si reg.) 1. (Modal) Chiar, întocmai; chiar asa. ♦ Asa încât. 2. (Temporal) Îndata, numaidecât, imediat. – Asa + si.
ataman, ATAMÁN, atamani, s.m. 1. Capetenie de cazaci. 2. Sef al unei echipe de pescari. – Din rus., ucr. ataman.
ataxie, ATAXÍE s.f. (Med.) Tulburare a coordonarii miscarilor voluntare din cauza lezarii unor cai nervoase si centri nervosi. – Din fr. ataxie.
atebrină, ATEBRÍNĂ s.f. Medicament folosit în profilaxia si în tratamentul malariei. – Din. fr. atébrine.
aterizare, ATERIZÁRE, aterizari, s.f. 1. Actiunea de a ateriza; aterizaj. 2. (Sport) Atingere a solului ca faza finala a unui exercitiu în gimnastica, atletism etc. – V. ateriza.
aterman, ATERMÁN, -Ă, atermani, -e, adj. (Fig.) Care nu permite trecerea caldurii. Mediu aterman. – Din fr. athermane.
aterom, ATERÓM s.n. (Med.) Infiltrare a peretilor aortei si a unor artere cu o substanta grasa. V. arterioscleroza – Din fr. athérome.
mondenitate, MONDENITÁTE s. f. 1. înclinare spre o viata mondena. ♢ vanitate mondena. 2. (pl.) evenimente ale lumii mondene. (dupa fr. mondanité)
atestat, ATESTÁT1, atestate, s.n. Act prin care se atesta ceva (mai ales certificat sau diploma de studii). – Din germ. Attestat.
ateu, ATÉU, -ÉE, atei, -ee, s.m. si f. Adept al ateismului; persoana care neaga existenta lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. – Din fr. athée, lat. atheus.
atic, ÁTIC, -Ă, atici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei. ♢ Frumusete atica = frumusete perfecta. 2. Parte a unei constructii situata deasupra cornisei si menita sa mascheze acoperisul. 3. Etaj scund situat imediat sub acoperis. – Din fr. attique.
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
atlant, ATLÁNT, atlanti, s.m. 1. Statuie reprezentând un barbat într-o atitudine de efort, folosita ca element de sustinere în locul unei coloane sau ca pilastru. 2. Locuitor legendar sau fantastic al Atlantidei. – Din fr. atlante.
atlaz, ATLÁZ, atlazuri, s.n. Ţesatura pentru captuseli si fete de plapuma, mai groasa decât satinul, lucioasa pe o singura fata. [Var.: atlás s.n.] – Din tc. atlas.
atol, ATÓL, atoli, s.m. Insula în forma de inel, formata în marile calde din schelete de corali. – Din fr. atoll.
monden, MONDÉN, -Ă adj. care apartine unei vieti luxoase; (si s.) care duce o viata de petreceri; referitor la o astfel de viata. (< fr. mondain)
atropism, ATROPÍSM, atropisme, s.n. (Med.) Intoxicatie cu atropina. – Din fr. atropisme.
audia, AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvarii unui proces. 2. A asculta un sir de lectii, de prelegeri, de înregistrari muzicale etc. [Pr: a-u-di-a] – Din audienta, auditor, auditie etc.
monazit, MONAZÍT s. n. fosfat natural de ceriu, toriu si alte lantanide. (< fr. monazite)
audient, AUDIÉNT, -Ă, audienti, -te, s.m. si f. Persoana care asista la cursurile unei scoli (superioare), fara a fi înscrisa printre elevii sau studentii ordinari si fara a sustine examene. [Pr: a-u-di-ent] – Din lat. audiens, -ntis.
audienţă, AUDIÉNŢĂ, audiente, s.f. 1. Întrevedere acordata unui solicitator de catre o persoana care detine o functie de raspundere. 2. Acceptare (entuziasta) a ceva. ♢ Expr. A avea audienta la... = a trezi interesul sau a avea influenta asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.
audio, AUDIO-1 Element de compunere care înseamna "(eu) aud", "servind la auz", "solicitând auzul". [Pr: a-u-di-o] – Din lat., fr. audio-.
audiofonologie, AUDIOFONOLOGÍE s.f. Disciplina medicala care se ocupa de patologia organelor de fonatie si auditie. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audiophonologie.
monastic, MONÁSTIC, -Ă adj. manastiresc. ♢ propriu calugarilor. (< fr. monastique)
audiogramă, AUDIOGRÁMĂ, audiograme, s.f. Grafic care indica acuitatea auditiva a unei persoane. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiogramme.
monarhist, MONARHÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monarhiei. (< fr. monarchiste)
audiometric, AUDIOMÉTRIC, -Ă, audiometrici, -ce, adj. (Med.) De audiometrie. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audiométrique.
audiometrie, AUDIOMETRÍE s.f. Masurare a acuitatii auditive a unei persoane (cu ajutorul audiometrului). [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiométrie.
audiometru, AUDIOMÉTRU, audiometre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se determina acuitatea auditiva a cuiva. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiomètre.
audiovideo, AUDIOVÍDEO adj. invar. De radiodifuziune si televiziune. Mijloace audiovideo de informare. [Pr: a-u-di-o-vi-de-o] – Din lat. audio- + lat. video.
auditor, AUDITÓR, -OÁRE, auditori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana) care asculta un curs, o conferinta, un concert; ascultator, auzitor. [Pr: a-u-] – Din fr. auditeur, lat. auditor, -oris.
auditoriu, AUDITÓRIU, (2) auditorii, s.n. 1. Totalitatea auditorilor; asistenta. 2. Sala de cursuri într-o scoala (de grad superior). [Pr: a-u-] – Din fr. auditoire, lat. auditorium.
audiţie, AUDÍŢIE, auditii, s.f. 1. Faptul de a audia muzica; manifestare muzicala de amploare mai redusa decât concertul. ♢ Loc. adj. si adv. În prima auditie = (care se executa) pentru prima data în fata publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simtul auditiv. 3. (Rad.) Receptionare de semnale audio. [Pr: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.
augment, AUGMÉNT, augmente, s.n. Vocala adaugata (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca trecutul indicativului. – Din fr. augment, lat. augmentum.
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
augmentare, AUGMENTÁRE s.f. Actiunea de a augmenta. – V. augmenta.
augmentativ, AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s.n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de baza. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
august, ÁUGUST1 s.m. invar. A opta luna a anului; gustar. – Din lat. augustus.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
monarhism, MONARHÍSM s. n. sistem, opinie a monarhistilor. (< fr. monarchisme)
aui, AUÍ, pers. 3 auiéste, vb. IV. Intranz. A rasuna prelung, a hauli. [Var.: hauí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
auială, AUIÁLĂ, auieli, s.f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton si prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hauiála s.f.] – Aui + suf. -eala.
monarhie, MONARHÍE s. f. 1. forma de guvernare în care puterea suprema în stat apartine monarhului si se transmite ereditar. 2. stat monarhic. (< ngr. monarhia, lat. mo-narchia, germ. Monarchie, fr. monarchie)
aul, AÚL, aule, s.n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz si Asia Centrala. – Din rus. aul.
aulă, ÁULĂ, aule, s.f. Sala mare într-o cladire publica, destinata festivitatilor, conferintelor, cursurilor etc. [Pr.: a-u-] – Din lat. aula.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
monarh, MONÁRH s. m. conducator (rege, împarat etc.) al unei monarhii; suveran. (< ngr. monarhis, germ. Monarch)
monarhic, MONÁRHIC, -Ă adj. 1. referitor la monarh(ie). 2. sustinator al monarhiei. (< fr. monarchique, germ. monarchisch)
auramină, AURAMÍNĂ, auramine, s.f. Colorant de culoare galbena pe baza de cetona, de clorura de amoniu si de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. [Pr.: a-u-] – Din fr. auramine, germ. Auramin.
aurar, AURÁR, aurari, s.m. 1. Mester care lucreaza obiecte de aur. (1). 2. Persoana care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.
aură, ÁURĂ s.f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureola (1). (Med.) Stare specifica premergatoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.
monandră, MONÁNDRĂ adj. (despre flori) cu o singura stamina. (< fr. monandre)
aurărie, AURĂRÍE, aurarii, s.f. 1. Obiecte de aur (1). 2. (Pop.) Mina de aur (1). [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -arie.
aureolat, AUREOLÁT, -Ă, aureolati, -te, adj. 1. Înconjurat cu o aureola. 2. Plin de glorie, de faima. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureola. Cf. fr. a u r é o l é.
monahism, MONAHÍSM s. n. 1. starea, viata de monah. 2. institutia calugariei. (< fr. monachisme)
aureolă, AUREÓLĂ, aureole, s.f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoara capetele unor personaje, mai ales ale sfintelor; nimb, aura. ♦ Zona pe suprafata unui obiect, variat colorata, în care exista o tranzitie continua de la o culoare la alta. ♦ Zona mai putin luminoasa din jurul unei flacari, unui arc electric etc. 2. Fig. Stralucire, glorie, faima. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.
monadologie, MONADOLOGÍE s. f. monadism. (< fr. monadologie)
monahal, MONAHÁL, -Ă adj. de monah; calugaresc. (dupa fr. monacal)
aureomicină, AUREOMICÍNĂ s.f. Substanta chimica de origine vegetala, care se prezinta sub forma de pulbere cristalina, galbuie, cu gust amar, putin solubila în apa, folosita ca antibiotic. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréomycine.
auri, AURÍ, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subtire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o stralucire ca de aur (1), a face sa para de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.
auricul, AURÍCUL, auricule, s.n. Fiecare dintre cele doua despartituri de sus ale inimii; atriu. [Pr.: a-u-] – Din fr. auricule, lat. auricula.
auricular, AURICULÁR, -Ă, auriculari, -e, adj. 1. Al urechii, privitor la ureche; care seamana cu urechea. 2. Al auriculului, privitor la auricul. [Pr.: a-u-] – Din fr. auriculaire.
monadnock, MONADNÓCK s. n. munte izolat în cadrul unui relief coborât, din roci dure. (< fr. monadnock)
auriga, AURÍGA s.m. Conducatorul unui car de curse în întrecerile din antichitate. – Din lat. auriga.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
monadist, MONADÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monadismului. (< fr. monadiste)
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
monadism, MONADÍSM s. n. sistem filozofic al lui Leibniz, potrivit caruia universul este alcatuit din monade; monadologie. (< fr. monadisme)
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
monadelf, MONADÉLF, -Ă adj. (despre stamine) care formeaza un manunchi. (< fr. monadelphe)
austenită, AUSTENÍTĂ s.f. Component al aliajelor de fier si carbon. [Pr.: a-us-] – Din fr. austénite.
auster, AUSTÉR, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpatat, sever. Om auster. Viata austera. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectura austera. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.
australian, AUSTRALIÁN, -Ă, australieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Australiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Australiei sau populatiei ei, privitor la Australia sau la populatia ei. [Pr.: a-us-tra-li-an] – Australia (n.pr.) + suf. -an. Cf. fr. a u s t r a l i e n.
australoid, AUSTRALOÍD, -Ă, australoizi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie negroida din Australia si Oceania; (si la sg.) persoana din aceasta populatie. 2. Adj. Care apartine australoizilor (1), privitor la australoizi. [Pr.: a-us-] – Din fr. australoïde.
australopitec, AUSTRALOPITÉC, australopiteci, s.m. Maimuta fosila cu însusiri apropiate de cele umane, care a trait în Africa. [Pr.: a-us-] – Din fr. australopithéque.
austriac, AUSTRIÁC, -Ă, austrieci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Austriei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Austriei sau populatiei ei, privitor la Austria sau la populatia ei. [Pr.: a-us-tri-ac] – Din it. austriaco, lat. austriacus.
austromarxism, AUSTROMARXÍSM s.n. Curent oportunist aparut în miscarea muncitoreasca din Austria la sfârsitul sec. XIX. [Pr.: a-us-] – Din germ. Austromarxismus.
auşel, AUSÉL, ausei, s.m. 1. Mica pasare insectivora cu penele maslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pata galbena-roscata pe cap (Regulus regulus). 2. Pasare din familia pitigoiului, cu coada si aripile negre, spatele rosu-aprins, crestetul si gusa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Aus ("mos", disparut din limba, cuvânt mostenit din lat.) + suf. el.
aut, AUT (2) auturi, adv., s.n. (Sport) 1. Adv. În afara terenului de joc. 2. S.n. Situatie în care un jucator scoate mingea în afara terenului de joc; penalizare aplicata de arbitru împotriva jucatorului respectiv. – Din engl. out "afara".
autarhie, AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politica prin care se tinde spre crearea unei economii nationale închise, izolate de economia altor tari. 2. (Rar) Stat care practica autarhia (1); stare de autoizolare economica a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autentificat, AUTENTIFICÁT, -Ă, autentificati, -te, adj. (Despre acte) Întarit cu formele legale; legalizat. [Pr.: a-u-] – V. autentifica.
