Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru ea
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abacă, ABÁCĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placa subtire (patrata) care constituie partea superioara a capitelului unei coloane si face legatura cu arhitrava. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abacă, abáca s. f. partea superioara a capitelului unei coloane. (< fr. abaque, lat. abacus)
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandona, ABANDONÁ, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A parasi pe cineva (lasându-l fara sprijin sau ajutor); a renunta la ceva. 2. Tranz. si intranz. A renunta la continuarea participarii la o întrecere sportiva. – Din fr. abandonner.
abandonare, ABANDONÁRE, abandonari, s.f. Actiunea de a abandona; parasire. – V. abandona.
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abarticular, abarticulár, -a adj. situat în vecinatatea unei articulatii. (< fr. abarticulaire)
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abdicare, ABDICÁRE, abdicari, s.f. Actiunea de a abdica. – V. abdica.
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
aberometru, aberométru s. n. instrument pentru masurarea aberatiei vizuale. (< fr. aberromètre)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
abhora, abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (< fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abilitare, ABILITÁRE, abilitari, s.f. (Rar) Actiunea de a abilita si rezultatul ei. – V. abilita.
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abiogen, ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie dupa care originea materiei vii trebuie cautata în materia fara viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.
abiologie, ABIOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
abioseston, abiosestón s. n. totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; tripton. (< fr. abioseston)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, abióza s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abis, abís s. n. 1. prapastie, genune. ♦ parte profunda a unui fenomen, a unui proces; neant. 2. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari. (< fr. abysse, lat. abyssos)
abis, ABÍS, abisuri, s.n. (Adesea fig.) Prapastie adânca, genune, hau1. – Din fr. abysse, lat. abyssus.
abisal, abisál, -a adj. 1. referitor la abis. ♢ regiune ~a = zona de mare adâncime a fundului marilor si oceanelor. 2. referitor la subconstient. (< fr. abyssal)
abisal, ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se afla sau care traieste la mari adâncimi în mari sau în oceane. Regiune abisala. Animal abisal. 2. Care se refera la subconstient, al subconstientului. – Din fr. abyssal.
abitaţie, ABITÁŢIE s.f. (Jur.) Drept de folosinta a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
abjudeca, abjudecá vb. tr. (jur.) a suspenda printr-o sentinta judecatoreasca. (< lat. abiudicare)
abjudeca, ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotarâre judecatoreasca. – Din lat. abjudecare.
abjudecare, ABJUDECÁRE, abjudecari, s.f. Actiunea de a abjudeca si rezultatul ei. – V. abjudeca.
abjurare, ABJURÁRE, abjurari, s.f. Actiunea de a abjura si rezultatul ei. – V. abjura.
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
abolire, ABOLÍRE, aboliri, s.f. Actiunea de a aboli si rezultatul ei; abolitiune. – V. aboli.
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
aboliţionism, abolitionísm s. n. 1. miscare politica aparuta la sfârsitul sec. XVIII în S.U.A., care sustinea desfiintarea sclavajului. 2. curent de opinie care sustine necesitatea abolirii unor relatii sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonare, ABONÁRE, abonari, s.f. Actiunea de a (se) abona. – V. abona.
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
abordare, ABORDÁRE, abordari, s.f. Actiunea de a aborda. – V. aborda.
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abraziv, ABRAZÍV, -Ă, abrazivi, -e, adj., s.n. (Corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare. – Din fr. abrasif.
abrazor, abrazór s. n. unealta dintr-un material abraziv, folosita pentru aschiere. (< engl. abrasor)
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a b r a z i u n e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
abreviere, ABREVIÉRE, abrevieri, s.f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvânt, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
abrogare, ABROGÁRE, abrogari, s.f. Actiunea de a abroga. – V. abroga.
abrudeanca, ABRUDEÁNCA s.f. art. Numele unui dans popular ardelenesc cu miscare moderata; melodia dupa care se executa acest dans. – Abrud (n.pr.) + suf. -eanca.
abrutizant, abrutizánt, -a adj. care abrutizeaza. (< fr. abrutissant)
abrutizant, ABRUTIZÁNT, -Ă, abrutizanti, -te, adj. Care abrutizeaza. – Din fr. abrutissant.
abrutizare, ABRUTIZÁRE, abrutizari, s.f. Actiunea de a (se) abrutiza. – V. abrutiza.
monotonie, MONOTONÍE s. f. însusirea de a fi monoton; lipsa de varietate. (< fr. monotonie)
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
abscisă, abscísa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absenta, ABSENTÁ, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit sa se gaseasca), a nu fi de fata. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenţă, absénta s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenta. 2. pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. 3. (fig.) neatentie, distractie. (< fr. absence, lat. absentia)
absenţă, ABSÉNŢĂ, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absidă, ABSÍDĂ, abside, s.f. Nisa semicirculara sau poligonala care închidea nava centrala a unei bazilici romane. ♦ Incapere semicirculara destinata altarului în bazilicile crestine. – Din fr. abside, lat. absida.
absoluitate, absoluitáte s. f. calitatea a ceea ce este absolut. (< fr. absoluité)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolutizare, ABSOLUTIZÁRE, absolutizari, s.f. Actiunea de a absolutiza si rezultatul ei. – V. absolutiza.
absolutoriu, ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolva, care iarta o vina, un delict, o greseala. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei scoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absolvire, ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Actiunea de a absolvi si rezultatul ei; absolventa. – V. absolvi.
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbire, ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Actiunea de a absorbi si rezultatul ei. – V. absorbi.
absorbitor, ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbtie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
absorbţiometru, absorbtiométru s. n. aparat pentru masurarea gradului de absorbtie. (< fr. absorptiomètre)
abstenţionism, abstentionísm s. n. abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstractivitate, abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)
abstractizant, ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanti, -te, adj. Care abstractizeaza. – Abstractiza + suf. -ant.
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstragere, ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Actiunea de a abstrage si rezultatul ei. – V. abstrage.
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
absurditate, ABSURDITÁTE, absurditati, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, conceptie absurda; prostie, ineptie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.
absurditate, absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situatie, idee absurda; aberatie. (< fr. absurdité, lat. absurditas)
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţiguit, ABŢIGUÍT, -Ă, abtiguiti, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abtigui.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abţinere, ABŢÍNERE, abtineri, s.f. Actiunea de a se abtine si rezultatul ei. – V. abtine.
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abumarkub, abumarkúb s.m. pasare înalta, asemanatoare cu strutul, cu gâtul scurt si gros, cu capul mare si cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
abunda, ABUNDÁ, pers. 3 abúnda, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se gasi din belsug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a contine; a folosi din belsug. – Din fr. abonder, lat. abundare.
abunda, abundá vb. intr. a fi, a se gasi, a avea din belsug. (dupa fr. abonder, lat. abundare)
abur, ÁBUR, aburi, s.m. 1. Vapori de apa. 2. Ceata rara. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare usoara (a vântului), boare. – Cf. alb. a v u l l.
abureală, ABUREÁLĂ, abureli, s.f. 1. Aburi condensati în picaturi foarte fine care se depun pe obiecte. 2. Exalatie, miros. 3. Fig. (Rar) Adiere. – Aburi + suf. -eala.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
monotelism, MONOTELÍSM s. n. doctrina religioasa care sustine ca Isus Christos a întruchipat doua naturi, una divina si una umana, dar o singura vointa, cea divina. (< fr. monothélisme)
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acaparare, ACAPARÁRE, acaparari, s.f. Actiunea de a acapara. – V. acapara.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
acarinată, ACARINÁTĂ, acarinate, s.f. (La pl.) Pasari alergatoare cu sternul lipsit de carena si cu aripi reduse; (si la sg.) pasare care face parte din din aceasta clasa; ratite. – Din lat. acarinatus.
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătărea, ACĂTẮREA adj. invar. v. acatarii.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
accelerare, ACCELERÁRE, accelerari, s.f. Actiunea de a accelera si rezultatul ei; iutire, grabire, urgentare, zorire. – V. accelera.
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
acceleraţie, ACCELERÁŢIE, acceleratii, s.f. Crestere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Acceleratie gravitationala = acceleratia pe care o au corpurile în cadere libera. [Var.: acceleratiúne s.f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentuare, ACCENTUÁRE, accentuari, s.f. Actiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
acceptor, ACCEPTÓR, acceptori, s.m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primeste electroni de la un atom din reteaua cristalina a acestuia. – Din fr. accepteur.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibilitate, ACCESIBILITÁTE s.f. Însusirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
accidentat, ACCIDENTÁT, -Ă, accidentati, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoana) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezinta neregularitati. – V. accidenta. Cf. fr. a c c i d e n t é.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acel, ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela1.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetificare, ACETIFICÁRE s.f. Actiunea de a acetifica. – V. acetifica.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achitare, ACHITÁRE, achitari, s.f. Actiunea de a (se) achita si rezultatul ei. – V. achita.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţionare, ACHIZIŢIONÁRE, achizitionari, s.f. Actiunea de a achizitiona si rezultatul ei; achizitie (1). [Pr.: -ti-o] – V. achizitiona.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidificare, ACIDIFICÁRE, acidificari, s.f. Actiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
aciditate, ACIDITÁTE s.f. Grad de concentratie de ioni de hidrogen sau cantitatea totala de acid dintr-o solutie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ♢ Aciditate gastrica = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezenta acidului clorhidric, clorului, pepsinei si acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.
acidorezistenţă, ACIDOREZISTÉNŢĂ s.f. Proprietate a unor bacterii de a rezista dupa colorarea cu un colorant de anilina, la actiunea decoloranta a acizilor. – Acid + rezistenta.
acidulare, ACIDULÁRE, acidulari, s.f. Actiunea de a acidula. – V. acidula.
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acilea, ACÍLEA adv. v. aici.
acira, ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nadejde la..., a astepta sa..., a tinde spre... 2. A fi în asteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.
aciuare, ACIUÁRE s.f. Actiunea de a (se) aciua si rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclimatizare, ACLIMATIZÁRE, aclimatizari, s.f. Actiunea de a (se) aclimatiza si rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolea, ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. si acoleá] – Et. nec. Cf. a c o l o.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomodabil, ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodeaza cu usurinta, cu care te poti deprinde usor. – Din fr. accommodable.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
acontare, ACONTÁRE, acontari, s.f. Actiunea de a aconta si rezultatul ei; acont. – V. aconta.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
acoperitor, ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care acopera; care garanteaza. 2. S.f. Obiect cu care se acopera ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acostare, ACOSTÁRE, acostari, s.f. Actiunea de a acosta si rezultatul ei. – V. acosta.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditant, ACREDITÁNT, -Ă, acreditanti, -te, adj. (Rar) Care acrediteaza. – Acredita + suf. -ant.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
monopson, MONOPSÓN s. n. 1. situatie în care pe o piata exista o singura firma, care monopolizeaza cumpararea unei marfi. 2. prezenta unui singur vânzator pe piata unei marfi si a numerosi cumparatori. (< fr. monopsone)
acribie, ACRIBÍE s.f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea stiintifica; p. gener. seriozitate, constiinciozitate. – Din fr. acribie.
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrire, ACRÍRE, acriri, s.f. Actiunea de a (se) acri ♢ Acrirea vinului = boala a vinului, provocata de bacterii acetice, care otetesc vinul. – V. acri.
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acromatizare, ACROMATIZÁRE, acromatizari, s.f. Actiunea de a acromatiza si rezultatul ei. – V. acromatiza.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromion, ACROMIÓN, acromioane, s.n. Apofiza a omoplatului care se articuleaza cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrospor, ACROSPÓR, acrospori, s.m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşare, ACROSÁRE, acrosari, s.f. Actiunea de a acrosa si rezultatul ei; acrosaj (1). – V. acrosa.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinon, ACTINÓN s.n. Izotop al radonului, obtinut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.
actinopterigian, ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s.m. Subclasa de pesti fosili, ososi, aparuta din mezozoic, din care face parte majoritatea pestilor actuali; exemplar din aceasta subclasa. – Cf. fr. a c t i n o p t é r y g i e n s.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
activare, ACTIVÁRE, activari, s.f. Actiunea de a (se) activa. ♦ Operatie prin care se obtine cresterea reactivitatii unei substante. – V. activa
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s.n. (Substanta) care realizeaza o activare; activant. – Activa + suf. -tor.
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
activizare, ACTIVIZÁRE, activizari, s.f. Actiunea de a activiza. – V. activiza.
activizator, ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizeaza. – Activiza + suf. -tor.
monopolizator, MONOPOLIZATÓR, -OÁRE adj. care monopolizeaza (1). (< fr. monopolisateur)
actor, ACTÓR, actori, s.m. Artist care interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.) aftór s.m.] – Din fr. acteur, lat. actor.
actoricesc, ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricesti, adj. Care tine de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.
actorie, ACTORÍE s.f. Profesiunea de actor. – Actor + suf. -ie.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualizare, ACTUALIZÁRE, actualizari, s.f. Actiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acuarelă, ACUARÉLĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnica picturala în care sunt întrebuintate culori diluate cu apa. 2. Vopsea solida care se întrebuinteaza în acuarela (1). 3. Pictura executata în acuarela (1). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelle.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumetru, ACUMÉTRU, acumetre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se masoara acuitatea auditiva. – Din fr. acumètre.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
monopolist, MONOPOLÍST, -Ă I. adj. organizat pe baza de monopol (2). II. s. m. f. capitalist participant la conducerea unui monopol. (< fr. monopoliste)
acumulativ, ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumuleaza. – Din fr. accumulatif.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
acuplare, ACUPLÁRE s.f. Actiunea de a acupla. – V. acupla.
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuzare, ACUZÁRE, acuzari, s.f. Actiunea de a acuza si rezultatul ei; învinuire, învinovatire, acuzatie, acuza. ♦ (Concr.) Parte care acuza la un proces. – V. acuza.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acvaforte, ACVAFÓRTE s.f. 1. Procedeu de gravura care consta în corodarea unei placi de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravura obtinuta prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptabilitate, ADAPTABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi adaptabil. – Adaptabil + suf. -itate.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adăpa, ADĂPÁ, adắp, vb. I. Tranz. A da apa de baut unui animal. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apa. ♢ Fig. A se adapa la izvoarele stiintei sau ale culturii.[Prez. ind. si: adáp] – Lat. adaquare.
adăpătoare, ADĂPĂTOÁRE, adapatori, s.f. Loc unde se adapa animalele; jgheab sau instalatie de adapat. – Adapa + suf. -atoare.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăpostire, ADĂPOSTÍRE s.f. Actiunea de a (se) adaposti si rezultatul ei. – V. adaposti.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adăugare, ADĂUGÁRE, adaugari, s.f. Actiunea de a (se) adauga. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogáre, adaogíre, adaugíre s.f.] – V. adauga.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
adâncime, ADÂNCÍME, adâncimi, s.f. 1. Faptul sau însusirea de a fi adânc; distanta de la suprafata sau de la gura unei adâncituri sau ape pâna la fundul ei; (concr.) parte adânca, adâncita; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, departat; afund, afundatura, afundis. 3. Fig. Tarie, forta, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.
adâncire, ADÂNCÍRE, adânciri, s.f. Actiunea de a (se) adânci. – V. adânci.
adâncitor, ADÂNCITÓR, adâncitoare, s.n. Scula aschietoare pentru prelucrarea suprafetelor frontale plane, conice, cilindrice, profilate. – Adânci + suf. -tor.
addenda, ADDÉNDA, addende, s.f. (Latinism) Ceea ce se adauga la o lucrare pentru a o completa. ♢ Addenda corrige = addenda prin care se si corecteaza unele greseli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda.
adecvare, ADECVÁRE, adecvari, s.f. Actiunea de a (se) adecva. – V. adecva.
ademeneală, ADEMENEÁLĂ, ademeneli, s.f. Ademenire. – Ademeni + suf. -eala.
ademenire, ADEMENÍRE, ademeniri, s.f. Actiunea de a ademeni si rezultatul ei; ademeneala; (concr.) fapta sau vorba prin care se ademeneste. [Var.: (reg.) adimeníre s.f.] – V. ademeni.
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
aderare, ADERÁRE, aderari, s.f. Actiunea de a adera si rezultatul ei. – V. adera.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
ades, ADÉS adv. v. adesea.
adese, ADÉSE adv. v. adesea.
adesea, ADÉSEA adv. De multe ori, în repetate rânduri; adeseori, des. [Var.: adés, adése adv.] – A3 + des2.
adeseori, ADÉSEORI adv. Adesea. [Pr.: -se-ori] – Adese + ori.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
mononuclear, MONONUCLEÁR, -Ă adj., s. f. (leucocita) cu un singur nucleu. (< fr. mononucléaire)
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adezivitate, ADEZIVITÁTE s.f. Însusirea de a fi adeziv. – Din fr. adhésivité.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adiator, ADIATÓR, adiatoare, s.n. Aparat simplu pentru efectuarea operatiilor de adunare si de scadere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
adicălea, ADÍCĂLEA adv. (Pop.) Adica. – Adica + le + a.
adicătele, ADÍCĂTELE adv. v. adicatelea.
adicătelea, ADÍCĂTELEA adv. (Pop.) Adica. [Var.: adícatele adv.] – Adica + te + le + a.
adiere, ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lina (de vânt); abur, abureala. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
adineaori, ADINEÁORI adv. v. adineauri.
adineauri, ADINEÁURI adv. Cu putin înainte, de curând. [Var.: adineáori adv.] – Lat. ad + de + in + illa + hora.
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adiţionare, ADIŢIONÁRE, aditionari, s.f. Actiunea de a aditiona si rezultatul ei; adunare, adaugare. [Pr.: -ti-o-] – V. aditiona.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjudecare, ADJUDECÁRE, adjudecari, s.f. Actiunea de a adjudeca. – V. adjudeca.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
administrare, ADMINISTRÁRE, administrari, s.f. Actiunea de a administra. – V. administra.
administrat, ADMINISTRÁT, -Ă, administrati, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care se afla sub conducerea cuiva. – V. administra.
administrator, ADMINISTRÁTOR, -OÁRE, administratori, -oare, s.m. si f. Persoana care administreaza, care conduce o administratie sau un serviciu de administratie. ♦ Persoana care conduce un serviciu în administratia statului. – Din fr. administrateur, lat. administrator.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admirativ, ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprima, care arata admiratie. – Din fr. admiratif, lat. admirativus.
admisibilitate, ADMISIBILITÁTE s.f. (Rar) Posibilitatea de a fi admis, calitatea a ceea ce este admisibil. – Din fr. admissibilité.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
admonestare, ADMONESTÁRE, admonestari, s.f. Actiunea de a admonesta si rezultatul ei; (concr.) act, adresa oficiala care contine o mustrare etc. adresata cuiva; admonestatie, admonitiune (2). – V. admonesta.
admonitiv, ADMONITÍV, -Ă, admonitivi, -e, adj. Care admonesteaza, care cenzureaza. – Din fr. admonitif.
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adnotator, ADNOTATÓR, -OÁRE, adnotatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adnoteaza un text. – Adnota + suf. -tor. Cf. lat. a d n o t a t o r,  a n n o t a t o r, fr. a n n o t a t e u r.
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorat, ADORÁT, -Ă, adorati, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slavit, cinstit, venerat. – V. adora.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adormit, ADORMÍT, -Ă, adormiti, -te, adj. Care adoarme, cuprins de somn. ♦ Somnoros. ♦ Fig. Lipsit de voiciune, greoi în miscari, moale. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc; adesea substantivat) Mort. – V. adormi.
adormiţele, ADORMIŢÉLE s.f. pl. (Bot.) 1. Deditei. 2. Zorele. 3. (Reg.) Volbura. – Adormit + suf. -ea.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adsorbant, ADSORBÁNT, adsorbanti, s.m. Corp pe suprafata caruia se fixeaza o substanta prin adsorbtie. – Din fr. adsorbant.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
aduct, ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanta este înglobata în reteaua cristalina a altei substante. – Din fr. adducte.
adulator, ADULATÓR, -OÁRE, adulatori, -oare, adj. s.m. si f. (Persoana) care aduleaza; lingusitor. – Din fr. adulateur, lat. adulator.
adulmecare, ADULMECÁRE, adulmecari, s.f. Actiunea de a adulmeca. – V. adulmeca.
adult, ADÚLT, -Ă, adulti, -te, adj., s.m. si f. (Organism) care si-a terminat cresterea si a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoana) aflata în perioada de la 17-18 ani pâna la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adulterin, ADULTERÍN, -Ă, adulterini, -e, adj. (Adesea substantivat) Nascut dintr-un adulter. – Din fr. adultérin, lat. adulterinus.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
adunător, ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunatori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care aduna; p. ext. strângator, econom. 2. S.n. Masina pentru recoltarea cerealelor si a fânului. – Aduna + suf. -ator.
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
monom, MONÓM s. n. 1. expresie algebrica compusa dintr-un singur termen, în care nu figureaza nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) sir neîntrerupt. (< fr. monôme)
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aerare, AERÁRE, aerari, s.f. Actiunea de a aera. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aeriseală, AERISEÁLĂ, aeriseli, s.f. Aerisire. [Pr.: a-e-] – Aerisi + suf. -eala.
monologic, MONOLÓGIC, -Ă adj. care se bazeaza pe monolog (interior). (< fr. monologique)
aerisire, AERISÍRE, aerisiri, s.f. Actiunea de a aerisi si rezultatul ei; aeriseala. [Pr.: a-e-] – V. aerisi.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aeroclub, AEROCLÚB, aerocluburi, s.n. Organizatie sportiva în care sunt încadrati membri care practica sau simpatizeaza sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofor, AEROFÓR, aerofoare, s.n. Aparat care furnizeaza aerul1 necesar scafandrilor în timpul sederii lor sub apa. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.
aerogenerator, AEROGENERATÓR, aerogeneratoare, s.n. Instalatie folosita la transformarea fortei eoliene în energie electrica. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.
aeroglisor, AEROGLISÓR, aeroglisoare, s.n. Vehicul care se deplaseaza prin alunecare pe o perna de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroglisseur.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerografie, AEROGRAFÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studierea aerului1 si a proprietatiilor lui. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographie.
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroionizator, AEROIONIZATÓR, aeroionizatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încapere în scopul obtinerii unui aer asemanator celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeromodelism, AEROMODELÍSM, s.n. Sport aviatic care consta în proiectarea, construirea si lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aeropoştal, AEROPOSTÁL, -Ă, aeropostali, -e, adj. Care apartine postei aeriene, privitor la aceasta posta. Serviciu aeropostal. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéropostal (dupa posta).
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
aeroscop, AEROSCÓP, aerosoape, s.n. Aparat cu care se colecteaza praful din aer1 pentru a putea fi examinat la microscop. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroscope.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
afabilitate, AFABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi afabil; cordialitate. – Din fr. affabilité, lat. affabilitas, -atis.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectare, AFECTÁRE1, afectari, s.f. Actiunea de a afecta1. – V. afecta1.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afectivitate, AFECTIVITÁTE s.f. 1. Totalitatea proceselor afective. 2. Comportare emotiva; sensibilitate. – Din fr. affectivité.
afet, AFÉT, afeturi, s.n. Suport pe care se fixeaza teava unui tun. – Dupa fr. affût, germ. Laffette.
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
afiliat, AFILIÁT, -Ă, afiliati, -te, adj. (Adesea substantivat) Alaturat, subordonat unei organizatii, unei institutii, unei societati. [Pr.: -li-at] – V. afilia.
monolingvism, MONOLINGVÍSM s. n. întrebuintare a unei singure limbi (cea materna) de catre acelasi individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)
afiliere, AFILIÉRE, afilieri, s.f. Actiunea de a se afilia; afiliatie. [Pr.: -li-e-] – V. afilia.
afinant, AFINÁNT, afinanti, s.m. Substanta care se adauga materiilor prime din care se fabrica sticla pentru a se realiza afinarea (3). – Afina + suf. -ant.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afirmare, AFIRMÁRE, afirmari, s.f. Actiunea de a (se) afirma si rezultatul ei. – V. afirma.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişare, AFISÁRE, afisari, s.f. Actiunea de a (se) afisa. – V. afisa.
afişier, AFISIÉR, afisiere, s.n. Vitrina, panou sau constructie speciala pe care se lipesc sau se fixeaza diferite anunturi. [Pr.: -si-er] – Afis + suf. -er.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflare, AFLÁRE s.f. Actiunea de a (se) afla si rezultatul ei. – V. afla.
aflicţiune, AFLICŢIÚNE, aflictiuni, s.f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsa directa. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affliction.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
afretare, AFRETÁRE, afretari, s.f. (Mar.) Actiunea de a afreta; navlosire. – V. afreta.
africanitate, AFRICANITÁTE s.f. 1. Caracter specific (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizatia africana. – Din fr. africanité.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
afumare, AFUMÁRE, afumari, s.f. Actiunea de a (se) afuma. – V. afuma.
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afumătorie, AFUMĂTORÍE, afumatorii, s.f. Instalatie speciala pentru afumarea carnii sau a pestelui; afumatoare (3). – Afumator + suf. -ie.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundare, AFUNDÁRE, afundari, s.f. Actiunea de a (se) afunda; cufundare. – V. afunda.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
afurcare, AFURCÁRE, afurcari, s.f. Actiunea de a afurca si rezultatul ei. – V. afurca.
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
agasare, AGASÁRE, agasari, s.f. Actiunea de a agasa si rezultatul ei. – V. agasa.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţare, AGĂŢÁRE s.f. Actiunea de a (se) agata. [Var.: acatáre s.f.]. – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
agerime, AGERÍME s.f. Calitatea de a fi ager. – Ager + suf. -ime.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
agilitate, AGILITÁTE s.f. Usurinta în miscari; suplete, sprinteneala, vioiciune. ♦ Îndemânare. – Din fr. agilité, lat. agilitas, -atis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitare, AGITÁRE, agitari, s.f. Actiunea de a (se) agita. – V. agita.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerant, AGLOMERÁNT, aglomeranti, s.m. Substanta care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influentat semantic de liant).
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
aglutinare, AGLUTINÁRE, aglutinari, s.f. Actiunea de a se aglutina; alipire. – V. aglutina.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agnaţiune, AGNAŢIÚNE s.f. Legatura de rudenie civila în raport cu înrudirea naturala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonie, AGONÍE, agonii, s.f. Stare a organismului care precede moartea. ♢ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniste puternica, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisire, AGONISÍRE s.f. Actiunea de a agonisi. – V. agonisi.
agonisită, AGONISÍTĂ s.f. (Pop.) Agoniseala. – V. agonisi.
agonizant, AGONIZÁNT, -Ă, agonizanti, -te, adj. Care agonizeaza; muribund. – Din fr. agonisant.
agora, AGORÁ s.f. Piata publica în orasele Greciei antice, unde se aflau principalele institutii si unde se tineau adunarile publice; p. ext. adunare a poporului care se tinea în aceasta piata. – Din fr. agora.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agregat, AGREGÁT2, agregati, s.m. (Iesit din uz, în sintagma) Profesor agregat = profesor universitar care functioneaza pe lânga o catedra condusa de alt profesor. – Din fr. agrégé.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementa, AGREMENTÁ, agrementez, vb. I. Tranz. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseta (prin adaugarea unei podoabe); a împodobi. – Din fr. agrémenter.
agrementare, AGREMENTÁRE, agrementari s.f. Actiunea de a agrementa. – V. agrementa.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
agresor, AGRESÓR, -OÁRE, agresori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau stat) care organizeaza sau savârseste o agresiune. – Din fr. agresseur, lat. aggressor.
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
monogenic, MONOGÉNIC, -Ă adj. 1. reprodus pe cale asexuata. ♢ (despre un caracter) conditionat de o singura gena. 2. (despre soluri) format în întregime în aceleasi conditii bioclimatice. (< fr. monogénique)
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
agrominim, AGROMÍNIM s.n. (Iesit din uz) Totalitatea lucrarilor agronomice minime, fixate pentru a fi aplicate în mod obligatoriu, în scopul cresterii productiei agricole. – Din rus. agrominimum.
agronomie, AGRONOMÍE s.f. Complex de stiinte care cuprinde totalitatea cunostintelor teoretice si practice referitoare la productia agricola. – Din fr. agronomie.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
aheean, AHEEÁN, -Ă, aheeni, -e, adj. Care apartine aheilor, privitor la ahei. [Pr.: -he-ean] – Din fr. achéen.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
ahtiere, AHTIÉRE, ahtieri, s.f. Actiunea de a se ahtia si rezultatul ei; ahtiat1. [Pr.: -ti-e-] – V. ahtia.
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
aicea, AÍCEA adv. v. aici.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aiest, AIÉST, AIÁSTĂ, aiesti, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmeaza dupa substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiésta adj. dem.] – Lat. ad + istum.
aiesta, AIÉSTA1, AIÁSTA, aiestia, aiestea, pron. dem. (Reg.) Acesta. [Gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-ies-] – V. aiest.
aieve, AIÉVE adv. v. aievea.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
monoftong, MONOFTÓNG s. m. vocala care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aisfild, ÁISFILD, aisfilduri, s.n. Câmp de gheata. – Din fr. ice-field, engl. ice field.
aist, AÍST, aisti, adj. dem. m. (Reg.; când urmeaza dupa substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aísta adj. dem. m.] – V. aiest.
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
aiure, AIÚRE adv. v. aiurea.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
ajurare, AJURÁRE, ajurari, s.f. Actiunea de a ajura. – V. ajura.
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajustare, AJUSTÁRE, ajustari, s.f. Actiunea de a ajusta. – V. ajusta.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutaj, AJUTÁJ, ajutaje, s.n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor sa se produca în fiecare sectiune la presiunile sau la vitezele dorite; duza (1). – Din fr. ajoutage.
ajutare, AJUTÁRE, ajutari, s.f. Actiunea de a (se) ajuta si rezultatul ei. – V. ajuta.
ajutorare, AJUTORÁRE, ajutorari, s.f. Actiunea de a (se) ajutora si rezultatul ei. – V. ajutora.
ajutorinţă, AJUTORÍNŢĂ, ajutorinte, s.f. (Înv.) 1. Ajutor (2). 2. Numele unui impozit din sec. XVIII din Ţara Româneasca si din Moldova. – Ajutori + suf. -inta.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
alagea, ALAGEÁ, alagele, s.f. 1. (Înv.) Stofa vargata, tesuta din fire de in si de matase. 2. (Reg.; în expr.) A-si capata alageaua sau a pati o alagea = a se pacali. – Din tc. alaca.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
monofonematic, MONOFONEMÁTIC, -Ă adj. (despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonématique)
alaltăseară, ALÁLTĂSEARĂ adv. În seara zilei de alaltaieri. ♢ Mai alaltaseara = (într-una din) serile trecute. – Alalta (=aialalta) + seara.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l a m a "placa de metal".
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicare, ALAMBICÁRE, alambicari, s.f. Actiunea de a alambica si rezultatul ei. – V. alambica.
alambicat, ALAMBICÁT, -Ă, alambicati, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înteles, complicat. – V. alambica.
alani, ALÁNI s.m. pl. Triburi de origine sarmata, care locuiau în secolele al II-lea si I î. Hr. în regiunea Marii Negre si în nordul Caucazului si care, împinsi de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreuna cu vandalii, pâna în Spania si Africa. – Din lat. alani.
alantoidă, ALANTOÍDĂ, alantoide, s.f. Una dintre anexele embrionare la animalele vivipare si ovipare. ♦ (La pl.) Animale vertebate care au aceasta embrionara. – Din fr. allantoïde.
alarma, ALARMÁ, alarmez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) nelinisti, a (se) îngrijora. ♦ Tranz. A pune în stare de alerta, de pregatiri, a da alarma (la apropierea unei primejdii). – Din fr. alarmer.
alarmant, ALARMÁNT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care alarmeaza; nelinistitor, îngrijorator. – Din fr. alarmant.
alarmare, ALARMÁRE, alarmari, s.f. Actiunea de a (se) alarma si rezultatul ei. – V. alarma.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alarmist, ALARMÍST, -Ă, alarmisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj., (Persoana) care împrastie intentionat stiri alarmante, adesea inventate; (persoana) care se alarmeaza usor; sperios, timorat, panicard, înfricosat. 2. Adj. (Despre vorbe, stiri etc.) Care provoaca panica, care îngrozeste. – Din fr. alarmiste.
alămar, ALĂMÁR, alamari, s.m. Meserias care lucreaza obiecte de alama (1). ♦ Negustor de alamuri. – Alama + suf. -ar.
monofobie, MONOFOBÍE s. f. teama patologica de singuratate. (< fr. monophobie)
alămire, ALĂMÍRE s.f. Actiunea de a alami. – V. alami.
alămiu, ALĂMÍU, -ÍE, alamii, adj. De culoarea alamei (1). – Alama + suf. -iu.
alăptare, ALĂPTÁRE, alaptari, s.f. Actiunea de a alapta. – V. alapta.
alăturare, ALĂTURÁRE, alaturari, s.f. Actiunea de a (se) alatura si rezultatul ei. – V. alatura.
alăturea, ALẮTUREA adv. v. alaturi.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albatros, ALBATRÓS, albatrosi, s.m. Pasare marina zburatoare, asemanatoare cu pescarusul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare alba, cu aripile lungi, înguste si negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.
albăstreală, ALBĂSTREÁLĂ s.f. 1. Albastru, albastrime. 2. Substanta de culoare albastra-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbena si care se foloseste în gospodarie si în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albastri + suf. -eala.
albăstrel, ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albastrei, -ele, adj., s.f. 1. Adj. Diminutiv a lui albastru. 2. S.f. Planta erbacee cu flori albastre; albastrita (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrime, ALBĂSTRÍME, (2) albastrimi, s.f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastra. 2. Întindere de culoare albastra; spatiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care taranii numeau uneori pe cei îmbracati oraseneste; p. ext. ciocoime. – Albastru + suf. -ime.
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albăstriţă, ALBĂSTRÍŢĂ, albastrite, s.f. (Bot.) Albastrea. – Albastra + suf. -ita.
albeală, ALBEÁLĂ, (2) albeli, s.f. (Pop.) 1. Faptul de a (se) albi. 2. (La pl.) Cosmetice de culoare alba. – Albi + suf. -eala.
albeaţă, ALBEÁŢĂ s.f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare alba; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataracta (2). [Var.: albéte s.f.] – Alb + suf. -eata.
albedo, ALBÉDO subst. Marime care indica fractiunea din energia luminoasa incidenta radiata în mod difuz de un corp. – Din fr. albédo.
albescenţă, ALBESCÉNŢĂ s.f. (Rar) Starea a ceea ce este alb; albiciune. – Din fr. albescence.
albeţ, ALBÉŢ, -EÁŢĂ, albeti, -e, adj., s.n. (Reg.) 1. Adj. Albinet. 2. S.n. Alburn. – Alb + suf. -et.
albeţe, ALBÉŢE s.f. v. albeata.
albiciune, ALBICIÚNE s.f. (Fam.) Albeata. – Alb + suf. -iciune.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albime, ALBÍME, albimi, s.f. (Rar) Albeata (1). – Alb + suf. -ime.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărit, ALBINĂRÍT s.n. 1. Apicultura. 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca) Dare reprezentând a zecea parte din mierea si ceara produse. – Albina + suf. -arit.
albineţ, ALBINÉŢ, -EÁŢĂ, albineti, -e, adj. s.m. 1. Adj. (Reg.) Blond, balai, albet. 2. S.m. (Pop.) Numele unui varietati de grâu din Banat. – Alb + suf. -inet.
albinism, ALBINÍSM s.n. Anomalie congenitala care consta în lipsa totala sau partiala de pigmenti în celulele inferioare ale pielii, manifestata prin culoarea albicioasa a pielii si a parului si uneori prin culoarea rosiatica a irisului. ♦ Insuficienta de materii colorante la plante, manifestata prin decolorarea totala sau partiala a frunzelor. – Din fr. albinisme.
monofag, MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutitie. 2. care paraziteaza o singura specie. (< fr. monophage)
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)
albire, ALBÍRE, albiri, s.f. Actiunea de a (se) albi. – V. albi.
albitor, ALBITÓR, -OÁRE, albitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o albitorie. – Albi + suf. -tor.
albitorie, ALBITORÍE, albitorii, s.f. Sectie într-o întreprindere textila în care se albesc produsele prin distrugerea pigmentilor naturali ai fibrelor. – Albitor + suf. -ie.
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albumeală, ALBUMEÁLĂ, albumele, s.f. (Bot.) Floare-de-colt. – Cf. a l b.
albumen, ALBUMÉN s.n. Ţesut vegetal din semintele unor plante, în care se depoziteaza substantele nutritive de rezerva si care serveste embrionului ca hrana în timpul germinatiei. – Din fr. albumen, lat. albumen "albus".
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminometru, ALBUMINOMÉTRU, abuminometre, s.n. Aparat cu care se poate determina cantitatea de albumina dintr-un lichid organic. – Dupa fr. albuminimètre.
alburn, ALBÚRN, alburnuri, s.n. Totalitatea straturilor tinere situate între scoarta si inima trunchiului unui copac, prin care trec apa si sarurile minerale; albet, albulet. – Din it. alburno, lat. alburnum.
albuş, ALBÚS, albusuri, s.n. 1. Substanta alba-transparenta, vâscoasa, compusa în cea mai mare parte din albumina, care înconjoara galbenusul oului de pasari, reptile, pesti etc. 2. (Rar) Sclerotica. – Alb + suf. -us.
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcaliceluloză, ALCALICELULÓZĂ s.f. Derivat alcalin al celulozei, folosit la fabricarea matasii artificiale prin procedeul viscozei. – Din fr. alcalicellulose.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcalinizare, ALCALINIZÁRE, alcalinizari, s.f. Actiunea de a alcaliniza. – V. alcaliniza.
alcaliu, ALCÁLIU, alcalii, s.n. Compus chimic caustic, cu gust lesietic, care, împreuna cu un acid, formeaza o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcătui, ALCĂTUÍ2, alcatuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cadea la învoiala; a se întelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.
alcătuială, ALCĂTUIÁLĂ, alcatuieli, s.f. Alcatuire; (concr.) ceea ce este alcatuit, înjghebat. [Pr.: -tu-ia-] – Alcatui1 + suf. -eala.
alcătuire, ALCĂTUÍRE, alcatuiri, s.f. Actiunea de a (se) alcatui1 si rezultatul ei; întocmire, compunere, constituire, alcatuiala. ♦ Compozitie, structura. – V. alcatui1.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
monocultură, MONOCULTÚRĂ s. f. 1. sistem de cultivare permanenta pe un teren a unui singur soi de plante. 2. predominare a unei singure plantatii (de cafea, cacao etc.). (< fr. monoculture)
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
alcoolizare, ALCOOLIZÁRE s.f. Actiunea de a se alcooliza si rezultatul ei. [Pr.: -co-o-] – V. alcooliza.
alcoolmetrie, ALCOOLMETRÍE s.f. Totalitatea proceselor întrebuintate pentru determinarea concentratiei unei solutii alcoolice. [Pr.: -co-ol-] – Dupa fr. alcoo(lo)métrie.
alcoolmetru, ALCOOLMÉTRU, alcoolmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea concentratiei de alcool a unei solutii. [Pr.: -co-ol-] – Alcool + metru (dupa fr. alcoo(lo)métre).
alcoolscop, ALCOOLSCÓP, alcoolscoape, s.n. Instrument pentru determinarea alcoolemiei. [Pr.: -co-o-] – Din alcool. (dupa bronhoscop, stetoscop etc.).
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
monocromie, MONOCROMÍE s. f. 1. însusirea a ceea ce este monocrom. 2. procedeu de pictura sau de tipar în care se foloseste o singura culoare. (< fr. monochromie)
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldol, ALDÓL, aldoli, s.m. (Chim.) Aldehida-alcool obtinuta prin polimerizarea unei aldehide. – Din fr. aldol.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
alean, ALEÁN, aleanuri, s.n. 1. (Pop.) Suferinta, durere sufleteasca (din cauza unei dorinte neîmplinite). 2. Sentiment de duiosie; melancolie, dor. 3. Dusmanie, vrajmasie, pica. [Pr.: a-lean] – Din magh. ellen "contra".
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
aleator, ALEATÓR, -OÁRE adj. v. aleatoriu.
aleatoric, ALEATÓRIC, -Ă, aleatorici, -ce, adj. (Livr.; despre fenomene) Care se produce întâmplator, care este bazat pe hazard; stocastic. ♦ (Muz.) Care se bazeaza pe improvizatie; care lasa executia la inspiratia interpretului [Pr.: -le-a-] – Aleator[iu] + suf. -ic.
aleatorism, ALEATORÍSM s.n. Caracter aleatoric. [Pr.: -le-a-] – Din fr. aléatorisme.
aleatoriu, ALEATÓRIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare si nesigura, întâmplator. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-. – Var.: aleatór, -oáre adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
alegător, ALEGĂTÓR, -OÁRE, alegatori, -oare, s.m. si f. Persoana care are drept de vot, care voteaza. – Alege + suf. -ator.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alegorie, ALEGORÍE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.
alegorizant, ALEGORIZÁNT, -Ă, alegorizanti, -te, adj. Care alegorizeaza. – Alegoriza + suf. -ant.
alegreţe, ALEGRÉŢE s.f. (Livr.) Vioiciune, sprinteneala (a tonului, a exprimarii). – Din fr. allégresse.
alelei, ALELÉI interj. (Pop.) Exclamatie (precedând o invocatie) care exprima mânia, amenintarea, parerea de rau sau entuziasmul. [Var.: aléi interj.] – Et. nec.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alem, ALÉM s.n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.
alemani, ALEMÁNI s.m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) în regiunea Rinului. [Var.: alamáni s.m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
alergare, ALERGÁRE, alergari, s.f. Actiunea de a alerga; alergatura. ♦ (Mai ales la pl.) Proba atletica de fuga pe anumite distante. ♦ Cursa de cai. – V. alerga.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
monocristal, MONOCRISTÁL s. n. cristal mic, cu atomi si molecule dispuse într-o retea cristalina neîntrerupta. (< fr. monocristal)
alergătură, ALERGĂTÚRĂ, alergaturi, s.f. Alergare. ♢ Expr. O alergatura de cal = masura aproximativa (nu prea mare) de distanta. ♦ Deplasare continua pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ♢ Expr. Cal de alergatura = cal sau, fig., om întrebuintat la toate corvezile. – Alerga + suf -atura.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
ales, ALÉS2, -EÁSĂ, alesi, -se, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Deosebit dintre altii sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ♢ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre tesaturi) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S.m. si f. (art.) Persoana iubita (cu care se casatoreste cineva). – V. alege.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
aleurometru, ALEUROMÉTRU, aleurometre, s.n. Aparat pentru determinarea calitatii glutenului din fainurile de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuromètre.
aleuronă, ALEURÓNĂ s.f. Substanta proteica aflata în celulele stratului aleuronic din fructe, din seminte de cereale sau de leguminoase. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurone.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
alexăndrinean, ALEXĂNDRINEÁN, -Ă, alexandrineni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Alexandria. – Alexandria (n. pr.) + suf. -ca.
alexăndrineancă, ALEXĂNDRINEÁNCĂ, alexandrinence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. ♦ Locuitoare din municipiul Alexandria. – Alexandrinean + suf. -ca.
alezare, ALEZÁRE, alezari, s.f. Actiunea de a aleza; alezaj. – V. aleza.
alezor, ALEZÓR, alezoare, s.n. Unealta aschietoare de forma cilindrica sau conica utilizata la alezare. – Din fr. alésoir.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
alfabetar, ALFABETÁR, alfabetare, s.n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
alfabetic, ALFABÉTIC, -Ă, alfabetici, -ce, adj. Asezat în ordinea alfabetului. – Din fr. alphabétique.
alfabetiza, ALFABETIZÁ, alfabetizez, vb. I. Tranz. A învata pe un analfabet sa scrie si sa citeasca. – Alfabet + suf. -iza.
alfabetizare, ALFABETIZÁRE s.f. Actiunea de a alfabetiza; instruirea analfabetilor; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.
alfatron, ALFATRÓN s.n. Vacuummetru care se bazeaza pe efectul ionizant al radiatiei alfa emise de o sursa etalonata. – Din fr. alphatrone.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algezie, ALGEZÍE, algezii, s.f. (Med.) Capacitatea de a simti durerea. ♦ (Med.) Durere. – Din germ. Algesiel.
algiditate, ALGIDITÁTE s.f. Simptom al unei boli caracterizat prin racirea treptata a corpului. – Din fr. algidité.
algofobie, ALGOFOBÍE, algofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de durere. – Din fr. algophobie.
algol, ALGÓL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata orientat în probleme de calcul stiintific. – Din engl., fr. algol.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
algoritmic, ALGORÍTMIC, -Ă, algoritmici, -ce, adj. Care se bazeaza pe algoritmi. ♢ Logica algoritmica = logica care utilizeaza notatii algoritmice. – Din fr. algorithmique.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
aliaj, ALIÁJ, aliaje, s.n. Produs metalic obtinut prin topirea laolalta a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Din fr. alliage.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
monococă, MONOCÓCĂ s. f. constructie (celula sau fuzelaj, sasiu de automobil etc.) care formeaza un bloc. (< fr. monocoque)
alicneală, ALICNEÁLĂ s.f. v. lihneala.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alienabilitate, ALIENABILITÁTE s.f. (Jur.) Însusirea de a fi alienabil. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénabilité.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l i m b.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentare, ALIMENTÁRE, alimentari, s.f. Actiunea de a (se) alimenta si rezultatul ei; hranire, alimentatie, nutritie. – V. alimenta.
alimentator, ALIMENTATÓR, alimentatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la alimentarea unei masini sau a unei instalatii cu combustibil sau cu materie prima. – Din fr. alimentateur.
alimentaţie, ALIMENTÁŢIE, alimentatii, s.f. Alimentare, nutriment. ♢ Alimentatie publica = retea de întreprinderi comerciale pentru servirea populatiei cu mâncaruri si bauturi. ♦ Introducere în organism a substantelor nutritive. – Din fr. alimentation.
alinare, ALINÁRE, alinari, s.f. Actiunea de a (se) alina si rezultatul ei. – V. alina.
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
alinia, ALINIÁ, aliniez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în linie dreapta. ♦ Tranz. A îndrepta traseul unei strazi. ♦ Tranz. A aseza un grup de constructii dupa o linie dinainte stabilita. 2. Refl. (Despre tari) A se asocia într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o buna functionare. [Pr.: -ni-a] – A3 + linie (dupa fr. aligner).
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
aliniat, ALINIÁT1 s.n. v. alineat.
aliniat, ALINIÁT2, -Ă, aliniati, -te, adj. 1. Care este asezat în linie dreapta. 2. (Despre tari) Care apartine unei grupari constituite pe baza unui tratat. [Pr.: -ni-at] – V. alinia. Cf. fr. a l i g n é.
aliniere, ALINIÉRE, alinieri, s.f. Actiunea de a (se) alinia si rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu valoare de interjectie) Aliniati-va! Refaceti alinierea ! [Pr.: -ni-e-] – V. alinia.
alintare, ALINTÁRE, alintari, s.f. Actiunea de a (se) alinta si rezultatul ei; dezmierdare, mângâiere, alintatura; alint; rasfat, razgâiala. – V. alinta.
alipire, ALIPÍRE, alipiri, s.f. Actiunea de a (se) alipi si rezultatul ei. – V. alipi.
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
almee, ALMÉE s.f. Dansatoare egipteana care îsi însoteste dansul cu cântece (improvizate). – Din fr. almée.
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
aloca, ALOCÁ, alóc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget pentru un anumit scop o suma de bani, materiale etc. – Din alocatie.
alocare, ALOCÁRE, alocari, s.f. Actiunea de a aloca; alocatie. – V. aloca.
alocurea, ALÓCUREA adv. v. alocuri.
monoclin, MONOCLÍN, -Ă I. adj. cu androceul si gineceul în aceeasi floare. II. s. n. structura monoclinala. (< fr. monocline)
alocuri, ALÓCURI adv. (Adesea precedat de prep. "pe") În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alócurea adv.] – A2 + locuri.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alogism, ALOGÍSM s.n. Curent în filozofie care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc stiintific de cunoastere autentica, sustinut de sceptici, mistici si fideisti. – Din germ. Alogismus.
alonjă, ALÓNJĂ, alonje, s.f. 1. Piesa mobila sau demontabila care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Miscare de întindere rapida a bratelor. ♦ Lungime a bratelor unui sportiv angajat într-o lupta directa cu un adversar. – Din fr. allonge.
alopat, ALOPÁT, alopati, s.m. Medic care trateaza prin alopatie. – Din fr. allopathe.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
aloxan, ALOXÁN s.n. Substanta derivata prin oxidare din acidul uric, cu actiune distructiva asupra celulelor pancreatice secretoare de insulina; provoaca diabetul experimental. – Din engl. aloxan.
alozom, ALOZÓM, alozomi, s.m. Cromozom care are un rol esential în determinarea sexului; cromozom sexual. – Din fr. alosome.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
alsacian, ALSACIÁN, -Ă, alsaciani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Locuitor al Alsaciei sau originar din aceasta regiune. 2. Adj. Care apartine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s.m. (Si în sintagma) Lup alsacian = rasa de câini de paza de talie mare, originara din Franta. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.
alt, ALT, ÁLTĂ, alti, alte, adj. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau lucrul despre care a fost vorba, care este de fata sau este cel obisnuit) Alt om. Alt obiect. ♢ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
alterego, ÁLTER ÉGO s.m. Al doilea eu; persoana care se aseamana întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespartit. – Loc. lat.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
alterabil, ALTERÁBIL, -Ă, alterabili, -e, adj. (Despre alimente, produse etc.) Care se altereaza (1) usor. – Dupa fr. altérable.
alterabilitate, ALTERABILITÁTE s.f. Însusirea a ceea ce este alterabil. – Din fr. altérabilité.
alterare, ALTERÁRE, alterari, s.f. Actiunea de a (se) altera si rezultatul ei. – V. altera.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternant, ALTERNÁNT, -Ă, alternanti, -te, adj. Care alterneaza. – Din fr. alternant, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternare, ALTERNÁRE, alternari, s.f. Actiunea de a alterna si rezultatul ei. – V. alterna.
alternativ, ALTERNATÍV, -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care alterneaza. ♢ Curent (electric) alternativ = curent electric care îsi schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. – Din fr. alternatif.
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
alteţă, ALTÉŢĂ, altete, s.f. (Adesea folosit ca formula de adresare) Titlu dat principilor si principeselor dintr-o casa domnitoare; persoana care poarta acest titlu. – Din it. altezza, fr. altesse.
altfel, ÁLTFEL adv. 1. În alt chip; altcum, altcumva, altminteri. ♢ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ♢ De altfel = însa; cu toate acestea. 2. Daca nu..., în caz contrar. – Alt + fel.
altigraf, ALTIGRÁF, altigrafe, s.n. Altimetru care înregistreaza în timpul zborului înaltimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
altimetru, ALTIMÉTRU, altimetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea fata de un nivel de referinta. – Din fr. altimètre.
altitelemetru, ALTITELEMÉTRU, altitelemetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea unui punct inaccesibil. – Din fr.altitélémètre.
altiţă, ALTÍŢĂ, altite, s.f. Portiune ornamentala prin alesatura sau prin cusatura în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. l a t i c a.
altîncotro, ÁLTÎNCOTRO adv. (Rar, în expr.) A nu avea (face) altîncotro = a nu putea sa faca altfel. – Alt + încotro.
monocip, MONOCÍP s. n. circuit integrat cu schema electrica la comanda, realizat dupa o tehnologie de proiectare tipizata. (< engl. monochip)
altminterea, ALTMÍNTEREA adv. v. altminteri.
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
altmintrelea, ALTMÍNTRELEA adv. v. altminteri.
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (fiz.; despre un fascicul) format din particule cu aceeasi viteza. (< fr. monocinétique)
altocumulus, ALTOCÚMULUS subst. Formatie de nori situata la altitudinea medie de 6000 m, cu aspect de paturi de culoare alba sau cenusie, constituite din picaturi mici de apa. – Din fr. altocumulus.
altogravură, ALTOGRAVÚRĂ, altogravuri, s.f. Reproducere dupa originalele de arta prin folosirea cliseelor metalice gravate de mâna sau pe baza de acvaforte. – Din fr. altogravure.
altoială, ALTOIÁLĂ, altoieli, s.f. (Rar) Altoire. [Pr.: -to-ia-] – Altoi2 + suf. -eala.
altoire, ALTOÍRE, altoiri, s.f. Actiunea de a altoi2; altoit1, altoiala. – V. altoi2.
altruist, ALTRUÍST, -Ă, altruisti, -ste, adj. (Adesea substantivat) Calauzit de altruism. – Din fr. altruiste.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
altundeva, ÁLTUNDEVA adv. În alta parte; aiurea. – Alt + undeva.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
aluminiu, ALUMÍNIU s.n. Metal usor, ductil si maleabil, de culoare argintie, folosit pe scara întinsa în industrie si în tehnica. [Var.: alumínium s.n.] – Din fr. aluminium.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
alunea, ALUNEÁ, alunele, s.f. 1. Alunita (1). 2. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -ea.
aluneasca, ALUNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -easca.
aluneca, ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa (si a cadea, a se prabusi). 2. A se misca lin, fara a întâmpina vreo rezistenta; (despre doua corpuri aflate în contact) a se deplasa unul fata de celalalt tangential, fara a se rostogoli; a se strecura usor. 3. Fig. A se abate, a se lasa ispitit; a gresi. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.
alunecare, ALUNECÁRE, alunecari, s.f. Actiunea de a aluneca; alunecatura, alunecus (2). [Var.: lunecáre s.f.] – V. aluneca.
alunecător, ALUNECĂTÓR, -OÁRE, alunecatori, -oare, adj. Care aluneca. ♦ (Substantivat, n.) Piesa mobila, la unele masini si aparate, care se deplaseaza prin alunecare. – Aluneca + suf. -ator.
alunele, ALUNÉLE s.f. pl. I. (Bot.) Planta erbacee cu flori albe, cu tuberculele si frunzele comestibile (Carum bulbocastanum). 2. Baraboi (1). 3. Coada-soricelului. II. (Reg.) Pistrui. – Aluna + suf. -ea.
alunga, ALUNGÁ, alúng, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva sa paraseasca un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga dupa...; a fugari, a urmari. – Lat. •allongare (< longus).
alungare, ALUNGÁRE, alungari, s.f. Actiunea de a alunga; izgonire. – V. alunga.
alungire, ALUNGÍRE, alungiri, s.f. Actiunea de a alungi si rezultatul ei; prelungire. – V. alungi.
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
aluniţă, ALUNÍŢĂ, alunite, s.f. 1. Diminutiv al lui aluna; alunea, alunica. 2. Mica excrescenta pigmentata pe piele. – Aluna + suf. -ita.
aluniu, ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Aluna + suf. -iu.
alunizare, ALUNIZÁRE s.f. Actiunea de a aluniza; aselenizare. – V. aluniza.
aluvionare, ALUVIONÁRE s.f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor si a carbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apa într-un jgheab orizontal, în ordinea greutatii lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – Dupa fr. alluvionnement.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
amabilitate, AMABILITÁTE, (2) amabilitati, s.f. 1. Însusirea de a fi amabil, atitudine amabila; politete, gentilete. 2. Fapta, vorba amabila; compliment (1) – Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis.
amalgamare, AMALGAMÁRE, amalgamari, s.f. Actiunea de a amalgama. – V. amalgama.
amandea, AMÁNDEA interj. (Reg.) Da navala! fuga! – Din tc. āmade "gata, pregatit".
amanetare, AMANETÁRE, amanetari, s.f. Actiunea de a amaneta. – V. amaneta.
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amarant, AMARÁNT, amaranti s.m. 1. Planta erbacee cu inflorescenta în forma de spic, cu flori mici rosii, galbene sau albe catifelate. 2. Colorant rosu-albastrui obtinut din aceasta planta. – Din fr. amarante, lat. amarantus.
amarare, AMARÁRE, amarari, s.f. Actiunea de a amara; amaraj. – V. amara.
amară, AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leaga o ambarcatie de tarm sau de o alta nava. – Din fr. amarre.
amarilidacee, AMARILIDACÉE, amarilidacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb si cu ovar inferior; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amaryllidacées.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Amagire. [Pl. si: (reg.) amagele] – Amagi + suf. -eala.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amăgire, AMĂGÍRE, amagiri, s.f. Faptul de a (se) amagi; amageala; ceea ce amageste. – V. amagi.
amăgitor, AMĂGITÓR, -OÁRE, amagitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care amageste; înselator. – Amagi + suf. -itor.
amănunţire, AMĂNUNŢÍRE, amanuntiri, s.f. (Rar) Actiunea de a amanunti. – V. amanunti.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
amândoi, AMÂNDÓI, -DÓUĂ, num. col. Si unul si altul; ambii. [Gen.-dat. (când preceda substantivul) amânduror si (când îl urmeaza sau îi tine locul) amândurora] – Lat. •amindoi (< ambi + dui).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambarcader, AMBARCADÉR, ambarcadere, s.n. Punte care înainteaza în mare pâna la înaltimea unui vapor si de unde se îmbarca marfurile si calatorii. – Din fr. embarcadère.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
moniţiune, MONIŢIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greseala pe cale de a fi înfaptuita. 2. dojana, observatie facuta cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambiţiona, AMBIŢIONÁ, ambitionez, vb. I. Refl. A avea ambitie. ♦ Tranz. A stimula ambitia cuiva. ♦ Refl. A se încapatâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ambitionner.
monitoriza, MONITORIZÁ cb. tr. a supraveghea prin intermediul monitorului2 (3) sau al altui aparat specializat. (< monitor2 (3) + -iza)
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambră, ÁMBRĂ, ambre, s.f. Substanta ceroasa, bruna-cenusie, cu miros de mosc, formata în intestinul unei specii de casalot si care se întrebuinteaza în parfumerie; chihlimbar cenusiu. ♢ Ambra galbena = chihlimbar. – Din fr. ambre.
ambreia, AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a doua mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambreiere, AMBREIÉRE, ambreieri, s.f. Actiunea de a ambreia. [Pr.: -bre-ia-. – Var.: ambreiáre s.f.] – V. ambreia.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulant, AMBULÁNT, -Ă, ambulanti, -te, adj. Care se deplaseaza dintr-un loc în altul, care nu are un loc fix. – Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.
ambuteiere, AMBUTEIÉRE s.f. Actiunea de a ambuteia si rezultatul ei. – V. ambuteia.
ambutisare, AMBUTISÁRE s.f. Actiunea de a ambutisa. – V. ambutisa.
ameliorant, AMELIORÁNT, -Ă, amelioranti, -te, adj. Care amelioreaza; ameliorator. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorant.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
ameliorativ, AMELIORATÍV, -Ă, ameliorativi, -e, adj. (Livr.) Care amelioreaza. O influenta ameliorativa. [Pr.: -li-o-] – Din fr. amélioratif.
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajabil, AMENAJÁBIL, -Ă, amenajabili, -e, adj. Care se poate amenaja. – Dupa fr. aménageable.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amendare, AMENDÁRE1, amendari, s.f. Actiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. – V. amenda1.
amendare, AMENDÁRE2, amendari, s.f. Actiunea de a amenda2. – V. amenda2.
amendă, AMÉNDĂ, amenzi, s.f. Pedeapsa în bani. – Din fr. amende.
ameninţare, AMENINŢÁRE, amenintari, s.f. Actiunea de a ameninta si rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. ameninta.
ameninţător, AMENINŢĂTÓR, -OÁRE, amenintatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care ameninta, care sperie, care îngrozeste. – Ameninta + suf. -ator.
amentacee, AMENTACÉE, amentacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenta în forma de amenti; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amentacées.
americanism, AMERICANÍSM, americanisme, s.n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendinta de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.
americănesc, AMERICĂNÉSC, -EÁSCĂ, americanesti, adj. (Fam.) Ca în America, din America. – American + suf. -esc.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecare, AMESTECÁRE, amestecari, s.f. Actiunea de a (se) amesteca – V. amesteca.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
ameţeală, AMEŢEÁLĂ, ameteli, s.f. Stare în care omul îsi pierde simtul echilibrului. – Ameti + suf. -eala.
ameţi, AMEŢÍ, ametesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameteala; fig. a (se) zapaci. 2. Refl. si tranz. A (se) îmbata (usor). – Probabil lat. •ammattire (< mattus "beat").
ameţit, AMEŢÍT, -Ă, ametiti, -te, adj. 1. Cuprins de ameteala; fig. zapacit. 2. Beat. – V. ameti.
ameţitor, AMEŢITÓR, -OÁRE, ametitori, -oare, adj. Care provoaca ameteala. – Ameti + suf. -itor.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
monitor, MONITÓR1 s. n. nava fluviala de tonaj mic, cuirasata, cu artilerie grea, destinata luptei împotriva obiectivelor de pe mal. (< fr. monitor)
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiprostil, AMFIPROSTÍL, amfiprostiluri, s.n. Templu care are câte un portic pe fatada anterioara si unul pe cea posterioara. – Din fr. amphiprostyle.
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amiază, AMIÁZĂ, amiezi, s.f. 1. Mijlocul zilei, momentul înaltarii maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzator aproximativ orei 12). ♢ Loc. adj. De amiaza = de prânz, de la ora prânzului. ♢ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plina zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masa principala care se ia aproximativ la jumatatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazazi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s.n., amiázi, amiázazi s.f.] – Din amiazazi (< lat. ad mediam diem).
monism, MONÍSM s. n. conceptie filozofica potrivit careia la baza tuturor fenomenelor lumii se afla un singur principiu: materia (materialist) sau spiritul (idealist). (< fr. monisme)
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilază, AMILÁZĂ, amilaze, s.f. Substanta produsa de pancreas, care (în timpul digestiei) transforma amidonul în maltoza si glucoza. – Din fr. amylase.
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amiloidoză, AMILOIDÓZĂ s.f. Fenomen patologic care consta în formarea si depozitarea în anumite organe a unei substante proteice amorfe. [Pr.: -lo-i-] – Din fr. amyloïdose.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
amoral, AMORÁL, -Ă, amorali, -e, adj. Care nu are notiunea moralitatii, indiferent fata de morala. – Din fr. amoral.
amoralism, AMORALÍSM s.n. Conceptie care preconizeaza o atitudine indiferenta fata de morala; faptul de a nu recunoaste valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.
amoralitate, AMORALITÁTE s.f. Atitudinea omului amoral. – Din fr. amoralité.
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
ancablură, ANCABLÚRĂ, ancabluri, s.f. Unitate de masura pentru lungime egala cu a zecea parte dintr-o mila marina. – Din fr. encablure.
anceps, ÁNCEPS s.n. Semn care marcheaza cantitatea unei silabe. – Din lat. anceps.
andante, ANDÁNTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare rara, linistita. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
anfiladă, ANFILÁDĂ, anfilade, s.f. Sir de cladiri, de portice sau de colonade care se succeda în linie dreapta. ♢ Tragere de anfilada = tragere în tinte însirate perpendicular sau oblic fata de frontul de tragere. – Din. fr. enfilade.
angiogenie, ANGIOGENÍE s.f. Formarea si dezvoltarea vaselor de sânge. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiogénie.
monetică, MONÉTICĂ s. f. totalitatea tehnicilor de plata electronica prin cartele de memorie. (< fr. monétique)
angiografie, ANGIOGRAFÍE s.f. Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine dupa introducerea unor substante radioopace. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographie.
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
anrocament, ANROCAMÉNT, anrocamente, s.n. Îngramadire de bolovani, de piatra, de beton etc., care formeaza platforme de întarire, diguri etc. – Din fr. enrochement (dupa roca).