autism, AUTÍSM s.n. Stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
autist, AUTÍST, -Ă, autisti, -ste, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care sufera de autism. [Pr.: a-u-] – Din fr. autiste.
auto, AUTO1- Element de compunere însemnând "de la sine", "prin mijloace proprii" si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.
auto, AUTO2 1. S.n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând "automobil", "automat" si care serveste la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectueaza cu ajutorul unui automobil, care priveste automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.
autoabrogare, AUTOABROGÁRE, autoabrogari, s.f. (Jur.) Abrogare a unei legi la termenul fixat în prevederile ei. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + abrogare.
mono, MON(O)- elem. "unul, singur, unic". (< fr. mon/o-, cf. gr. monos)
autoadministra, AUTOADMINISTRÁ, autoadministrez, vb. I. Refl. A se administra prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-ad-] – Auto1- + administra.
autoadministrare, AUTOADMINISTRÁRE s.f. Faptul de a se autoadministra. [Pr.: a-u-to-ad-] – V. autoadministra.
autoafirma, AUTOAFIRMÁ, autoafírm, vb. I. Refl. A se afirma prin sine însusi. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + afirma.
autoafirmare, AUTOAFIRMÁRE, autoafirmari, s.f. Faptul de a se autoafirma. [Pr.: a-u-to-a-] – V. autoafirma.
autoamăgire, AUTOAMĂGÍRE, autoamagiri, s.f. Amagire (intentionata) a propriei persoane. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + amagire.
autoamfibiu, AUTOAMFÍBIU, autoamfibii, s.n. Automobil care se poate deplasa atât pe uscat, cât si pe apa. [Pr.: a-u-to-am-fi-bi-u]- Auto2 + amfibiu.
momentan, MOMENTÁN, -Ă adj. 1. de o clipa; de moment, trecator. ♢ (despre verbe si timpuri verbale) care exprima o actiune de scurta durata. ♢ (adv.) numaidecât, imediat. 2. actual, de fata. ♢ (adv.) actualmente; acum. (< lat. momentaneus, fr. momentané, germ. momentan)
autoanticorp, AUTOANTICÓRP, autoanticorpi, s.m. (Biol.) Anticorp produs de organism în cazuri patologice împotriva propriilor sale celule sau tesuturi.[Pr.: a-u-to-an-] – Din fr. auto-anticorps.
autoantigen, AUTOANTIGÉN, autoantigene, s.n. (Biol.) Antigen propriu organismului, care poate initia un raspuns imun în cursul unei boli autoimune.[Pr.: a-u-to-an-] – Din fr. auto-antigène.
autoapărare, AUTOAPĂRÁRE s.f. Aparare prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + aparare (dupa fr. autodéfense).
autoaprindere, AUTOAPRÍNDERE s.f. Aprindere de la sine a unor combustibili, în anumite conditii de presiune si temperatura. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + aprindere.
autoatelier, AUTOATELIÉR, autoateliere, s.n. Atelier mobil folosit la depanari si reparatii de vehicule. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto2 + atelier.
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
autobalsam, AUTOBALSÁM, autobalsamuri, s.n. Unguent pentru masini. [Pr.: a-u-] – Auto2- + balsam.
autobasculantă, AUTOBASCULÁNTĂ, autobasculante, s.f. Autocamion prevazut cu bena basculanta. [Pr.: a-u-]- Auto2 + basculanta.
moluşte, MOLÚSTE s. f. pl. încrengatura de animale cu corpul moale, lipsit de schelet intern, protejat adesea de o cochilie. (< fr. mollusques)
autobetonieră, AUTOBETONIÉRĂ, autobetoniere, s.f. Autocamion prevazut cu betoniera. [Pr.: a-u-]- Auto2 + betoniera.
moluscum, MOLÚSCUM s. n. denumire generica pentru o serie de tumori fibroase si flasce ale pielii, varietate de nevi conjunctivi. (< fr., lat. molluscum)
autoblindat, AUTOBLINDÁT, autoblindate, s.n. Automobil blindat. [Pr.: a-u-] – Auto2 + blindat.
autobrec, AUTOBRÉC, autobrecuri, s.n. Automobil cu caroserie închisa, care poate transporta în comun un numar redus de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr., engl. autobreak.
autobuz, AUTOBÚZ, autobuze, s.n. Automobil cu caroseria închisa sau partial decapotabila, folosit la transportul în comun al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u- – Var.: autobús s.n.] – Din fr. autobus.
moltona, MOLTONÁ vb. tr. a captusi cu molton. (< fr. molletonner)
autocamion, AUTOCAMIÓN, autocamioane, s.n. Automobil mare cu caroserie deschisa sau cu platforma, folosit pentru transporturi de materiale. [Pr.: a-u-to-ca-mi-on] – Auto2 + camion.
molton, MOLTÓN s. n. tesatura de bumbac sau de lâna, moale si calduroasa. (< fr. molleton)
autocamionetă, AUTOCAMIONÉTĂ, autocamionete, s.f. Automobil mai mic decât autocamionul, folosit pentru transporturi de materiale; camioneta. [Pr.: a-u-to-ca-mi-o-] – Auto2 + camioneta.
molto, MÓLTO adv. (muz.) mult, foarte. o ~ allegro = foarte repede; ~ adagio = foarte rar. (< it. molto)
autocar, AUTOCÁR, autocare, s.n. Automobil cu caroserie deschisa sau decapotabila, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.
molos, MOLÓS s. m. câine de paza, mare, cu parul lung si moale. (< fr. molosse)
molon, MOLÓN s. n. bloc mic de piatra naturala, la construirea zidurilor. (< fr. moellon)
autocaravană, AUTOCARAVÁNĂ, autocaravane, s.f. 1. Autovehicul amenajat ca laborator, pentru proiectia filmelor etc. 2. Caravana de autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + caravana.
autocataliză, AUTOCATALÍZĂ, autocatalize, s.f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.
autocisternă, AUTOCISTÉRNĂ, autocisterne, s.f. Automobil prevazut cu o cisterna (montata pe sasiu). [Pr.: a-u-] – Auto2 + cisterna.
moloh, MOLÓH s. m. 1. sopârla din Australia, cu corpul acoperit cu tepi. 2. (fig.) simbol al cruzimii, al lacomiei; om, colectivitate cu astfel de însusiri. (< fr. moloch)
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
moll, MOLL s. n. (muz.) denumire data de sistemul de notatie muzicala germana modului minor. (< germ. Moll)
autocoloană, AUTOCOLOÁNĂ, autocoloane, s.f. (Rar) Coloana de automobile. [Pr.: a-u-] – Auto2 + coloana.
autocombină, AUTOCOMBÍNĂ, autocombine, s.f. Combina autopropulsata. [Pr.: a-u-] – Auto1- + combina.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autoconducere, AUTOCONDÚCERE s.f. Conducere a activitatii sociale, economice etc. de catre colectivitatea respectiva însasi sau de catre reprezentantii ei. [Pr.: a-u-] – Auto1- + conducere.
autoconserva, AUTOCONSERVÁ, autoconsérv, vb. I. Refl. A-si mentine, a-si apara propria viata. [Pr.: a-u-] – Auto1- + conserva.
molinist, MOLINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al molinismului. (< fr. moliniste)
autocoră, AUTOCÓRĂ, autocore, s.f., adj. (Planta) care îsi împrastie semintele prin deschiderea brusca a fructelor. [Pr.: a-u-] – Din germ. Autochore.
autocrat, AUTOCRÁT, autocrati, s.m. (Adesea adjectival) Conducator al unui stat, cu puteri absolute; autocrator. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocrate.
autocratism, AUTOCRATÍSM s.n. Conceptie, doctrina bazata pe autocratie (1). [Pr.: a-u-] – Autocrat + suf. -ism.
molinism, MOLINÍSM s. n. doctrina formulata de iezuitul spaniol Luis Molina, care a încercat sa puna de acord predestinarea cu liberul-arbitru. (< fr. molinisme)
autocrator, AUTOCRÁTOR, autocratori, s.m. (Înv.) Autocrat. [Pr.: a-u-] – Din ngr. autokrátor.
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autocritic, AUTOCRÍTIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza în actiunea de îmbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto1- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).
molimen, MOLIMÉN s. n. totalitatea tulburarilor morbide care preceda o criza. (< fr., lat. molimen)
molibdit, MOLIBDÍT s. n. mineral format din oxizi de fier si molibden. (< germ Molybdit)
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
molibdenit, MOLIBDENÍT s. n. sulfura naturala de molibden. (< fr. molybdénite)
autodeclanşa, AUTODECLANSÁ, pers. 3 autodeclanseaza, vb. I. Refl. A se declansa automat. [Pr.: a-u-] – Auto2 + declansa.
autodemasca, AUTODEMASCÁ, autodemásc, vb. I. Refl. A se demasca singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + demasca.
molibdenic, MOLIBDÉNIC adj. acid ~ = acid care contine molibden (dupa fr. molybdique)
autodemascare, AUTODEMASCÁRE, autodemascari, s.f. Faptul de a se autodemasca. [Pr.: a-u-] – V. autodemasca.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodeterminare, AUTODETERMINÁRE, autodeterminari, s.f. Principiu potrivit caruia o natiune are dreptul sa-si aleaga singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; p.ext. ansamblu de masuri care pun în practica acest principiu. [Pr.: a-u-] – Auto1- + determinare (dupa fr. autodétermination, rus. samoopredelenie).
molibdat, MOLIBDÁT s. n. sare a acidului molibdenic. (< fr. molybdate)
molibden, MOLIBDÉN s. n. metal foarte dur, alb-argintiu, asemanator cu fierul, la elaborarea otelurilor speciale si a altor aliaje. (< fr. molybdène)
moletieră, MOLETIÉRĂ s. f. fâsie de stofa cu care se înfasoara pulpa piciorului pe deasupra pantalonului. (< fr. molletière)
autodictare, AUTODICTÁRE, autodictari, s.f. Reproducere în scris a unui text memorat. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dictare.
autodidact, AUTODIDÁCT, -Ă, autodidacti, -te, s.m. si f. Persoana care si-a însusit, fara ajutorul unui profesor sau al unei forme de învatamânt, cunostinte stiintifice si o anumita cultura. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodidacte.
autodină, AUTODÍNĂ s.f. Montaj special de radioreceptie în care acelasi tub electronic serveste ca detector si ca oscilator. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodyne.
autodisciplină, AUTODISCIPLÍNĂ, s.f. Disciplina liber consimtita. [Pr.: a-u-] – Auto1- + disciplina.
moletă, MOLÉTĂ s. f. 1. unealta în forma de rotita cu muchia zimtuita, pentru a imprima pe suprafata unei piese forma negativa a zimturilor; randalina. 2. roata cu sant pe care se înfasoara un cablu. (< fr. molette, germ. Molette)
autodistrugere, AUTODISTRÚGERE s.f. Faptul de a se distruge singur. ♦ Spec. Proprietate pe care o au unele proiectile de a se distruge automat, dupa strabaterea unei anumite traictorii, pentru a nu fi periculoase în cazul în care nu si-au atins tinta. [Pr.: a-u-] – Auto1- + distrugere (dupa fr. autodestruction).
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
moleta, MOLETÁ vb. tr. 1. a imprima zimti pe o piesa cu ajutorul moletei; a randalina. 2. a grava cilindrii de cupru care servesc la imprimarea tesaturilor. (< fr. moleter)
autodota, AUTODOTÁ, autodotez, vb. I. Refl. A-si procura prin mijloace proprii cele necesare activitatii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dota.
autodric, AUTODRÍC, autodricuri, s.n. Masina mortuara. [Pr.: a-u-] – Auto2 + dric.
molet, MOLÉT s. m. 1. inflamatie a membranei sinoviale de la încheietura de jos a picioarelor unui cal. 2. (anat.) denumire a muschilor posteriori ai gambei. (< fr. mollet)
autodrom, AUTODRÓM, autodroame, s.n. (Rar) Teren special amenajat pentru exercitii de conducere a automobilului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodrome.
autodrum, AUTODRÚM, autodrumuri, s.n. Drum construit pentru a asigura circulatia în bune conditii a autovehiculelor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + drum (dupa fr. autoroute).
autodubă, AUTODÚBĂ, autodube, s.f. Automobil prevazut cu o duba, folosit pentru transportul de materiale, produse alimentare, corespondenta etc.; duba. [Pr.: a-u-] – Auto2 + duba.
molestaţie, MOLESTÁŢIE s. f. molestare. (< fr. molestation)
autodumper, AUTODÚMPER, autodumpere, s.n. Autocamion cu cupa basculanta. [Pr.: a-u-] – Din engl. autodumper, germ. Auto-Dumper.
autoechilibrare, AUTOECHILIBRÁRE, autoechilibrari, s.f. Echilibrare (la rotile de automobil). [Pr.: a-u-to-e-] – Auto2 + echilibrare.
molesta, MOLESTÁ vb. tr. 1. a brutaliza, a lovi. 2. a necaji; a vexa, a jigni. (< fr. molester, lat. molestare)
autoexcavator, AUTOEXCAVATÓR, autoexcavatoare, s.n. Excavator prevazut cu motor propriu pentru propulsie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + excavator.
moleschin, MOLESCHÍN s. n. tesatura rezistenta de bumbac, cu aspect de piele, folosita pentru confectii, în lucrari de legatorie etc. (< fr. moleskine, engl. moleskin)
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE, autoexcitatii, s.f. Excitatie magnetica a unui generator electric la care curentul este luat de la acelasi generator. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-excitation.
autoexigenţă, AUTOEXIGÉNŢĂ s.f. Exigenta manifestata de propria persoana. [Pr.: a-u-] – Auto1- + exigentia.
autofagie, AUTOFAGÍE, autofagii, s.f. (Med.) Consumare a propriilor tesuturi de catre un organism supus inanitiei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autophagie.
autofecundare, AUTOFECUNDÁRE, autofecundari, s.f. (La unele plante si specii inferioare de animale) Fecundare rezultata în urma unirii a doua elemente sexuale provenite de la unul si acelasi individ. [Pr.: a-u-] – Auto1- + fecundare (dupa fr. autofécondation).
autoflagela, AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adeptii unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
autofon, AUTOFÓN, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.
autofrânare, AUTOFRÂNÁRE, autofrânari, s.f. Împiedicare a miscarii unui mecanism din cauza frecarii cu suprafetele de contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.
molecular, MOLECULÁR, -Ă adj. referitor la molecule. o masa ~a = numar care arata de câte ori molecula unei substante este mai grea decât atomul de hidrogen. (< fr. moléculaire)
autofuraja, AUTOFURAJÁ, autofurajez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi agricole, gospodarii taranesti) A se aproviziona cu furaje prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + furaja.
molă, MÓLĂ s. f. tumoare în uter, dupa fecundare, împiedicând dezvoltarea fatului. (< fr. môle)
molasă, MOLÁSĂ s. f. depozit de gresii galbui, roscate sau verzi si conglomerate cu ciment calcaros. (< fr. mollasse)
autogamă, AUTOGÁMĂ, autogame, s.f., adj. (Planta) care se caracterizeaza prin autogamie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogame.
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.
autogară, AUTOGÁRĂ, autogari, s.f. Gara pentru autobuze si autocamioane. [Pr.: a-u-] – Auto2 + gara.
autogenă, AUTOGÉNĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudura autogena = tip de sudura care foloseste caldura produsa prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.
autogenetic, AUTOGENÉTIC, -Ă, autogenetici, -ce, adj. De autogeneza. [Pr.: a-u-] – Din germ. autogenetisch.
autogeneză, AUTOGENÉZĂ s.f. Teorie care absolutizeaza actiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului si neaga rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.
autogestionar, AUTOGESTIONÁR, -Ă, autogestionari, -e, adj., s.m. si f. (Persoana, institutie etc.) care are gestiune proprie. [Pr.: a-u-to-ges-ti-o-] – Auto1- + gestionar.
molaritate, MOLARITÁTE s. f. concentratie a unei solutii data de numarul de moli1 dizolvati într-un litru de solvent. (< fr. molarité)
autoghidat, AUTOGHIDÁT, -Ă, autoghidati, -te, adj. (Despre mobile) Care îsi dirijeaza el însusi miscarea catre tinta. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoguidé.
autogir, AUTOGÍR, autogire, s.n. Aeronava prevazuita cu o elice de propulsie antrenata de un motor si cu elice de suspensie care se învârteste în jurul unui ax vertical prin forta realizata de deplasarea aeronavei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogire.
molar, MOLÁR3, -Ă adj. (fil.) considerat ca un tot. ♢ referitor la caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament. (< fr. molaire)
autogospodări, AUTOGOSPODĂRÍ, autogospodaresc, vb. IV. Refl. A se gospodari (1) prin forte si mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + gospodari.
autograf, AUTOGRÁF, -Ă, autografi, -e, adj., s.n. (Text, semnatura, document etc.) scris de mâna autorului. [Pr: a-u-] – Din fr. autographe.
molar, MOLÁR2, -Ă adj. referitor la mol1. o solutie ~a = solutie care contine un mol substanta la un litru de solvent. (< fr. molaire)
autogrefă, AUTOGRÉFĂ, autogrefe, s.f. (Med.) Autoplastie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogreffe.
molar, MOLÁR1 adj., s. m. (dinte mare, lat) cu care se sfarma si se macina alimentele; masea. (< fr. molaire)
autoguverna, AUTOGUVERNÁ, autoguvernez, vb. I. Refl. (Despre state) A se conduce singur (fara amestec strain). [Pr: a-u-] – Auto1- + guverna.
autohemoterapie, AUTOHEMOTERAPÍE, autohemoterapii, s.f. (Med.) Hemoterapie iesita din uz, efectuata cu sângele pacientului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autohémotherapie.
autohton, AUTOHTÓN, -Ă, autohtoni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care s-a format si s-a dezvoltat pe teritorul unde traieste (si în prezent), care este originar de aici; bastinas, aborigen. [Pr: a-u-] – Din fr. autochtone.
mola, MÓLA2 s. m. "pestele luna", lung pâna la 2 m si greu pâna la 1000 kg, din marile Europei occidentale. (< fr. môle)
autohtonism, AUTOHTONÍSM s.n. Ansamblu de trasaturi autohtone; p. ext. exagerare a trasaturilor specifice unei colectivitati nationale. [Pr: a-u-] – Autohton + suf. -ism.
autohtonitate, AUTOHTONITÁTE s.f. (Rar) Autohtonism.[Pr.: a-u-] – Din it. autochtonità.
autoignora, AUTOIGNORÁ, autoignorez, vb. I. Refl. A-si neglija, a nu lua în seama propria persoana, propria existenta. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si: autoignór] – Auto1- + ignora.
mola, MOLÁ1 vb. tr. (mar.) a elibera complet o parâma din locul unde a fost legata. (< fr. moler)
autoimpunere, AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s.f. Contributie baneasca pe care o colectivitate o fixeaza si o da de buna voie, în vederea unor lucrari locale de interes obstesc. [Pr: a-u-] – Auto1- + impunere (dupa rus. samooblojenie).
autoimun, AUTOIMÚN, -Ă, autoimuni, -e, adj. Care prezinta autoimunitate. ♢ Boala autoimuna = boala în care leziunile si tulburarile chimice sunt consecinta perturbarii mecanismelor de imunitate. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imun.
mol, MOL2 s. n. dig din piatra construit catre largul marii, la intrarea într-un port, pentru a micsora actiunea valurilor. (< it. molo, fr. môle)
autoimunitate, AUTOIMUNITÁTE s.f. (Biol.) Proces patologic care consta în producerea de anticorpi îndreptati împotriva propriilor constituenti ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (dupa fr. auto-immunisation).
mol, MOL1 s. m. molecula-gram (< fr. mole, germ. Mol)
autoinducţie, AUTOINDÚCŢIE s.f. (Fiz.) Inductie electromagnetica proprie; selfinductie. [Pr: a-u-] – Din fr. auto-induction.
mohair, MOHAÍR s. n. par de capra angora, din care se fac stofe, covoare etc. ♢ stofa tesuta din lâna amestecata cu par de capra angora. (< fr. mohair)
autointitula, AUTOINTITULÁ, autointitulez, vb. I. Refl. A-si atribui (nejustificat) un nume, un titlu. [Pr.: a-u-to-in-] – Auto1- + intitula.
autointitulat, AUTOINTITULÁT, -Ă, autointitulati, -te, adj. Care îsi atribuie (nejustificat) un nume, un titlu. [Pr.: a-u-to-in-] – V. autointitula.
autoîncărcător, AUTOÎNCĂRCĂTÓR, autoîncarcatoare, s.n. Vehicul care încarca automat o marfa, un obiect. [Pr: a-u-] – Auto1- + încarcator.
autoîncântare, AUTOÎNCÂNTÁRE s.f. Automultumire. [Pr: a-u-] – Auto1- + încântare.
mogul, MOGÚL, -Ă I. adj. referitor la moguli (II). II. s. m. f. membru al dinastiei mongole de origine timurida, care a domnit în India. III. s. m. (fig.) persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. (< engl. mogul)
autoînsămânţare, AUTOÎNSĂMÂNŢÁRE, autoînsamântari, s.f. (Bot.) Însamântare naturala a plantelor prin scuturarea semintelor. [Pr.: a-u-] – Auto1- + însamântare.
mogotă, MOGÓTĂ s. f. relief de mari dimensiuni, cu peretii verticali si crestetul plat, caracteristic carstului din regiunile tropicale. (< sp. mogota)
autoliniştire, AUTOLINISTÍRE s.f. Atitudine pasiva în urma unor succese (reale sau aparente). [Pr: a-u-] – Auto1- + linistire.
autoliză, AUTOLÍZĂ, autolize, s.f. (Biol.) Dezintegrare a celulelor si a tesuturilor din plante si din animale sub actiunea enzimelor proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autolyse.
automacara, AUTOMACARÁ, automacarale, s.f. Macara montata pe sasiul unui autocamion. [Pr: a-u-] – Auto2 + macara.
mofetă, MOFÉTĂ s. f. emanatie de bioxid de carbon care strabate prin crapaturile scoartei terestre în regiunile vulcanice. (< it. mofeta, fr. mofette)
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
automagazin, AUTOMAGAZÍN, automagazine, s.n. Magazin instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + magazin.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automatism, AUTOMATÍSM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; miscare (ca) de automat. 2. Înlantuire de reactii care se desfasoara fara controlul centrilor nervosi superiori; miscare, gest stereotip la care nu participa constiinta. [Pr: a-u-] – Din fr. automatisme.
modusvivendi, MÓDUS VIVÉNDI s. n. inv. 1. mod de existenta. 2. posibilitatea de împacare a doua parti aflate în litigiu. (< lat. modus vivendi, mod de existenta)
automatist, AUTOMATÍST, -Ă, automatisti, -ste, s.m. si f. Specialist în automatica. [Pr.: a-u-] – Din fr. automatiste.
automatiza, AUTOMATIZÁ, automatizez, vb. I. 1. Tranz. A înzestra cu utilaj automat. 2. Refl. (Despre actiuni, gesturi, miscari) A capata caracter de automatism (2). [Pr: a-u-] – Din fr. automatiser.
automatizare, AUTOMATIZÁRE, automatizari, s.f. Actiunea de a (se) automatiza si rezultatul ei; folosire a automatelor în procesul de productie, înzestrare cu automate. [Pr: a-u-] – V. automatiza.
automăturătoare, AUTOMĂTURĂTOÁRE, automaturatori, s.f. Autovehicul pentru maturatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + maturatoare.
modulor, MODULÓR s. n. sistem de masurat destinat punerii în proportii armonioase a lucrarilor de arhitectura. (< fr. modulor)
automedicaţie, AUTOMEDICÁŢIE, automedicatii, s.f. Medicatie stabilita de bolnav pentru sine. [Pr.: a-u-] – Din fr. automédication.
automişcare, AUTOMISCÁRE, automiscari, s.f. Miscare, dezvoltare neîntrerupta a naturii si a societatii, cauzata de contradictiile interne. [Pr: a-u-] – Auto1- + miscare.
automobil, AUTOMOBÍL, -Ă, automobili, -e, s.n., adj. 1. S.n. Vehicul cu patru (rar, trei, sase) roti pneumatice, miscat de un motor cu explozie interna, cu aburi, cu electricitate sau aer comprimat; auto2. 2. Adj. (Despre vehicule) care se misca cu ajutorul unui motor propriu. [Pr: a-u-] – Din fr. automobile.
modulo, MODÚLO s. n. (mat.) operator care furnizeaza drept rezultat un rest. (< fr. modulo)
modulometru, MODULOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea modulatiilor (1). (< fr. modulomètre)
automobilism, AUTOMOBILÍSM s.n. Sport practicat cu ajutorul automobilului. [Pr: a-u-] – Din fr. automobilisme.
automobilist, AUTOMOBILÍST, -Ă, automobilisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica automobilismul. ♦ (Rar) Persoana care conduce un automobil. [Pr: a-u-] – Din fr. automobiliste.
automobilistic, AUTOMOBILÍSTIC, -Ă, automobilistici, -ce, adj. De automobilism. [Pr: a-u-] – Din it. automobilistico.
automodel, AUTOMODÉL, automodele, s.n. Autovehicul miniatural prevazut cu un sistem de propulsie si de comanda. [Pr: a-u-] – Auto2 + model.