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
anterior, ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care preceda o anumita data; precedent. 2. Care este asezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavitatii bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.
antifonic, ANTIFÓNIC2, -Ă, antifonici, ce, adj. (Despre materiale) Care atenueaza zgomotul; antizgomot. – Anti- + fonic.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antigrindină, ANTIGRÍNDINĂ adj. invar. Care protejeaza împotriva grindinei. – Anti- + grindina.
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
aparte, APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine însusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trasatura aparte. – A3 + parte (dupa fr. à part).
apartenenţă, APARTENÉNŢĂ, apartenente, s.f. Faptul de a tine, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.
moneră, MONÉRĂ s. f. protozoar ipotetic fara nucleu, care ar face trecerea de la materia lipsita de viata la cea organica. (< fr. monère)
aparţine, APARŢÍNE, apartín, vb. III. Intranz. A tine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumita clasa, dintr-o anumita organizatie etc. – Din fr. appartenir (dupa tine).
monem, MONÉM s. n. cea mai mica unitate lingvistica dotata cu semnificatie. (< fr. monème)
apatic, APÁTIC, -Ă, apatici, -ce adj. Care este cuprins de apatie, care manifesta sau tradeaza apatie. – Din fr. apathique.
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
apex, ÁPEX, apexuri, s.n. 1. (Astron.) Punct de pe bolta cereasca spre care se deplaseaza în aparenta sistemul nostru solar. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. – Din fr., lat. apex.
aplicaţie, APLICÁŢIE, aplicatii, s.f. 1. Faptul de a aplica (1). ♢ Ceea ce se aplica (1); p. ext. obiect, lucru care rezulta din aplicarea aceasta. 2. Faptul de a aplica (2), de a pune în practica. 3. Fig. Aptitudine, talent, înclinatie. – Din fr. application.
apodictic, APODÍCTIC, -Ă , apodictici, -ce, adj. (Despre judecati, demonstratii etc.) Care exprima raporturi si legaturi necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opozitii. – Din fr. apodictique, lat. apodicticus.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
arahnidă, ARAHNÍDĂ, arahnide, s.f. (La pl.) Clasa de animale din încrengatura artropodelor, cu corpul format dintr-un cefalotorace cu sase perechi de apendice si din abdomen; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. arachnide.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
mondoramă, MONDORÁMĂ s. f. rubrica, emisiune ce grupeaza articole, note, informatii din întreaga lume. (< mondo- + -rama2)
arap, ARÁP, arapi, s.m. (Pop.) 1. Persoana care face parte dintr-o populatie africana negroida; p. gener. om cu pielea si parul de culoare neagra. 2. Arab. [Var.: haráp s.m.] – Din bg. arap.
arbust, ARBÚST, arbusti, s.m. Planta lemnoasa mai mica decât arborele, care se ramifica de la radacina în forma de tufa si nu formeaza o coroana distincta. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
armaş, ARMÁS, armasi, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si Moldova) Dregator domnesc, însarcinat cu paza temnitelor, cu aplicarea pedepselor corporale si cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armasul = numele unui joc de copii în care un participant aplica celorlalti lovituri la palma cu o batista înnodata. – Arma + suf. -as.
armatan, ARMATÁN s.n. Vânt fierbinte si uscat, care sufla dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. – Din fr. harmattan.
arpentaj, ARPENTÁJ, s.n. 1. (Metoda de) întocmire a unui plan topografic prin folosirea instrumentelor de masurat lungimi. 2. Tehnica masurarii pe teren a parcelelor cadastrale. – Din fr. arpentage.
mondialitate, MONDIALITÁTE s. f. caracterul a ceea ce este mondial. (< fr. mondialité)
arşic, ARSÍC, arsice, s.n. 1. Os al articulatiei piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulatiei genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor si caprelor, folosit la un joc de copii. 2. (La pl.) Numele unui joc de copii la care se folosesc arsice (1). [Var.: arsíca s.f.] – Din tc. asık.
arţag, ARŢÁG, artaguri, s.n. (Pop. si fam.) Pornire spre cearta, chef de cearta. [Var.: hartág s.n.] – Din magh. harcag.
ascidie, ASCÍDIE, ascidii, s.f. (La pl.) Clasa de animale marine inferioare, cu corpul în forma de sac; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din fr. ascidie.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
asibila, ASIBILÁ, pers. 3 asibileaza, vb. I. Tranz. si refl. (Fon.) A face sa capete sau a capata caracterele unei consoane africate. – Din fr. assibiler.
asindet, ASINDÉT s.n. Figura de stil constând în suprimarea conjunctiilor (copulative). [Var.: asíndeton s.n.] – Din lat. asyndetus, asyndeton, fr. asyndéte.
mondialism, MONDIALÍSM s. n. conceptie cosmopolita care preco-nizeaza realizarea integrarii politice a tuturor tarilor si popoarelor lumii într-o comunitate unica. (< fr. mondialisme)
asterie, ASTÉRIE, asterii s.f. (Zool.) Stea-de-mare. – Din fr. astérie.
astigmatism, ASTIGMATÍSM s.n. Aberatie a unui sistem optic, care formeaza o imagine întinsa pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei si cristalinului ochiului omenesc, care consta într-o abatere de la forma sferica, ele având razele de curbura diferite în doua plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.
astru, ÁSTRU, astri, s.m. Corp situat pe bolta cereasca (stea, planeta etc.). [Pl. si: (n.) astre] – Din fr. astre, lat. astrum.
mondial, MONDIÁL, -Ă adj. care se refera la întreaga lume; raspândit, cunoscut în toata lumea. ♢ (si s. n.) cu caracter international. (< fr. mondial)
aterizare, ATERIZÁRE, aterizari, s.f. 1. Actiunea de a ateriza; aterizaj. 2. (Sport) Atingere a solului ca faza finala a unui exercitiu în gimnastica, atletism etc. – V. ateriza.
aterizor, ATERIZÓR, aterizoare, s.n. Dispozitiv al unui avion care serveste la alunecarea pe sol în scopul aterizarii sau al decolarii. – Din fr. atterrisseur.
aterman, ATERMÁN, -Ă, atermani, -e, adj. (Fig.) Care nu permite trecerea caldurii. Mediu aterman. – Din fr. athermane.
atestare, ATESTÁRE, atestari, s.f. Actiunea de a atesta si rezultatul ei. – V. atesta.
ateu, ATÉU, -ÉE, atei, -ee, s.m. si f. Adept al ateismului; persoana care neaga existenta lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. – Din fr. athée, lat. atheus.
atic, ÁTIC, -Ă, atici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei. ♢ Frumusete atica = frumusete perfecta. 2. Parte a unei constructii situata deasupra cornisei si menita sa mascheze acoperisul. 3. Etaj scund situat imediat sub acoperis. – Din fr. attique.
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
audia, AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvarii unui proces. 2. A asculta un sir de lectii, de prelegeri, de înregistrari muzicale etc. [Pr: a-u-di-a] – Din audienta, auditor, auditie etc.
audibilitate, AUDIBILITÁTE s.f. (Fiz.) Proprietate a unei vibratii sonore de a putea fi auzita. [Pr: a-u-] – Din fr. audibilité.
audienţă, AUDIÉNŢĂ, audiente, s.f. 1. Întrevedere acordata unui solicitator de catre o persoana care detine o functie de raspundere. 2. Acceptare (entuziasta) a ceva. ♢ Expr. A avea audienta la... = a trezi interesul sau a avea influenta asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.
audiere, AUDIÉRE, audieri, s.f. Actiunea de a audia. [Pr.: a-u-di-e-] – V. audia.
audio, AUDIO-1 Element de compunere care înseamna "(eu) aud", "servind la auz", "solicitând auzul". [Pr: a-u-di-o] – Din lat., fr. audio-.
audio, AÚDIO2 adj. invar. Care serveste la perceperea auditiva. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audio.
audiogramă, AUDIOGRÁMĂ, audiograme, s.f. Grafic care indica acuitatea auditiva a unei persoane. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiogramme.
audiometru, AUDIOMÉTRU, audiometre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se determina acuitatea auditiva a cuiva. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiomètre.
audiovizual, AUDIOVIZUÁL, -Ă, audiovizuali, -e, adj. Care se bazeaza pe perceperea auditiva si vizuala. [Pr: a-u-di-o-vi-zu-al] – Din fr. audio-visuel.
auditoriu, AUDITÓRIU, (2) auditorii, s.n. 1. Totalitatea auditorilor; asistenta. 2. Sala de cursuri într-o scoala (de grad superior). [Pr: a-u-] – Din fr. auditoire, lat. auditorium.
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
augmentare, AUGMENTÁRE s.f. Actiunea de a augmenta. – V. augmenta.
augmentativ, AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s.n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de baza. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
auială, AUIÁLĂ, auieli, s.f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton si prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hauiála s.f.] – Aui + suf. -eala.
monarhie, MONARHÍE s. f. 1. forma de guvernare în care puterea suprema în stat apartine monarhului si se transmite ereditar. 2. stat monarhic. (< ngr. monarhia, lat. mo-narchia, germ. Monarchie, fr. monarchie)
aul, AÚL, aule, s.n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz si Asia Centrala. – Din rus. aul.
aulic, AÚLIC, -Ă, aulici, -ce, adj. Care apartine curtii unui suveran, privitor la curtea unui suveran. – Din lat. aulicus, fr. aulique.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
auramină, AURAMÍNĂ, auramine, s.f. Colorant de culoare galbena pe baza de cetona, de clorura de amoniu si de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. [Pr.: a-u-] – Din fr. auramine, germ. Auramin.
aurar, AURÁR, aurari, s.m. 1. Mester care lucreaza obiecte de aur. (1). 2. Persoana care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.
aură, ÁURĂ s.f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureola (1). (Med.) Stare specifica premergatoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.
aureolare, AUREOLÁRE, aureolari, s.f. Actiunea de a aureola si rezultatul ei. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureola.
monahism, MONAHÍSM s. n. 1. starea, viata de monah. 2. institutia calugariei. (< fr. monachisme)
auricular, AURICULÁR, -Ă, auriculari, -e, adj. 1. Al urechii, privitor la ureche; care seamana cu urechea. 2. Al auriculului, privitor la auricul. [Pr.: a-u-] – Din fr. auriculaire.
aurire, AURÍRE, auriri, s.f. Actiunea de a auri (1). [Pr.: a-u-] – V. auri.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
auriu, AURÍU, -ÍE, aurii, adj. (Adesea fig.) De culoarea aurului (1), aurel, auros. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -iu.
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
monadelf, MONADÉLF, -Ă adj. (despre stamine) care formeaza un manunchi. (< fr. monadelphe)
austeritate, AUSTERITÁTE s.f. Însusirea de a fi auster. [Pr.: a-us-] – Din fr. austérité, lat. austeritas, -atis.
australoid, AUSTRALOÍD, -Ă, australoizi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie negroida din Australia si Oceania; (si la sg.) persoana din aceasta populatie. 2. Adj. Care apartine australoizilor (1), privitor la australoizi. [Pr.: a-us-] – Din fr. australoïde.
austromarxism, AUSTROMARXÍSM s.n. Curent oportunist aparut în miscarea muncitoreasca din Austria la sfârsitul sec. XIX. [Pr.: a-us-] – Din germ. Austromarxismus.
aut, AUT (2) auturi, adv., s.n. (Sport) 1. Adv. În afara terenului de joc. 2. S.n. Situatie în care un jucator scoate mingea în afara terenului de joc; penalizare aplicata de arbitru împotriva jucatorului respectiv. – Din engl. out "afara".
autarhie, AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politica prin care se tinde spre crearea unei economii nationale închise, izolate de economia altor tari. 2. (Rar) Stat care practica autarhia (1); stare de autoizolare economica a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autenticitate, AUTENTICITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi autentic. [Pr.: a-u-] – Din fr. authenticité.
autentificare, AUTENTIFICÁRE, autentificari, s.f. Actiunea de a autentifica. [Pr.: a-u-] – V. autentifica.
autism, AUTÍSM s.n. Stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
auto, AUTO1- Element de compunere însemnând "de la sine", "prin mijloace proprii" si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.
auto, AUTO2 1. S.n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând "automobil", "automat" si care serveste la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectueaza cu ajutorul unui automobil, care priveste automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.
autoaprovizionare, AUTOAPROVIZIONÁRE, autoaprovizionari, s.f. Actiunea de a se autoaproviziona. [Pr.: a-u-to-a-] – V. autoaproviziona.
moluşte, MOLÚSTE s. f. pl. încrengatura de animale cu corpul moale, lipsit de schelet intern, protejat adesea de o cochilie. (< fr. mollusques)
autobiografie, AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s.f. Expunere orala sau scrisa a vietii unei persoane facute de ea însasi. ♦ Opera literara apartinând genului epic, în care autorul îsi povesteste viata. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.
autobrec, AUTOBRÉC, autobrecuri, s.n. Automobil cu caroserie închisa, care poate transporta în comun un numar redus de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr., engl. autobreak.
molon, MOLÓN s. n. bloc mic de piatra naturala, la construirea zidurilor. (< fr. moellon)
autocataliză, AUTOCATALÍZĂ, autocatalize, s.f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autoconducere, AUTOCONDÚCERE s.f. Conducere a activitatii sociale, economice etc. de catre colectivitatea respectiva însasi sau de catre reprezentantii ei. [Pr.: a-u-] – Auto1- + conducere.
autocoră, AUTOCÓRĂ, autocore, s.f., adj. (Planta) care îsi împrastie semintele prin deschiderea brusca a fructelor. [Pr.: a-u-] – Din germ. Autochore.
autocrat, AUTOCRÁT, autocrati, s.m. (Adesea adjectival) Conducator al unui stat, cu puteri absolute; autocrator. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocrate.
molinism, MOLINÍSM s. n. doctrina formulata de iezuitul spaniol Luis Molina, care a încercat sa puna de acord predestinarea cu liberul-arbitru. (< fr. molinisme)
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autocritic, AUTOCRÍTIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza în actiunea de îmbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto1- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).
molimen, MOLIMÉN s. n. totalitatea tulburarilor morbide care preceda o criza. (< fr., lat. molimen)
autocunoaştere, AUTOCUNOÁSTERE, autocunoasteri, s.f. Actiunea de a se autocunoaste.[Pr.: a-u-] – V. autocunoaste.
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodeclanşa, AUTODECLANSÁ, pers. 3 autodeclanseaza, vb. I. Refl. A se declansa automat. [Pr.: a-u-] – Auto2 + declansa.
autodeclanşare, AUTODECLANSÁRE, autodeclansari, s.f. Actiunea de a se autodeclansa. [Pr.: a-u-]. – V. autodeclansa.
autodenuntare, AUTODENUNTÁRE, autodenuntari, s.f. Actiunea de a se autodenunta. [Pr.: a-u-] – V. autodenunta.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodepăşi, AUTODEPĂSÍ, autodepasesc, vb. IV. Refl. A-si depasi propriile realizari [Pr.: a-u-] – Auto1- + depasi.
autodeterminare, AUTODETERMINÁRE, autodeterminari, s.f. Principiu potrivit caruia o natiune are dreptul sa-si aleaga singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; p.ext. ansamblu de masuri care pun în practica acest principiu. [Pr.: a-u-] – Auto1- + determinare (dupa fr. autodétermination, rus. samoopredelenie).
molibden, MOLIBDÉN s. n. metal foarte dur, alb-argintiu, asemanator cu fierul, la elaborarea otelurilor speciale si a altor aliaje. (< fr. molybdène)
autodiagnosticare, AUTODIAGNOSTICÁRE, autodiagnosticari, s.f. Actiunea de a se autodiagnostica. [Pr.: a-u-to-di-a-] – V. autodiagnostica.
moletieră, MOLETIÉRĂ s. f. fâsie de stofa cu care se înfasoara pulpa piciorului pe deasupra pantalonului. (< fr. molletière)
moletă, MOLÉTĂ s. f. 1. unealta în forma de rotita cu muchia zimtuita, pentru a imprima pe suprafata unei piese forma negativa a zimturilor; randalina. 2. roata cu sant pe care se înfasoara un cablu. (< fr. molette, germ. Molette)
autodistrugere, AUTODISTRÚGERE s.f. Faptul de a se distruge singur. ♦ Spec. Proprietate pe care o au unele proiectile de a se distruge automat, dupa strabaterea unei anumite traictorii, pentru a nu fi periculoase în cazul în care nu si-au atins tinta. [Pr.: a-u-] – Auto1- + distrugere (dupa fr. autodestruction).
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
moleta, MOLETÁ vb. tr. 1. a imprima zimti pe o piesa cu ajutorul moletei; a randalina. 2. a grava cilindrii de cupru care servesc la imprimarea tesaturilor. (< fr. moleter)
autodotare, AUTODOTÁRE, autodotari, s.f. Actiunea de a se autodota si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autodota.
autoeducare, AUTOEDUCÁRE, autoeducari, s.f. Actiunea de a se autoeduca si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-e-] – V. autoeduca.
autoelogiere, AUTOELOGIÉRE, autoelogieri, s.f. Actiunea de a se autoelogia. [Pr.: a-u-to-] – V. autoelogia.
autoflagela, AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adeptii unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
autoflagelare, AUTOFLAGELÁRE, autoflagelari, s.f. (Adesea fig.) Actiunea de a se autoflagela; autoflagelatie. [Pr.: a-u-] – V. autoflagela.
autoflagelaţie, AUTOFLAGELÁŢIE, autoflagelatii, s.f. (Adesea fig.) Autoflagelare. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagelatie.
autofon, AUTOFÓN, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.
molecular, MOLECULÁR, -Ă adj. referitor la molecule. o masa ~a = numar care arata de câte ori molecula unei substante este mai grea decât atomul de hidrogen. (< fr. moléculaire)
autofurajare, AUTOFURAJÁRE, autofurajari, s.f. Actiunea de a se autofuraja si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autofuraja.
molă, MÓLĂ s. f. tumoare în uter, dupa fecundare, împiedicând dezvoltarea fatului. (< fr. môle)
autogamă, AUTOGÁMĂ, autogame, s.f., adj. (Planta) care se caracterizeaza prin autogamie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogame.
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.
autogenă, AUTOGÉNĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudura autogena = tip de sudura care foloseste caldura produsa prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.
autogeneză, AUTOGENÉZĂ s.f. Teorie care absolutizeaza actiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului si neaga rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.
autoghidat, AUTOGHIDÁT, -Ă, autoghidati, -te, adj. (Despre mobile) Care îsi dirijeaza el însusi miscarea catre tinta. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoguidé.
autogir, AUTOGÍR, autogire, s.n. Aeronava prevazuita cu o elice de propulsie antrenata de un motor si cu elice de suspensie care se învârteste în jurul unui ax vertical prin forta realizata de deplasarea aeronavei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogire.
autogospodărire, AUTOGOSPODĂRÍRE, autogospodariri, s.f. Actiunea de a se autogospodari si rezultatul ei. – V. autogospodari.
molar, MOLÁR1 adj., s. m. (dinte mare, lat) cu care se sfarma si se macina alimentele; masea. (< fr. molaire)
autohton, AUTOHTÓN, -Ă, autohtoni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care s-a format si s-a dezvoltat pe teritorul unde traieste (si în prezent), care este originar de aici; bastinas, aborigen. [Pr: a-u-] – Din fr. autochtone.
autohtonizare, AUTOHTONIZÁRE, autohtonizari, s.f. Actiunea de a se autohtoniza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autohtoniza.
autoignora, AUTOIGNORÁ, autoignorez, vb. I. Refl. A-si neglija, a nu lua în seama propria persoana, propria existenta. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si: autoignór] – Auto1- + ignora.
autoiluzionare, AUTOILUZIONÁRE, autoiluzionari, s.f. Actiunea de a se autoiluziona si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-i-lu-zi-o-] – V. autoiluziona.
autoimpunere, AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s.f. Contributie baneasca pe care o colectivitate o fixeaza si o da de buna voie, în vederea unor lucrari locale de interes obstesc. [Pr: a-u-] – Auto1- + impunere (dupa rus. samooblojenie).
mol, MOL2 s. n. dig din piatra construit catre largul marii, la intrarea într-un port, pentru a micsora actiunea valurilor. (< it. molo, fr. môle)
autoimunitate, AUTOIMUNITÁTE s.f. (Biol.) Proces patologic care consta în producerea de anticorpi îndreptati împotriva propriilor constituenti ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (dupa fr. auto-immunisation).
autoinstruire, AUTOINSTRUÍRE, autoinstruiri, s.f. Actiunea de a se autoinstrui si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autoinstrui.
autoînsămânţare, AUTOÎNSĂMÂNŢÁRE, autoînsamântari, s.f. (Bot.) Însamântare naturala a plantelor prin scuturarea semintelor. [Pr.: a-u-] – Auto1- + însamântare.
autoliniştire, AUTOLINISTÍRE s.f. Atitudine pasiva în urma unor succese (reale sau aparente). [Pr: a-u-] – Auto1- + linistire.
autoliză, AUTOLÍZĂ, autolize, s.f. (Biol.) Dezintegrare a celulelor si a tesuturilor din plante si din animale sub actiunea enzimelor proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autolyse.
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automatism, AUTOMATÍSM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; miscare (ca) de automat. 2. Înlantuire de reactii care se desfasoara fara controlul centrilor nervosi superiori; miscare, gest stereotip la care nu participa constiinta. [Pr: a-u-] – Din fr. automatisme.
modusvivendi, MÓDUS VIVÉNDI s. n. inv. 1. mod de existenta. 2. posibilitatea de împacare a doua parti aflate în litigiu. (< lat. modus vivendi, mod de existenta)
automatizare, AUTOMATIZÁRE, automatizari, s.f. Actiunea de a (se) automatiza si rezultatul ei; folosire a automatelor în procesul de productie, înzestrare cu automate. [Pr: a-u-] – V. automatiza.
modulo, MODÚLO s. n. (mat.) operator care furnizeaza drept rezultat un rest. (< fr. modulo)
modulometru, MODULOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea modulatiilor (1). (< fr. modulomètre)
automodelism, AUTOMODELÍSM s.n. Ramura sportiva care se ocupa cu construirea de automodele. [Pr: a-u-] – Automodel + suf. -ism.
automulţumire, AUTOMULŢUMÍRE s.f. Satisfactie de sine (nu întotdeauna justificata) la care ajunge cineva, adesea fara a astepta aprecierile celorlalti; autoîncântare. [Pr: a-u-] – Auto1- + multumire.
automutila, AUTOMUTILÁ, automutilez, vb. I. Refl. A se mutila singur (de obicei pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligatii). [Pr: a-u-] – Auto1- + mutila.
automutilare, AUTOMUTILÁRE, automutilari, s.f. Actiunea de a se automutila si rezultatul ei. [Pr: a-u-] – V. automutila.
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
modulator, MODULATÓR, -OÁRE I. adj. care moduleaza. II. s. n. circuit electric, dispozitiv cu ajutorul caruia se efectueaza o modulatie (1). (< fr. modulateur)
autonomizare, AUTONOMIZÁRE, autonomizari, s.f. Actiunea de a se autonomiza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
autopastişare, AUTOPASTISÁRE, autopastisari, s.f. Actiunea de a se autopastisa. [Pr.: a-u-] – V. autopastisa.
autopastişă, AUTOPASTÍSĂ, autopastise, s.f. Pastisa a propriilor creatii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + pastisa.
modularism, MODULARÍSM s. n. încercare de a atribui o durata mai mare unor structuri pe seama reducerii continue a suprastructurilor. (< modular + -ism)
autoperfecţionare, AUTOPERFECŢIONÁRE, autoperfectionari, s.f. Actiunea de a se autoperfectiona si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-per-fec-ti-o-] – V. autoperfectiona.
autopropulsat, AUTOPROPULSÁT, -Ă, autopropulsati, -te, adj. Care se deplaseaza prin dezvoltatea unei surse proprii de energie. [Pr: a-u-] – Auto1- + propulsat. Cf. fr. a u t o p r o p u l s é.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
autoprotejare, AUTOPROTEJÁRE, autoprotejari, s.f. Actiunea de a se autoproteja. [Pr.: a-u-] – V. autoproteja.
autor, AUTÓR, -OÁRE, autori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana care creaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica. 2. Persoana care face, care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoana care comite o infractiune. [Pr: a-u-] – Din fr. auteur, lat. au[c]tor.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
autoreclamă, AUTORECLÁMĂ, autoreclame, s.f. Reclama a propriilor realizari. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoréclame.
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autoreglare, AUTOREGLÁRE, autoreglari, s.f. Actiunea de a (se) autoregla; autoreglaj. [Pr.: a-u-] – V. autoregla.
autoritate, AUTORITÁTE, autoritati, s.f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispozitii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucura cineva sau ceva. ♦ Persoana care se impune prin cunostintelor sale, prin prestigiul sau. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.
autosifon, AUTOSIFÓN, autosifoane, s.n. Dispozitiv atasat la un recipient metalic pentru prepararea sifonului la domiciliu. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosiphon.
autosport, AUTOSPÓRT, autosporturi, s.n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sport.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
autostradă, AUTOSTRÁDĂ, autostrazi, s.f. Sosea moderna de mare capacitate, rezervata exclusiv circulatiei autovehiculelor si având de obicei cele doua sensuri de circulatie separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.
autosupraveghea, AUTOSUPRAVEGHEÁ, autosupraveghez, vb. I. Refl. A se autocontrola. [Pr.: a-u-] – Auto1- + supraveghea.
autotaxare, AUTOTAXÁRE, autotaxari, s.f. Compostarea, de catre calatori, a biletelor de calatorie în autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + taxare.
autotipie, AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s.f. 1. Procedeu de executare a unui cliseu zincografic care reda nuantele de umbra si lumina prin descompunerea imaginii în puncte de diverse marimi. 2. Cliseu obtinut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.
autotomie, AUTOTOMÍE s.f. Proces de automutilare specific unor animale care consta în însusirea de a-si detasa în caz de primejdie o parte a corpului (coada, picior etc.), care ulterior se poate regenera. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotomie.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
modist, MODÍST, -Ă I. s. m. f. creator care da linia în moda. II. s. f. femeie care confectioneaza sau vinde palarii de dama. (< fr. modiste)
autoutilare, AUTOUTILÁRE, autoutilitari, s.f. Actiunea de a se autoutila. [Pr.: a-u-to-u-] – V. autoutila.
autovaccin, AUTOVACCÍN, autovaccinuri, s.n. Vaccin obtinut prin cultura si atenuarea germenilor proprii ai bolnavului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovaccin.
modificator, MODIFICATÓR, -OÁRE I. adj. care modifica. II. s. m. adaos la elaborarea fontei sau a altor aliaje pentru îmbunatatirea structurii. (< fr. modificateur, lat. modificator, it. modificatore)
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auxină, AUXÍNĂ, auxine, s.f. Substanta hormonala vegetala care conditioneaza cresterea plantelor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auxine.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avaet, AVAÉT s.n. Impozit încasat în Ţara Româneasca (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiti în slujbe. – Din tc. havaet "venituri".
avan, AVÁN, -Ă, avani, -e, adj. (Pop.; adesea adverbial) Strasnic, grozav, cumplit (de tare, de mare, de rau, de crud etc.). – Din tc. avvan "perfid", ngr. avánis "calomniator".
modicitate, MODICITÁTE s. f. însusirea de a fi modic. (< fr. modicité, lat. modicitas)
avangardă, AVANGÁRDĂ, avangarzi, s.f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militara care se deplaseaza în fata fortelor principale ca element de siguranta. ♢ Loc. adj. De avangarda = a) care merge în frunte, care conduce; b) care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate (în literatura si arta). ♦ Miscare literara, artistica etc. care joaca (prin noutatile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.
avangardism, AVANGARDÍSM s.n. 1. Atitudine fals revolutionara prin care se recurge la masuri premature, care nu tin seama de etapa de dezvoltare respectiva. 2. Curent literar-artistic care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndraznete sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangarda +suf. -ism.
avanport, AVANPÓRT, avanporturi, s.n. Zona amenajata la intrarea într-un port, pentru o scurta stationare a navelor. – Din fr. avant-port.
avanpost, AVANPÓST, avanposturi, s.n. Subunitate militara de siguranta, instalata în fata fortelor principale proprii aflate în stationare sau în aparare; pozitie pe care se afla o asemenea subunitate. – Din fr. avant-poste.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avansa, AVANSÁ, avansez, vb. I. 1. Intranz. A înainta, a merge (pentru a se apropia de o tinta urmarita). ♦ A progresa, a înainta. Lucrarile avanseaza. 2. Tranz. si intranz. A promova în munca, în grad. 3. Tranz. A preda, a acorda cu anticipatie o suma de bani, un bun material etc. – Din fr. avancer.
avansare, AVANSÁRE, avansari, s.f. Actiunea de a avansa. – V. avansa.
avansat, AVANSÁT, -Ă, avansati, -te, adj. Care a ajuns la o treapta de dezvoltare înaintata, la un stadiu înaintat. – V. avansa.
avanscenă, AVANSCÉNĂ, avanscene, s.f. 1. Partea de dinainte a scenei, cuprinsa între cortina si rampa. 2. Fiecare dintre cele doua loji asezate lânga scena. – Din fr. avant-scène.
modestie, MODESTÍE s. f. 1. însusirea de a fi modest (1); sfiala. 2. simplitate. (< lat., it. modestia, fr. modestie)
avantajare, AVANTAJÁRE s.f. (Rar) Actiunea de a avantaja. – V. avantaja.
avantbec, AVANTBÉC, avantbecuri, s.n. Parte a unui picior de pod situata catre punctul de unde curge apa, amenajata special pentru a-l proteja împotriva presiunii apei si a corpurilor transportate de ea. [Var.: avanbéc s.n.] – Din fr. avant-bec.
avantren, AVANTRÉN, avantrenuri, s.n. Partea anterioara a unei masini agricole cu tractiune animala, care asigura stabilitatea si directia masinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.
avat, AVÁT, avati, s.m. Peste rapitor de apa dulce, asemanator cu crapul, si cu spinarea verzuie (Aspius aspius) – Et. nec.
avă, ÁVĂ2, ave, s.f. Unealta de pescuit formata din trei fâsii de plasa, care se asaza vertical în apa cu ajutorul unor bucati de pluta prinse la marginea lor superioara si al unor bucati de plumb la cea inferioara. – Din tc., bg. av.
avânta, AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) repezi plin de însufletire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-si deschide drum cu îndrazneala. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o miscare violenta. ♦ A insufla avânt. – A3 + vânt.
avântare, AVÂNTÁRE s.f. Actiunea de a (se) avânta. – V. avânta.
avântat, AVÂNTÁT, -Ă, avântati, -te, adj. (Adesea adverbial) Plin de avânt; vioi, însufletit, entuziast. – V. avânta.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
avenă, AVÉNĂ, avene, s.f. Prapastie circulara formata în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafata. [Var.: avén s.n] – Din fr. aven.
aventură, AVENTÚRĂ, aventuri, s.f. 1. Actiune îndrazneata si riscanta; întreprindere dubioasa, necinstita. 2. Legatura amoroasa întâmplatoare (si trecatoare). – Din fr. aventure.
avere, AVÉRE, averi, s.f. Totalitatea bunurilor care se afla în posesiunea unei colectivitati sau a unui individ; avut, avutie. ♦ Suma foarte mare de bani. – V. avea.
modernism, MODERNÍSM s. n. 1. însusirea, caracterul a ceea ce este modern; preferinta, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendinta novatoare dintr-o anumita etapa a unei literaturi. ♢ denumire generica pentru miscarile, tendintele si experimentele inovatoare din arta si literatura sec. XX, care, în goana dupa originalitate, ajung la creatii pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertiza, AVERTIZÁ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atentia, a preveni pe cineva (ca va suferi consecintele actiunii pe care intentioneaza sa o savârseasca). – Dupa fr. avertir.
avertizare, AVERTIZÁRE, avertizari, s.f. Actiunea de a avertiza. – V. avertiza.
avertizor, AVERTIZÓR, avertizoare, s.n. Aparat care semnaleaza un pericol, o avarie (la un sistem tehnic etc.) – Din fr. avertisseur.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
avicultură, AVICULTÚRĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu cresterea rationala a pasarilor de curte în scop economic; profesiune bazata pe aceasta stiinta. – Din fr. aviculture.
aviditate, AVIDITÁTE s.f. Însusirea de a fi avid. ♦ (Peior.) Lacomie. – Din fr. avidité, lat. aviditas, -atis.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
aviva, AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanta mai vie culorii tesaturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substante. – Din fr. aviver.
avivare, AVIVÁRE, avivari, s.f. Actiunea de a aviva. – V. aviva.
moderaţie, MODERÁŢIE s. f. însusirea de a fi moderat; cumpatare. (< fr. modération, lat. moderatio, it. moderazione)
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
avocat, AVOCÁT, -Ă, avocati, -te, s.m. si f. Persoana care are profesiunea de a acorda asistenta juridica celor interesati. ♢ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apararea insistenta a cuiva. [Var.: advocát, -a s.m. si f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.
avocatură, AVOCATÚRĂ s.f. Profesiunea de avocat. [Var.: advocatúra s.f.] – Din germ. Advokatur.
avocăţesc, AVOCĂŢÉSC, -EÁSCĂ, avocatesti, adj. De avocat, specific avocatului. – Avocat + suf. -esc.
avrămeasă, AVRĂMEÁSĂ s.f. (Bot.) Veninarita. [Var.: avrameásca s.f.] – Cf. bg., rus. a v r a n.
avrămească, AVRĂMEÁSCĂ s.f. v. avrameasa.
avut, AVÚT, -Ă, (1) avuti, -te, adj. (2) avuturi s.n. 1. Adj. Care are o stare materiala foarte buna; bogat. 2. S.n. Avere. – V. avea.
avuţie, AVUŢÍE, avutii s.f. Avere. ♢ Avutie nationala = totalitatea valorilor materiale si spirituale de care dispune un popor, o tara la un moment dat. – Avut + suf. -ie.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axare, AXÁRE, axari, s.f. Actiunea de a (se) axa. – V. axa.