automodelism, AUTOMODELÍSM s.n. Ramura sportiva care se ocupa cu construirea de automodele. [Pr: a-u-] – Automodel + suf. -ism.
automodelist, AUTOMODELÍST, -Ă, automodelisti, -ste, s.m. si f. Constructor de automodele. – Automodel[ism] + suf. -ist.
automotor, AUTOMOTÓR, automotoare, s.n. Vehicul de cale ferata, prevazut cu motor propriu si folosit pentru transportul rapid de calatori. ♢ (Adjectival) Tren automotor. [Pr: a-u-] – Din fr. automoteur.
automulţumire, AUTOMULŢUMÍRE s.f. Satisfactie de sine (nu întotdeauna justificata) la care ajunge cineva, adesea fara a astepta aprecierile celorlalti; autoîncântare. [Pr: a-u-] – Auto1- + multumire.
modulaţie, MODULÁŢIE s. f. 1. modificare a amplitudinii frecventei sau fazei unei oscilatii armonice. 2. (muz.) trecere a unui sunet, a unei melodii dintr-o tonalitate în alta; serie de inflexiuni corespunzatoare unei emisiuni vocale. (< fr. modulation, lat. modulatio, it. modulazione)
automutila, AUTOMUTILÁ, automutilez, vb. I. Refl. A se mutila singur (de obicei pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligatii). [Pr: a-u-] – Auto1- + mutila.
automutilare, AUTOMUTILÁRE, automutilari, s.f. Actiunea de a se automutila si rezultatul ei. [Pr: a-u-] – V. automutila.
automutilat, AUTOMUTILÁT, -Ă, automutilati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care s-a mutilat singura. [Pr: a-u-] – V. automutila.
autonom, AUTONÓM, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se bucura de autonomie. ♦ Care este liber, care nu depinde de nimeni. [Pr: a-u-] – Din fr. autonome, lat. autonomus.
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
autonomist, AUTONOMÍST, -Ă, autonomisti, -ste, adj. s.m. si f. (Persoana) care sustine autonomia. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomiste.
autonomiza, AUTONOMIZÁ, autonomizez, vb. I. Refl. A deveni autonom. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomiser.
modulator, MODULATÓR, -OÁRE I. adj. care moduleaza. II. s. n. circuit electric, dispozitiv cu ajutorul caruia se efectueaza o modulatie (1). (< fr. modulateur)
autonomizare, AUTONOMIZÁRE, autonomizari, s.f. Actiunea de a se autonomiza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
autonomizat, AUTONOMIZÁT, -Ă, autonomizati, -te, adj. Care a devenit autonom. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
modulat, MODULÁT, -Ă adj. (despre mobila) format din module (4). (< modul + -at)
modularitate, MODULARITÁTE s. f. caracter modular. (< engl. modularity)
modularism, MODULARÍSM s. n. încercare de a atribui o durata mai mare unor structuri pe seama reducerii continue a suprastructurilor. (< modular + -ism)
autopilot, AUTOPILÓT, autopiloti, s.m. Pilot automat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autopilote, germ. Autopilot.
autopolenizare, AUTOPOLENIZÁRE, autopolenizari, s.f. (Bot.) Polenizare a florilor închise cu propriul lor polen; autofecundare, autofecundatie, cleistogamie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + polenizare.
autopompă, AUTOPÓMPĂ, autopompe, s.f. Pompa (de incendiu) montata pe un autocamion si actionata de motorul acestuia. [Pr: a-u-] – Din fr. autopompe.
autopornire, AUTOPORNÍRE, autoporniri, s.f. Reluare automata a functionarii normale a unui motor asincron. [Pr.: a-u-] – Auto2 + pornire.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
autoproteja, AUTOPROTEJÁ, autoprotejez, vb. I. Refl. A se proteja prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + proteja.
autoprotejat, AUTOPROTEJÁT, -Ă, autoprotejati, -te, adj. Care s-a protejat prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – V. autoproteja.
autopsie, AUTOPSÍE, autopsii, s.f. Disectie a unui cadavru si examinare anatomica a organelor lui interne pentru a stabili cauza mortii; necropsie. [Pr: a-u-] – Din fr. autopsie.
autopsier, AUTOPSIÉR, autopsieri, s.m. Specialist în autopsie. [Pr.: a-u-top-si-er] – Autopsie + suf. -ier.
autor, AUTÓR, -OÁRE, autori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana care creaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica. 2. Persoana care face, care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoana care comite o infractiune. [Pr: a-u-] – Din fr. auteur, lat. au[c]tor.
autorapid, AUTORAPÍD, autorapide, s.n. Automotor cu viteza de tren rapid. [Pr: a-u-] – Auto2 + rapid.
autoraş, AUTORÁS, autorasi, s.m. (Depr.) Diminutiv a lui autor. [Pr: a-u-] – Autor + suf. -as.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
autoreclamă, AUTORECLÁMĂ, autoreclame, s.f. Reclama a propriilor realizari. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoréclame.
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autoregla, AUTOREGLÁ, autoreglez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) regla în mod automat. [Pr.: a-u-] – Auto2 + regla.
modular, MODULÁR, -Ă adj. 1. referitor la un modul. 2. constituit dintr-un ansamblu de module. (< fr. modulaire, engl. modular)
autorelaxare, AUTORELAXÁRE, autorelaxari, s.f. Relaxare normala, fara administrare de calmante. [Pr.: a-u-] – Auto1- + relaxare.
autoritar, AUTORITÁR, -Ă, auroritari, -e, adj. Caruia îi place sa uzeze (si uneori sa abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispozitii; care gaseste satisfactie în faptul de a fi ascultat. Om autoritar. ♦ Care impune ascultare, care nu admite replica. Atitudine autoritara. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritaire.
autoritarism, AUTORITARÍSM, autoritarisme, s.n. 1. Caracter, atitudine autoritara. 2. Sistem politic autoritar (2). [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritarisme.
autoritarist, AUTORITARÍST, -Ă, autoritaristi, -ste, adj. Care denota autoritarism. [Pr.: a-u-] – Autoritar + suf. -ist.
autoritate, AUTORITÁTE, autoritati, s.f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispozitii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucura cineva sau ceva. ♦ Persoana care se impune prin cunostintelor sale, prin prestigiul sau. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.
autoriza, AUTORIZÁ, autorizez, vb. I. Tranz. A împuternici pe cineva sau ceva cu o autoritate (publica). ♦ A da cuiva dreptul de a face, de a spune etc. ceva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoriser.
autorizat, AUTORIZÁT, -Ă, autorizati, -te, adj. Împuternicit cu autoritate (publica); împuternicit sa faca, sa spuna etc. ceva. ♦ Facut de o persoana care are autorizatie. [Pr.: a-u-] – V. autoriza.
autorizaţie, AUTORIZÁŢIE, autorizatii, s.f. Permisiune, împuternicire (oficiala) de a face ceva. ♦ (Concr.) Document oficial prin care se dovedeste un drept sau o împuternicire a cuiva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorisation.
modula, MODULÁ vb. tr. 1. a exprima ceva prin inflexiuni ale vocii; a schimba tonul, inflexiunile vocii; a ritma, a cadenta. 2. a efectua o modulatie (2). (< fr. moduler)
autosanitară, AUTOSANITÁRĂ, autosanitare, s.f. Automobil special echipat care transporta bolnavii, ranitii etc.; autosalvare. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sanitara.
autoscară, AUTOSCÁRĂ, autoscari, s.f. Autovehicul prevazut cu o scara pentru înaltimi mari. [Pr.: a-u-] – Auto2 + scara.
autoservi, AUTOSERVÍ, autoservesc, vb. IV. Refl. A se servi singur (într-un magazin special amenajat). [Pr.: a-u-] – Din autoservire (derivat regresiv).
autoservire, AUTOSERVÍRE s.f. Mod de desfacere a marfurilor în magazine speciale sau a mâncarii în restaurante, în care clientul se serveste singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + servire (dupa rus. samoobstujivanie).
autosifon, AUTOSIFÓN, autosifoane, s.n. Dispozitiv atasat la un recipient metalic pentru prepararea sifonului la domiciliu. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosiphon.
autosport, AUTOSPÓRT, autosporturi, s.n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sport.
autostivuitor, AUTOSTIVUITÓR, autostivuitoare, s.n. Masina de stivuit. [Pr.: a-u-to-sti-vu-i-] – Auto2 + stivuitor.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
autostopist, AUTOSTOPÍST, -Ă, autostopisti, -ste, s.m. si f. Persoana care face autostopul. [Pr.: a-u-] – Autostop + suf. -ist (dupa fr. auto-stoppeur).
autostradă, AUTOSTRÁDĂ, autostrazi, s.f. Sosea moderna de mare capacitate, rezervata exclusiv circulatiei autovehiculelor si având de obicei cele doua sensuri de circulatie separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.
autosugestie, AUTOSUGÉSTIE, autosugestii, s.f. Influentare a propriei constiinte sau comportari prin reprezentari sau idei care capata caracter predominant. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosuggestion.
autotaxare, AUTOTAXÁRE, autotaxari, s.f. Compostarea, de catre calatori, a biletelor de calatorie în autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + taxare.
autotipie, AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s.f. 1. Procedeu de executare a unui cliseu zincografic care reda nuantele de umbra si lumina prin descompunerea imaginii în puncte de diverse marimi. 2. Cliseu obtinut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.
autotomie, AUTOTOMÍE s.f. Proces de automutilare specific unor animale care consta în însusirea de a-si detasa în caz de primejdie o parte a corpului (coada, picior etc.), care ulterior se poate regenera. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotomie.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
autotoxină, AUTOTOXÍNĂ, autotoxine, s.f. Toxina produsa de un organism prin el însusi. [Pr.: a-u-] – Auto1- + toxina.
autotractor, AUTOTRACTÓR, autotractoare, s.n. Autovehicul de tractiune de mare putere, montat pe roti de cauciuc, de metal sau pe senile si de care este legata de obicei o remorca. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.
autotracţiune, AUTOTRACŢIÚNE s.f. Tractiune care se face cu mijloace auto2 proprii. [Pr.: a-u-to-trac-ti-u-] – Auto2 + tractiune.
modist, MODÍST, -Ă I. s. m. f. creator care da linia în moda. II. s. f. femeie care confectioneaza sau vinde palarii de dama. (< fr. modiste)
autotransformator, AUTOTRANSFORMATÓR, autotransformatoare, s.n. Transformator electric în care înfasurarile (primara si secundara) sunt cuplate în mod dublu. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotransformateur.
autotransportor, AUTOTRANSPORTÓR, autotransportoare, s.n. Autovehicul militar blindat pentru transportul de trupe. [Pr.: a-u-] – Auto2 + transportor.
autotren, AUTOTRÉN, autotrenuri, s.n. Autovehicul cu una sau mai multe remorci.[Pr.: a-u-] – Auto2 + tren.
autotrenist, AUTOTRENÍST, autotrenisti, s.m. Sofer de autotren. [Pr.: a-u-] – Autotren + suf. -ist.
autotrof, AUTOTRÓF, -Ă, autotrofi, -e, adj. (Despre organisme vegetale) Care este capabil sa transforme substantele anorganice în elemente organice necesare hranei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophe.
autotrofie, AUTOTROFÍE s.f. Mod de hranire specific organismelor autotrofe. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophie.
modilion, MODILIÓN s. n. ornament arhitectural în forma de consola, situat sub o cornisa, care sustine un vas, un bust. (< fr. modillon)
autotun, AUTOTÚN, autotunuri, s.n. 1. Tun de calibru mare tractat de un autovehicul. 2. Autovehicul de lupta echipat cu tun. [Pr.: a-u-] – Auto2 + tun (dupa fr. autocanon).
autoturism, AUTOTURÍSM, autoturisme, s.n. Automobil cu caroserie închisa sau deschisa, cu care se transporta un numar redus de persoane; turism. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turism.
autoturn, AUTOTÚRN, autoturnuri, s.n. Autovehicul prevazut cu o platforma care se poate înalta si roti, folosit la lucrarile de instalatii si de întretineri electrice aeriene. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turn.
autoutila, AUTOUTILÁ, autoutilez, vb. I. Refl. A se utila cu mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto1- + utila.
autoutilat, AUTOUTILÁT, -Ă, autoutilati, -te, adj. Care s-a utilat cu mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto1- + utilat.
modificaţie, MODIFICÁŢIE s. f. 1. modificare. 2. (biol.) variatie neereditara provocata de influenta conditiilor de mediu. (< fr. modification, lat. modificatio)
autovaccin, AUTOVACCÍN, autovaccinuri, s.n. Vaccin obtinut prin cultura si atenuarea germenilor proprii ai bolnavului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovaccin.
autovehicul, AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s.n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roti, senile sau talpi de alunecare, care serveste la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.
autozom, AUTOZÓM, autozomi, s.m. (Biol.) Cromozom din celulele somatice. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosome.
autumnal, AUTUMNÁL, -Ă, autumnali, -e, adj. (Livr.) De toamna, tomnatic. [Pr.: a-u-] – Din lat. autumnalis, fr. automnal.
modificator, MODIFICATÓR, -OÁRE I. adj. care modifica. II. s. m. adaos la elaborarea fontei sau a altor aliaje pentru îmbunatatirea structurii. (< fr. modificateur, lat. modificator, it. modificatore)
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auxină, AUXÍNĂ, auxine, s.f. Substanta hormonala vegetala care conditioneaza cresterea plantelor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auxine.
auz, AÚZ s.n. 1. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ♢ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora si reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a suparat. – Din auzi (derivat regresiv).
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
modificabil, MODIFICÁBIL, -Ă adj. care poate fi modificat. (< it. modificabile)
auzitor, AUZITÓR, -OÁRE, auzitori, -oare, s.m. si f. (Înv) Auditor. [Pr.: a-u-] – Auzi + suf. -tor.
avaet, AVAÉT s.n. Impozit încasat în Ţara Româneasca (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiti în slujbe. – Din tc. havaet "venituri".
aval, AVÁL s.n. (În loc. adv.) În aval = (în legatura cu situatia unui punct de pe cursul unei ape) mai aproape de varsare (în comparatie cu alt punct). – Din fr. aval.
avalanşă, AVALÁNSĂ, avalanse, s.f. Masa de zapada care se desprinde de pe coasta unui munte si se rostogoleste la vale (ducând cu sine si pietrele, copacii etc. întâlniti în cale); lavina. ♦ Fig. (Cu determinari) Cantitate mare (de...), navala (de...). Avalansa verbala. – Din fr. avalanche.
modifica, MODIFICÁ vb. I. tr., refl. a(-si) schimba forma sau continutul, a (se) preface, a (se) transforma. II. tr. a rectifica, a corecta. (< lat. modificare)
avan, AVÁN, -Ă, avani, -e, adj. (Pop.; adesea adverbial) Strasnic, grozav, cumplit (de tare, de mare, de rau, de crud etc.). – Din tc. avvan "perfid", ngr. avánis "calomniator".
avancronică, AVANCRÓNICĂ, avancronici, s.f. Cronica a unui spectacol înainte de a fi avut loc premiera. – Din fr. avant + chronique.
modicitate, MODICITÁTE s. f. însusirea de a fi modic. (< fr. modicité, lat. modicitas)
avangardă, AVANGÁRDĂ, avangarzi, s.f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militara care se deplaseaza în fata fortelor principale ca element de siguranta. ♢ Loc. adj. De avangarda = a) care merge în frunte, care conduce; b) care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate (în literatura si arta). ♦ Miscare literara, artistica etc. care joaca (prin noutatile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.
avangardism, AVANGARDÍSM s.n. 1. Atitudine fals revolutionara prin care se recurge la masuri premature, care nu tin seama de etapa de dezvoltare respectiva. 2. Curent literar-artistic care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndraznete sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangarda +suf. -ism.
avangardist, AVANGARDÍST, -Ă, avangardisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Adept al avangardismului. 2. Care apartine avangardismului, privitor la avangardism. – Din fr. avant-gardiste.
avanport, AVANPÓRT, avanporturi, s.n. Zona amenajata la intrarea într-un port, pentru o scurta stationare a navelor. – Din fr. avant-port.
avanpost, AVANPÓST, avanposturi, s.n. Subunitate militara de siguranta, instalata în fata fortelor principale proprii aflate în stationare sau în aparare; pozitie pe care se afla o asemenea subunitate. – Din fr. avant-poste.
avanpremieră, AVANPREMIÉRĂ, avanpremiere, s.f. Spectacol dat ca ultima repetitie în fata unui cerc de specialisti si invitati. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. avant-première.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
modic, MÓDIC, -Ă adj. de valoare modesta; neînsemnat, mic. ♢ (despre preturi) moderat, convenabil. (< fr. modique, lat. modicus)
avansa, AVANSÁ, avansez, vb. I. 1. Intranz. A înainta, a merge (pentru a se apropia de o tinta urmarita). ♦ A progresa, a înainta. Lucrarile avanseaza. 2. Tranz. si intranz. A promova în munca, în grad. 3. Tranz. A preda, a acorda cu anticipatie o suma de bani, un bun material etc. – Din fr. avancer.
avanscenă, AVANSCÉNĂ, avanscene, s.f. 1. Partea de dinainte a scenei, cuprinsa între cortina si rampa. 2. Fiecare dintre cele doua loji asezate lânga scena. – Din fr. avant-scène.
avantaj, AVANTÁJ, avantaje, s.n. 1. Folos mai mare pe care îl obtine cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucura cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva fata de altcineva sau altceva) bazata pe o situatie, pe o împrejurare favorabila. – Din fr. avantage.
modestie, MODESTÍE s. f. 1. însusirea de a fi modest (1); sfiala. 2. simplitate. (< lat., it. modestia, fr. modestie)
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avantbec, AVANTBÉC, avantbecuri, s.n. Parte a unui picior de pod situata catre punctul de unde curge apa, amenajata special pentru a-l proteja împotriva presiunii apei si a corpurilor transportate de ea. [Var.: avanbéc s.n.] – Din fr. avant-bec.
avantren, AVANTRÉN, avantrenuri, s.n. Partea anterioara a unei masini agricole cu tractiune animala, care asigura stabilitatea si directia masinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.
avar, AVÁR1, -Ă, avari, -e adj., s.m. si f. (Om) zgârcit. – Din fr. avare, lat. avarus.
avar, AVÁR2, -Ă, avari, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana facând parte dintr-o populatie turcica asezata în Câmpia Panoniei în timpul marilor migratiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care apartine avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.
modest, MODÉST, -Ă adj. 1. lipsit de îngâmfare; nepretentios. 2. mic; lipsit de importanta sau de stralucire. (< lat. modestus, fr. modeste, it. modesto)
avarie, AVÁRIE, avarii, s.f. Stricaciune, deteriorare (însemnata) suferita de o nava, de o masina, de o constructie etc. – Din fr. avarie.
avat, AVÁT, avati, s.m. Peste rapitor de apa dulce, asemanator cu crapul, si cu spinarea verzuie (Aspius aspius) – Et. nec.
avatar, AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele conceptii religioase) Reîncarnare succesiva a unei fiinte. ♦ (Fig.) Transformare neprevazuta (si chinuitoare) care intervine în evolutia unei fiinte sau a unui lucru. – Din fr. avatar.
avă, ÁVĂ1 s.m. (Rar) Parinte, tata; p. ext. nume dat calugarilor batrâni. – Din sl. avva.
avă, ÁVĂ2, ave, s.f. Unealta de pescuit formata din trei fâsii de plasa, care se asaza vertical în apa cu ajutorul unor bucati de pluta prinse la marginea lor superioara si al unor bucati de plumb la cea inferioara. – Din tc., bg. av.
avânt, AVẤNT, avânturi, s.n. 1. Vioiciune, energie, forta în miscari. ♢ Loc. vb. A-si lua avânt = a se avânta. 2. Însufletire, elan, entuziasm. 3. Dezvoltare rapida, progres remarcabil (într-un domeniu, într-o epoca etc.). – Din avânta (derivat regresiv).
moderniza, MODERNIZÁ vb. I. tr. a da un caracter, o înfatisare moderna, a înnoi. ♢ a înzestra (o fabrica, o uzina etc.) cu instalatii si utilaje moderne. II. refl. a adopta obiceiurile moderne. (< fr. moderniser)
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avânta, AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) repezi plin de însufletire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-si deschide drum cu îndrazneala. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o miscare violenta. ♦ A insufla avânt. – A3 + vânt.
modernitate, MODERNITÁTE s. f. modernism (1). (< fr. modernité)
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
modernist, MODERNÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al modernismului. (< fr. moderniste)
avenă, AVÉNĂ, avene, s.f. Prapastie circulara formata în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafata. [Var.: avén s.n] – Din fr. aven.
aventura, AVENTURÁ, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o actiune riscanta, primejdioasa. – Din fr. aventurer.
aventură, AVENTÚRĂ, aventuri, s.f. 1. Actiune îndrazneata si riscanta; întreprindere dubioasa, necinstita. 2. Legatura amoroasa întâmplatoare (si trecatoare). – Din fr. aventure.
aventurier, AVENTURIÉR, -Ă, aventurieri, -e, s.m. si f. Persoana careia îi plac aventurile. [Pr.: -ri-er] – Din fr. aventurier.
aventurin, AVENTURÍN s.n. (Geol.) Varietate de cuart ce contine numeroase foite de mica galbene sau verzi, care reflecta puternic lumina. – Din fr. aventurine.
aventurism, AVENTURÍSM s.n. (Rar) Spirit de aventura al cuiva. ♦ Înclinatie de a actiona în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.
aventuros, AVENTURÓS, -OÁSĂ, aventurosi, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventura; (despre oameni) caruia îi plac actiunile îndraznete si riscante. – Din fr. aventureux.
avere, AVÉRE, averi, s.f. Totalitatea bunurilor care se afla în posesiunea unei colectivitati sau a unui individ; avut, avutie. ♦ Suma foarte mare de bani. – V. avea.
avers, AVÉRS s.m. sg. (În opozitie cu revers) Fata unei monede sau a unei medalii, înfatisând chipul emitatorului, stema tarii etc. – Din fr. avers.
aversiune, AVERSIÚNE, aversiuni, s.f. Sentiment de dezgust sau de antipatie profunda fata de cineva sau ceva. [Pr.: -si-u-] – Din fr. aversion, lat. aversio, -onis.
modernism, MODERNÍSM s. n. 1. însusirea, caracterul a ceea ce este modern; preferinta, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendinta novatoare dintr-o anumita etapa a unei literaturi. ♢ denumire generica pentru miscarile, tendintele si experimentele inovatoare din arta si literatura sec. XX, care, în goana dupa originalitate, ajung la creatii pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertizat, AVERTIZÁT, -Ă, avertizati, -te, adj. Care a primit un avertisment; somat. – V. avertiza.
avertizor, AVERTIZÓR, avertizoare, s.n. Aparat care semnaleaza un pericol, o avarie (la un sistem tehnic etc.) – Din fr. avertisseur.
aviatic, AVIÁTIC, -Ă, aviatici, -ce, adj. De aviatie, privitor la aviatie. [Pr.: -vi-a-] – Din germ. aviatisch.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
avicultor, AVICULTÓR, -OÁRE, avicultori, -oare, s.m. si f. Specialist în avicultura. – Din fr. aviculteur.
avicultură, AVICULTÚRĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu cresterea rationala a pasarilor de curte în scop economic; profesiune bazata pe aceasta stiinta. – Din fr. aviculture.
avid, AVÍD, -Ă, avizi, -de, adj. Stapânit de dorinte puternice, cuprins de interes, de pasiune (pentru lucruri folositoare). ♦ (Peior.) Cuprins de pofta necumpatata, de lacomie; lacom. – Din fr. avide, lat. avidus.
aviditate, AVIDITÁTE s.f. Însusirea de a fi avid. ♦ (Peior.) Lacomie. – Din fr. avidité, lat. aviditas, -atis.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
modern, MODÉRN, -Ă adj. 1. nou, relativ recent, din timpurile prezente; care corespunde stadiului actual al progresului. o limba ~a = limba vie, care se vorbeste în prezent. ♢ (despre învatamânt, clase, licee) care pune accentul pe studiul limbii si al disciplinelor umanistice. 2. în concordanta cu moda, la moda. (< fr. moderne, it. moderne, lat. modernus)
avionetă, AVIONÉTĂ, avionete, s.f. Avion mic (pentru sport, scoala etc.). [Pr.: -vi-o-] – Din fr. avionnette.
avitaminoză, AVITAMINÓZĂ, avitaminoze, s.f. Boala de nutritie provocata de lipsa îndelungata a vitaminelor din organism. – Din fr. avitaminose.
aviva, AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanta mai vie culorii tesaturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substante. – Din fr. aviver.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
moderaţie, MODERÁŢIE s. f. însusirea de a fi moderat; cumpatare. (< fr. modération, lat. moderatio, it. moderazione)
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
avizat, AVIZÁT, -Ă, avizati, -te, adj. (Despre oameni) Care dovedeste informare, pregatire, competenta (într-un anumit domeniu). – Din fr. avisé.
avizo, AVIZÓ, avizouri, s.n. Vas de razboi de tonaj mic si cu viteza mare. – Din fr. aviso.