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axiomatic, AXIOMÁTIC, -Ă, axiomatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se întemeiaza pe o axioma; care are caracter de axioma. 2. S.f. Disciplina care studiaza înlantuirea corecta a axiomelor. [Pr.: -xi-o-]. – Din fr. axiomatique.
axiomatizare, AXIOMATIZÁRE, axiomatizari, s.f. Actiunea de a axiomatiza. [Pr.: -xi-o-] – V. axiomatiza.
axis, ÁXIS s.n. A doua vertebra cervicala, care se articuleaza cu atlasul1. – Din lat. axis, fr. axis.
axonometrie, AXONOMETRÍE s.f. Metoda de reprezentare a obiectelor spatiale pe un plan, astfel ca imaginea obtinuta sa dea impresia realitatii. – Din fr. axonométrie.
azalee, AZALÉE, azalee, s.f. Nume dat mai multor arbusti ornamentali exotici cu flori rosii, roz sau albe (Azalea). – Din fr. azalée.
azbestoză, AZBESTÓZĂ s.f. (Med.) Boala profesionala provocata de inhalarea particulelor de azbest. – Din fr. asbestose.
moderant, MODERÁNT, -Ă adj. (despre oameni) care modereaza. (< engl. moderant)
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
azil, AZÍL, aziluri, s.n. 1. Loc unde cineva gaseste ocrotire, adapost, refugiu. ♢ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei tari, de care se bucura în virtutea legii un refugiat politic. 2. Institutie de asistenta sociala pentru întretinerea batrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.
azonal, AZONÁL, -Ă, azonali, -e, adj. (Geogr.) Care nu formeaza zone (compacte). – Din fr. azonal.
azoospermie, AZOOSPERMÍE s.f. Absenta spermatozoizilor din sperma care determina sterilitatea. – Din fr. azoospermie.
azotemie, AZOTEMÍE s.f. 1. Cantitatea de azot care exista în sânge (sub forma de uree, acid uric etc.) 2. (Med.) Crestere anormala a cantitatii de uree din sânge. – Din fr. azotémie.
modelor, MODELÓR, -OÁRE s. m. f. lucrator care confectioneaza modele; modelator, modelier, modelist. (< fr. modeleur)
modeliza, MODELIZÁ vb. tr. a elabora modele în informatica, automatica si în cercetarea operationala. (< fr. modéliser)
azotobacter, AZOTOBACTÉR subst. Bacterie aeroba care fixeaza în sol azotul atmosferic, transformându-l în azot organic. – Din fr. azotobacter.
aztec, AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trait în Mexic. 2. Adj. Care apartine aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
azurare, AZURÁRE, azurari, s.f. (Tehn.) Actiunea de a azura. – V. azura.
azuriu, AZURÍU, -ÍE, azurii, adj. (Adesea substantivat) Albastru deschis; bleu. – Azur + suf. -iu.
azvârlire, AZVÂRLÍRE, azvârliri, s.f. Actiunea de a (se) azvârli. – V. azvârli.
azvârlită, AZVÂRLÍTĂ, azvârlite s.f. (Pop.) Azvârlitura. ♢ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care consta în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui bat etc. ♢ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.
azvârlitor, AZVÂRLITÓR, -OÁRE, azvârlitori, -oare, adj. Care azvârle. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapanta a unor jilipuri, pe care lemnele purtate de apa sar în gramada. – Azvârli + suf. -tor.
ăl, ĂL, A, ai, ale, adj. dem. (Pop. si fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: alui, alei; gen.-dat. pl.: alor] – Lat. illum, illa.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ălălalt, ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, aialalti, alelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. Partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, áilalta pron.dem., adj.dem.] – Ăl(a) + alalt (=alalalt).
ăst, ĂST, ÁSTĂ, asti, aste, adj.dem. (antepus) (Pop. si fam.) Acest, aceasta. ♢ Loc. adv. (De) asta data = acum. Asta-noapte (sau iarna, primavara etc.) = în noaptea (sau iarna, primavara etc.) imediat precedenta. [Gen.-dat. sg.: astui, astei si astei; gen.-dat. pl.: astor]. – Lat. istum, ista.
ăsta, ẮSTA, ÁSTA, astia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. si fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totusi. [Gen.-dat. sg.: astuia, asteia si asteia; gen.-dat. pl.: astora]. – Lat. istum, ista.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
modelator, MODELATÓR, -OÁRE I. adj. care modeleaza. II. s.m. f. meserias care face decoratii si alte lucrari de modelaj; modeler, modelor. III. s. n. instrument, unealta pentru modelare în sculptura. (< it. modelatore)
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babeurre, BABEURRE subst. Aliment acrisor, preparat din lapte crud sau fiert, cu scoaterea (partiala) a smântânii si folosit în alimentatia sugarului. [Pr.: babör] – Cuv. fr.
babilonian, BABILONIÁN, -Ă, babilonieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie semitica ce a trait în Babilon, în mileniile 2-1 a.Cr.; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Babilonic. Cultura babiloniana. – Babilon (n.pr.) + suf. -ean.
babilonic, BABILÓNIC, -Ă, babilonici, -ce, adj. Care se refera la Babilon, din vremea Babilonului; babilonian. ♢ Robia babilonica = perioada exilului evreilor în Babilonia. – Din lat. babylonicus.
babilonie, BABILONÍE, babilonii, s.f. 1. Vorbire sau scriere încâlcita, confuza. 2. Învalmaseala mare, dezordine. [Var.: vaviloníe s.f.] – Babilon (n.pr.) + suf. -ie.
modelare, MODELÁRE s. f. 1. actiunea de a modela. 2. metoda în stiinta si tehnica constând în reproducerea schematica a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ♢ (mat.) reprezentare a unei relatii prin simbolism matematic. ♢ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptura; modelaj. (< modela)
babină, BABÍNĂ, babine, s.f. (Rar) Partea groasa (si care atârna) a buzelor unor animale. – Fr. babine.
babord, BABÓRD, baborduri, s.n. Partea stânga a unei nave dupa directia înaintarii. ♢ Marginea din stânga a fuzelajului unei nave aeriene (privind în directia de zbor). – Din fr. bâbord.
baborniţă, BABÓRNIŢĂ, babornite, s.f. Baba urâta si rea; cotoroanta. ♢ Vrajitoare. [Var.: babórnita s.f.] – contaminare între baba si bahornita.
babuşcă, BABÚSCĂ, babuste, s.f. Peste de apa dulce, lung de 10-12 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen si cu înotatoarele rosii; ocheana, balos (2) (Rutilus rutilus). – Din bg. babuska.
babuvism, BABUVÍSM s.n. Curent utopic egalitar, creat de Babeuf. – Din fr. babouvisme.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
bacantă, BACÁNTĂ, bacante, s.f. (La romani) Preoteasa a zeului Bachus; menada. ♢ Fiecare dintre însotitoarele zeului Bachus. ♢ Fig. Femeie destrabalata. – Din fr. bacchante.
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
bachelită, BACHELÍTĂ s.f. Rasina sintetica obtinuta prin tratarea formolului cu fenol, utilizata ca materie plastica pentru confectionarea unor obiecte tehnice sau de uz casnic. – Din fr. bakélite.
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
modalizare, MODALIZÁRE s. f. (lingv.) marca prin care subiectul îsi exprima adeziunea fata de enuntul sau. (dupa fr. modalisation)
bacteriostatic, BACTERIOSTÁTIC, -Ă, bacteriostatici, -ce, adj., s.n. (Substanta) care poate opri dezvoltarea bacteriilor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériostatique.
badana, BADANÁ s.f. v. bidinea.
bade, BÁDE s.m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare catre un om matur sau mai vârstnic (de la tara); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la tara pentru barbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.
badian, BADIÁN, badiani, s.m. Arbust din China si Japonia cu frunze, flori, tulpina si fructe placut mirositoare, întrebuintate la fabricarea lichiorurilor, în medicina etc. (Illicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. [Pr.: -di-an] – Din fr. badiane.
badijona, BADIJONÁ, badijonez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A unge o parte bolnava a corpului cu o pensula sau cu un pamatuf de vata înmuiate într-un medicament. ♢ Tranz. A unge trunchiul unui pom cu o solutie speciala pentru a distruge insectele si ouale lor. 2. Tranz. A unge suprafata unei sosele asfaltate cu o solutie impermeabila. – Din fr. badigeonner.
badijonare, BADIJONÁRE, badijonari, s.f. Actiunea de a (se) badijona si rezultatul ei; badijonaj. – V. badijona.
badinerie, BADINERÍE, badinerii, s.f. (Muz.) Piesa vioaie cu caracter glumet (din suitele franceze si germane din secolul al XVIII-lea). – Din fr. badinerie.
baga, BAGÁ s.f. Carapace de broasca testoasa prelucrata pentru fabricarea de piepteni, bratari, tabachere etc. – Din tc. bağa.
bagaj, BAGÁJ, bagaje, s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o calatorie. ♢ Expr. A-si face bagajele = a se pregati de plecare; p.ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinari) Cantitatea de cunostinte de care dispune cineva. – Din fr. bagage.
bagatelă, BAGATÉLĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mica importanta; obiect de mica valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesa muzicala instrumentala scurta, de obicei cu continut liric. [Var.: bagatél s.n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.
bagatelizare, BAGATELIZÁRE s.f. Actiunea de a bagateliza si rezultatul ei. – V. bagateliza.
bagea, BAGEÁ, bagele, s.f. (Reg.) Bageaca. – Din tc. bağa. Cf. bg. badja.
bageac, BAGEÁC, bageacuri, s.n. v. bageaca.
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baian, BAIÁN, baiani, s.m., baiane, s.n. 1. S.m. Cântaret rus sau ucrainean de balade. 2. S.n. Armonica de mâna folosita de baiani (1). [Pr.: ba-ian] – Din rus. baian.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
baionetă, BAIONÉTĂ, baionete, s.f. Arma alba în forma de sabie scurta, care se poate fixa la teava pustii militare. ♢ Atac (sau asalt) la baioneta = lupta corp la corp. ♦ Îmbinare în baioneta = îmbinare demontabila a doua piese care se fixeaza una într-alta prin împingere si rotire cu un sfert sau cu o jumatate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.
bair, BAÍR, bairuri, s.n. (Rar) Povârnis, deal. – Din turc. bayir.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
bal, BAL1, baluri, s.n. Petrecere (publica) cu dans, organizata seara sau noaptea. – Din fr. bal.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balansare, BALANSÁRE, balansari, s.f. Actiunea de a (se) balansa; leganare, balans, pendulare. – V. balansa.
balansier, BALANSIÉR, balansiere, s.n. 1. Piesa care regleaza prin oscilatiile ei miscarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bara lunga si subtire utilizata de dansatorii pe sârma pentru a-si tine echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în forma de maciuca, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balantiér s.n.] – Din fr. balancier.
balansoar, BALANSOÁR, balansoare, s.n. Fotoliu care se balanseaza pe doua talpi curbate. – Din fr. balançoire.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
balasta, BALASTÁ, balastez, vb. 1. Tranz. A acoperi cu balast (2) o sosea, un teren etc. – Din fr. ballaster.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balastare, BALASTÁRE, balastari, s.f. Actiunea de a balasta. – V. balasta.
balastor, BALASTÓR, balastoare, s.n. Masina folosita pentru balastarea liniilor de cale ferata. – Balasta + suf. -or.
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
balcaniadă, BALCANIÁDĂ, balcaniade, s.f. Competitie sportiva care are loc la intervale regulate, cu participarea sportivilor din tarile balcanice. [Pr.: -ni-a-] – Balcani (n.pr.) + suf. -iada.
balcanic, BALCÁNIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. Din (sau privitor la) Muntii Balcani sau din regiunea acestor munti. ♢ (Sport) Jocuri balcanice = balcaniada. – Din fr. balkanique.
balcon, BALCÓN, balcoane, s.n. 1. Platforma cu balustrada pe peretele exterior al unei cladiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe usi. 2. Parte a unei sali de spectacol, de conferinte etc. asezata deasupra parterului. – Din fr. balcon.
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
baleiaj, BALEIÁJ, baleiaje, s.n. Eliminarea fortata a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere interna. [Pr.: -le-iaj] – Din fr. balayage.
balenă, BALÉNĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinti (Balaena); (înv.) chit3. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoana foarte grasa. 2. Lamela flexibila fabricata din lamele cornoase de balena (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuinteaza pentru a tine întinsa pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
mochetă, MOCHÉTĂ s. f. tesatura plusata, din fire de lâna si de in sau cânepa, folosita drept covor sau la capitonarea mobilelor. (< fr. moquette)
balet, BALÉT, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ executat dupa o compozitie muzicala. ♢ Corp de balet v. corp. •• Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini si balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
baligă, BÁLIGĂ, baligi, s.f. (Adesea fig.) Excrement de animale mari; baligar. [Var.: bálega s.f.] – Cf. scr. balega, alb. balge.
balistă, BALÍSTĂ, baliste, s.f. Masina de razboi folosita în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dusmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
mocheta, MOCHETÁ vb. tr. a acoperi podeaua unei camere cu mocheta. (< mocheta)
balizare, BALIZÁRE, balizari, s.f. Actiunea de a baliza; balizaj. – V. baliza.
baliză, BALÍZĂ, balize, s.f. Semnal sau instalatie de semnalizare care indica pozitia unui punct topografic, delimiteaza zonele navigabile etc. – Din fr. balise.
balizor, BALIZÓR, balizori, s.m. Persoana care instaleaza sau supravegheaza balize. – Din fr. baliseur.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balnear, BALNEÁR, -Ă, balneari, -e, adj. De bai1 (II); privitor la baile de mare. Cura balneara. [Pr.: -ne-ar] – Din fr. balnéaire, lat. balnearius.
balneo, BÁLNEO- Element de compunere însemnând "balnear", care serveste la formarea de adjective. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balneo-, lat. balneum.
balneoclimateric, BALNEOCLIMATÉRIC, -Ă, balneoclimaterici, -ce, adj. Balnear si climateric; balneoclimatic. [Pr.: -ne-o] – Balneo- + climateric.
balneologie, BALNEOLOGÍE s.f. Ramura a medicinei care studiaza actiunea profilactica si curativa a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéologie.
balneoterapie, BALNEOTERAPÍE s.f. Tratarea bolilor prin întrebuintarea metodica a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéothérapie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balonzaid, BALONZÁID, balonzaide, s.n. 1. Ţesatura de bumbac sau de matase (impermeabila). 2. Pardesiu de ploaie confectionat dintr-o astfel de pânza; balon (4). [Acc. si: balónzaid. -Var.: balonzáide. s.n.] – Din germ. Ballonseide.
mocasin, MOCASÍN s. m. (pl.) încaltaminte de piele neargasita, purtata de indienii din America de Nord. ♢ încaltaminte usoara, fara sireturi, cu talpa plata. (< fr. mocassin)
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
balotaj, BALOTÁJ, balotaje, s.n. Situatie în care, la o alegere, nici un candidat nu întruneste majoritatea de voturi ceruta de lege. – Din fr. ballottage.
balotare, BALOTÁRE s.f. Actiunea de a balota; (rar) balotat. – V. balota.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
balustradă, BALUSTRÁDĂ, balustrade, s.f. Perete sau gard scund care margineste o constructie sau un element de constructie (balcon, scara etc.) ♦ Aparatoare dispusa la marginea unei punti de nava, a unei pasarele etc. pentru siguranta calatorilor. – Din fr. balustrade.
balustru, BALÚSTRU, balustri, s.m. 1. Stâlp de balustrada sau de parmaclâc. 2. Compas special, folosit pentru trasarea cercurilor foarte mici. [Var.: balústra s.f.] – Din fr. balustre.
balzacianism, BALZACIANÍSM s.n. Ceea ce este specific operei balzaciene; tendinta de a prelua si cultiva teme, motive etc. balzaciene. [Pr.: -ci-a-] – Balzacian + suf. -ism.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banalitate, BANALITÁTE, banalitati, s.f. 1. (La sg.) Caracterul a ceea ce este banal; fel de fi comun si lipsit de originalitate. 2. (Concr.) Lucru banal, vorba banala, idee banala. – Din fr. banalité.
banalizare, BANALIZÁRE s.f. Actiunea de a (se) banaliza. - V. banaliza.
banană, BANÁNĂ, banane, s.f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbena, forma lunguiata, miez fainos si aromatic. 2. Piesa de contact electric formata dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumatate în ebonita, care se monteaza la capatul unei conducte de curent. – Din fr. banane.
banc, BANC1, bancuri, s.n. I. 1. Îngramadire de nisip, de pietris sau de namol formata pe fundul marilor sau al fluviilor, care ajunge uneori pâna la suprafata apei. 2. Grup mare de scoici sau de pesti. II. 1. Masa sau platforma special amenajata pentru efectuarea de lucrari caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplarie. Banc de ceasornicar. •• Banc de proba = instalatie pentru controlul calitatilor tehnice ale unor motoare. 2. Bancheta la ambarcatii mici. – Din fr. banc.
banc, BANC2, bancuri, s.n. 1. Numele unui joc de carti. 2. (Fam.) Scurta anecdota glumeata; p. ext. minciuna. – Din germ. Bank.
bancaizăn, BÁNCAIZĂN, bancaizane, s.n. 1. Scoaba de fier care fixeaza în perete un dulap, o biblioteca etc. 2. Unealta de fier de la bancul1 tâmplarului, care serveste ca opritor al scândurilor date la rindea. – Din germ. Bankeisen.
moca, MÓCA s. f. inv. 1. cafea provenita din orasul Moka; (p. ext.) cafea de calitate superioara, foarte parfumata; bautura din aceasta cafea. 2. prajitura umpluta cu crema de unt parfumata cu cafea. (< fr. moka, germ. Mokka)
bancă, BÁNCĂ2, banci, s.f. 1. Intreprindere financiara care efectueaza operatii de plata si de credit (si organizeaza circulatia baneasca). ♦ Banca de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantari etc. 2. (La unele jocuri de carti) Suma pe care bancherul (2) o tine în fata lui spre a plati câstigurile celorlalti jucatori. ♢ Expr. A sari (sau a face sa sara) banca (în aer) = a câstiga un pot egal cu întreaga suma pusa de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.
bancher, BANCHÉR, bancheri, s.m. 1. Capitalist care, prin intermediul bancii2, (1), da bani cu împrumut sau finanteaza în schimbul unei dobânzi sau al unei parti din profit pe capitalistii sau institutiile lor din industrie, comert, agricultura etc.; proprietar sau mare actionar al unei banci2. 2. (La unele jocuri de carti) Persoana care conduce jocul si dispune de o suma suficienta de bani spre a acoperi mizele celorlalti jucatori. – Din fr. banquier, it. banchiere.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
banchiză, BANCHÍZĂ, banchize, s.f. Întindere de gheata formata în regiunile polare, de-a lungul coastelor marii. – Din fr. banquise.
banda, BANDÁ, vb., ind. prez. 3 bandeaza.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandajare, BANDAJÁRE, bandajari, s.f. Actiunea de a (se) bandaja. - V. bandaja.
bandă, BÁNDĂ1, bande, s.f. 1. Ceata, grup de raufacatori care actioneaza sub conducerea unui sef. ♦ (Glumet) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceata de soldati aflati sub aceeasi bandiera. 3. Trupa de muzicanti, fanfara, taraf de lautari. – Din fr. bande, germ. Bande.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
banderilă, BANDERÍLĂ, banderile, s.f. (Rar) Sulita mica împodobita cu fâsii multicolore de pânza, pe care toreadorii o infig în ceafa taurului ca sa-l atâte. – Din fr. banderille.
banderolă, BANDERÓLĂ, banderole, s.f. 1. Fâsie de hârtie lipita în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integritatii marfii ambalate. ♦ Banda de hartie care împiedica deschiderea unui volum recent aparut si pe care se imprima de obicei reclama editurii. 2. Brasarda. 3. Stegulet care serveste ca semn distinctiv (prins în vârful unei lanci, al unui catarg. etc). – Din fr. banderole.
bandieră, BANDIÉRĂ, bandiere, s.f. (Înv.) Steag, drapel, stindard. ♦ Spec. Steag al unei unitati militare. [Pr.: -di-e-] – Din it. bandiera.
banditesc, BANDITÉSC, -EASCĂ, banditesti, adj. Tâlharesc. – Bandit + suf. -esc.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
bandulă, BANDÚLĂ, bandule, s.f. Para de lemn îngreuiata cu plumb, fixata la capatul unei frânghii subtiri, care se arunca pe tarm spre a se lega de ea si a se trage parâmele de acostare. – Et. nec.
bandură, BANDÚRĂ2, banduri, s.f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitara cu gâtul scurt, prevazut cu 8 pâna la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.
bang, BANG interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; dang, balang. – Onomatopee.
baniţă, BÁNIŢĂ, banite, s.f. Unitate de masura de capacitate pentru cereale, a carei valoare a variat (în provinciile românesti) în jurul a 21-34 l; dubla (1). ♦ Vas special (facut din doage) care are aceasta capacitate. – Din bg. banica.
banjo, BANJÓ, banjouri, s.n. Instrument muzical asemanator cu mandolina, cu cinci pâna la noua coarde si cu partea superioara a cutiei de rezonanta formata dintr-o piele întinsa. – Din fr. banjo.
bantă, BÁNTĂ, benti, s.f. 1. Banda2 (1). ♦ Fâsie de pânza cusuta pe marginea gulerului si a mânecilor camasii. 2. (Înv.; la pl.) Catuse, obezi. [Pl. si: bente] – Din rus. bant(a).
bantu, BANTÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Populatie africana negroida, de o mare diversitate antropologica din Africa Ecuatoriala si Meridionala. 2. Adj. invar. Referitor la bantu (1) sau la limbile vorbite de aceasta populatie. [Acc. si: bántu]. – Din fr. bantous.
bantustanizare, BANTUSTANIZÁRE, bantustanizari, s.f. Politica promovata în Republica Africa de Sud prin care se urmarea izolarea negrilor în bantustane. – De la bantustan.
baptisteriu, BAPTISTÉRIU, baptisterii, s.n. Mic edificiu construit langa o biserica catolica pentru oficierea botezurilor. ♦ Spatiu, capela în interiorul unei biserici catolice, destinate oficierii botezului. – Din lat. baptisterium.
bar, BAR2, baruri, s.n. (La unele jocuri de copii) Spatiu, loc de odihna si de refugiu dinainte stabilit de jucatori (la "ulii si porumbeii", "leapsa" etc.) – et. nec.
bar, BAR3, baruri, s.n. 1. Local în care se vând bauturi alcoolice, cafea etc. si în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fata unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc bauturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se tin sticlele cu bauturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu bauturi, dans, program de varietati etc.; cabaret. – Din fr. bar.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barajist, BARAJÍST, barajisti, s.m. Persoana care supravegheaza si asigura întretinerea unei instalatii de captare a apei. – Din fr. barragiste.
bară, BÁRĂ, bare, s.f. 1. Bucata lunga de lemn sau de metal careia i se dau diferite întrebuintari. 2. Stâlp de poarta la unele jocuri sportive. ♢ Bara (fixa) = aparat de gimnastica format dintr-o vergea groasa de metal montata între doi stâlpi. 3. Bariera care desparte pe judecatori de avocati si de împricinati; p. ext. locul din instanta unde pledeaza avocatii. 4. Linie verticala sau orizontala care separa parti dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticala care separa masurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apa, de obicei în fata gurii de varsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urca o data cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.
barbacană, BARBACÁNĂ, barbacane, s.f. 1. Deschizatura mica lasata din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizatura înalta si îngusta pentru aerisire si lumina, facuta în zidul unei cladiri cu arhitectura medievala. – Din fr. barbacane.
barbar, BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s.m. si f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci si de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au navalit la începutul evului mediu în Europa; (si la sg.) persoana care facea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoana necivilizata, cu purtari grosolane. ♦ Persoana cu atitudine si comportare inumana, cruda, salbatica. ♦ (Adverbial) În mod crud, salbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
mobilometru, MOBILOMÉTRU s. n. viscozimetru pentru determinarea consistentei lacurilor, a vopselelor. (< fr. mobilomètre, engl. mobilometer)
barbarie, BARBARÍE, barbarii, s.f. 1. Stare primitiva de dezvoltare social-culturala. 2. Conceptie, atitudine, comportare care dovedesc lipsa de respect, dispret sau ura fata de cultura si de civilizatie; (concr.) fapta care rezulta dintr-o asemenea conceptie; cruzime, salbaticie. – Din fr. babarie, lat. barbaria.
barbarism, BARBARÍSM, barbarisme, s.n. Cuvânt împrumutat dintr-o limba straina fara a fi necesar (si fara a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbet, BARBÉT, barbeti, s.m. Prepelicar cu par lânos si cret, dresat pentru vânatoarea de balta. – Din fr. barbet.
barbetă, BARBÉTĂ, barbete, s.f. 1. Smoc de barba (1) lasat sa creasca pe partile laterale ale fetei. 2. Parâma scurta care serveste la legarea unei ambarcatii de o nava sau de chei. – Din it. barbetta.
barbişon, BARBISÓN, barbisoane, s.n. Barba (scurta) lasata sa creasca numai pe vârful barbiei; cioc2 (3), tacalie, barbisa. – Din fr. barbichon.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
mobilizator, MOBILIZATÓR, -OÁRE adj. care mobilizeaza (2), antrenant; care îndeamna la lupta, la o activitate sociala. (< fr. mobilisateur)
barbiturism, BARBITURÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în intoxicatiile acute sau cronice cu barbiturice. – Din fr. barbiturisme.
barbotaj, BARBOTÁJ, barbotaje, s.n. 1. (Chim., Fiz.) Trecere fortata a unui gaz printr-un lichid; barbotare. 2. (Tehn.) Ungere automata a organelor interne ale unui motor prin scaldarea lor într-un rezervor de ulei special. – Din fr. barbotage.
barbun, BARBÚN, barbuni, s.m. Peste de mare, de culoare rosiatica, cu înotatoare galbene, cu doua fire lungi în forma de mustati, sub barbie, si cu carnea foarte gustoasa (Mullus barbatus). – Din ngr. barbúni.
barcană, BARCÁNĂ, barcane, s.f. Duna de nisip în forma de potcoava sau de semiluna, cu convexitatea în partea de unde bate vântul. – Din fr. barkhane.
barcarolă, BARCARÓLĂ, barcarole, s.f. Cântec al gondolierilor venetieni; compozitie muzicala cu caracter liric si miscare ritmica, imitând unduirea valurilor sau cadenta vâslelor. – Din it. barcarola, fr. barcarolle.
barcaz, BARCÁZ, barcazuri, s.n. Ambarcatie pescareasca de lemn cu o capacitate de 10-100 de tone, care poate naviga cu pânze sau cu motor. – Din rus. barkas.
bard, BARD, barzi, s.m. (La vechii celti) Poet care compunea si recita cântece razboinice si religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.
bardou, BARDÓU s.m. Hibrid obtinut prin încrucisarea dintre armasar si magarita (Equus hinnus). – Din fr. bardot.
barem, BARÉM2, bareme, s.n. 1. Tabel care da rezultatele unor calcule curente în functie de elementele luate în consideratie. 2. Minimum de rezultate care trebuie obtinute spre a putea trece dintr-o etapa de concurs (sportiv) la etapa imediat urmatoare. [Pl. si: baremuri] – Din fr. barème.
baretă, BARÉTĂ2, barete, s.f. (Rar) Boneta de postav sau de catifea, în trei sau patru colturi, purtata de preotii catolici si, în trecut, de unii soldati din Occident. – Din fr. barrette.
baric, BÁRIC, -Ă, barici, -ce, adj. Care se refera la presiunea atmosferica, care tine de presiunea atmosferica. ♢ Sistem baric = forma de repartitie a presiunii în atmosfera, în regiuni cu presiune ridicata sau scazuta. – Din fr. barique.
baricadare, BARICADÁRE, baricadari, s.f. Actiunea de a (se) baricada si rezultatul ei. – V. baricada.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
barie, BÁRIE, barii, s.f. Unitate de masura pentru presiune, egala cu presiunea unei forte de o dina pentru un centimetru patrat. – Din fr. barye.
barieră, BARIÉRĂ, bariere, s.f. 1. Bara mobila care arata ca trecerea peste o sosea, peste o linie ferata etc. este oprita temporar; p. ext. loc unde se întretaie o sosea cu o linie ferata. ♦ Fig. Obstacol, piedica în calea realizarii unui lucru. ♢ Bariera sociala = situatie prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare sociala ierarhic inferioara într-o grupare sociala superioara. Bariera luminoasa = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizarii prezentei corpurilor straine într-o anumita zona. 2. Punct de intrare în oras, unde se încasau altadata taxele pentru marfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pl.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.
barimetrie, BARIMETRÍE s.f. Determinare aproximativa a greutatii animalelor vii prin calcularea dimensiunilor corpului si organelor lor. – Din fr. barymétrie.
barisferă, BARISFÉRĂ s.f. Partea centrala a globului pamântesc, cu raza de 3500 km si densitatea foarte mare, care se considera a fi alcatuita din nichel si fier; nife. centrosfera. – Din fr. barysphère.
bariş, BARÍS, barise, s.n. 1. Broboada de lâna foarte subtire si usoara. ♢ Expr. (Reg.) A-si da barisul pe ceafa = a se face de râs, a pierde rusinea, a încalca regulile bunei-cuviinte. 2. Stofa de lâna foarte subtire si fina. [Var.: baréj, baríz s.n.] – Din fr. barège.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
bariton, BARITÓN, (1) s.n., (2) baritoni, s.m., (3) baritoane, s.n. 1. S.n. sg. Registru al vocii barbatesti, intermediar între tenor si bas. 2. S.m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru. 3. S.n. Instrument de alama care are, într-o orchestra, un rol analog cu acela al baritonului (2) într-un cor. [Acc. si: baríton] – Din it. baritono, fr. baryton.
bariu, BÁRIU s.n. Element chimic, metal moale, alcalino-pamântos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se întrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si în pirotehnie. – Din fr. baryum.
vid, VID, -Ă, vizi, vide, adj., s.n. 1. Adj. (Despre un spatiu) Care nu contine nimic; care nu contine aer sau alt gaz; care nu este ocupat, locuit; pustiu. ♦ Fig. Lipsit de orice gânduri, de orice idei. 2. S.n. Spatiu lipsit de orice corp material sau în care particulele materiale existente sunt extrem de rarefiate. ♢ Loc. adv. În vid = a) în gol; b) cu privirea fixa, fara tinta; c) zadarnic, fara rezultat, în van. ♦ Fig. Pierdere ireparabila. – Din fr. vide.
barn, BARN, barni, s.m. Unitate de suprafata, de 10-24 cm2, în fizica nucleara. – Din fr. barn.
baroană, BAROÁNĂ, baroane, s.f. Baroneasa. – Din baron. Cf. fr. b a r o n n e.
baroc, BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.•• (Despre constructii, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat în acest stil.•• (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
barograf, BAROGRÁF, barografe, s.n. Barometru care înregistreaza în mod automat curba înaltimilor atinse de un avion. – Din fr. barographe.
barometru, BAROMÉTRU, barometre, s.n. Instrument pentru masurarea presiunii atmosferice. – Din fr. barometre.
baroneasă, BARONEÁSĂ, baronese, s.f. (În societatea feudala din apusul si centrul Europei) Femeie care poseda o baronie; sotie sau fiica de baron; baroana. – Baron + suf. -easa.
baronet, BARONÉT, baroneti, s.m. Titlu de noblete dat în Anglia membrilor unui ordin de cavaleri si care se mosteneste pe linie barbateasca; persoana care are acest titlu. – Din fr. baronnet.
baroscop, BAROSCÓP, baroscoape, s.n. Aparat în forma de balanta, cu ajutorul caruia se demonstreaza existenta presiunii atmosferice si aplicarea principiului lui Arhimede la gaze. – Din fr. baroscope.
barou, BARÓU, barouri, s.n. Corp al avocatilor, organizat pe lânga un tribunal sau o curte de apel. – Din fr. barreau.
barşon, BARSÓN, barsoane, s.n. (Reg.) Catifea (rosie). – Din magh. bársony.
bartiţă, BÁRTIŢĂ, bartite, s.f. (Reg.) Pojghita de mucegai care se formeaza pe bors sau pe zeama de varza acra. – Et. nec.
bas, BAS, (1) s.n., (2) basi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine în orchestra un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.
basarabean, BASARABEÁN, -Ă, basarabeni, -e, s.m. si f., adj. Locuitor al Basarabiei.
basarabeancă, BASARABEÁNCĂ, basarabence, s.f. Locuitoare a Basarabiei.
baschetbal, BÁSCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între doua echipe de câte cinci jucatori, care marcheaza punctele facând sa treaca mingea prin cosul de sfoara împletita fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; baschet. – Din engl., fr. basket-ball.
basculant, BASCULÁNT, -Ă, basculanti, -te, adj. Care basculeaza sau care poate bascula; care balanseaza. ♢ Autocamion (sau camion, vagon) basculant = autocamion (sau camion, vagon) a carui platforma se ridica pentru a descarca materialele transportate. – Din fr. basculant.
basculare, BASCULÁRE, basculari, s.f. Actiunea de a bascula. – V. bascula.
basculator, BASCULATÓR, basculatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la rasturnarea unui vas sau a unui vagonet, cu scopul de a-l goli de continut; culbutor. – Bascula + suf. -tor (dupa fr. basculeur).
basculă, BASCÚLĂ, bascule, s.f. 1. Aparat care permite cântarirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutati (de o suta de ori) mai mici. 2. Scândura sau pârghie mobila asezata în cumpana pe un suport. 3. Partea metalica a armelor de vânatoare cu tevi mobile. – Din fr. bascule.
baseball, BASE-BALL s.n. Joc sportiv nord-american, practicat între doua echipe de câte noua jucatori cu o minge ca cea de oina, care se lanseaza cu un batator spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisa înapoi tot prin lovire cu batatorul. [Pr.: béiz-bol] – Cuv. engl.
baset, BASÉT, baseti, s.m. Câine de vânatoare cu corpul lunguiet, cu labele scurte, cu urechile lungi, cu pete rosietice sau negre pe corp, folosit pentru scoaterea din vizuina a vulpilor si a bursucilor. – Din fr. basset.
basicenglish, BASIC-ENGLISH s.m. Forma simplificata a limbii engleze, având la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: béizic-ínglis] – Cuv. engl.
basidie, BASÍDIE, basidii, s.f. Organ special al unor ciuperci pe care se formeaza sporii. – Din germ. Basidie. Cf. fr. b a s i d e.
basidiomicetă, BASIDIOMICÉTĂ, basidiomicete, s.f. (La pl.) Clasa de ciuperci saprofite sau parazite la care sporii se formeaza la exterior, pe basidii; (si la sg.) ciuperca facând parte din aceasta clasa. [Pr.: -di-o-] – Din fr. basidiomycètes.
basm, BASM, basme, s.n. 1. Naratiune (populara) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizeaza fortele binelui si ale raului în lupta pentru si împotriva fericirii omului. ♢ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Nascocire, minciuna, scornitura. – Din sl. basnĩ.
basma, BASMÁ, basmale, s.f. Bucata de pânza sau de matase (colorata), folosita de femei pentru a-si înveli capul, spre a lega si a duce în ea ceva, ca batista etc. ♢ Expr. A scoate (pe cineva) basma curata= a scoate (pe cineva) nevinovat. A iesi (sau a scapa) basma curata= a scapa cu bine dintr-o incurcatura. [Var.: (înv.) basmá s.f.] – Din tc. basma.
bastard, BASTÁRD, -Ă, bastarzi, -de, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Copil nelegitim; bitang. 2. S. m. si f. Planta sau animal rezultat din încrucisarea a doua specii deosebite; corcitura. 3. Adj. Batard. Scriere bastarda. - Din it. bastardo.
bastingaj, BASTINGÁJ, bastingaje, s.n. Totalitatea chesoanelor, dulapurilor sau rastelelor în care se pastreaza efectele echipajului pe o nava. – Din fr. bastingage.
bastion, BASTIÓN, bastioane, s.n. (Adesea fig.) Fortificatie cilindrica sau poligonala, construita de obicei la colturile unei fortarete. [Pr.: -ti-on] – Din fr. bastion.
baston, BASTÓN, bastoane, s.n. Bucata de lemn lunga (cam de un metru) si subtire, de obicei curbata la un capat, care se poate tine în mâna si are diverse utilizari. ♢ Baston de maresal = un fel de baston scurt, purtat de un maresal. ♦ Lovitura data cu aceasta bucata de lemn. – Din it. bastone.
bastonadă, BASTONÁDĂ, bastonade, s.f. (Livr.) Multime de lovituri date cuiva cu bastonul; ciomageala. – Din fr. bastonnade.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başboier, BAS-BOIÉR, bas-boieri, s.m. (Înv.) Cel mai de seama boier al tarii; p.ext. boier mare. – Bas1+Boier.
başca, BÁSCA, adv., prep. (Pop. si fam.) 1. Despartit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod. 2. Prep. (În) afara de..., exceptând, nepunând la socoteala... – Din tc. baska.
başchie, BÁSCHIE, baschii, s.f. Ciocan cu vârful prevazut cu un sant în forma de v, folosit pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor. – Din bg. baskija.
mobilitate, MOBILITÁTE s. f. 1. însusirea de a fi mobil. 2. faptul de a trece cu usurinta de la o dispozitie sufleteasca la alta. ♢ capacitate a fetei de a-si schimba expresia. ♢ (fig.) nestatornicie. 3. schimbare, transformare, variabilitate. (< fr. mobilité, lat. mobilitas)
baştie, BÁSTIE, bastii, s.f. (Înv.) Ridicatura de pamânt întarita care protejeaza o fortificatie. – Din magh. bastya.
bataj, BATÁJ, bataje, s.n. (Text.) Operatie constând în lovirea repetata cu batatoarea2 (2) a masei de material fibros desfacut în prealabil în procesul filarii. – Din fr. battage.
batal, BATÁL1, batali, s.m. Berbec castrat în vederea îmbunatatirii calitatii carnii si a lânii. – Cf. tc. battal "netrebnic".
batard, BATÁRD, -Ă, batarzi, -de, adj. (Despre scriere) Care este intermediar între scrierea ronda si cea cursiva; (despre penite) care are forma potrivita spre a servi la acest fel de scriere; bastard. ♦ (Substantivat, f.) Litera din aceasta scriere. – Din fr. bâtard.
batardou, BATARDÓU, batardouri, s.n. Dig, baraj (provizoriu) asezat în amonte de diverse lucrari de fundatii, reparatii etc. spre a seca terenul pe care se fac aceste lucrari; p. ext. spatiul astfel delimitat. – Din fr. batardeau.
batat, BATÁT, batati, s.m. Planta perena din tarile calde, cu tulpina lunga, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivata pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine si zahar, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din. rus. batat. Cf. sp., port., it. b a t a t a.
batcă, BÁTCĂ2, batce, s.f. (Reg.) Un fel de capcana folosita la prinderea rozatoarelor mici. – Et. nec.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
batere, BÁTERE, bateri, s.f. Actiunea de a (se) bate; batut1 – V. bate.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
batială, BATIÁLĂ adj. (În sintagma) Regiune (sau zona) batiala = regiune în mari si oceane cuprinsa între adâncimea de 200 si 2500 m. [Pr.: -li-a-] – Din fr. bathyale.
batimetrie, BATIMETRÍE s.f. Ramura a hidrometriei care se ocupa cu masurarea adâncimii apei în mari, lacuri si râuri. – Din fr. bathymétrie.
batimetru, BATIMÉTRU, batimetre, s.n. Aparat care masoara adâncimea apelor din mari, lacuri, râuri etc. – Din fr. bathymètre.
batiu, BATÍU, batiuri, s.n. Constructie de otel sau de fonta pe care se monteaza mecanismele unui sistem tehnic stabil si prin intermediul careia acesta se poate fixa pe o fundatie, pe un teren etc. – Din fr. bâti.
baton, BATÓN, batoane, s.n. Bucata (de vanilie, de ciocolata, de ceara etc.) lunguiata sau în forma de bastonas. – Din fr. bâton.
batozar, BATOZÁR, batozari, s.m. (Rar) Muncitor care asigura functionarea batozei. – Batoza + suf. -ar.
batracian, BATRACIÁN, batracieni, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate care cuprinde animale amfibii; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa; amfibian.[Pr.: -ci-an] – Din fr. batracien.
mobilier, MOBILIÉR s. n. totalitatea mobilelor dintr-o încapere, locuinta, institutie. (< fr. mobilier)
baza, BAZÁ, bazez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) sprijini, a (se) întemeia pe ceva. ♦ Refl. A avea încredere în sprijinul cuiva, a se lasa în nadejdea cuiva; a se bizui. – Din fr. baser.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazedov, BÁZEDOV s.n. (Si în sintagma Boala lui Bazedow) Boala endocrina manifestata prin cresterea în volum a glandei tiroide, proeminenta globilor oculari, palpitatii, insomnii, nervozitate etc. – Din fr. [maladie de] Basedow.
mobilă, MÓBILĂ s. f. 1. obiect care serveste la amenajarea unei locuinte. ♢ (col.) mobilier. 2. (herald.) orice piesa în alcatuirea unei steme, a unui scut. (dupa it. mobile, fr. meuble, germ. Möbel)
bazedovian, BAZEDOVIÁN, -Ă, bazedovieni, -e, adj. (Rar) Care prezinta caracteristicile bolii lui Basedow. ♦ (Substantivat) Persoana bolnava de boala lui Basedow. [Pr.: vi-an]. – Din fr. basédowien.
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
bazinet, BAZINÉT, bazinete, s.n. (Anat.) Segment al canalului excretor al rinichiului, în regiunea hilului. – Din fr. bassinet.
băbăluc, BĂBĂLÚC s.m. (Reg.; în loc. adj. si adv.) Din babaluc = (care dateaza) din mosi-stramosi, din timpuri stravechi. – Din scr. babaluk.
băbăreasă, BĂBĂREÁSĂ, babarese, s.f. (Reg.) Baba (care descânta sau ghiceste). – Cf. b a b a.
băbesc, BĂBÉSC, -EÁSCĂ, babesti, adj., s.f. 1. Adj. (Peior.). Dupa felul, obiceiurile sau portul babelor. ♢ Expr. Vorbe (sau fleacuri) babesti = vorbe carora nu trebuie sa li se dea importanta. Leacuri babesti = mijloace empirice cu care se încearca vindecarea unor boli. Socoteala babeasca = socoteala facuta în mod simplist, empiric; fig. judecata gresita, îngusta. 2. S.f. Soi românesc de vita de vie, cu struguri ramurosi si boabe rotunde, de culoare neagra-albastruie, din care se produc vinuri rosii. – Baba + suf. -esc.
băcălie, BĂCĂLÍE1, bacalii, s.f. (Înv.) Sotia bacanului; negustoreasa. Bacalia ambitioasa. – Cf. b a c a n 2,  b a c a n i e.
băcit, BĂCÍT s.n. 1. Ocupatia baciului. 2. Partea din produsele stânii care se dadea în trecut baciului drept remuneratie. – Baci + suf. -it.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgare, BĂGÁRE s.f. Actiunea de a (se) baga si rezultatul ei. ♢ Bagare de seama = grija, atentie (deosebita). – V. baga.
băgăreţ, BĂGĂRÉŢ, -EÁŢĂ, bagareti, -e, adj. (Fam.) Care se amesteca insistent în toate; bagacios, înfigaret. – Baga + suf. -aret.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băieşime, BĂIESÍME s.f. (Reg.) Totalitatea baiesilor; multime de baiesi. -Baies + suf. -ime.
băieşiţă, BĂIESÍŢĂ2, baiesite, s.f. (Reg.) 1. Sotie de baies. 2. Femeie care lucreaza într-o mina. – Baies + suf. -ita.
băieţesc, BĂIEŢÉSC, -EÁSCĂ, baietesti, adj. De baiat, specific baietilor. – Baiat + suf. -esc.
băimărean, BĂIMĂREÁN, -Ă, baimareni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. - Baia Mare (n. pr.) + suf. -ean.
băimăreancă, BĂIMĂREÁNCĂ, baimarence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. ♢ Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Baimarean + suf. -ca.
băiţuit, BĂIŢUÍT s.n. Actiunea de a baitui. – V. baitui.
băjenar, BĂJENÁR, bajenari, s.m. Persoana care îsi parasea vremelnic casa, provincia sau patria din pricina invaziilor dusmane, a persecutiilor politice sau a asupririi. [Var.: bejanár, bejenár s.m.] – Bajeni + suf. -ar.
băjenie, BĂJÉNIE, bajenii, s.f. Fuga (vremelnica) a populatiei din cauza invaziilor dusmane, a persecutiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în aceasta situatie; bajenarie, bajenarit. [Var.: bejánie, bejénie s.f.] – Din sl. bĕžanije.
bălai, BĂLÁI, -ÁIE, balai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plavan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se da vacilor sau iepelor albe. ♢ Expr. (Fam.) A întarca balaia = s-a ispravit cu posibilitatea de a profita de slabiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele usor obtinute. (Pop.) A intrat balaia în sat= s-a luminat de ziua. Ori laie, ori balaie v. laie. – Bal + suf. -ai.
bălăbăneală, BĂLĂBĂNEÁLĂ, balabaneli, s.f. Mers nesigur, miscare înceata, leganata sau împleticita. – Balabani + suf. -eala.
bălăbăni, BĂLĂBĂNÍ, balabanesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) deplasa într-o parte si într-alta, adesea cu miscari leganate, sovaitoare; a (se) balangani, a (se) balangai, a balalai, a se bananai. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovai. – Et. nec. sau formatie onomatopeica.
bălăceală, BĂLĂCEÁLĂ, balaceli, s.f. Joaca, zbenguiala prin apa (la scaldat). – Balaci + suf. -eala.
bălăcire, BĂLĂCÍRE, balaciri, s.f. Actiunea de a (se) balaci; balacit. – V. balaci.
bălănel, BĂLĂNÉL, -EA, balanei, -ele, adj. Balaior. – Balan + suf. -el.
bălmăjeală, BĂLMĂJEÁLĂ, balmajeli, s.f. Faptul de a balmaji; amestecatura, încurcatura, zapaceala. – Balmaji + suf. -eala.
bălos, BĂLÓS, -OÁSĂ, balosi, -oase, adj., s.m. 1. Adj. Caruia îi curg balele, cu bale. ♦ (Despre vin, zeama de varza etc.) Care s-a îngrosat (ca balele). 2. S. m. (Iht.; reg.) Babusca. – Bale + suf. -os.
băloşi, BĂLOSÍ, balosesc, vb. IV. Refl. (Despre vin, zeama de varza etc.) A deveni balos. – Din balos.
băloşit, BĂLOSÍT, -Ă, balositi, -te, adj. (Despre vin, zeama de varza etc.) Care a devenit balos, vâscos. – V. balosi.
moaraj, MOARÁJ s. n. (poligr.) efect optic prin suprapunerea a doua tipare cu retele de puncte sau de linii, care formeaza unghiuri între ele. (< fr. moirage)
băltăreţ, BĂLTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, baltareti, -e, adj. De balta; p. ext. Din regiunea baltilor. ♦ (Substantivat, m. sg. art) Numele unui vânt caldut, umed, care bate dinspre miazazi. – Balta + suf. -aret.
bălticea, BĂLTICEÁ, balticele, s.f. Diminutiv al lui balta.
bălţa, BĂLŢÁ, baltez, vb. I. Tranz. (Fam.) A vopsi în culori variate (si nearmonizate); a tarca. – Din baltat (der. regr.).
bălţat, BĂLŢÁT, -Ă, baltati, -te, adj. (Despre animale) Care are parul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de alta culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori tipatoare; colorat fara gust. ♦ (Ir.) Îmbracat fara gust; (pop.) îmbracat în haine orasenesti. – Lat. balteatus.
bălţătură, BĂLŢĂTÚRĂ, baltaturi, s.f. Pata de culoare deschisa la animalele baltate. ♦ Obiect colorat tipator, cu culori multe si neasortate, încarcat. – Baltat + suf. -ura.
bănat, BĂNÁT, (3) banaturi, s.n. (Reg.) 1. Stare de durere sufleteasca, de jale, de tristete, de parere de rau. 2. Suparare, necaz, ciuda. ♢ Expr. A nu-i fi cuiva cu banat= (ca formula de politete) a nu lua în nume de rau rugamintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, repros, imputare. – Din magh. bánat.
bănăţean, BĂNĂŢEÁN, -Ă, banateni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana (originara) din Banat. 2. Adj. Care apartine Banatului sau populatiei lui, privitor la Banat sau la populatia lui; banatenesc. – Banat (n. pr.) + suf. -ean.
bănăţeancă, BĂNĂŢEÁNCĂ, banatence, s.f. Femeie (originara) din Banat. – Banatean + suf. -ca.
bănăţenesc, BĂNĂŢENÉSC, -EÁSCĂ, banatenesti, adj. Banatean. – Banatean + suf. -esc.
bănăţeneşte, BĂNĂŢENÉSTE adv. Ca în Banat, ca banatenii. ♦ În graiul banatean. – Banatean + suf. -este.
băneasca, BĂNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodie dupa care se executa acest dans. – Cf. b a n2.
bănesc, BĂNÉSC1, -EÁSCĂ, banesti, adj. De bani1; în bani1; relativ la bani1. – Ban1 + suf. -esc.
bănesc, BĂNÉSC2, -EÁSCĂ, banesti, adj. De ban2; al baniei. – Ban2 + suf. -esc.
bănică, BĂNÍCĂ, banici, s.f. Planta erbacee cu flori albastre, rar albe, dispuse în capitule globuloase, care creste în regiunea alpina si subalpina (Phyteuma orbiculare). - Et. nec.
bănicer, BĂNICÉR, baniceri, s.m. 1. Meserias care face cosuri sau banite din coaja de tei. 2. Cel care masoara cereale cu banita. 3. Banicioara. – Banita + suf. -ar.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuială, BĂNUIÁLĂ, banuieli, s.f. 1. Presupunere, presimtire, supozitie. 2. Atitudine de neîncredere fata de cineva sau ceva, presupunere ca cineva are o vina sau o intentie rea; suspiciune. – Banui + suf. -eala.
bănuit, BĂNUÍT, -Ă, banuiti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoana presupusa a fi savârsit o infractiune, fara a exista însa dovezi îndestulatoare pentru a putea fi pusa sub învinuire. 2. (Reg.) Suparat, mâhnit. – V. banui.
bărbat, BĂRBÁT, -Ă, barbati, -te, s.m., adj. I. S. m. 1. Persoana adulta de sex masculin. ♦ Om în toata firea. 2. Sot. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.
bărbătesc, BĂRBĂTÉSC, -EÁSCĂ, barbatesti, adj. 1. Caracteristic barbatilor, de barbat. 2. Care exprima barbatie; plin de energie, de curaj, de hotarâre; viril. – Barbat + suf. -esc
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbiereală, BĂRBIEREÁLĂ, barbiereli, s.f. 1. Faptul de a (se) barbieri. 2. Fig. Laudarosenie, minciuna. [Pr.: -bi-e-] – Barbieri + suf. -eala.
bărbieresc, BĂRBIERÉSC, -EASCĂ, barbieresti, adj. (Rar) De barbier, privitor la barbier. [Pr.: -bi-e-] – Barbier + suf. -esc.
bărbieri, BĂRBIERÍ, barbieresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) rade. 2. Refl. Fig. A se lauda cu lucruri neadevarate; a minti. [Pr.: -bi-e-] – Din barbier.
bărbierit, BĂRBIERÍT s.n. Actiunea de a (se) barbieri. [Pr.: -bi-e-] – v. barbieri.
bărbiţă, BĂRBÍŢĂ, barbite, s.f. 1. Servetel de pânza sau de musama care se leaga la gâtul copiilor mici când manânca; baveta. 2. (Rar) Barbuta. – Barba + suf. -ita.
bărbos, BĂRBÓS, -OÁSĂ, barbosi, -oase, adj., s.f. 1. (Adesea substantivat, m.) Cu barba (lunga si deasa); care nu s-a barbierit mai multe zile. 2. S. f. Planta erbacee cu frunze paroase, cu flori dispuse în spice cilindrice patate cu rosu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barba + suf. -os.
bărbuşoară, BĂRBUSOÁRĂ, barbusoare, s.f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barba; barbuta. 2. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene placut mirositoare; micsandra-salbatica (Erysimum repandum). • Compus: barbusoara-de-munte = planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori mici, albe sau galbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crusatea (Barbarea vulgaris). - Barba + suf. -usoara.
bărcuit, BĂRCUÍT s.n. Cautarea si gasirea stupilor salbatici, pentru a li se lua mierea.
moar, MOAR s. n. 1. tesatura de matase sau de bumbac mercerizat, cu reflexe lucioase, ondulate, care se schimba dupa pozitia din care e privita. 2. perturbatie vizibila pe ecranul unui televizor constând dintr-o retea de linii cu deplasare aleatorie. (< fr. moire)
bărduire, BĂRDUÍRE s.f. Actiunea de a bardui. - v. bardui.
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
băşcălios, BĂSCĂLIÓS, -OÁSĂ, bascaliosi, -oase, adj. (Fam.; despre oameni) Care îsi bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva; (despre manifestari ale oamenilor) care denota luarea în râs a cuiva sau a ceva. – Bascalie + suf. -os.
băşicare, BĂSICÁRE, basicari, s.f. Actiunea de a (se) basica. [Var.: (reg.) besicáre s.f.] – V. basica.
băşicos, BĂSICÓS, -OÁSĂ, basicosi, -oase, adj., s.f. 1. Adj. Cu basici (2). 2. S.f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, înalt de 2-3 m, cu frunze compuse, flori galbene si fructe pastai (Colutea arborescens). [Var.: besicós, -oása adj., s.f.] – Basica + suf. -os.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
moaieu, MOAIÉU s. n. 1. partea centrala a unei roti prin care trece osia; butucul rotii. 2. orice piesa centrala pe care sunt asamblate piesele ce trebuie sa se învârta în jurul osiei. (< fr. moyeu)
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătătură, BĂTĂTÚRĂ, bataturi, s.f. 1. Teren batatorit (în fata casei); p. ext. (pop.) ograda, curte (la casele taranesti). 2. Îngrosare a pielii palmelor sau talpilor. ♢ Expr. (Fam.) A calca (pe cineva) pe batatura = a supara, a enerva, a atinge (pe cineva) unde îl doare mai tare. 3. Bateala. – Lat. battitura.
băteală, BĂTEÁLĂ, bateli, s.f. Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeala pentru a forma tesatura; batatura (3), bataie. – Bate + suf. -eala.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrânesc, BĂTRÂNÉSC, -EÁSCĂ, batrânesti, adj. Caracteristic batrânilor, potrivit pentru batrâni. ♦ Ramas de la (sau din) batrâni; de demult. ♢ Cântec batrânesc = balada populara. Vorba batrâneasca = zicatoare, proverb. – Batrân + suf. -esc.
bătrâneţe, BĂTRÂNÉŢE s.f. 1.Etapa finala din viata fiintelor, caracterizata prin diminuarea treptata a functiilor fiziologice; vârsta înaintata a unui om. 2. (Rar) Batrânime. – Batrân + suf. -ete.
bătucit, BĂTUCÍT, -Ă, batuciti, -te, adj. 1. (Despre pamânt, mai ales despre drumuri sau poteci) Îndesat, batatorit2; p. ext. pe care se umbla mult. 2. Cu pielea îngrosata, cu bataturi (2). – V. batuci.
bătut, BĂTÚT2, -Ă, batuti, -te, adj., s.f. I: Adj. 1. (Despre fiinte) Care este sau a fost lovit, care a suferit lovituri. 2. (În sintagma) Bani batuti = bani în numerar, disponibili, bani gheata, bani pesin. 3. (Despre flori) Învolt2 (1). 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care se umbla mult; batatorit. 5. (În sintagma) Lapte batut = lapte fermentat, cu gust acrisor. II. S. f. Numele mai multor dansuri populare; melodia dupa care se executa aceste dansuri. III. Adj. (Despre tesaturi, tricotaje) Care este tesut sau tricotat foarte strâns; des2 (I 1). – V. bate.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
băţos, BĂŢÓS, -OÁSĂ, batosi, -oase, adj. 1. Drept, teapan, rigid ca un bat. ♦ Fig. (Despre oameni sau firea lor) Lipsit de mladiere; rigid; îngâmfat, plin de sine. 2. (Despre plante) Cu tulpina lemnoasa. – Bat + suf. -os.
băubil, BĂÚBIL, -Ă, baubili, -e, adj. Care poate fi baut; (frantuzism) buvabil. – Bea + suf. -bil.
băut, BĂÚT1 s.n. Faptul de a bea. – V. bea.
băut, BĂÚT2, -Ă, bauti, -te, adj. 1. Care si-a astâmparat setea cu apa. 2. Beat. – V. bea.
băutor, BĂUTÓR, -OÁRE, bautori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care are obiceiul sa consume mult alcool; betiv. [Pr.: ba-u-] – Bea + suf. -tor.
băutură, BĂUTÚRĂ, bauturi, s.f. 1. Orice lichid de astâmparat setea. ♦ Lichid alcoolic potabil. 2. Consum de mari cantitati de lichide alcoolice. ♢ Expr. A (nu) tine la bautura = a (nu) rezista la consumarea (exagerata) a lichidelor alcoolice. [Pr.: ba-u-. - Var.: (reg.) beutúra s.f.] – Lat. •bibitura.
bâca, BẤCA adv. Atentionare facuta unui copil mic care ar putea sa se loveasca.
moabit, MOABÍT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din regiunea Moab (Palestina). ♢ (s. f.) limba semitica din ramura cananeeana. (< fr. moabit)
bâiguială, BÂIGUIÁLĂ, bâiguieli, s.f. Faptul de a (se) bâigui; exprimare fara sir, încurcata. [Pr.: -gu-ia-] – Bâigui + suf. -eala.
bâjbâi, BÂJBÂÍ, bấjbâi, vb. IV. Intranz. A orbecai (în întuneric, în ceata etc.). ♦ Tranz. A cauta ceva pipaind prin întuneric. ♢ Loc. adv. Pe bâjbâite = pe dibuite, dibuind, bâjbâind. – Formatie onomatopeica.
bâjbâială, BÂJBÂIÁLĂ, bâjbâieli, s.f. Faptul de a bâjbâi; bâjbâire, bâjbâit, bâjbâitura. [Pr.: -bâ-ia] – Bâjbâi + suf. -eala.
bâlbâi, BÂLBÂÍ, bấlbâi, vb. IV. Intranz., refl. si tranz. A pronunta nedeslusit sunetele sau cuvintele, repetându-le si împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emotiei sau a enervarii; a gângavi. ♦ Refl. A-si pierde sirul vorbelor, a bolborosi cuvinte si fraze fara sens. – Formatie onomatopeica.
bâlbâială, BÂLBÂIÁLĂ, bâlbâieli, s.f. Faptul de a (se) bâlbâi; pronuntare neclara.[Pr.: -bâ-ia] – Bâlbâi + suf. -eala.
bâlbâit, BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiti, -te, adj. (Adesea substantivat si adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbeste greu, gângav. – V. bâlbâi.