avocat, AVOCÁT, -Ă, avocati, -te, s.m. si f. Persoana care are profesiunea de a acorda asistenta juridica celor interesati. ♢ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apararea insistenta a cuiva. [Var.: advocát, -a s.m. si f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.
avocatură, AVOCATÚRĂ s.f. Profesiunea de avocat. [Var.: advocatúra s.f.] – Din germ. Advokatur.
avocăţel, AVOCĂŢÉL, avocatei, s.m. (Depr.) Diminutiv al lui avocat. – Avocat + suf. -el.
avort, AVÓRT, avorturi, s.n. Întrerupere accidentala sau provocata a graviditatii înainte ca fatul sa poata trai în afara organismului matern. – Din avorta (derivat regresiv).
avorton, AVORTÓN, avortoni, s.m. Fiinta nascuta înainte de termen; p. ext. om degenerat, cu mari deficiente. ♦ Fig. Opera (literara, artistica) ratata. – Din fr. avorton.
avram, AVRÁM, avrami, s.m. (Reg.) Varietate de prun. – Din avrama (derivat regresiv).
avramă, AVRÁMĂ, avrame, s.f. (Reg.) Varietate de prune. – Din ngr. avrámilo.
avrămeasă, AVRĂMEÁSĂ s.f. (Bot.) Veninarita. [Var.: avrameásca s.f.] – Cf. bg., rus. a v r a n.
avrămească, AVRĂMEÁSCĂ s.f. v. avrameasa.
avuabil, AVUÁBIL, -Ă, avuabili, -e, adj. (Livr.) Care poate fi marturisit. [Pr.: -vu-a-] – Din fr. avouable.
avut, AVÚT, -Ă, (1) avuti, -te, adj. (2) avuturi s.n. 1. Adj. Care are o stare materiala foarte buna; bogat. 2. S.n. Avere. – V. avea.
avuţie, AVUŢÍE, avutii s.f. Avere. ♢ Avutie nationala = totalitatea valorilor materiale si spirituale de care dispune un popor, o tara la un moment dat. – Avut + suf. -ie.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axa, AXÁ, axez, vb. I. 1. Tranz. A aduce o piesa cilindrica în pozitia în care axa ei de simetrie sau de rotatie coincide cu o axa data. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) orienta, a (se) defasura într-un anumit sens, a (se) concentra în jurul a ceva. – Din fr. axer.
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axilă, AXÍLĂ, axile, s.f. 1. (Anat.) Subsuoara. 2. Loc unde se împreuna ramura cu trunchiul unei plante sau frunzele cu ramura. – Din fr. axile.
axiologie, AXIOLOGÍE s.f. Disciplina filozofica având drept obiectiv studiul valorilor (morale). [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiologie.
axiomatic, AXIOMÁTIC, -Ă, axiomatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se întemeiaza pe o axioma; care are caracter de axioma. 2. S.f. Disciplina care studiaza înlantuirea corecta a axiomelor. [Pr.: -xi-o-]. – Din fr. axiomatique.
axiomatiza, AXIOMATIZÁ, axiomatizez, vb. Tranz. A reduce la un sir de axiome. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiomatiser.
moderato, MODERÁTO I. adv. (muz.) moderat, potrivit, între allegro si andante. II. s. n. parte dintr-o compozitie muzicala executata în acest tempo. (< it. moderato)
axiomatizare, AXIOMATIZÁRE, axiomatizari, s.f. Actiunea de a axiomatiza. [Pr.: -xi-o-] – V. axiomatiza.
axiomă, AXIÓMĂ, axiome, s.f. 1. Adevar fundamental admis fara demonstratie, fiind evident prin el însusi. 2. Enunt prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunturi. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.
axiometru, AXIOMÉTRU, axiometre, s.n. (Nav.) Dispozitiv care indica unghiul de cârma al navei. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiomètre.
axion, AXIÓN, axioane, s.n. Imn de slava (în biserica ortodoxa). [Pr.: -xi-on]. – Din ngr. axión[esti].
moderat, MODERÁT, -Ă adj. 1. potrivit ca intensitate, valoare, marime etc. 2. modest, cumpatat. (< fr. modéré, lat. moderatus)
moderanţă, MODERÁNŢĂ s. f. moderatie. (< it. moderanza)
axolot, AXOLÓT, axoloti, s.m. Larva a unei specii de amblistoma, care se înmulteste în stadiul larvar. – Din fr. axolotl.
axon, AXÓN, axoni, s.m. (Anat.) Prelungire a neuronului. – Din fr. axone.
axonometric, AXONOMÉTRIC, -Ă, axonometrici, -ce, adj. care apartine axonometriei, privitor la axonometrie. – Din fr. axonométrique.
moderantist, MODERANTÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al moderantismului. (< fr. modérantiste)
axonometrie, AXONOMETRÍE s.f. Metoda de reprezentare a obiectelor spatiale pe un plan, astfel ca imaginea obtinuta sa dea impresia realitatii. – Din fr. axonométrie.
ayatolah, AYATOLÁH s.m. Sef al religiei musulmane siite. [Pr.: a-ia-] – Din fr. ayatollah.
azalee, AZALÉE, azalee, s.f. Nume dat mai multor arbusti ornamentali exotici cu flori rosii, roz sau albe (Azalea). – Din fr. azalée.
azbest, AZBÉST s.n. Minereu fibros si matasos de culoare alba, din care se fac diferite piese si tesaturi neinflamabile si izolatoare. [Acc. si: ázbest – Var.: asbést s.n.] – Din fr. asbeste.
moderantism, MODERANTÍSM s. n. atitudine si opinie de moderat; politica bazata pe moderatie. (< fr. modérantisme)
azbestoză, AZBESTÓZĂ s.f. (Med.) Boala profesionala provocata de inhalarea particulelor de azbest. – Din fr. asbestose.
azbociment, AZBOCIMÉNT s.n. Material de constructie obtinut dintr-un amestec de ciment cu fibre de azbest. [Acc. si: azbocíment] – Azb[est] + ciment.
azbuche, AZBÚCHE s.f. Termen folosit în trecut pentru a denumi alfabetul chirilic. ♢ Expr. A fi la azbuche = a fi abia la începutul învataturii. ♦ Fig. Învatatura. – Din sl. azŭ "a" + buki "b".
moderant, MODERÁNT, -Ă adj. (despre oameni) care modereaza. (< engl. moderant)
azeotrop, AZEOTRÓP, -Ă, azeotropi, -e, adj. Care prezinta azeotropism; azeotropic. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotrope.
azeotropie, AZEOTROPÍE s.f. Azeotropism. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropie.
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
azerbaidjan, AZERBAIDJÁN, -Ă, azerbaidjeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Azerbaidjanului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Azerbaidjanului sau azerbaidjenilor (1), privitor la Azerbaidjan sau la azerbaidjeni. – Din Azerbaidjan (n. pr.).
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
azil, AZÍL, aziluri, s.n. 1. Loc unde cineva gaseste ocrotire, adapost, refugiu. ♢ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei tari, de care se bucura în virtutea legii un refugiat politic. 2. Institutie de asistenta sociala pentru întretinerea batrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.
modera, MODERÁ vb. I. tr., refl. 1. a (se) încetini, a (se) micsora, a (se) reduce. 2. (fig.) a (se) potoli, a (se) tempera. II. tr. a conduce, a îndruma o discutie (politica). (< fr. modérer, lat. moderari)
azimă, ÁZIMĂ, azime, s.f. Turta de aluat nedospit, coapta de obicei sub spuza (folosita de catolici la împartasanie). – Din ngr. ázima.
moder, MÓDER s. n. humus al solurilor de padure, în care resturile organice sunt incomplet descompunse. (< fr. moder, germ. Moder)
azimioară, AZIMIOÁRĂ, azimioare, s.f. Diminutiv a lui azima. – Azima + suf. -ioara.
azimut, AZIMÚT s.n. Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv si printr-un punct dat. – Din fr. azimut.
modenatură, MODENATÚRĂ s. f. (arhit.) proportia si profilul mulurilor specifice unui ordin arhitectonic. (< fr. modénature)
azimutal, AZIMUTÁL, -Ă, azimutali, -e, adj. Care se refera la azimut. – Din fr. azimutal.
azoic, AZÓIC, -Ă, azoici, -ce, adj. (Biol; despre mediu) Care este lipsit de viata animala. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. azoïque.
azonal, AZONÁL, -Ă, azonali, -e, adj. (Geogr.) Care nu formeaza zone (compacte). – Din fr. azonal.
azoospermie, AZOOSPERMÍE s.f. Absenta spermatozoizilor din sperma care determina sterilitatea. – Din fr. azoospermie.
azot, AZÓT s.n. Corp gazos simplu, incolor, inodor si insipid, parte componenta a aerului si element esential al tesuturilor vegetale si animale; nitrogen. – Din fr. azote.
modem, MODÉM s. n. (inform.) dispozitiv periferic care permite calculatoarelor sa receptioneze semnalele transmise prin telefon. (< engl. modem)
azotat, AZOTÁT1, azotati, s.m. Sare a acidului azotic; nitrat. – Din fr. azotate.
azotat, AZOTÁT2, -Ă, azotati, -te, adj. Care are în compozitia sa azot. – Din fr. azoté.
azotemie, AZOTEMÍE s.f. 1. Cantitatea de azot care exista în sânge (sub forma de uree, acid uric etc.) 2. (Med.) Crestere anormala a cantitatii de uree din sânge. – Din fr. azotémie.
azotic, AZÓTIC adj. (În sintagma) Acid azotic = acid oxigenat al azotului, lichid incolor, corosiv, oxidant puternic; acid nitric, apa-tare. – Din fr. azotique.
modelor, MODELÓR, -OÁRE s. m. f. lucrator care confectioneaza modele; modelator, modelier, modelist. (< fr. modeleur)
azotit, AZOTÍT, azotiti, s.m. Sare a acidului azotos; nitrit. [Var.: azotíta s.f.] – Din fr. azotite.
modeliza, MODELIZÁ vb. tr. a elabora modele în informatica, automatica si în cercetarea operationala. (< fr. modéliser)
azotobacter, AZOTOBACTÉR subst. Bacterie aeroba care fixeaza în sol azotul atmosferic, transformându-l în azot organic. – Din fr. azotobacter.
azotos, AZOTÓS adj. (În sintagma) Acid azotos = acid oxigenat al azotului, cu însusiri oxidante si reducatoare; acid nitros. – Din fr. azoteux.
modelist, MODELÍST, -Ă s. m. f. modelor. (< fr. modéliste)
azotură, AZOTÚRĂ, azoturi, s.f. Combinatie chimica rezultata din amoniac; nitrura. – Din fr. azoture.
modelism, MODELÍSM s. n. activitate de construire a unor modele de masini si aparate la scara redusa. (< it. modellismo)
azoturie, AZOTURÍE s.f. (Med.) Eliminare prin urina a unor cantitati mari de uree si de compusi azotati. – Din fr. azoturie.
aztec, AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trait în Mexic. 2. Adj. Care apartine aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
azur, AZÚR s.n. (Livr.) Culoare albastra deschisa; p. ext. albastrul cerului. – Din fr. azur, lat. azzurum.
azurit, AZURÍT, azuriti, s.m. Carbonat natural de cupru, cristalizat, de culoare albastra, întrebuintat ca piatra de ornament, ca materie coloranta si ca minereu de cupru. – Din fr. azurite.
modeling, MODELÍNG s. n. modelaj. (< engl. modelling)
modelier, MODELIÉR, -Ă s. m. f. modelor. (< fr. modélier)
azvârli, AZVÂRLÍ, azvấrl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o miscare rapida si violenta. ♦ A da la o parte, a lepada (un lucru nefolositor sau vatamator). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi naravas. 3. Refl. A se repezi, a se napusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] si zvârli.
azvârlită, AZVÂRLÍTĂ, azvârlite s.f. (Pop.) Azvârlitura. ♢ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care consta în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui bat etc. ♢ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.
modeleu, MODELÉU s. n. relief mai mult sau mai putin pronuntat al formelor în sculptura, pictura sau desen. (< fr. modelé)
azvârlitor, AZVÂRLITÓR, -OÁRE, azvârlitori, -oare, adj. Care azvârle. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapanta a unor jilipuri, pe care lemnele purtate de apa sar în gramada. – Azvârli + suf. -tor.
modeler, MODELÉR, -Ă s. m. f. modelator. (< engl. modeler)
azvârlitură, AZVÂRLITÚRĂ, azvârlituri, s.f. Faptul de a azvârli; distanta pâna la care ajunge un obiect aruncat de cineva; aruncatura; azvârlita. ♢ Expr. O azvârlitura de bat = o distanta (foarte) mica. – Azvârli + suf. -tura.
modelărie, MODELĂRÍE s. f. arta de a face modele. ♢ atelier, sectie de modelaj. (< fr. modèlerie)
ăl, ĂL, A, ai, ale, adj. dem. (Pop. si fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: alui, alei; gen.-dat. pl.: alor] – Lat. illum, illa.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ălalalt, ẮLALALT pron.dem., adj.dem. v. alalalt.