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bâldâbâc, BÂLDÂBẤC interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de caderea unui corp în apa; bâltâc. – Onomatopee.
bâltâcâi, BÂLTÂCÂÍ, bâltấcâi, vb. IV. Intranz. A cadea pe neasteptate în apa. – Din bâltâc.
bântuială, BÂNTUIÁLĂ, bântuieli, s.f. (Pop.) Suparare, necaz. [Pr.: -tu-ia-] – Bântui + suf. -eala.
bântuire, BÂNTUÍRE, bântuiri, s.f. (Rar) Actiunea de a bântui. -V. bântui.
bâr, BÂR interj. Cuvânt cu care se îndeamna sau se gonesc oile. – Onomatopee.
bârcoace, BÂRCOÁCE, bârcoci, s.f. Arbust cu flori si cu fructe rosii, care creste pe stânci, în padurile de munte (Cotoneaster integerrima). – Et. nec.
bârfă, BẤRFĂ, bârfe, s.f. (Fam.) Bârfeala. – Din bârfi (derivat regresiv).
bârfeală, BÂRFEÁLĂ, bârfeli, s.f. Faptul de a (se) bârfi; vorbe rauvoitoare la adresa cuiva: bârfire, bârfa, bârfit, cancan1. – Bârfi + suf. -eala.
bârfire, BÂRFÍRE, bârfiri, s.f. Bârfeala. – V. bârfi.
bârfit, BÂRFÍT s.f. Bârfeala. – V. bârfi.
bârlădean, BÂRLĂDEÁN, -Ă, bârladeni, -e, s.m., adj. 1. S. m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bârlad. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bârlad. – Bîrlad + suf. -ean.
bârlădeancă, BÂRLĂDEÁNCĂ, bârladence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bârlad. ♦ Locuitoare din municipiul Bârlad. – Bârladean + suf. -ca.
bârnă, BẤRNĂ, bârne, s.f. 1. Trunchi de copac (cojit si fatuit cu barda) folosit în constructii. 2. Aparat de gimnastica feminina, format dintr-o grinda de lemn lunga, dispusa orizontal deasupra solului, la o anumita înaltime, pe care se executa exercitii de echilibru. – Din sl. brŭvĩno.
bârsan, BÂRSÁN, -Ă, bârsani, -e, adj. 1. Care priveste Ţara Bârsei. 2.(Despre oi; adesea substantivat) Cu lâna lunga si aspra. ♦ (Despre lâna acestor oi) Lunga si aspra. – Bârsa (n. pr.) + suf. -an.
bârsă, BẤRSĂ, bârse, s.f. Bucata de fier sau de lemn care leaga între ele brazdarul, cormana si plazul plugului. – Cf. alb. v ë r z.
bâtă, BẤTĂ, bâte, s.f. Bat lung si gros (cu maciulie la un capat); ciomag, bota2, ceatlau. – Et. nec.
bâtlan, BÂTLÁN, bâtlani, s.m. Pasare mare de balta, cu gâtul si picioarele lungi si cu penele cenusii (Ardea cinerea); stârc. – Din bg. batlan.
bâtlănaş, BÂTLĂNÁS, bâtlanasi, s.m. Pasare din ordinul picioroangelor, cu ciocul lung si cu penele roscate si negre (Ardea minuta). - Din bâtlan + suf. -as.
bâţ, BÂŢ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita o miscare rapida si nervoasa (într-o parte si în alta). [Var.: bâta interj.] – Onomatopee.
bâţâială, BÂŢÂIÁLĂ, bâtâieli, s.m. Tremur nervos al mâinilor, al picioarelor, al capului sau (la animale) al cozii. [Pr.: -tâ-ia-] – Bâtâi + suf. -eala.
bâză, BẤZĂ, bâze, s.f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma asezata la subsuoara bratului opus a celui care se pune "bâza" si care trebuie sa ghiceasca cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc striga "bâzzz!". – Bâz + suf. -a.
bâzâială, BÂZÂIÁLĂ, bâzâieli, s.f. Faptul de a bâzâi; zgomot produs de insectele care zboara; bâzâit, bâzâitura. [Pr.: -zâ-ia] – Bâzâi + suf. -eala.
bea, BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiti un lichid. ♢ Expr. A bea paharul pâna-n fund = a îndura un necaz, o durere pâna la capat. 2. Intranz. Spec. A consuma bauturi alcoolice. ♢ Expr. (Fam.) A bea în sanatatea (sau în cinstea, pentru succesul) cuiva = a sarbatori pe cineva, consumând bauturi alcoolice în cinstea (si pe socoteala) lui. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe bautura. ♢ Expr. A-si bea si camasa = a cheltui totul pe bautura. A-si bea (si) mintile= a bea pâna la inconstienta sau pâna la nebunie. 4. Tranz. (Pop.; în expr.) A bea tutun = a fuma. – Lat. bibere.
beat, BEAT1, adj. invar. 1. Care apartine beatnicilor, specific beatnicilor. 2. Care apartine unui stil distinct în rockul modern (si în jaz). [Pr.: bit] – Cuv. engl.
beat, BEÁT2, -Ă, beti, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ametit, baut2 (2), cherchelit, facut2, matosit. ♦ Fig. Coplesit, ametit, tulburat de o stare sufleteasca foarte placuta. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.
beatifica, BEATIFICÁ, beatífic, vb. I. Tranz. (La catolici) A trece o persoana în categoria fericitilor bisericii, aflati pe o treapta inferioara sfintilor. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatificare. Cf. fr. b é a t i f i e r.
beatificare, BEATIFICÁRE, beatificari, s.f. Faptul de a beatifica. [Pr.: be-a-] – V. beatifica.
beatitudine, BEATITÚDINE s.f. (Livr.) Stare de fericire deplina. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. b é a t i t u d e.
beatnic, BEATNIC, beatnici, s.m. Intelectual (american) care practica o filozofie contestatara si are o tinuta neîngrijita; p. gener. tânar (din Occident) cu plete si tinuta neîngrijita. V. hippy. [Pr.: bít-] – Din engl. beatnic.
bec, BEC1, becuri, s.n. 1. Sfera sau para de sticla în care se afla filamentul unei lampi electrice; p.ext. Lampa electrica. ♢ Expr. (Fam.) A fi (sau a cadea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situatie fara iesire; a i se înfunda, a o pati. 2. Sita unei lampi de gaz. 3. Orificiu prin care tâsneste un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].
becar, BECÁR, becari, s.m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indica revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.
becaţă, BECÁŢĂ, becate, s.f. Numele dat mai multor pasari calatoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasa, care traiesc în regiuni mlastinoase; becatina. (Capella). – Din ngr.becatsa. Cf. fr. b é c a s s e.
becer, BECÉR, beceri, s.m. Vechi dregator domnesc însarcinat cu supravegherea bucatariei domnesti; p.ext. Bucatar domnesc. – Beci + suf. -ar.
becerie, BECERÍE, becerii, s.f. (Înv.) Bucatarie domneasca. – Becer + suf. -ie.
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
becisnicie, BECISNICÍE, becisnicii, s.f. (Pop.) 1. Fapta de becisnic. 2. Starea omului becisnic. – Becisnic + suf. -ie.
bedreag, BEDREÁG, bedreaguri, s.n. (Reg.) Butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. – Et. nec.
behaviorism, BEHAVIORÍSM s.n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferentiala a omului si animalului fata de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.
behăi, BEHĂÍ, béhai, vb. IV. Intranz. (Despre capre si oi; la pers. 3) A scoate strigatul caracteristic speciei; a mehai. ♦ Tranz. si intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ai.
mnemotehnic, MNEMOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la mnemotehnica; mnemonic. II. s. f. ansamblu de procedee pentru întiparirea în memorie a unor informatii necesare; mnemonica (II, 1), mnemotehnie. (< fr. mnémotechnique)
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
beizadea, BEIZADEÁ, beizadele, s.f. (Înv.) Fiu de domn; principe. – Din tc. beyzade.
bel, BEL, beli, s.m. Unitate de masura pentru intensitatea sunetelor. – Din fr. bel.
belcanto, BELCÁNTO s.n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocala, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.
belciug, BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Veriga de metal de care se prinde un lacat, un lant etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stapânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mâna. (Fam.) A (nu) fi câstigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoana careia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Brat de râu care în perioadele de seceta ramâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
beldiţă, BÉLDIŢĂ, beldite, s.f. Peste mic, asemanator cu obletul, cu spinarea albastra-verzuie, având pe partile laterale câte doua linii paralele întrerupte (Alburnoides bipunctatus) - Et. nec.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
belgian, BELGIÁN, -Ă, belgieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Belgiei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Belgiei sau populatiei ei, privitor la Belgia sau la populatia ei. [Pr.: -gi-an] – Belgia (n. pr.) + suf. -ean.
belgrădean, BELGRĂDEÁN, -Ă, belgradeni, -ne, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care locuieste sau care este originara din orasul Belgrad. 2. Adj. Care apartine Belgradului sau privitor la Belgrad.
belgrădeancă, BELGRĂDEÁNCĂ, belgradence, s.f. Locuitoare a orasului Belgrad.
beligerant, BELIGERÁNT, -Ă, beligeranti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care se afla în stare de razboi. Armate beligerante. – Din fr. belligérant, lat. belligerans, -ntis.
beltea, BELTEÁ s.f. v. peltea.
bemoliza, BEMOLIZÁ, bemolizez, vb. I. Tranz. A pune bemolul înaintea unei note sau a unui sir de note. – Din fr. bémoliser.
benchetuială, BENCHETUIÁLĂ, benchetuieli, s.f. (Fam.) Petrecere, chef. [Pr.: -tu-ia-] -Benchetui + suf. -eala.
bendix, BENDÍX, bendixuri, s.n. Mecanism care permite angrenarea pinionului demarorului cu coroana dintata de pe volantul motorului, la automobile, avioane etc. – Din fr. bendix.
beneficia, BENEFICIÁ, beneficiez, vb. I. 1. Intranz. A trage folos; a profita, a avea un câstig de pe urma cuiva sau din ceva. [Pr.: -ci-a] – Din fr. bénéficier.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
bengalez, BENGALÉZ, -Ă, bengalezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Popor indo-european care populeaza regiunile de pe malurile cursului inferior al Gangelui si al Brahmaputrei; (si la sg.) persoana care face parte din acest popor. 2. Adj. Care apartine bengalezilor (1), privitor la bengalezi. – Bengal (n.pr.) + suf. -ez.
benghi, BENGHI, benghiuri, s.n. (Pop.) Mic semn negru (natural sau artificial) pe obraz sau pe trup. ♦ (În superstitii) Semn facut pe fruntea cuiva ca sa fie ferit de deochi. [Var.: benchi, zbenghi s.n.] – Cf. tc. b e n e k.
bentos, BÉNTOS s.n. Totalitatea organismelor care traiesc pe fundul apelor. – Din fr. benthos.
benzedrină, BENZEDRÍNĂ s.f. (Farm.) Excitant cerebral care înlatura temporar somnul si foamea; amfetamina. – Din engl. benzedrine.
benzen, BENZÉN, benzeni, s.m. Hidrocarbura lichida, incolora, insolubila în apa, extrasa din gudroanele carbunilor de pamânt sau din petrol, si care se foloseste, ca decolorant, ca materie prima la fabricarea unor compusi organici etc. – Din fr. benzène.
benzoilare, BENZOILÁRE, benzoilari, s.f. Reactia chimica dintre un derivat al acidului benzoic cu alti compusi chimici.
benzolism, BENZOLÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în intoxicatia (profesionala) cu benzen. – Din fr. benzolisme.
beracea, BERÁCEA s.f. art. Numele dat unui dans popular si melodia dupa care se executa.
berar, BERÁR, berari, s.m. Specialist în fabricarea berii1. ♦ Negustor care tine o berarie. – Bere1 + suf. -ar.
berărie, BERĂRÍE, berarii, s.f. Locul în care se bea bere1; braserie; p. ext. restaurant. ♦ (Rar) Fabrica de bere1. – Bere1 + suf. -arie.
berbec, BERBÉC, berbeci, s.m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelatie din emisfera boreala; unul din cele douasprezece semne ale zodiacului. ♢ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie si 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor si portilor unei cetati asediate. 2. Greutate mare, actionata mecanic sau manual, care prin cadere, serveste la baterea pilonilor, la batucit pamântul, la spargerea bucatilor mari de fonta etc. [Var.: berbéce s.m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).
berbecat, BERBECÁT, -Ă, berbecati, -te, adj. (Rar; despre capul unui animal) Cu fruntea bombata ca a berbecului (I 1); (despre botul sau fruntea unui animal) cu profil convex. – Berbec + suf. -at.
berbeleacul, BERBELEÁCUL s.n. art. (În loc. adv.) De-a berbeleacul = de-a rostogolul, peste cap. – Cf. b e r b e c.
berc, BERC2, BEÁRCĂ, berci, -ce, adj. 1. (Despre animale) Cu coada scurta sau scurtata; fara coada. 2. (Despre caciuli; la f.) Fara vârf, fara tugui, tesit. – Et. nec.
berceuse, BERCEUSE s.f. Piesa instrumentala care are la baza un cântec de leagan. [Pr.: bersöz] – Cuv. fr.
bere, BÉRE1, (rar) beri, s.f. 1. Bautura slab alcoolica, obtinuta prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apa a maltului si a florilor de hamei. 2. (Eliptic) Ţap, halba, sticla de bere1 (1). – Din germ. Bier (influentat de bere2).
bere, BÉRE2 s.f. Faptul de a bea. – V. bea.
berechet, BERECHÉT, (1, 2) berecheturi, s.n., (3, 4) berecheti, s.m. (Reg.) 1. S. n. Belsug, abundenta. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belsug, din abundenta. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neasteptata). 3. S.m. (Ir.) Om care aduce belsug, noroc. 4. S.m. Om siret, mincinos, smecher, care înseala pe altii, haimana. – Din tc. bereket.
beretă, BERÉTĂ, berete, s.f. Sapca marinareasca fara cozoroc; p. ext. basca. [Var.: (rar) berét s.m.] – Din fr. béret.
mnemotaxie, MNEMOTAXÍE s. f. reactie de orientare directionala la animale si pasari, care le permite sa se întoarca la locul de hranire si adapost. (< fr. mnémotaxie)
aneantizat, ANEANTIZÁT, -Ă, aneantizati, -te, adj. Care a fost distrus în întregime, care a fost redus la nimic. [Pr.: -ne-an-] – V. aneantiza.
beriliu, BERÍLIU s.n. Metal alb, ductil si maleabil, foarte dur, întrebuintat la aliaje si ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. beryllium.
berlină, BERLÍNĂ, berline, s.f. (Înv.) 1. Trasura mare închisa, asemanatoare cu cupeul, cu doua banchete asezate fata în fata. 2. Autoturism cu doua sau patru portiere si cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.
bermă, BÉRMĂ, berme, s.f. Bancheta lata de circa un metru, amenajata pe taluzele mai înalte de 4 metri pentru a le mari stabilitatea. – Din fr. berme.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
besactea, BESACTEÁ, besactele, s.f. (Înv.) Cutioara (de lemn) frumos ornamentata, în care se pastrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc. [Var.: (reg.) besacté, besecteá s.f.] – Din ngr. bestahtas.
beschie, BÉSCHIE, beschii, s.f. Ferastrau format dintr-o pânza lata, prevazut cu doua mânere pentru a putea fi actionat de doua persoane. [Var.: béschie s.f.] – Cf. bg. b i č k i j a.
besectea, BESECTEÁ s.f. v. besactea.
beşleagă, BESLEÁGĂ, beslegi, s.m. Capitan de beslii. ♦ Fig. Om batrân, ramolit, prost. [Var.: besli-agá s.m.] – Din tc. besli ağasi.
beşliaga, BESLI-AGÁ s.m. v. besleaga.
beşlic, BESLÍC, beslici, s.m. Moneda turceasca de cinci parale, care a circulat si în Ţara Româneasca. – Din tc. beslik.
beşliu, BESLÍU, beslii, s.m. Soldat (turc) de cavalerie, care facea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. ♦ (La pl.) Corp de cavalerie alcatuit din astfel de soldati. – Din tc. besli.
beşteleală, BESTELEÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a besteli. - Besteli + suf. -eala.
beteag, BETEÁG, -Ă, betegi, -ge, adj., s.m. si f. (Pop.) 1. (Om) infirm, schilod. 2. (Om) bolnav. – Din magh. beteg.
beteală, BETEÁLĂ s.f. 1. (Adesea fig.) Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoaba facuta din asemenea fire (pentru mirese). [Var.: peteala s.f.] 2. (Bot.) Orzoaica-de-balta (Vallisneria spiralis). [Var.: peteála s.f.] – Din ngr. petálion.
betegeală, BETEGEÁLĂ s.f. v. betejeala.
betegie, BETEGÍE, betegii, s.f. (Reg.) Infirmitate. – Beteag + suf. -ie.
betejeală, BETEJEÁLĂ, betejeli, s.f. (Pop.) Infirmitate. [Var.. betegeála s.f.] – Betegi + suf. -eala.
beteji, BETEJÍ, betejesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate sau a ramâne infirm. ♦ Refl. Spec. A face o hernie. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnavi. [Var.: betegí vb. IV] – Din beteag.
betelie, BETELÍE, betelii, s.f. Fâsie îngusta cusuta în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitura facuta în acelasi loc (ca sa se treaca prin ea un siret etc.); bata; p. ext. margine tivita la gâtul sau la mânecile camasii sau ale iei. – Din bata.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
betonare, BETONÁRE, betonari, s.f. Actiunea de a betona. - V. betona.
betonieră, BETONIÉRĂ, betoniere, s.f. Masina pentru prepararea betonului. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. bétonnière.
betulacee, BETULACÉE, betulacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu flori unisexuate grupate în amenti, care se polenizeaza prin intermediul vântului; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. bétulacées.
beţie, BEŢÍE, betii, s.f. 1. Stare în care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool în mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor în organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adâncurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului în sânge la persoane care coboara la mari adâncimi în mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = însirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
bezea, BEZEÁ, bezele, s.f. 1. (Fam.) Sarutare simbolica trimisa cuiva cu vârful degetelor. 2. Prajitura facuta din albus de ou batut cu zahar. – Din fr. baiser.
bezmetic, BEZMÉTIC, -Ă, bezmetici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara rost, fara capatâi; p. ext. zapacit, nauc, bezmeticit, dezmeticit. [Var.: bezmétec, -a adj.] – Din ucr. bezmatok "[stup] fara matca".
beznă, BÉZNĂ, bezne, s.f. (Adesea fig.) Întuneric mare, de nepatruns. – Din sl. bezdŭna.
biban, BIBÁN, bibani, s.m. Peste rapitor de apa dulce, cu laturile corpului acoperite cu dungi negre transversale, cu carnea alba, gustoasa; baboi, costras. (Perca fluviatilis). - Din bg. biban.
biberet, BIBERÉT, bibereti, s.m. 1. Blanita de culoare maro-roscata imitând blana de biber, obtinuta prin sacrificarea mieilor carnabat de câteva luni. 2. Plus de culoare gri sau maro, din lâna sau din fibre sintetice, cu tuseu moale, folosit pentru gulere, caciuli etc. – Din germ. Biberet.
biberon, BIBERÓN, biberoane, s.n. Sticluta prevazuta cu un vârf de cauciuc în forma de sfârc, care serveste la alaptarea artificiala a sugarilor. ♦ (Impr.) Vârful de cauciuc în forma de mamelon al unui biberon. – din fr. biberon.
bibilică, BIBILÍCĂ, bibilici, s.f. 1. Pasare domestica de marimea unei gaini, cu pene negre-cenusii împestritate cu alb si cu o proeminenta cornoasa pe frunte (Numida meleagris). 2. Planta erbacee cu flori pestrite (Fritillaria meleagris). - Cf. bg., scr. b i b a.
bibliofilie, BIBLIOFILÍE s.f. Pasiunea de a cunoaste, de a evalua si de a colectiona carti rare si pretioase. 2. Ramura a bibliofiliei care se ocupa cu studiul cartilor rare si al valorii lor artistice. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophilie.
bibliografie, BIBLIOGRAFÍE, bibliografii, s.f. 1. Descriere de specialitate a lucrarilor unui autor sau a lucrarilor referitoare la o anumita problema. 2. Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu descrierea, aprecierea, sistematizarea si raspândirea publicatiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographie.
bibliologie, BIBLIOLOGÍE s.f. Studiul cartii ca fenomen al vietii sociale, care cuprinde istoria, productia si raspândirea cartii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliologie.
biblioman, BIBLIOMÁN, -Ă, bibliomani, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care are pasiune excesiva pentru carti, pentru raritatea, legatura, editiile lor etc. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliomane.
biblioraft, BIBLIORÁFT, bibliorafturi, s.n. Clasor de carton în forma de carte pentru pastrarea corespondentei, a actelor etc. [Pr.: -bli-o-] – Biblio[teca] + raft.
bibliotecar, BIBLIOTECÁR, -Ă, bibliotecari, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu administrarea si cu functionarea unei biblioteci. – Din fr. bibliothécaire.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
biblioteconomie, BIBLIOTECONOMÍE s.f. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu formarea, administrarea si organizarea bibliotecilor. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothéconomie.
bicentenar, BICENTENÁR, -Ă, bicentenari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care dureaza de doua secole, care a împlinit doua sute de ani. 2. S.n. Împlinire a doua secole de la un eveniment (important); a doua suta aniversare a unui eveniment. – Din fr. bicentenaire.
biceps, BÍCEPS, bicepsi, s.m. Muschi cu extremitatea superioara despartita în doua ligamente; (în special) muschiul dintre umar si cot, care face sa se îndoaie antebratul. – Din fr., lat. biceps.
bici, BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcatuit dintr-o curea sau o împletitura de curele, mai rar de cânepa, legata de un bat, cu care se lovesc sau se îndeamna animalele sa mearga. ♦ Lovitura data cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.
biciuială, BICIUIÁLĂ, biciuieli, s.f. Biciuire. [Pr.: -ciu-ia-] – Biciui + suf. -eala.
biciuire, BICIUÍRE, biciuiri, s.f. Actiunea de a (se) biciui si rezultatul ei; biciuiala. – V. biciui.
biciuitor, BICIUITÓR, -OÁRE, biciuitori, -oare, adj. (Adesea fig.) Care biciuieste; usturator. – Biciui + suf. -tor.
bicorn, BICÓRN, bicornuri, s.n. Palarie barbateasca (de uniforma) cu doua colturi. – Din fr. bicorne.
bicromat, BICROMÁT, bicromati, s.m. Sare obtinuta prin tratarea cu acid a cromatului unui metal. ♢ Bicromat de potasiu = sare cristalizata, portocalie, întrebuintata ca oxidant si colorant. – Din fr. bichromate.
bidinea, BIDINEÁ, bidinele, s.f. Pensula mare, de obicei rotunda (cu coada lunga), pentru varuit. [Var.: (reg.) badaná s.f.] – Din tc. badana.
bidon, BIDÓN, bidoane, s.n. Vas (de tabla) pentru pastrarea sau transportul lichidelor. ♦ Plosca de tabla simpla sau emailata (îmbracata în postav sau piele), de tinut apa sau alta bautura. – Din fr. bidon.
bielă, BIÉLĂ, biele, s.f. Organ de masina în forma de bara articulata, care transforma miscarea rectilinie în miscare de rotatie si invers. [Pr.: bi-e-] – Din fr. bielle.
bienal, BIENÁL, -Ă, bienali, -e, adj. 1. Care dureaza doi ani. ♦ (Despre plante) Care da recolte la doi ani dupa semanare. 2. Adj., s.f. (Întrunire, consfatuire etc.) Care are loc o data la doi ani. [Pr.: bi-e-] – Din fr. biennal, lat. biennalis.
bifare, BIFÁRE, bifari, s.f. Actiunea de a bifa. - V. bifa.
biforă, BIFÓRĂ, bifore, adj. (În stilul gotic; despre o fereastra, o usa etc.) Împartita în doua printr-o coloneta, fiecare despartitura fiind terminata cu un arc. – Et. nec.
bigbang, BIG BANG s.n. (Astron.) Marea explozie (ipotetica) ce a initiat expansiunea universului observabil. [Pr.: beng] – Din engl. big bang [theory].
bigot, BIGÓT, -Ă, bigoti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care urmeaza cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.
bihorean, BIHOREÁN, -Ă, bihoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în judetul Bihor. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din judetul Bihor. – Bihor (n.pr.) + suf. -ean.
bihoreancă, BIHOREÁNCĂ, bihorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în judetul Bihor. ♦ Locuitoare din judetul Bihor. – Bihorean + suf. -ca.
bijuterie, BIJUTERÍE, bijuterii, s.f. Obiect de podoaba facut din metal nobil (si pietre pretioase); giuvaer. ♦ Magazin specializat în confectionarea si vânzarea giuvaerurilor. – Din fr. bijouterie.
bilabial, BILABIÁL, -Ă, bilabiali, -e, adj. (Despre sunete) La articularea carora participa amândoua buzele. [Pr.: -bi-al] – Din fr. bilabial.
bilabiat, BILABIÁT, -Ă, bilabiati, -te, adj. (Despre corola sau caliciul unei flori, p. ext. despre flori) care seamana cu buzele unei guri deschise. [Pr.: -bi-at] – Din fr. bilabié.
bilă, BÍLĂ2, bile, s.f. Sfera (de mici dimensiuni) fabricata din diferite materiale si întrebuintata în diverse scopuri (ca rulmenti, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ♢ Bila alba = expresie a votului pozitiv. Bila neagra = expresie a votului negativ. (La notarea raspunsurilor studentilor; în trecut) Bila alba = calificativ între "foarte bine" si "bine". Bila rosie = calificativ între "bine" si "suficient". Bila neagra = calificativul "insuficient". – Din fr. bille.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
biliar, BILIÁR, -Ă, biliari, -e, adj. Care se refera la bila1, care formeaza bila1. [Pr.: -li-ar] – Din fr. biliaire.
biliard, BILIÁRD, biliarde, s.n. Joc în care o serie de bile2 sunt deplasate pe o masa speciala prin lovirea uneia dintre ele cu tacul. ♦ Masa pe care se practica acest joc. [Pr.: -li-ard] – Din it. biliardo, rus. biliard. Cf. fr. b i l l a r d.
bilingv, BILÍNGV, -Ă, bilingvi, -e, adj. 1.Care utilizeaza în mod curent si la fel de bine doua limbi. 2. Scris în doua limbi. – Din fr. billingue, lat. bilinguis.
bilingvism, BILINGVÍSM s.n. Fenomen de utilizare curenta de catre aceeasi persoana a doua limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.
bimetal, BIMETÁL, bimetale, s.n. 1. Produs tehnic realizat prin unirea a doua metale. 2. Organ sensibil alcatuit din doua rigle de metale diferite sudate, care, prin deformari datorate dilatatiei termice, pot actiona un mecanism. – Din fr. bimétal.
bimetalism, BIMETALÍSM s.n. Sistem monetar bazat pe valoarea a doua metale-etalon, aur si argint. – Din fr. bimétallisme.
bimilenar, BIMILENÁR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care dureaza sau are o vechime de (circa) doua mii de ani. – Din fr. bimillénaire.
binaritate, BINARITÁTE s.f. (Mat.) Însusirea de a se diviza în doua unitati sau elemente. – Binar + suf. -itate.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecrescut, BINECRESCÚT, -Ă, binecrescuti, -te, adj. Care a primit o educatie aleasa; cu purtari cuviincioase. – Bine + crescut (dupa fr. bien-élevé). [idem DEX'84]
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
binefacere, BINEFÁCERE, binefaceri, s.f. (Adesea fig.) Fapta buna, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (dupa lat. benefacere).
binevoi, BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispozitie, o atitudine favorabila fata de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.
binevoitor, BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunavointa; amiabil. ♦ P.ext. Amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binişliu, BINISLÍU, binslii, s.m. (Înv.) Persoana care purta binis; p. ext. curtean. – Din tc. binisli.
binişor, BINISÓR adv. Diminutiv al lui bine. •• Cu bagare de seama; fara graba, cu calm. ♢ Expr. Sezi binisor! = fii cuminte! astâmpara-te! ♦ Cu blândete, prietenos. ♢ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binisorul = (a proceda) cu blândete, cu rabdare, cu tact. – Bine + suf. -isor.
binoclu, BINÓCLU, binocluri, s.n. Instrument optic alcatuit din doua mici lunete terestre, folosit pentru a vedea obiectele situate la (mare) distanta. – Din fr. binocle.
bio, BIO- Element de compunere cu sensul "(referitor la) viata", care serveste la formarea de substantive si adjective. [Pr.: bi-o] – Din fr. bio-
bioacumulare, BIOACUMULÁRE, bioacumulari, s.f. Proces de acumulare în sol a substantelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale si animale, care contribuie la fertilizarea pamântului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.
bioamplificator, BIOAMPLIFICATÓR, bioamplificatoare, s.n. (Med.) Aparat electronic folosit pentru amplificarea biopotentialelor musculare. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bioamplificateur.
biobibliografie, BIOBIBLIOGRAFÍE, biobibliografii, s.f. Biografia unui autor împreuna cu titlurile lucrarilor lui si ale celor privitoare la viata si la activitatea lui. [Pr.: bi-o-bi-bli-o-] – Din fr. biobibliographie.
biocatalizator, BIOCATALIZATÓR, biocatalizatori, s.m. Substanta care provoaca sau grabeste o reactie chimica în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + catalizator (dupa fr. biocatalyseur).
biocomplex, BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s.n. Ansamblu de specii de organisme vegetale si animale instalate într-o nava spatiala pentru cercetari în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.
biodeteriorare, BIODETERIORÁRE, biodeteriorari, s.f. Degradare sub actiunea factorilor biologici. [Pr.. bi-o-de-te-ri-o-] – Bio- + deteriorare.
biofiltru, BIOFÍLTRU, biofiltre, s.n. Filtru1 (1) biologic pentru curatarea apei poluate a canalelor cu ajutorul bacteriilor aerobe. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biofiltre.
mizide, MIZÍDE s. n. pl. ordin de crustacee marine, salmastricole si dulcicole, asemanatoare crevetelor. (< lat. mysidaceae)
bioluminescenţă, BIOLUMINESCÉNŢĂ s.f. Proprietatea unor fiinte vii de a emite lumina. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bioluminescence.