ălălalt, ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, aialalti, alelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. Partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, áilalta pron.dem., adj.dem.] – Ăl(a) + alalt (=alalalt).
ăllalt, ẮLLALT, ÁILALTĂ pron.dem., adj.dem. V. alalalt.
ăst, ĂST, ÁSTĂ, asti, aste, adj.dem. (antepus) (Pop. si fam.) Acest, aceasta. ♢ Loc. adv. (De) asta data = acum. Asta-noapte (sau iarna, primavara etc.) = în noaptea (sau iarna, primavara etc.) imediat precedenta. [Gen.-dat. sg.: astui, astei si astei; gen.-dat. pl.: astor]. – Lat. istum, ista.
ăsta, ẮSTA, ÁSTA, astia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. si fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totusi. [Gen.-dat. sg.: astuia, asteia si asteia; gen.-dat. pl.: astora]. – Lat. istum, ista.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babac, BABÁC s.m. v. babaca.
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babaie, BABÁIE s.m. (Înv. si reg). Babaca. – Din bab[aca] + suf. -aie.
babalâc, BABALẤC, babalâci, s.m. 1. (Fam. si depr.) Om batrân si neputincios; om îmbatrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care strabate ca o axa verticala centrul morii de vânt pentru ca moara sa poata fi învârtita în bataia vântului. – Din tc. babalic.
modelator, MODELATÓR, -OÁRE I. adj. care modeleaza. II. s.m. f. meserias care face decoratii si alte lucrari de modelaj; modeler, modelor. III. s. n. instrument, unealta pentru modelare în sculptura. (< it. modelatore)
baban, BABÁN, -Ă, babani, -e, adj. (Arg. si fam.) Mare, de dimensiuni apreciabile, dolofan. A prins o stiuca babana – Et. nec.
babau, BABÁU s.m. invar. v. baubau.
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babetă, BABÉTĂ1, babete, s.f. (Fam.) Femeie batrâna, baba (I). – Baba + suf. -eta.
babete, BABÉTE, babeti, s.m. (Iht.) Zglavoaca (1) (Cottus gobio) - Et. nec.
babeurre, BABEURRE subst. Aliment acrisor, preparat din lapte crud sau fiert, cu scoaterea (partiala) a smântânii si folosit în alimentatia sugarului. [Pr.: babör] – Cuv. fr.
babilonian, BABILONIÁN, -Ă, babilonieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie semitica ce a trait în Babilon, în mileniile 2-1 a.Cr.; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Babilonic. Cultura babiloniana. – Babilon (n.pr.) + suf. -ean.
babilonic, BABILÓNIC, -Ă, babilonici, -ce, adj. Care se refera la Babilon, din vremea Babilonului; babilonian. ♢ Robia babilonica = perioada exilului evreilor în Babilonia. – Din lat. babylonicus.
babilonie, BABILONÍE, babilonii, s.f. 1. Vorbire sau scriere încâlcita, confuza. 2. Învalmaseala mare, dezordine. [Var.: vaviloníe s.f.] – Babilon (n.pr.) + suf. -ie.
modelare, MODELÁRE s. f. 1. actiunea de a modela. 2. metoda în stiinta si tehnica constând în reproducerea schematica a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ♢ (mat.) reprezentare a unei relatii prin simbolism matematic. ♢ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptura; modelaj. (< modela)
babină, BABÍNĂ, babine, s.f. (Rar) Partea groasa (si care atârna) a buzelor unor animale. – Fr. babine.
modelaj, MODELÁJ s. n. modelare; modelíng. (< fr. modelage)
babiţă, BÁBIŢĂ1, babite, s.f. 1. (Ornit.) Pelican. 2. Nume dat la doua specii de ciuperci, în forma unei copite de cal, care cresc pe copaci si din care se prepara iasca (Polyporus fomentarius, polyporus ignarius). – Din bg., scr. babica.
babiţă, BÁBIŢĂ2, babite, s.f. (Pop.; mai ales la pl.) Diaree a sugacilor. – Din bg. babici.
baboi, BABÓI, baboi, s.m. (Iht.) 1. Peste mic de orice specie. 2. (Reg.) Biban – Din bg. baboj.
baboiaş, BABOIÁS, baboiasi, s.m. Diminutiv al lui baboi. [Pr.: -bo-ias] – Baboi + suf. -as.
babord, BABÓRD, baborduri, s.n. Partea stânga a unei nave dupa directia înaintarii. ♢ Marginea din stânga a fuzelajului unei nave aeriene (privind în directia de zbor). – Din fr. bâbord.
baborniţă, BABÓRNIŢĂ, babornite, s.f. Baba urâta si rea; cotoroanta. ♢ Vrajitoare. [Var.: babórnita s.f.] – contaminare între baba si bahornita.
modela, MODELÁ vb. tr. 1. a executa dintr-un material plastic modelul unei lucrari de sculptura. 2. a confectiona modele pentru turnatorie. 3. (fig.) a da expresia dorita. (< fr. modeler, it. modellare)
babuin, BABUÍN, babuini, s.m. Maimuta cinocefala cu buze proeminente. – Din fr. babouin.
babuşcă, BABÚSCĂ, babuste, s.f. Peste de apa dulce, lung de 10-12 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen si cu înotatoarele rosii; ocheana, balos (2) (Rutilus rutilus). – Din bg. babuska.
babuvism, BABUVÍSM s.n. Curent utopic egalitar, creat de Babeuf. – Din fr. babouvisme.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacal, BACÁL s.m. v. bacan2.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
bacanală, BACANÁLĂ, bacanale, s.f. (La pl.) Sarbatoare la romani, cu dansuri, jocuri si petreceri licentioase închinate lui Bachus, zeul vinului. ♢ Fig. (si la sg.) Petrecere zgomotoasa si destrabalata. – Din fr. bacchanale, lat. Bacchanalia.
bacantă, BACÁNTĂ, bacante, s.f. (La romani) Preoteasa a zeului Bachus; menada. ♢ Fiecare dintre însotitoarele zeului Bachus. ♢ Fig. Femeie destrabalata. – Din fr. bacchante.
bacara, BACARÁ2 s.f. Joc de carti în care nouarii au valoare, iar decarii, numiti bacara, sunt egali cu zero; maca. – Din fr. baccara.
bacă, BÁCĂ, bace, s.f. Fruct cu pericarp carnos, cu pielita subtire si cu miezul zemos, în care se afla semintele. – Din it., lat. bacca.
bacăul, BACẮUL s.n.art. (Pop.; în expr.) A-si gasi bacaul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o pati. – Cf. magh. bakó "calau".
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
baccelit, BACCELÍT, -Ă, bacceliti, -te, adj. (Fam.: despre oameni si despre obrazul lor) Îmbatrânit. ♢ Gras, labartat – V. bacceli.
bachelită, BACHELÍTĂ s.f. Rasina sintetica obtinuta prin tratarea formolului cu fenol, utilizata ca materie plastica pentru confectionarea unor obiecte tehnice sau de uz casnic. – Din fr. bakélite.
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
baci, BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stâna. 2. Cel care câstiga si arunca primul la jocul de arsice. – Et. nec.
baciform, BACIFÓRM, -Ă, baciformi, -e, adj. În forma de baca. – Din fr. bacciforme.
bacil, BACÍL, bacili, s.m. Bacterie patogena în forma de bastonas. – Din fr. bacille, lat. bacillus.
bacilar, BACILÁR, -Ă, bacilari, -e, adj. Care este produs de bacili; în forma de bacil; referitor la bacili. – Din fr. bacillaire.
bacilemie, BACILEMÍE, bacilemii, s.f. (Med.) Infectie generalizata ca urmare a patrunderii bacililor în vasele de sânge. – Din fr. bacillémie.
baciliform, BACILIFÓRM, -Ă, baciliformi, -e, adj. Care are forma unui bacil. – Din fr. bacilliforme.
baciloză, BACILÓZĂ, baciloze, s.f. Boala provocata de bacili; spec. Tuberculoza (pulmonara). – Din fr. bacillose.
background, BACKGROUND, backgrounduri, s.n. 1. (Englezism) Fundal. 2. Fond sonor al unei partituri solistice în jaz. 3. Tehnica de filmare la care fundalul este obtinut prin retroproiectie. [Pr.: bécgraund] – Din engl. background.
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
baclava, BACLAVÁ, baclavale, s.f. Prajitura preparata din foi de placinta, nuci sau migdale si miere sau sirop de zahar. – Din tc. baklava.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacon, BÁCON s.n. (Rar) Carne sau costita de porc dezosata, sarata si afumata (taiata în felii subtiri). [Pr.: béican] – Cuv. engl.
bacşiş, BACSÍS, bacsisuri, s.n. Suma de bani data, peste plata cuvenita, pentru un serviciu personal, pentru a câstiga bunavointa sau protectia cuiva. – Din tc. bahsis.
bactericid, BACTERICÍD, -Ă, bactericizi, -de, adj., s.n. (Preparat, substanta) care omoara bacteriile. – Din fr. bactéricide.
bacterie, BACTÉRIE, bacterii, s.f. Organism microscopic unicelular de natura vegetala. – Din fr. bactérie.
bacteriofag, BACTERIOFÁG, bacteriofagi, s.m. Organism microscopic care distruge bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophage.
modalizator, MODALIZATÓR s. m. mijloc care permite vorbitorului sa-si manifeste felul în care priveste propriul sau enunt. (< fr. modalisateur)
bacteriolog, BACTERIOLÓG, -Ă, bacteriologi, -ge, s.m. si f. Specialist în bacteriologie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologue.
bacteriologie, BACTERIOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologie.
modalizare, MODALIZÁRE s. f. (lingv.) marca prin care subiectul îsi exprima adeziunea fata de enuntul sau. (dupa fr. modalisation)
bade, BÁDE s.m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare catre un om matur sau mai vârstnic (de la tara); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la tara pentru barbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.
badian, BADIÁN, badiani, s.m. Arbust din China si Japonia cu frunze, flori, tulpina si fructe placut mirositoare, întrebuintate la fabricarea lichiorurilor, în medicina etc. (Illicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. [Pr.: -di-an] – Din fr. badiane.
badijona, BADIJONÁ, badijonez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A unge o parte bolnava a corpului cu o pensula sau cu un pamatuf de vata înmuiate într-un medicament. ♢ Tranz. A unge trunchiul unui pom cu o solutie speciala pentru a distruge insectele si ouale lor. 2. Tranz. A unge suprafata unei sosele asfaltate cu o solutie impermeabila. – Din fr. badigeonner.
badinerie, BADINERÍE, badinerii, s.f. (Muz.) Piesa vioaie cu caracter glumet (din suitele franceze si germane din secolul al XVIII-lea). – Din fr. badinerie.
badminton, BÁDMINTON s.n. Joc sportiv asemanator cu tenisul, practicat cu o minge de pluta prevazuta cu pene, care se arunca cu racheta. – Din engl., fr. badminton.
baedeker, BAEDEKER s.n. Ghid turistic. [Pr.: bédecher] – Cuv. germ.
modalitate, MODALITÁTE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalité)
baftă, BÁFTĂ, bafte, s.f. (Arg. si fam.) Noroc, sansa. – Din tig. baht. Cf. tc. b a h t.
bagaj, BAGÁJ, bagaje, s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o calatorie. ♢ Expr. A-si face bagajele = a se pregati de plecare; p.ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinari) Cantitatea de cunostinte de care dispune cineva. – Din fr. bagage.
bagatelă, BAGATÉLĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mica importanta; obiect de mica valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesa muzicala instrumentala scurta, de obicei cu continut liric. [Var.: bagatél s.n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.
bagateliza, BAGATELIZÁ, bagatelizez, vb. I. Tranz. A diminua importanta unui lucru, a unui fapt, a unei idei etc. – Bagatel(a) + suf. -iza.
modal, MODÁL, -Ă adj. referitor la mod (2, 3), de mod. o propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care arata modul actiunii din regenta. (< fr. modal)
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bahmet, BAHMÉT, bahmeti, s.m. (Înv.) Cal tataresc. – Tatar bahmat.
bahnă, BÁHNĂ, bahne, s.f. (Reg.) Loc mlastinos, acoperit cu iarba sau stuf; smârc. – Din ucr. bahno.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baian, BAIÁN, baiani, s.m., baiane, s.n. 1. S.m. Cântaret rus sau ucrainean de balade. 2. S.n. Armonica de mâna folosita de baiani (1). [Pr.: ba-ian] – Din rus. baian.
baider, BÁIDER, baidere, s.n. (Reg) Fular de bumbac sau de lâna colorata. – Din germ. Beider.
baideraş, BAIDERÁS, baiderase, s.n. (Reg.) Diminutiv al lui baider. – Din baider + suf. -as.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baie, BÁIE2, bai, s.f. (Reg.) Mina1 (din care se extrag mineralele). [Pr.: ba-ie] – Din magh. bánya.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
baionetă, BAIONÉTĂ, baionete, s.f. Arma alba în forma de sabie scurta, care se poate fixa la teava pustii militare. ♢ Atac (sau asalt) la baioneta = lupta corp la corp. ♦ Îmbinare în baioneta = îmbinare demontabila a doua piese care se fixeaza una într-alta prin împingere si rotire cu un sfert sau cu o jumatate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
bairam, BAIRÁM, bairamuri, s.n. 1. Numele a doua mari sarbatori religioase musulmane. 2. (Fam.) Petrecere, chef mare. – Din tc. bayram.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
baiţ, BAIŢ, baituri, s.n. Colorant folosit în tâmplarie, în industria textila, în tabacarie etc. – Din germ. Beize.
balaban, BALABÁN, balabani, s.m. (Zool.) Soim. – Comp. cuman balaban.
balabustă, BALABÚSTĂ, balabuste, s.f. Nevasta de evreu. ♦ (Glumet) Nevasta, sotie. ♦ (Fam., depr.) Femeie grasa si diforma. – Din idisul balabuste.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balader, BALADÉR, baladere, s.n. Bucata de piele care umple golul de sub calcâi, la încaltaminte. – Din germ. Bandleder.
baladin, BALADÍN, -Ă, baladini, -e, s.m. si f. (Frantuzism înv.) Bufon, mascarici; p.ext. comediant. – Din fr. baladin.
balador, BALADÓR, baladoare, s.n. Piesa de angrenaj în forma de ax cu multe roti dintate, cu ajutorul carora se schimba viteza de rotatie. – Din fr. baladeur.
balafon, BALAFÓN, balafoane, s.n. Instrument muzical african de percutie, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.
balalaică, BALALÁICĂ, balalaici, s.f. Instrument muzical cu trei coarde si cutie de rezonanta triunghiulara. – Din rus. balalaika.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balamiş, BALAMÍS s.n. (Reg., în expr.) Balamis-balmus = balmos.
balamuc, BALAMÚC, balamucuri, s.n. Clinica pentru alienati mintali; casa de nebuni. ♦ Fig. Galagie, dezordine mare. – Din n. pr. Malamuc.
balamut, BALAMÚT, -Ă, balamuti, -te, adj., s.m. si f. (Reg.) 1. Adj. (La jocul de carti) Masluit. 2. S.m. si f. Flecar. ♦ Natâng, prost. – Din rus balamut.
balamuţie, BALAMUŢÍE s.f., art. balamutia, g.-d. art. balamutiei; pl. balamutii, art. balamutiile .
balang, BALÁNG interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul unui clopot (mare); bang, dang. [Var.: balánga interj.] – Onomatopee.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balansa, BALANSÁ, balansez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca când într-o parte, când într-alta; a (se) legana, a (se) hâtâna, a pendula. 2. Tranz. A face egale, a echilibra partile unei balante (2), ale unui cont etc. – Din fr. balancer.
balansat, BALANSÁT, -Ă, balansati, -te, adj. 1. Leganat2 (1). 2. (Tehn.; despre dispozitive) Care este astfel reglat încât nu depaseste limitele de balans (1). – V. balansa.
balansier, BALANSIÉR, balansiere, s.n. 1. Piesa care regleaza prin oscilatiile ei miscarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bara lunga si subtire utilizata de dansatorii pe sârma pentru a-si tine echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în forma de maciuca, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balantiér s.n.] – Din fr. balancier.
balansină, BALANSÍNĂ, balansine, s.f. Parâma de metal sau de cânepa care sustine vergile încrucisate ale catargului unei nave cu pânze sau stâlpii bigelor de încarcare montate pe nave. – Din fr. balancine.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balaoacheş, BALAOÁCHES, -Ă, balaoachesi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Glumet sau ir.) (Om) negricios, oaches. 2. S. m. si f. (Depr.) Epitet dat unui tigan. – Balai + oaches.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balastor, BALASTÓR, balastoare, s.n. Masina folosita pentru balastarea liniilor de cale ferata. – Balasta + suf. -or.
balaşicuri, BALASÍCURI s.n. pl. (Reg.) Minciuni care pun pe cineva în încurcatura.
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
bală, BÁLĂ, bale, s.f. (Pop.) Monstru, dihanie, fiara groaznica. – Et. nec.
balbaş, BALBÁS s.n. (Reg.) Hidromel. – Din tc. bal basy.
balcaniadă, BALCANIÁDĂ, balcaniade, s.f. Competitie sportiva care are loc la intervale regulate, cu participarea sportivilor din tarile balcanice. [Pr.: -ni-a-] – Balcani (n.pr.) + suf. -iada.
balcanic, BALCÁNIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. Din (sau privitor la) Muntii Balcani sau din regiunea acestor munti. ♢ (Sport) Jocuri balcanice = balcaniada. – Din fr. balkanique.
balcanism, BALCANÍSM, balcanisme, s.n. Cuvânt sau constructie sintactica specifica unor limbi balcanice. – Balcani (n.pr.) + suf. -ism.
balcanist, BALCANÍST, -Ă, balcanisti, -ste, s.m. si f. Balcanolog. – Din germ. Balkanist.
balcanistică, BALCANÍSTICĂ s.f. Ansamblu de studii si cercetari referitoare la limbile, folclorul, etnografia si istoria popoarelor balcanice. – Balcani (n.pr.) + suf. -istica (dupa lingvistica, folcloristica etc.).
balcanolog, BALCANOLÓG, -Ă, balcanologi, -ge, s.m. si f. Specialist în balcanistica; balcanist. – Balcani (n. pr.) + suf. -olog (dupa filolog, sociolog etc.).
balcâz, BALCẤZ, -Ă, balcâzi, -e, adj. (Reg.) Urât, hâd, diform, slut, pocit. – Et. nec.
balcon, BALCÓN, balcoane, s.n. 1. Platforma cu balustrada pe peretele exterior al unei cladiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe usi. 2. Parte a unei sali de spectacol, de conferinte etc. asezata deasupra parterului. – Din fr. balcon.
balconaş, BALCONÁS, balconase, s.n. Diminutiv al lui balcon. - Balcon + suf. -as.
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
bale, BÁLE s.f. pl. Saliva (groasa, spumoasa) care se prelinge din gura. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele dupa ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasa care acopera corpul pestilor. ♦ Urma mucoasa lasata de melc în mers. – Cf. lat. •baba.
baleiaj, BALEIÁJ, baleiaje, s.n. Eliminarea fortata a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere interna. [Pr.: -le-iaj] – Din fr. balayage.
balenă, BALÉNĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinti (Balaena); (înv.) chit3. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoana foarte grasa. 2. Lamela flexibila fabricata din lamele cornoase de balena (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuinteaza pentru a tine întinsa pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
mochetă, MOCHÉTĂ s. f. tesatura plusata, din fire de lâna si de in sau cânepa, folosita drept covor sau la capitonarea mobilelor. (< fr. moquette)
balercuţă, BALERCÚŢĂ, balercute, s.f. (Reg.) Diminutiv al lui balerca. – Balerca + suf. -uta.
balerin, BALERÍN, -Ă, balerini, -e, s.m. si f. Barbat sau femeie care are ca profesiune baletul; baletist. – Din fr. ballerin, ballerine, it. ballerino, ballerina.
balet, BALÉT, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ executat dupa o compozitie muzicala. ♢ Corp de balet v. corp. •• Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini si balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
baletist, BALETÍST, -Ă, baletisti, -ste, s.m. si f. Balerin(a). - Balet + suf.-ist.
balic, BALÍC, -Ă, balici, -ce, s.m. si f. (Arg.) Student în primul an; boboc. – Din tig. balih "purcelus".
balie, BÁLIE, balii, s.f. (Reg.) Vas mare circular, facut din doage, pentru spalatul rufelor. – Din ucr. balija.
baligă, BÁLIGĂ, baligi, s.f. (Adesea fig.) Excrement de animale mari; baligar. [Var.: bálega s.f.] – Cf. scr. balega, alb. balge.
balimez, BALIMÉZ, balimezuri, s.n. (Înv.) Tun de calibru mare. – Din tc. balyemez.
balistă, BALÍSTĂ, baliste, s.f. Masina de razboi folosita în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dusmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
balistician, BALISTICIÁN, -Ă, balisticieni, -e, s.m. si f. [Pr.: -ci-an] Specialist în balistica. – Din fr. balisticien.
balistograf, BALISTOGRÁF, balistografe, s.n. Aparat care masoara unghiul sub care este aruncat un proiectil.
balivernă, BALIVÉRNĂ, baliverne, s.f. Vorba lipsita de importanta sau nascocita; palavra, vorba de claca. – Din fr. baliverne.
baliza, BALIZÁ, balizez, vb. I. Tranz. A fixa o baliza, a marca prin balize diverse puncte de pe teren. – Din fr. baliser.
balizaj, BALIZÁJ, balizaje, s.n. Semnalizare prin balize; balizare ♦ Delimitare cu ajutorul unor semnale optice, acustice sau de radio a unui spatiu, a unui drum de navigatie aeriana sau maritima. – Din fr. balisage.
mocheta, MOCHETÁ vb. tr. a acoperi podeaua unei camere cu mocheta. (< mocheta)
baliză, BALÍZĂ, balize, s.f. Semnal sau instalatie de semnalizare care indica pozitia unui punct topografic, delimiteaza zonele navigabile etc. – Din fr. balise.
balizor, BALIZÓR, balizori, s.m. Persoana care instaleaza sau supravegheaza balize. – Din fr. baliseur.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balmuş, BÁLMUS s.n. v. balmos.
balnear, BALNEÁR, -Ă, balneari, -e, adj. De bai1 (II); privitor la baile de mare. Cura balneara. [Pr.: -ne-ar] – Din fr. balnéaire, lat. balnearius.
balneo, BÁLNEO- Element de compunere însemnând "balnear", care serveste la formarea de adjective. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balneo-, lat. balneum.
balneoclimateric, BALNEOCLIMATÉRIC, -Ă, balneoclimaterici, -ce, adj. Balnear si climateric; balneoclimatic. [Pr.: -ne-o] – Balneo- + climateric.
balneoclimatic, BALNEOCLIMÁTIC, -Ă, balneoclimatici, -ce, adj. Balneoclimateric. [Pr.: -ne-o] – Balneo- + climatic.
balneolog, BALNEOLÓG, -Ă, balneologi, -ge, s.m. si f. Medic specializat în balneologie. [Pr.: -ne-o-] – Din balneologie (derivat regresiv).
balneologie, BALNEOLOGÍE s.f. Ramura a medicinei care studiaza actiunea profilactica si curativa a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéologie.
balneoterapie, BALNEOTERAPÍE s.f. Tratarea bolilor prin întrebuintarea metodica a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéothérapie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balona, BALONÁ, balonez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) umfla, a (se) rotunji ca un balon. ♦ A i se umfla sau a face sa i se umfle cuiva abdomenul din cauza gazelor de fermentatie din intestine. – Din fr. ballonner.
balonare, BALONÁRE, balonari, s.f. Faptul de a (se) balona. ♦ (Med.) Meteorism. – V. balona.
balonaş, BALONÁS, balonase, s.n. Diminutiv al lui balon. – Balon + suf. -as.
balonat, BALONÁT, -Ă, balonati, -te, adj. Umflat (ca un balon). ♦ (Despre abdomen) Umflat de gazele acumulate în intestine; (despre oameni) cu abdomenul umflat. – V. balona. Cf. fr. b a l l o n n é.
balonet, BALONÉT, balonete, s.n. 1. Compartiment din interiorul unui balon sau unui dirijabil, umplut cu un gaz mai usor decât aerul. 2. Dispozitiv de plutire al aripilor de hidroavion. – Din fr. ballonnet.
balonzaid, BALONZÁID, balonzaide, s.n. 1. Ţesatura de bumbac sau de matase (impermeabila). 2. Pardesiu de ploaie confectionat dintr-o astfel de pânza; balon (4). [Acc. si: balónzaid. -Var.: balonzáide. s.n.] – Din germ. Ballonseide.
mocasin, MOCASÍN s. m. (pl.) încaltaminte de piele neargasita, purtata de indienii din America de Nord. ♢ încaltaminte usoara, fara sireturi, cu talpa plata. (< fr. mocassin)
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
balotaj, BALOTÁJ, balotaje, s.n. Situatie în care, la o alegere, nici un candidat nu întruneste majoritatea de voturi ceruta de lege. – Din fr. ballottage.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
balsama, BALSAMÁ vb. I. v. îmbalsama.
balsamic, BALSÁMIC, -Ă, balsamici, -ce, adj. De balsam (1),