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
biopolitică, BIOPOLÍTICĂ s.f. Conceptie politica care încearca sa motiveze unele actiuni agresive de acaparare si de aservire prin argumentul superioritatii biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasa. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopolitique.
biosferă, BIOSFÉRĂ s.f. Totalitatea fiintelor care traiesc pe pamânt, în apa si în partea inferioara a atmosferei. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosphère.
biosociologie, BIOSOCIOLOGÍE s.f. Conceptie care explica viata sociala si politica în primul rând prin factori biologici, redusi la notiunea de rasa. [Pr.: -bi-o-so-ci-o-] – Din fr. biosociologie.
biostimula, BIOSTIMULÁ, biostimulez, vb. I. Tranz. A stimula cresterea si rezistenta organismului prin biostimulatori. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biostimuler. - biostimulare s.f.
biostimulare, BIOSTIMULÁRE, biostimulari, s.f. Actiunea de a biostimula. [Pr.: bi-o-] – V. biostimula.
biostimulator, BIOSTIMULATÓR, -OÁRE, biostimulatori, -oare, adj., s.m. (Substanta) care stimuleaza asimilatia, dezvoltarea si sporeste imunitatea organismului; biostimulent. [Pr.: bi-o-. – Var.: biostimulatóriu, -ie adj.] – Din fr. biostimulateur.
biot, BIÓT, bioti, s.m. (Fiz.) Unitate de masura tolerata pentru intensitatea curentului electric, egala cu 10 amperi. [Pr.: bi-ot] – Din fr. biot.
bioterapie, BIOTERAPÍE s.f. Utilizarea terapeutica a unor produse provenite de la fiinte vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biothérapie.
biotit, BIOTÍT s.n. Mica de culoare neagra, bruna sau verde. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biotite.
biped, BIPÉD, -Ă, bipezi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care sta sau umbla în doua picioare. – Din fr. bipède, lat. bipes, -edis.
biplan, BIPLÁN, biplane, s.n. Avion cu doua aripi de acelasi tip, asezate paralel una deasupra celeilalte. – Din fr. biplan.
bipolaritate, BIPOLARITÁTE s.f. Starea unui corp care are doi poli mangetici, electrici etc. – Din fr. bipolarité.
bir, BIR, biruri, s.n. 1. Impozitul principal perceput în statele feudale românesti de la tarani si mestesugari; p. gener. (pop.) impozit. ♢ Expr. A da bir cu fugitii = a disparea, a fugi (în mod las) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. – Din magh. bér.
bireactor, BIREACTÓR, bireactoare, adj., s.n. (Avion) cu doua reactoare. [Pr.: re-ac-] – Din fr. biréacteur.
birefringenţă, BIREFRINGÉNŢĂ, birefringente, s.f. Dublarea prin refractie a unei raze de lumina la patrunderea în anumite medii. ♦ Însusirea unor cristale de a dubla razele de lumina. – Din fr. biréfringence.
birişesc, BIRISÉSC, -EÁSCĂ, birisesti, adj. (Reg.) De biris, privitor la biris. – Din biris + suf. -esc.
birjăresc, BIRJĂRÉSC, -EASCĂ, birjaresti, adj. 1. Care apartine birjarului, de birjar. 2. Fig. (Despre fapte, cuvinte) Grosolan, necioplit, vulgar. – Birjar + suf. -esc.
birlic, BIRLÍC, (1) birlici, s.m., (2) birlicuri, s.n. 1. S. m. As (1). 2. S. n. Speteaza verticala la zmeul cu care se joaca copiii. – Din tc. birlik.
birocrat, BIROCRÁT, -Ă, birocrati, -te, s.m. si f. Persoana care practica birocratia. – Din fr. bureaucrate.
birocratic, BIROCRÁTIC, -Ă, birocratici, -ce, adj. Care caracterizeaza birocratismul sau pe birocrati; functionaresc. – Din fr. bureaucratique.
birocratiza, BIROCRATIZÁ, birocratizez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în birocrat; a (se) trata în mod birocratic. – Din fr. bureaucratiser.
birocraţie, BIROCRAŢÍE, birocratii, s.f. Interpretare si aplicare a legilor, a dispozitiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fara preocuparea de a le întelege spiritul; birocratism, functionarism. – Din fr. bureaucratie.
birou, BIRÓU, birouri, s.n. 1. Masa de scris (cu sertare si compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încapere în care lucreaza o persoana sau un serviciu. ♢ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fara a cunoaste realitatile, birocratic. 3. Organul executiv si conducatorul activitatii curente a unei organizatii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizatii de mase. ♢ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politica si organizatorica a partidului între doua adunari plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituita ca sa-i organizeze lucrarile si sa asigure buna lor desfasurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.
birui, BIRUÍ, bírui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dusman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-si) înfrâna, a(-si) stapâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stapânit, coplesit de un sentiment, de o emotie etc. 2. (Pop., mai ales în constructii negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (sa...). – Din magh. birni.
biruire, BIRUÍRE, biruiri, s.f. Actiunea de a birui si rezultatul ei; biruinta. – V. birui.
bis, BIS, bisuri, s.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program.
bis, BIS, (1) adj. invar., (2) bisuri, s.n. 1. Adj. invar. (Precedat de un numar) A doua oara; repetat. Numarul 3 bis. •• (Cu valoare de interjectie) Strigat prin care spectatorii solicita repetarea unei parti dintr-un program artistic. 2. S.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program. – Din fr., lat. bis.
bisa, BISÁ, bisez, vb. I. Tranz. 1. A repeta o parte a programului artistic la cererea publicului. 2. A cere din sala sa se execute înca o data o parte dintr-un program artistic. – Din fr. bisser.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
bisector, BISECTÓR, -OÁRE, bisectoare, s.f., adj. 1. S.f. Dreapta care împarte un unghi în doua parti egale. 2. Adj. (În sintagma) Plan bisector = plan care împarte un diedru în doua diedre egale. – Din fr. bissecteur.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
bisericesc, BISERICÉSC, -EÁSCĂ, bisericesti, adj. Care apartine bisericii, privitor la biserica; ecleziastic. – Biserica + suf. -esc.
bistriţean, BISTRIŢEÁN, -Ă, bistriteni, -e, s.m., adj. 1. S. m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bistrita sau în judetul Bistrita-Nasaud. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bistrita sau din judetul Bistrita-Nasaud. – Bistrita (n. pr.) + suf. -ean.
bistriţeancă, BISTRIŢEÁNCĂ, bistritence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bistrita sau în judetul Bistrita-Nasaud. ♦ Locuitoare din municipiul Bistrita sau din judetul Bistrita-Nasaud. – Bistritean + suf. -ca.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bit, BIT, biti, s.m. (Inform.) Unitate de masura pentru cantitatea de informatie (3) dintr-un semnal, corespunzator logaritmului în baza 2. – Din engl., fr. bit.
bitang, BITÁNG, -Ă, bitangi, -ge, s.m. si f. (Reg.; adesea adjectival) Copil nelegitim; bastard. – Din magh. bitang.
bitum, BITÚM s.n. Produs solid, plastic, de culoare neagra, obtinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. [Acc. si: bítum] – Din fr. bitume.
bitumare, BITUMÁRE, bitumari, s.f. Actiunea de a bituma. - V. bituma.
bitumen, BITÚMEN s.n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în conditii naturale a cerii si a rasinii de origine vegetala. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
bituminizare, BITUMINIZÁRE, bituminizari, s.f. Proces natural de formare a asfaltului din namolul rezultat prin descompunerea în absenta aerului a organismelor animale si vegetale în fundul marilor. – Cf. fr. b i t u m i n i s a t i o n.
bivuac, BIVUÁC, bivuacuri, s.n. 1. Stationare temporara a trupelor în afara localitatilor sau a taberelor; portiunea de teren pe care se face aceasta stationare. 2. (Rar) Adapost al alpinistilor sau al turistilor (mai ales în timpul noptii). [Pr.. -vu-ac] – Din fr. bivouac.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizantin, BIZANTÍN, -Ă, bizantini, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Locuitor din orasul Bizant sau din Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care se refera la Bizant, care este propriu Bizantului, din vremea împaratiei bizantine. – Din fr. byzantin, lat. byzantinus.
bizantinologie, BIZANTINOLOGÍE s.f. Disciplina care cerceteaza istoria, literatura, limba (medio-greaca) si arta bizantina; bizantinistica. – Din fr. byzantinologie.
bizar, BIZÁR, -Ă, bizari, -e, adj. (Livr.; adesea adverbial) Ciudat, straniu. – Din fr. bizarre.
bizon, BIZÓN, bizoni, s.m. 1. Animal rumegator salbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombata, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicati decât crupa, cu o coama deasa (Bison bison). 2. Pielea tabacita a acestui animal; piele de vitel tabacita care imita pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.
bizota, BIZOTÁ, bizotez, vb. I. Tranz. A slefui oblic muchiile unei oglinzi, ale unei pietre pretioase etc. – Din fr. biseauter.
bizotare, BIZOTÁRE, bizotari, s.f. Actiunea de a bizota si rezultatul ei. – V. bizota.
blagoslovi, BLAGOSLOVÍ, blagoslovesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A binecuvânta. – Din sl. blagosloviti.
blagoslovire, BLAGOSLOVÍRE, blagosloviri, s.f. Actiunea de a blagoslovi; binecuvântare, blagoslovenie. – V. blagoslovi.
blajin, BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pasnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestarile oamenilor) Care exprima bunatate, blândete. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Fiinte blânde si evlavioase care traiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.
blajinătate, BLAJINĂTÁTE s.f. (Rar) Însusirea de a fi blajin. – Blajin + suf. -atate.
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blamare, BLAMÁRE, blamari, s.f. Actiunea de a blama. - V. blama.
blană, BLÁNĂ, blani, s.f. I. 1. Parul sau lâna care acopera pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu par cu tot, prelucrata. 2. Haina îmblanita; haina confectionata din blana (I 1). II. (Pop.) Scândura groasa. [Pl. si: (I) blanuri] – Din bg. blana.
blasfemator, BLASFEMATÓR, -OÁRE, blasfematori, -oare, adj., s.m. si f. (Livr.) (Persoana) care defaimeaza (cele sfinte). – Din fr. blasphématoire.
blaza, BLAZÁ, blazez, vb. I. Refl. si tranz. A(-si) toci, a(-si) pierde sau a face sa piarda intensitatea simturilor si a emotiilor; a (se) dezgusta, a deveni sau a face sa devina indiferent. – Din fr. blaser.
blazer, BLÁZER, blazere, s.n. Jacheta barbateasca din stofa, catifea etc. (cu buzunare aplicate). [Pr.: bléizar] – Din engl., fr. blazer.
blăjean, BLĂJEÁN, -Ă, blajeni, -e, adj., s.m. si f. Locuitor al Blajului.
blăjeancă, BLĂJEÁNCĂ, blajence, s.f. Locuitoare a Blajului.
blănăreasă, BLĂNĂREÁSĂ, blanarese, s.f. Femeie care face îmbracaminte din blana; negustoreasa de blanuri. ♦ Sotia blanarului. – Blanar + suf. -easa.
blănărie, BLĂNĂRÍE1, blanarii, s.f. 1. Meseria blanarului. 2. Atelier în care se confectioneaza îmbracaminte din blana; magazin de vânzare a blanurilor. – Blanar + suf. -ie.
blândeţe, BLÂNDÉŢE s.f. Însusirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ete.
bleah, BLEAH s.n. v. bleau2.
bleandă, BLEÁNDĂ1, blende, s.f. (Pop.) Sperietoare de pasari. ♦ Epitet pentru o persoana fara energie, molâie, bleaga. – Et. nec.
bleandă, BLEÁNDĂ2, blende, s.f. (Reg.) Lovitura, îmbrânceala, brânci. ♦ Tifla. – Et. nec.
bleaşc, BLEASC interj. Cuvânt care imita zgomotul umbletului prin baltoace. – Onomatopee.
bleaşcă, BLEÁSCĂ adj. invar. (Reg.) Leoarca. – Cf. b l e a s c,  f l e a s c a.
bleau, BLEAU1 subst. (Reg.; în expr.) A nu zice nici bleau = a tacea din gura, a nu (mai) scoate o vorba. -Et.nec.
bleau, BLEAU2, bleauri, s.n. (Reg.) Tabla de fier care îmbraca osia carului. [Var.: bleah, bleav s.n.] – Din ucr. bljacha, germ. Blech.
bleav, BLEAV s.n. v. bleau2.
bleg, BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârna în jos; clapaug; (despre urechile animalelor) care atârna în jos; (despre oameni) cu urechile îndepartate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepartate de cap (si atârnând în jos). 2. Lipsit de energie, de vointa (si prost). – Cf. scr. b l e k a.
blendă, BLÉNDĂ1 s.f. 1. Roca lucioasa, de culoare galbuie, bruna sau neagra, reprezentând sulfura naturala de zinc. 2. (Cin.) Suprafata metalizata folosita pentru reflectarea si difuziunea luminii. – Din germ. Blende, fr. blende.
bleot, BLEOT, BLEOÁTĂ, bleoti, bleoate, adj. (Reg.; adesea substantivat) Prost, natâng. – Din germ. blöd.
bleotocăreală, BLEOTOCĂREÁLĂ, bleotocareli, s.f. (Reg.) Faptul de a bleotocari. – Bleotocari + suf. -eala.
blestem, BLESTÉM, blesteme, s.n. Invocare a urgiei divinitatii împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusa pe seama furiei divine. [Acc. si: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).
blestemat, BLESTEMÁT, -Ă, blestemati, -te, adj. 1. Lovit, ajuns de blestem. ♦ Rau, neprielnic, dusmanos. 2. (Adesea substantivat) Cu purtari rele; depravat, rau, ticalos. – V. blestema.
bleşti, BLESTÍ, blestesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A rasufla (greu), a-si trage (cu greu) rasuflarea. 2. A îngaima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. si refl. A (se) molesi, a (se) înmuia, a slabi; a (se) pleosti. 3. A vorbi mult; a flecari, a trancani. – Cf. sl. b l e n s t i, scr. b l e š t i t i.
blid, BLID, blide, s.n. (Pop.) 1. Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachina. ♢ Expr. A mânca dintr-un blid cu cineva = a fi în mare intimitate cu cineva. Pe (sau pentru) un blid de linte = pentru o rasplata neînsemnata (primita ca pretul unei josnicii). 2. (La pl.) Vase de bucatarie. – Din sl. bliudu.
blidar, BLIDÁR, (1, 2) blidari, s.m., (3) blidare, s.n. 1. S. m. Mestesugar care face blide. 2. S. m. Lingau, linge-blide, linge-talere. 3. S. n. Raft, dulap cu rafturi pe care se pastreaza blidele. – Blid + suf. -ar.
blindare, BLINDÁRE, blindari, s.f. Actiunea de a blinda. - V. blinda.
blinie, BLINÍE, blinii, s.f. (Rar) Mâncare nationala ruseasca, facuta dintr-un aluat de clatite, asezat în straturi si având diferite umpluturi. – Din rus. blin.
bliţ, BLIŢ s.n. Sursa de lumina proprie, intensa si de scurta durata, cu care este prevazut un aparat fotografic si care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. ♢ Blit secundar = blit comandat pe cale optica de lumina blitului principal, asigurându-se o sincronizare perfecta. [Scris si: blitz] – Cuv. germ.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blocare, BLOCÁRE, blocari, s.f. Actiunea de a (se) bloca si rezultatul ei; blocaj, blocada. – V. bloca.
blocstart, BLOC-START, bloc-starturi, s.n. (Sport) Dispozitiv care serveste alergatorilor pentru luarea startului în cursele de viteza. – Din engl. starting-block.
blues, BLUES subst. Dans lent, cu caracter visator, melancolic; melodia dupa care se danseaza acest dans, care îsi are originea în cântecele negrilor din America. [Pr.: bluz] – Cuv. engl.
bluf, BLUF, blufuri, s.n. (Livr.) Atitudine neîntemeiata prin care se urmareste intimidarea cuiva. [Pr.: si: blaf] – Din engl. bluff.
blugi, BLUGI s.m. pl. Pantaloni strâmti, confectionati dintr-un material special, foarte rezistent (purtati de tineri). – Din engl. bluejeans.
bluza, BLUZÁ, pers.3 bluzeaza, vb. I. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni bluzat. – Din bluzat (derivat regresiv).
bluză, BLÚZĂ, bluze, s.f. îmbracaminte pentru partea superioara a corpului, asemanatoare cu o camasa barbateasca. – Din fr. blouse.
bluzon, BLUZÓN, bluzoane, s.n. Obiect de îmbracaminte (de sport), larg si comod, pentru partea superioara a corpului. – Din fr. blouson.
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
mizantropie, MIZANTROPÍE s. f. neîncredere, dispret, ura fata de oameni; tendinta patologica de a evita societatea. (< fr. misanthropie)
boare, BOÁRE s.f. Adiere placuta de vânt. – Lat. boreas.
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
mizanscenă, MIZANSCÉNĂ s. f. realizare scenica sau cinematografica a unei piese, a unui scenariu; punere în scena. (< fr. mise en scène)
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bob, BOB3, boburi, s.n. Instalatie pentru ridicarea materialelor de constructie. – Et. nec.
bobârnac, BOBÂRNÁC, bobârnace, s.n. Lovitura data peste nas, peste ureche etc. prin destinderea degetului aratator sau mijlociu dupa ce a fost încordat pe degetul mare. ♦ Fig. Aluzie rautacioasa, întepatura la adresa cuiva. – Et. nec.
bobinaj, BOBINÁJ, bobinaje, s.n. 1. Bobinare. 2. (Concr.) Totalitatea bobinelor dintr-o masina sau dintr-un aparat (electric). – Din fr. bobinage.
bobinare, BOBINÁRE, bobinari, s.f. Actiunea de a bobina; bobinaj (1). – V. bobina.
bobinator, BOBINATÓR, -OÁRE, bobinatori, -oare, s.m. si f. Persoana care are profesiunea de a construi si a repara bobine de masini electrice. – Bobina + suf. -tor (dupa fr. bobineur).
bobină, BOBÍNĂ, bobine, s.f. Mosor de diverse forme, pe care se înfasoara ata, sârma, cablu electric etc.; p. ext. mosorul împreuna cu spirele înfasurate pe el. ♦ Spec. Ansamblu de spire format prin înfasurarea în serie a unuia sau a mai multor conductoare electrice. – Din fr. bobine.
bobleţ, BOBLÉŢ, -EÁŢĂ, bobleti, -e, adj. (Reg.; adesea substantivat) Prost, bleg, natarau. – Cf. b o b l e t i c.
boboc, BOBÓC, boboci, s.m. 1. Caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe sa se deschida. 2. Pui de gâsca sau de rata. ♢ Expr. A paste (sau a pazi) bobocii = a-si pierde vremea degeaba. A da (mâncare) la boboci = a vomita. ♦ Fig. Începator într-un domeniu; om lipsit de experienta; ageamiu; p. restr. recrut; student în primul an. – Din ngr. bubúki.
mixtură, MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substante, materiale lichide sau granulare. ♢ medicament dintr-un amestec de mai multe substante. ♢ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfarâmate pentru separarea substantelor utile. 3. (muz.) registratie la orga care consta din adaugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bobotează, BOBOTEÁZĂ s.f. Sarbatoare crestina la 6 ianuarie, când se considera ca a avut loc botezul lui Iisus Hristos; Iordan. ♢ Gerul Bobotezei = ger mare (ca la început de ianuarie). – Probabil din apa + boteaza (< boteza).
bocanc, BOCÁNC, bocanci, s.m. Gheata rezistenta, pentru militari, sportivi etc. facuta din piele si talpa groasa. – Din magh. bakancs.
bocăneală, BOCĂNEÁLĂ, bocaneli, s.f. Bocanit. – Bocani + suf. -eala.
bocănit, BOCĂNÍT s.n. Actiunea de a bocani si rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocaneala, bocanitura. – V. bocani.
boccea, BOCCEÁ, boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice marunte puse într-o pânza, ale carei capete se leaga crucis; boccealâc. 2. (Înv. si reg.) Sal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.
bocceagiu, BOCCEAGÍU, bocceagii, s.m. (Înv.) Negustor ambulant de maruntisuri (pânza, ace, ata); tolbas, coropcar, marchitan. [Var.: boccegíu s.m.] – Din tc. bohçacı.
boccealâc, BOCCEALẤC, boccealâcuri, s.n. (Înv.) Boccea; (în special) pachet cu haine si rufe pe care mireasa le daruia mirelui. – Din tc. bohçalık.
boccegiu, BOCCEGÍU s.m. v. bocceagiu.
bocceluţă, BOCCELÚŢĂ, boccelute, s.f. Diminutiv al lui boccea. – Boccea + suf. -uta.
boceală, BOCEÁLĂ, boceli, s.f. Faptul de a (se) boci. – Boci + suf. -eala.
boci, BOCÍ, bocesc, vb. IV. Intranz. si refl. A plânge tare (cu vaiete si strigate). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. si reg. "voce" < lat.).
bocire, BOCÍRE, bociri, s.f. Actiunea de a (se) boci. – V. boci.
bocşă, BÓCSĂ, bocse, s.f. 1. (Reg.) Gramada de lemne pregatite pentru a fi transformate prin ardere înceata în carbuni; p. ext. carbunarie. 2. Gramada de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.
bodiceca, BODICECÁ, pers. 3 bodicecheaza, vb. I. Tranz. A practica bodicecul, la hochei. – Din bodicec.
bodogăneală, BODOGĂNEÁLĂ, bodoganeli, s.f. Vorbire înceata, neclara, care reda de obicei un protest retinut sau o nemultumire stapânita. – Bodogani + suf. -eala.
bodogănire, BODOGĂNÍRE, bodoganiri, s.f.; Actiunea de a bodogani. – V. bodogani.
bogasieresc, BOGASIERÉSC, -EÁSCĂ, bogasieresti, adj. (Înv.) De bogasier, caracteristic bogasierului. [Pr.: -si-e-] – Bogasier + suf. -esc.
bogasierie, BOGASIERIÉ, bogasierii, s.f. (Înv.) 1. Ocupatia, negotul bogasierului. 2. Marfa de bogasier; p. ext. pravalie unde îsi exercita profesiunea bogasierii. [Pr.: -si-e-] – Bogasier + suf. -ie.
bogatâr, BOGATẤR, bogatâri, s.m. Personaj masculin cu însusiri ideale din folclorul rus. – Din rus. bogatâr.
bogăţie, BOGĂŢÍE, bogatii, s.f. 1. Cantitate abundenta de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte pretioase etc. 2. Starea, situatia în care se afla posesorul unei mari cantitati de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei tari, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transforma în bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogatie nationala. 4. Abundenta si varietate de valori spirituale. Bogatie de idei. Bogatie de cuvinte. – Bogat + suf. -ie.
bogdaproste, BOGDAPRÓSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvânt de multumire adresat celui care da ceva de pomana. ♢ Loc. adj. De bogdaproste = de pomana. ♢ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prapadit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocarî (2). [Var.: bodapróste interj.] – Din bg. bog da prosti.
boghiu, BOGHÍU, boghiuri, s.n. Cuplu de patru roti pe care este articulat sasiul locomotivelor si al vagoanelor de cale ferata si care le permite luarea curbelor. – Dupa fr. bogie, boggie.
bogomilism, BOGOMILÍSM s.n. Doctrina si secta dualista aparuta în sec. X în Bulgaria si raspândita apoi în tarile balcanice, în Rusia si în alte parti, care contesta treimea divina ortodoxa, existenta umana a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericeasca etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.
boia, BOIÁ, (1) boiele, s.f. 1. (Reg.) Vopsea. ♦ (Peior.) Fard. 2. Condiment de culoare rosie, obtinut din pisarea ardeiului iute uscat; paprica. – Din tc. boya.
mixosporange, MIXOSPORÁNGE s. m. organ de fructificatie al mixomicetelor în care se formeaza mixosporii. (< fr. myxosporange)
boială, BOIÁLĂ, boieli, s.f. (Reg.) Vopsire. ♦ (Peior.) Fard. – Boi1 + suf. -eala.
boiangerie, BOIANGERÍE, (2) boiangerii, s.f. 1. Meseria boiangiului. 2. Pravalie sau atelier în care se exercita aceasta meserie; vopsitorie. – Boiangiu + suf. -arie.
boicotare, BOICOTÁRE, boicotari, s.f. Actiunea de a boicota. – V. boicota.
boier, BOIÉR, boieri, s.m. 1. Mare stapân de pamânt (care detinea, uneori, si o functie înalta în stat); persoana din aristocratia feudala; nobil; p. ext. stapân. ♦ (Fam.) Persoana cu atitudini, obiceiuri sau pretentii de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politete (echivalând cu "domnule"), adresat persoanelor înstarite, celor cu functii administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).
boiereasă, BOIEREÁSĂ, boierese, s.f. Boieroaica. – Boier + suf. -easa.
boieresc, BOIERÉSC, -EÁSCĂ, boieresti, adj., s.n. 1. Adj. Care apartine boierilor, privitor la boieri. ♦ Care imita deprinderile boierilor. 2. S.n. Obligatie a taranilor dependenti de a executa munci agricole în folosul stapânului de pamânt. – Boier + suf. -esc.
boieri, BOIERÍ, boieresc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv.) A conferi cuiva titlul de boier, a da cuiva o boierie. 2. Refl. (Fam.) A trai, a se comporta ca un boier, a avea pretentii de boier. – Din boier.
boierime, BOIERÍME s.f. Totalitatea boierilor; multime de boieri; clasa boiereasca. – Boier + suf. -ime.
boieroaică, BOIEROÁICĂ, boieroaice, s.f. Sotie de boier; mare proprietara de pamânt; mosiereasa, boiereasa, boierita. ♦ Sotie de demnitar, de mare negustor, de industrias etc. – Boier + suf. -oaica.
boire, BOÍRE, boiri, s.f. (Reg.) Actiunea de a (se) boi1; boit, vopsire; (fam.) fardare, sulimenire. – V. boi1.
boişte, BÓISTE, boisti, s.f. Depunerea si fecundarea icrelor; perioada de rut a pestilor, bataia pestelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, scr. bojište.
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
bol, BOL, boluri, s.n. 1. Cocolos. ♢ Bol alimentar = cocolos rezultat din mestecarea alimentelor cu saliva în cavitatea bucala. 2. Vas de forma semisferica cu sau fara picior. – Din fr. bol.
bolard, BOLÁRD, bolarzi, s.m. Stâlp scurt de metal sau de beton fixat pe chei, de care se leaga parâmele de acostare ale navelor. – Din fr. bollard.
bolboroseală, BOLBOROSEÁLĂ, bolboroseli, s.f. Bolborosire. – Bolborosi + suf. -eala.
bolborosire, BOLBOROSÍRE, bolborosiri, s.f. Faptul de a bolborosi, zgomot facut de ceva care bolboroseste; bolboroseala, bolborosit. – V. bolborosi.
bold, BOLD, bolduri, s.n. (Reg.) 1. Ac cu maciulie, ac cu gamalie. ♦ Vârf ascutit. ♦ Cui de metal cu maciulie ornamentala. 2. Bat ascutit cu care se îndeamna vitele. ♦ Împunsatura, întepatura (data cu acest bat). 3. (Înv.) Imbold. 4. (Reg.) Element de constructie în arhitectura populara, în forma de stâlp sculptat, cu vârf ascutit. – Din sl. bodlı "ghimpe".
boldeică, BOLDÉICĂ, boldeici, s.f. Catea de boldei. – Boldei + suf. -ca.
boleaznă, BOLEÁZNĂ, bolezne, s.f. (Pop.) Bolesnita. – Din sl. boleznı.
bolero, BOLERÓ, bolerouri, s.n. 1. Haina femeiasca scurta pâna deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele unui dans national spaniol, care se danseaza cu acompaniament de chitara si castaniete; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. boléro, sp. bolero.
boleşniţă, BOLÉSNIŢĂ, bolesnite, s.f. (Pop.) Boala molipsitoare (nu prea grava). ♦ Epidemie, epizootie, molima, boleazna, boliste. – Din bg. boleštnica.
mixolidic, MIXOLÍDIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului major prin faptul ca treapta a VII-a coborâta, în loc sa formeze cu tonica o septima mare, formeaza o septima mica; mixolidian. (< germ. mixolydisch)
boli, BOLÍ, bolesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A zacea bolnav, a fi bolnav timp îndelungat. – Din sl. bolĕti.
bolid, BOLÍD, bolizi, s.m. Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pamânt cu viteza mare; stea cazatoare foarte stralucitoare. ♦ Fig. Vehicul, automobil de mare viteza. – Din fr. bolide.
bolnav, BOLNÁV, -Ă, bolnavi, -e, adj., s.m. si f. (Fiinta) care sufera de o boala; (om) suferind, beteag. [Acc. si: (reg.) bólnav] – Din bg. bolnav.
bolniţă, BÓLNIŢĂ, bolnite, s.f. (Înv.) Spital (pe lânga o manastire sau un asezamânt de binefacere). ♦ Loc unde se izolau si se îngrijeau vitele bolnave. – Din sl. bolĩnica.
bolometru, BOLOMÉTRU, bolometre, s.n. Instrument pentru determinarea intensitatii radiatiei termice prin masurarea încalzirii unui element sensibil expus radiatiei. – Din fr. bolomètre.
bolovan, BOLOVÁN, bolovani, s.m. Piatra (voluminoasa si grea) rotunjita prin rostogolirea ei de ape; pietroi. ♦ Bucata mare de pamânt sau dintr-o materie solida oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan.
mixocromozom, MIXOCROMOZÓM s. n. cromozom rezultat din fuzionarea a doi cromozomi omologi în profaza meiotica. (< fr. myxochromosome)
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bolţar, BOLŢÁR, boltari, s.m. Bucata de piatra sau de beton special fasonata pentru construirea boltilor. – Bolta + suf. -ar.
bombaj, BOMBÁJ, bombaje, s.n. 1. Deformare a unei placi constând în convexitatea uneia dintre fete. 2. Deformare a capacelor de tabla la unele cutii sau borcane de conserve cu continut alterat. – Bomba + suf. -aj.
bombardare, BOMBARDÁRE, bombardari, s.f. Actiunea de a bombarda; bombardament. – V. bombarda.
bombardier, BOMBARDIÉR, (1) bombardiere, s.n. (2) bombardieri, s.m. 1. S.m. Avion de bombardament. 2. S.m. Aviator care lanseaza bombele dintr-un avion de bombardament. [Pr.: -di-er] – Din fr. bombardier.
bombare, BOMBÁRE, bombari, s.f. Actiunea de a (se) bomba. – V. bomba.
bombastic, BOMBÁSTIC, -Ă, bombastici, -ce, adj. (Despre vorbe, stil etc.; adesea adverbial) Umflat, emfatic, pretentios. – Din germ. bombastisch.
bombăneală, BOMBĂNEÁLĂ, bombaneli, s.f. Faptul de a bombani; vorbe spuse de cel care bombaneste; bombanire. – Bombani + suf. -eala.
bombăni, BOMBĂNÍ, bombanesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi pentru sine, încet si fara a articula raspicat sunetele. ♦ Tranz. A sâcâi pe cineva, aratându-i nemultumirea prin vorbe spuse parca pentru sine. 2. (Despre copiii mici) A produce sunete nearticulate. – Formatie onomatopeica.
bombănire, BOMBĂNÍRE, bombaniri, s.f. Faptul de a bombani; bombanit, bombaneala. – V. bombani.
bombonieră, BOMBONIÉRĂ, bomboniere, s.f. Vas, cutie de metal etc. în care se pastreaza bomboane. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. bonbonnière.
bon, BON, bonuri, s.n. 1. Bilet provizoriu pe baza caruia se elibereaza o marfa, un bun etc. 2. Hârtie de valoare emisa de stat sau de o institutie financiara recunoscuta de stat. ♢ Bon de tezaur = obligatie emisa de stat pentru sumele împrumutate pe termen scurt si pentru care statul plateste dobânda. – Din fr. bon.
bonapartism, BONAPARTÍSM s.n. 1. Forma de dictatura aparuta în Franta, în timpul lui Napoleon I. 2. Atasament fata de bonapartism (1) sau fata de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.
bonifica, BONIFICÁ, bonífic, vb. I. Tranz. A scadea dintr-o factura o suma oarecare (ca despagubire pentru lipsa la o marfa, pentru o pierdere sau o deteriorare întâmplatoare). ♦ A face rabat. – Dupa fr. bonifier.
bonificare, BONIFICÁRE, bonificari, s.f. Actiunea de a bonifica; (concr.) suma de bani care compenseaza o dauna sau reprezinta o reducere; bonificatie. – V. bonifica.
bonificaţie, BONIFICÁŢIE, bonificatii, s.f. Bonificare. ♦ Avantaj acordat primilor clasati într-o cursa ciclista pe etape, care consta în scaderea unor secunde sau minute din timpul realizat de acestia în etapa respectiva. – Din fr. bonification.
bonitare, BONITÁRE, bonitari, s.f. Determinare a calitatii; apreciere pe baza unor criterii stabilite; clasificare dupa calitate. ♦ Apreciere complexa a unui animal în vederea selectiei. – Cf. b o n i t a t e.
bontire, BONTÍRE, bontiri, s.f. Actiunea de a bonti si rezultatul ei. – V. bonti.
boogiewoogie, BOOGIE-WOOGIE s.n. Dans de origine nord-americana, asemanator cu blues-ul; melodie dupa care se danseaza acest dans. [Pr.: búghi-úghi] – Cuv. engl.
boom, BOOM s.n. Denumire data perioadei de avânt economic, caracterizata prin cresterea productiei, a profiturilor, scaderea somajului etc. [Pr.: bum] – Cuv. engl.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
boraci, BORÁCI s.n. Unealta portabila, actionata manual, prevazuta cu un burghiu miscat de o roata cu clichet si cu ajutorul careia se dau gauri în piesele metalice mari, greu transportabile. – Cf. germ B o h r e r.
boraginacee, BORAGINACÉE, boraginacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu tulpinile si frunzele acoperite cu peri, cu flori constituite în inflorescente si cu fructele formate din patru nucule cu câte o samânta; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. borraginacées.
borâtură, BORÂTÚRĂ, borâturi, s.f. (Pop.) Ceea ce se vomita. ♦ (Fam.) Epitet injurios dat cuiva. – Borî + suf. -tura.
borcan, BORCÁN, borcane, s.n. Vas (cilindric) de sticla, folosit pentru pastrarea conservelor, a preparatelor farmaceutice etc. – Din bg. burkan.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bord, BORD, borduri, s.n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a puntii unei ambarcatii (mari). ♢ Jurnal de bord = registru în care se înregistreaza toate evenimentele importante petrecute în cursul calatoriei unei ambarcatii sau a unui avion. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcatie; p. anal. în avion. ♢ Expr. A arunca peste bord = a renunta la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.
borderou, BORDERÓU, borderouri, s.n. Lista recapitulativa de marfuri, de sumele unui cont, de acte dintr-un dosar, de materiale dintr-o magazie etc. – Din fr. bordereau.
bordo, BORDÓ adj. invar., s.n. Rosu-închis. – Din fr. bordeaux.
bordurare, BORDURÁRE, bordurari, s.f. Actiunea de a bordura si rezultatul ei. – V. bordura.
bordură, BORDÚRĂ, borduri, s.f. Fâsie, panglica sau cusatura la marginea unui obiect textil. 2. Zona care înconjura marginea unui obiect, cu o structura diferita de a acestuia; spec. zona de la marginea dinspre partea carosabila a trotuarului. Bordura de flori a unei peluze. – Din fr. bordure.
boreal, BOREÁL, -Ă, boreali, -e, adj. Din emisfera nordica; septentrional. [Pr.: -re-al] – Din fr. boréal, lat. borealis.
boreasă, BOREÁSĂ, borese, s.f. (Reg.) Nevasta. – Din boiereasa.
borfăşie, BORFĂSÍE s.f. (Rar) Îndeletnicirea borfasului; furt de lucruri marunte. – Borfas + suf. -ie.
borhot, BORHÓT, borhoturi, s.n. Ceea ce ramâne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, dupa ce a fost folosit la fabricarea tuicii, a berii etc. ♦ (Rar; la pl.) Mate, maruntaie de porc, de miel etc. necuratate. – Et. nec.
bornare, BORNÁRE, bornari, s.f. Actiunea de a borna si rezultatul ei; bornaj. – V. borna.
bornă, BÓRNĂ, borne, s.f. 1. Stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distantei pâna la localitatile de pe sosea etc. ♦ Stâlp implantat la distante regulate în marginea unui drum carosabil. 2. Piesa de contact montata la capatul unui conductor electric. – Din fr. borne.
boronit, BORONÍT s.n. (Reg.) Actiunea de a boroni; grapat. – V. boroni.
borsetă, BORSÉTĂ, borsete, s.f. Gentuta barbateasca pentru acte, documente etc. – Din it. borsetta.
borş, BORS, borsuri, s.n. Zeama acra preparata din tarâte de grâu, de secara sau de sfecla de zahar fermentate în apa; p. ext. ciorba preparata cu aceasta zeama. ♢ Expr. A-i sufla (cuiva) în bors sau a sufla în borsul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca bors = a minti. A-i da (cuiva) borsul = a-i tâsni cuiva sângele din nas. A se face bors = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borsci.
borţos, BORŢÓS, -OÁSĂ, bortosi, -oase, adj. (Pop. si fam.; adesea substantivat) Cu burta mare. ♦ (La f.) Gravida. – Bort + suf. -os.
mitridatiza, MITRIDATIZÁ vb. tr. a obisnui organismul cu otravuri prin ingerarea lor în cantitati progresive. (< fr. mithridatiser)
boschet, BOSCHÉT, boschete, s.n. Grup de arbusti plantati pentru umbra sau pentru înfrumusetarea unui parc, a unei gradini etc. – Din fr. bosquet.
boscorodeală, BOSCORODEÁLĂ, boscorodeli, s.f. Faptul de a boscorodi; vorbe spuse de cel care boscorodeste. – Boscorodi + suf. -eala.
mitridatism, MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otravuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)
bostan, BOSTÁN, bostani, s.m. (Reg.) 1. Dovleac. ♦ Fig. (Ir.) Cap (al omului). 2. Pepene verde. – Din tc., scr. bostan.
bostangiu, BOSTANGÍU, bostangii, s.m. Soldat din garda sultanului care avea grija si de gradinile seraiului. – Din tc. bostancı.
boston, BÓSTON2 s.n. Presa manuala pentru imprimarea cartilor de vizita, a ferparurilor, a afiselor de format redus. – Din germ. Boston[presse].
bosumfla, BOSUMFLÁ, bosúmflu, vb. I. Refl. (Fam.) A-si manifesta supararea încruntându-se si strângând buzele; a se îmbufna. – Et. nec.
boşorogeală, BOSOROGEÁLĂ, bosorogeli, s.f. (Pop.) Hernie. ♦ Fig. Starea omului batrân si ramolit. – Bosorogi + suf. -eala.
boştină, BOSTÍNĂ, bostine, s.f. (Reg.) 1. Ceea ce ramâne din fagure dupa ce s-au scos mierea si ceara. 2. Tescovina. [Var.: hostína s.f.] – Din sl. voština.
mitralie, MITRÁLIE s. f. fiecare dintre bucatile de fier cu care se umpleau în trecut unele proiectile pentru tunuri. (< fr. mitraille, it. mitraglia)
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botină, BOTÍNĂ, botine, s.f. (Reg.) Gheata (de dama sau de copil). ♦ Cizmulita. – Din fr. botine.
botniţă, BÓTNIŢĂ, botnite, s.f. Aparatoare care se leaga la botul unor animale pentru ca sa nu poata musca, paste sau suge. – Bot + suf. -nita.
botoşănean, BOTOSĂNEÁN, -Ă, botosaneni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Botosani. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Botosani. – Botosani (n. pr.) + suf. -ean.
botoşăneancă, BOTOSĂNEÁNCĂ, botosanence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Botosani. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Botosani. – Botosanean + suf. -ca.
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
botulinic, BOTULÍNIC, botulinici, adj. (În sintagma) Bacil botulinic = bacil care se gaseste în carnea sau fructele conservate si în nutretul însilozat. – Din fr. bothulinique.
boţ, BOŢ2, boturi, s.n. Bucata de parâma sau de lant care serveste la manevrarea lanturilor unei ancore. – Din rus. bot.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
boulean, BOULEÁN, bouleni, s.m. Diminutiv al lui bou; bousor, bout. – Bou + suf. -ulean.
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
bourean, BOUREÁN, -Ă, boureni, -e, adj. Bouresc. – Bour + suf. -ean.
bourel, BOURÉL, -EÁ, bourei, -ele, s.m., adj. 1. S.m. Diminutiv al lui bour (1). 2. Adj. Cu coarne ca ale bourului (1); bourean. 3. S.m. Melc (1). – Bour + suf. -el.
bouresc, BOURÉSC, -EÁSCĂ, bouresti, adj. (Despre coarnele melcului) (Ca) de bour (1); bourean, bourel. – Bour + suf. -esc.
bourree, BOURRÉE s.n. 1. Vechi dans popular francez, cu ritm vioi; melodie dupa care se danseaza. 2. Un fel de fagot. [Pr.: buré] – Cuv. fr.
bouşor, BOUSÓR, bousori, s.m. Boulean. – Bou + suf. -usor.
bouţ, BOÚŢ, bouti, s.m. Boulean. – Bou + suf. -ut.
bovarism, BOVARÍSM s.n. Tendinta prezenta la unele persoane care, nemultumite de realitatea propriei lor conditii, îsi fauresc o personalitate fictiva, corespunzatoare aspiratiilor lor. – Din fr. bovarysme.
bovideu, BOVIDÉU, bovidee, s.n. (La pl.) Familie de mamifere rumegatoare artiodactile, cu coarne persistente; (si la sg.) animal care face parte din aceasta familie. [Var.: bovíd s.n.] – Din fr. bovidés.
bovin, BOVÍN, -Ă, bovini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De bou; din familia sau din speta boului. 2. S.f. (la pl.) Subfamilie din familia rumegatoarelor, având ca tip boul; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subfamilie. – Din fr. bovin, lat. bovinus.
box, BOX1 s.n. 1. Sport în care doi adversari lupta între ei, pe ring, dupa anumite reguli, cu pumnii îmbracati în manusi speciale; pugilistica, pugilism, pugilat. 2. Arma alba, alcatuita dintr-o placa de metal cu gauri pentru degete si cu o creasta de sinuozitati, cu care se ataca tinând pumnul strâns. – Din fr. boxe.
box, BOX2 s.n. Piele de bovine prelucrata, din care se confectioneaza fete de încaltaminte si diverse obiecte de marochinarie. – Din fr. box[-calf].
boxă, BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despartitura, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încaperi, al unei case (pentru acuzati la tribunal, pentru o masa separata la restaurant etc.). ♦ Despartitura într-un grajd, facuta pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveste la parcarea ambarcatiilor cu motor. ♦ Lada care serveste la încarcarea si la descarcarea animalelor (de) pe o nava. 2. (Fam.) Incinta acustica. – Din fr. box.
braconaj, BRACONÁJ, braconaje, s.n. Faptul de a bracona. ♦ Infractiune care consta în practicarea ilegala a vânatului sau a pescuitului. – Din fr. braconnage.
braconier, BRACONIÉR, braconieri, s.m. 1. Persoana care braconeaza. [Pr.: -ni-er] – Din fr. braconnier.
bracteal, BRACTEÁL, -Ă, bracteali, -e, adj. (Bot.) De bractee. [Pr.: -te-al] – Din fr. bractéal.
bractee, BRACTÉE, bractee, s.f. Frunzisoara erbacee sau membranoasa, verde sau divers colorata, care se afla la baza florilor. – Din fr. bractée, lat. bractea.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
mitologie, MITOLOGÍE s. f. 1. totalitatea miturilor, a legendelor care apartin unei civilizatii. 2. studiu stiintific al miturilor, al originii si semnificatiei lor. 3. ansamblu de credinte, de idei care se refera la aceeasi natiune si care se impun membrilor unei colectivitati. (< fr. mythologie, lat. mythologia)
bradifazie, BRADIFAZÍE s.f. Faptul de a vorbi cu o încetineala anormala. – Din. fr. bradyphasie.
bradipepsie, BRADIPEPSÍE, s.f. Digestie înceata. – Din fr. bradypepsie.
bradt, BRADT s.n. Semifabricat obtinut prin tocarea fina a carnii proaspete de vita, folosit la fabricarea salamurilor. [Pr.: brat]- Cuv. engl.
brahă, BRÁHĂ s.f. 1. Orz macinat, întrebuintat la fabricarea berii. 2. Reziduu ramas dupa fabricarea rachiului. – Din ucr. braha.
brahicefalie, BRAHICEFALÍE s.f. Însusirea de a fi brahicefal. – Din fr. brachycéphalie.
brahilogie, BRAHILOGÍE s.f. Tip de elipsa care consta în evitarea repetarii unui element al frazei exprimat anterior. – Dupa fr. brachyologie.
brahiopod, BRAHIOPÓD, brahiopode, s.n. (La pl.) Clasa de nervertebrate marine cu cochilie bivalva si cu doua brate pe laturile gurii (Brachiopoda); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. brachyopode.
brahman, BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Membru al castei sacerdotale, considerati prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane.
braişvanţ, BRAISVÁNŢ s.n. Blana matasoasa de calitate superioara obtinuta prin sacrificarea mielului înainte de nastere. – Din germ. Breitschwanz.
bramă, BRÁMĂ, brame, s.f. Semifabricat obtinut prin laminarea lingourilor de otel, cu sectiunea dreptunghiulara sau patrata, cu muchii rotunjite si cu suprafata striata sau punctata. – Din fr. brame.
brambureală, BRAMBUREÁLĂ, brambureli, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi; dezordine, debandada; bramburire. – Bramburi + suf. -eala.
bramburire, BRAMBURÍRE s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi. – V. bramburi.
branhie, BRÁNHIE, branhii, s.f. Organ de respiratie, extern sau intern, prezent la majoritatea animalelor acvatice (pesti, raci etc.). – Din fr. branchie, lat. branchia.
branişte, BRÁNISTE, branisti, s.f. 1. Padure rara sau parte de padure cu arbori batrâni în care este interzisa taierea lemnelor; p. gener. padure. 2. (Înv.) Mosie domneasca folosita ca pasune si fâneata. – Din bg. branište.
branşament, BRANSAMÉNT, bransamente, s.n. Legatura între o conducta principala a unei retele de distributie (de energie electrica, de apa, de gaze etc.) si una secundara, care serveste la alimentarea unui consumator. – Din fr. branchement.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
brasardă, BRASÁRDĂ, brasarde, s.f. 1. Fâsie de pânza sau de stofa care se trece în jurul bratului pentru a indica calitatea unei persoane; banderola. 2. Parte a armurii care protejeaza bratul. – Din fr. brassard.
braserie, BRASERÍE, braserii, s.f. Local în care se servesc preparate culinare, specialitati de patiserie si de cofetarie, bauturi alcoolice (fine) si racoritoare, cafea etc. ♦ Berarie. – Din fr. brasserie.
mitofobie, MITOFOBÍE s. f. teama patologica de mituri. (< engl. mythophobia)
braşovean, BRASOVEÁN, -Ă, brasoveni, -e, adj., s.m. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Brasov. 3. S.m. (Înv.) Negustor care vindea marfuri de Brasov. – Brasov (n. pr.) + suf. -ean.
braşoveancă, BRASOVEÁNCĂ, brasovence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Brasov. 2. Lada de zestre. 3. Caruta sau trasura mare cu coviltir. – Brasovean + suf. -ca.
braşovenie, BRASOVENÍE, brasovenii, s.f. (Înv.) Marfa de Brasov; pravalie unde se vindea astfel de marfa. – Brasovean + suf. -ie.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brav, BRAV, -Ă, bravi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Viteaz, curajos, îndraznet. 2. S.m. (Rar) Asasin, tâlhar (aflat de obicei în slujba unui potentat) care teroriza si omora pentru bani; spadasin platit. – Din fr. brave, it. bravo.
bravură, BRAVÚRĂ, (2) bravuri, s.f. 1. Vitejie, curaj, îndrazneala, barbatie. 2. Fapta vitejeasca, curajoasa; eroism. – Din fr. bravoure.
mitizant, MITIZÁNT, -Ă adj. care mitizeaza. (< it. mitizzante)
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
miting, MÍTING s. n. întrunire publica pentru discutarea unor importante evenimente politice. ♢ manifestatie sportiva de masa. (< engl., fr. meeting)
brăcinar, BRĂCINÁR, bracinare, s.n. 1. Siret, sfoara sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, itarii etc.; brânet. 2. Vergea de otel care leaga coarnele plugului, pentru a le întari. – Bracina (reg. "cingatoare" < lat.) + suf. -ar.
brăcui, BRĂCUÍ, bracuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A alege bracurile2; a da deoparte ceea ce este nefolosit. ♦ A lasa numai bracurile2, alegând tot ce a fost mai bun; p. ext. a ravasi, a deteriora. – Brac2 + suf. -ui.
mitilicultură, MITILICULTÚRĂ s. f. ramura a agriculturii care se ocupa cu cresterea si comercializarea midiilor. (< fr. mytiliculture)
brăcuire, BRĂCUÍRE, bracuiri, s.f. (Reg.) Actiunea de a bracui. – V. bracui.
brădiş, BRĂDÍS, bradisuri, s.n. 1. Bradet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lunga, subtire si foarte ramificata si cu frunzele în forma de ace (Ceratophyllum si Myriophyllum). ♦ Portiune dintr-o apa acoperita cu aceasta planta. – Brad + suf. -is.
brăilean, BRĂILEÁN, -Ă, braileni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Braila. [Pr.: bra-i-] – Braila + suf. -ean.
brăileancă, BRĂILEÁNCĂ, brailence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Braila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemanator cu hora, raspândit în jurul Brailei; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: bra-i-] – Brailean + suf. -ca.
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
brăţea, BRĂŢEÁ, bratele, s.f. (Reg.) Bratara (1). – Refacut din pl. bratale (iesit din uz < bratara).
brăzduire, BRĂZDUÍRE, brazduiri, s.f. (Rar) Actiunea de a brazdui si rezultatul ei. – V. brazdui.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brânduşea, BRÂNDUSEÁ, brândusele, s.f. Diminutiv al lui brândusa; brândusita. – Brândusa + suf. -ea.
brânduşiţă, BRÂNDUSÍŢĂ, brândusite, s.f. (Rar) Brândusea. – Brândusa + suf. -ita.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
brânzăreasă, BRÂNZĂREÁSĂ, brânzarese, s.f. Femeie care face sau vinde brânza; nevasta de brânzar. – Brânzar + suf. -easa.
mitacism, MITACÍSM s. n. 1. aliteratie constând în repetarea sunetului m. 2. defect de pronuntare constând în substituirea sunetelor m, b, p cu alte sunete. (< fr. mytacisme)
breabăn, BREÁBĂN, brebeni, s.m. (Bot.; reg.) 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori rosii reunite în raceme si cu rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 3. Nume dat mai multor specii de anemone. – Et. nec.
breakfast, BREAKFAST s.n. Micul dejun. [Pr.: brécfast] – Cuv. engl.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
breaz, BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pata alba în frunte sau cu o dunga alba pe bot. ♢ Expr. A cunoaste (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaste foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Destept, istet, grozav. – Din bg. breaz.
brează, BREÁZĂ s.f. act. (În sintagma) Ca la breaza = dans popular românesc raspândit în zona subcarpatica munteana, si în sudul Ardealului, cu ritm sincopat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din n. pr. Breaza.
brebenea, BREBENEÁ, brebenele, s.f. (Bot.; reg.) Brebenel. – Breaban + suf. -ea.
brebenel, BREBENÉL, brebenei, s.m. Numele mai multor specii de plante erbacee, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau galbui, care înfloresc primavara (Corydalis); breaban (2), brebenea. – Breaban + suf. -el.
brec, BREC1, brecuri, s.n. Trasura usoara cu patru roti, de obicei neacoperita, cu capra înalta, având doua banci asezate fata în fata în lungul sau în latul trasurii. – Din fr., engl. break.
brec, BREC2, brecuri, s.n. 1. Comanda data de catre arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare si la care boxerii sunt obligati sa faca câte un pas înapoi pentru a se distanta unul de altul. 2. Punct obtinut de un jucator de tenis împotriva adversarului sau atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.
brecie, BRÉCIE s.f. Roca în alcatuirea careia intra fragmente de roci colturoase de dimensiuni mari si ciment de natura sedimentara sau eruptiva. – Din germ. Breccie.
mişmaş, MISMÁS s. n. 1. (fam.) vin amestecat cu apa minerala sau gazoasa; sprit. 2. (pl.) afacere, combinatie necinstita; învârteala. ♢ vorbe, afirmatii scornite. (< germ. Mischmasch)
brelan, BRELÁN, brelanuri, s.n. (La anumite jocuri de carti) Grup de trei carti de aceeasi valoare si de culori diferite. – Din fr. brelan.
breloc, BRELÓC, brelocuri, s.n. Mica podoaba sau amuleta care se poarta atârnata la gât, la ceas sau la bratara. – Din fr. breloque.
breslaş, BRESLÁS, breslasi, s.m. 1. Membru al unei bresle (1). 2. (Înv. si reg.) Meserias; p. ext. slujbas. 3. (Înv.) Soldat care facea parte dintr-o breasla (4).- Breasla + suf. -as.
bretea, BRETEÁ, bretele, s.f. 1. (La pl.) Obiect de îmbracaminte barbateasca confectionat din doua fâsii de elastic, pânza, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fata si în spate de pantaloni pentru a-i sustine. 2. Fâsie de pânza, matase, panglica etc. cu care sunt prevazute unele obiecte de îmbracaminte spre a le sustine pe umeri. – Refacut din pl. bretele (< fr. bretelles).
bretelă, BRETÉLĂ, bretele, s.f. Sistem de ramificatie de cale ferata asezat între doua linii paralele, constituit din doua linii diagonale încrucisate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.
bretesă, BRETÉSĂ, bretese, s.f. 1. Lucrare de fortificatie medievala care întarea alta fortificatie. 2. Armatura mobila a coifului care apara nasul. – Din fr. bretesse.
breton, BRETÓN1, bretoane, s.n. Par lasat pe frunte si retezat în linie dreapta. – Din fr. [à la] bretonne.
brevet, BREVÉT, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se confera unei persoane o distinctie, o calitate în virtutea careia are anumite drepturi speciale. ♢ Brevet de inventie = document pe care organul de stat competent îl elibereaza inventatorului sau persoanei careia acesta i-a transmis drepturile sale si prin care se recunoaste dreptul acestora de a exploata exclusiv inventia un anumit timp; patenta. – Din fr. brevet.
breviar, BREVIÁR, breviare, s.n. 1. Lucrare în care sunt expuse sumar notiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele si rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le faca sau sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. bréviaire, lat. breviarium.
brevilocvenţă, BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (Livr.) Însusirea de a fi brevilocvent. – Din it. breviloquenza.
breza, BREZÁ, brezez, vb. I. (Reg.) Tranz. 1. A murdari, a pata. 2. A astupa cu lut sparturile din pereti înainte de a-i varui. – Din breaz.
brezaie, BREZÁIE, brezai, s.f. 1. Joc cu caracter de pantomima, asemanator cu capra sau cu turca, apartinând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasare, îmbracat cu zeghe, împodobit cu panglici si petice colorate. – Et. nec.
brezătură, BREZĂTÚRĂ, brezaturi, s.f. (Rar) 1. Pata alba pe fruntea vitelor. 2. Pata pe peretii caselor, formata de lutul cu care se astupa crapaturile înainte de varuit. – Breza + suf. -atura.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
briceag, BRICEÁG, bricege, s.n. Cutitas de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plasele; brisca1. – Din tc. biçak (influentat de brici).
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetare, BRICHETÁRE, brichetari, s.f. Actiunea de a bricheta; brichetaj. – V. bricheta.
mistress, MISTRESS [MÍSIS] s. f. (înaintea numelui unei femei casatorite) doamna. (< engl. mistress)
brichetă, BRICHÉTĂ2, brichete, s.f. 1. Produs obtinut prin brichetarea materialului marunt sau pulverulent, în forme geometrice regulate (paralelipipedice, ovoidale etc.), în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrarii lui ulterioare. 2. (În sintagma) Bricheta furajera = furaj combinat, în stare presata, folosit pentru hrana cabalinelor, bovinelor si ovinelor. – Din fr. briquette.
bridă, BRÍDĂ, bride, s.f. 1. Gaica prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copca. 2. Piesa metalica în forma de "U", care face legatura între arcuri si osii. ♦ Piesa metalica în forma unei coroane circulare, care se aplica pe tuburi, la îmbinarea lor; marginea rasfrânta a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora. 3. (Med.) Aderenta (1). – Din fr. bride.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
briliant, BRILIÁNT, briliante, s.n. 1. Diamant slefuit în dubla piramida cu numeroase fatete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatra pretioasa, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de litera tipografica. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.
brioală, BRIOÁLĂ, brioale, s.f. Planta erbacee aromatica din familia umbeliferelor, cu flori rosietice, raspândita în regiunea alpina (Ligusticum mutellina). [Pr.: bri-oa-] – Et. nec.
briofită, BRIOFÍTĂ, briofite, s.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu corpul redus la un tal sau diferentiat în tulpini si frunze, raspândite de obicei în locuri umede; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: bri-o-] – Din fr. bryophytea.
brioşă, BRIÓSĂ, briose, s.f. Produs de patiserie, preparat prin coacerea în forme mici, rotunde si ondulate, a unui aluat de cozonac. [Pr.: bri-o-] – Din fr. brioche.
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
briptă, BRÍPTĂ, bripte, s.f. (Reg.) Cutit sau briceag primitiv, cu mâner de lemn. ♦ Expr. A lua (pe cineva) la bripta = a bate (pe cineva). – Din scr. britva, ucr. brytva.
brişcă, BRÍSCĂ1, briste, s.f. (Reg.) Briceag. [Pl. si: bristi] – Din magh. bicska (influentat de brici si briceag).
britani, BRITÁNI s.n. pl. Triburi celtice, constituind pâna la cucerirea anglo-saxona (sec. V-VI) populatia de baza a Britaniei. – Din lat. Britanni.
britanic, BRITÁNIC, -Ă, britanici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Marii Britanii: p. restr. englez. 2. Adj. Care apartine Marii Britanii, privitor la Marea Britanie; p. restr. englez. – Din fr. britannique.
brizant, BRIZÁNT, -Ă, brizanti, -te, adj., s.m. pl. 1. Adj. (Despre explozive) A carui combustie este atât de rapida, încât suflul gazelor produse poate distruge corpurile înconjuratoare; (despre bombe) care contine un astfel de exploziv. 2. S.m. pl. Valuri care se sparg producând spuma si care semnaleaza adâncimea redusa a apei sau prezenta unui banc de nisip ori de pietris. – Din fr. brisant.
brizbiz, BRIZBÍZ, brizbize, s.n. Perdeluta (transparenta) care acopera numai partea de jos a ferestrei. ♦ (La pl.) Volanase, panglicute, dantele si alte artificii vestimentare femeiesti. [Pl. si: brizbizuri] – Din fr. brise-bise.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
misticism, MISTICÍSM s. n. conceptie ideologico-idealista asupra lumii, la baza careia sta credinta în existenta unor forte supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelatie, intuitie, extaz; mistica. (< fr. mysticisme)
broboadă, BROBOÁDĂ, broboade, s.f. Basma mare si groasa (de lâna) cu care se leaga femeile la cap sau pe care o poarta pe spate. – Cf. bg. p o d b r a d k a.
brodare, BRODÁRE, brodari, s.f. Actiunea de a broda. – V. broda.
brodeală, BRODEÁLĂ, brodeli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a o brodi, de a o nimeri; nimereala. ♢ Loc. adv. La brodeala = la nimereala, la întâmplare; întâmplator. – Brodi + suf. -eala.
brodeză, BRODÉZĂ, brodeze, s.f. Femeie specializata în coaserea broderiilor. – Din fr. brodeuse.
brodi, BRODÍ, brodesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. (Adesea ir.) A sfârsi cu bine un lucru, a (o) nimeri (adesea din întâmplare). ♢ Loc. adv. Pe brodite = la întâmplare, la nimereala. 2. Refl. A se gasi din întâmplare (undeva); a se nimeri, a se potrivi. – Din sl. broditi.
bromhidric, BROMHÍDRIC adj.m. (În sintagma) Acid bromhidric = gaz incolor rezultat din combinarea bromului cu hidrogenul. – Din fr. bromhydrique.
bromoform, BROMOFÓRM s.n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe baza de brom si folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor si a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.
bromurare, BROMURÁRE s.f. Reactie chimica prin care se introduc atomi de brom în molecula unui compus organic. – Din brom.
bronhiolă, BRONHIÓLĂ, bronhiole, s.f. Fiecare dintre ramificatiile bronhiilor care patrund în profunzimea plamânilor. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. bronchiole.
bronhopneumonie, BRONHOPNEUMONÍE, bronhopneumonii, s.f. Boala care consta în inflamarea bronhiilor, a bronhiolelor si a plamânilor. [Pr.: -pne-u-] – Din fr. broncho-pneumonie.
mistic, MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stapânit de misticism. 2. ascuns, nestiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirma posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om si divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)
bronhoree, BRONHORÉE s.f. Secretie si expectoratie abundente, frecvente în astmul bronsic, în bronsita cronica si în alte afectiuni respiratorii. – Din fr. bronchorrhée.
bronhoscop, BRONHOSCÓP, bronhoscoape, s.n. Instrument medical care serveste la efectuarea unei bronhoscopii. – Din fr. bronchoscope.
bronhotomie, BRONHOTOMÍE, bronhotomii, s.f. Interventie chirurgicala care consta în taierea unei bronhii. – Din fr. bronchotomie.
bronşită, BRONSÍTĂ, bronsite, s.f. Boala a cailor respiratorii care consta în inflamarea mucoasei bronhiilor si care se manifesta prin tuse. – Din fr. bronchite.
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
bronza, BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aramiu, negru la piele, datorita soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.
bronzat, BRONZÁT, -Ă, bronzati, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Acoperit cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre oameni) Cu pielea înnegrita de soare; pârlit2. – V. bronza. Cf. fr. b r o n z é.
bronzit, BRONZÍT s.n. Varietate de piroxen si oxid de fier, având culoarea bruna-galbuie, asemanatoare cu a bronzului. – Din fr. bronzit.
broscăresc, BROSCĂRÉSC, -EÁSCĂ, broscaresti, adj. (Rar) Al broastelor, de broaste; brostesc. – Broasca + suf. -aresc.
broşare, BROSÁRE, brosari, s.f. Actiunea de a brosa; brosat1, legat1. – V. brosa.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
broştesc, BROSTÉSC, -EÁSCĂ, brostesti, adj. (Rar.) Broscaresc. – Broasca + suf. -esc.
brr, BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia îi este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
bruceloză, BRUCELÓZĂ, bruceloze, s.f. Boala infectioasa si contagioasa (a vitelor si a oamenilor), care se manifesta la om prin febra mare, transpiratie, marirea splinei etc. – Din fr. brucellose.
brudină, BRÚDINĂ, brudine, s.f. (Reg.) Bac1 (1). ♦ Taxa pentru trecerea apei pe un bac1. – Din scr. brodina.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruftuială, BRUFTUIÁLĂ, bruftuieli, s.f. (Reg. si fam.) Faptul de a bruftui. ♦ Bataie data cuiva. [Pr.: -tu-ia-. – Var.: bruftuluiála s.f.] – Bruftui + suf. -eala.
bruftuire, BRUFTUÍRE, bruftuiri, s.f. (Reg. si fam.) Actiunea de a bruftui. – V. bruftui.
bruiere, BRUIÉRE s.f. Actiunea de a bruia. [Pr.: bru-ie-] – V. bruia.
bruma, BRUMÁ, pers. 3 brumeaza, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cadea bruma (1). 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu bruma (1) sau cu ceva care seamana cu bruma. – Din bruma.
brumat, BRUMÁT, -Ă, brumati, -te, adj. 1. (Adesea fig.) Acoperit de bruma (1). 2. (Rar) Brumariu (1). 3. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat de bruma (3). – V. bruma.
brumă, BRÚMĂ, brume, s.f. 1. Cristale de zapada care se formeaza noaptea (în anotimpurile de tranzitie) prin înghetarea vaporilor de apa din atmosfera si care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciura. 3. Strat fin, alburiu, care acopera unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mica de... – Lat. bruma.
brumărea, BRUMĂREÁ, brumarele, s.f. Numele a doua plante erbacee ornamentale cu flori diferit si viu colorate si cu miros placut (Phlox paniculata si drummondi). – Bruma + suf. -area.
brumăriţă, BRUMĂRÍŢĂ, brumarite, s.f. Numele a doua specii de pasari, una de marimea mierlei, cu gusa alba cu pete brune (Prunella collaris), cealalta mai mici, cu gusa sura (Prunella modularis). – Bruma + suf. -arita.
brumăriu, BRUMĂRÍU, -ÍE, brumarii, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenusiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumarii = soi de prune acoperite cu bruma (3). Oaie brumarie = varietate de oaie cu lâna pestrita, alba si neagra. ♦ Care apartine acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Caciula brumarie. – Bruma + suf. -ariu.
mistagog, MISTAGÓG s. m. (ant.) preot initiator în mistere; (p. ext.) om înzestrat cu puterea de a patrunde aspectele ascunse ale realitatii. (< fr. mystagogue)
brun, BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasa si parul negru; brunet, oaches. – Din fr. brun.
brunare, BRUNÁRE s.f. Actiunea de a bruna si rezultatul ei; brunaj. – V. bruna.
brunel, BRUNÉL s.n. (Înv.) Stofa de lâna de culoare închisa, din care se confectioneaza încaltaminte. – Din germ. Brunelle.
brunet, BRUNÉT, -Ă, bruneti, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (fetei) de culoare negricioasa si parul negru; brun, oaches. – Din fr. brunet.
brusc, BRUSC, -Ă, brusti, -e, adj. (Adesea adverbial) Care se produce, se petrece pe neasteptate, subit, dintr-o data. – Din fr. brusque.
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
bruscare, BRUSCÁRE s.f. Actiunea de a brusca si rezultatul ei. – V. brusca.
brut, BRUT, -Ă, bruti, -te, adj. 1. Care se gaseste în stare naturala, înca neprelucrat; care nu a fost înca transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea marfurilor) Care este socotit împreuna cu ambalajul, vasul etc. în care se afla, din care nu s-a scazut daraua; (despre un venit) care a fost socotit împreuna cu cheltuielile, impozitele etc. aferente. – Din lat. brutus, fr. brut.
brutalizare, BRUTALIZÁRE, brutalizari, s.f. Actiunea de a brutaliza. – V. brutaliza.
brutar, BRUTÁR, brutari, s.m. Persoana care fabrica sau vinde pâine; jimblar. – Brut (reg. "pâine neagra") + suf. -ar.
brutăreasă, BRUTĂREÁSĂ, brutarese, s.f. Femeie care fabrica sau vinde pâine; sotia brutarului; jimblareasa. – Brutar + suf. -easa.
bruto, BRÚTO adv. În total, fara a scadea daraua (dintr-o greutate), cheltuielile, impozitele etc. (dintr-un venit). – Din germ. Brutto, it. brutto.
bubalină, BUBALÍNĂ, bubaline, s.f. (La pl.) Vite cornute înrudite cu taurinele, cu capul mare, cu coarnele în forma de semiluna, cu pielea groasa si cu parul negru; (si la sg.) animal care face parte din aceasta specie. – Din fr. bubalines.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
miss, MISS s. f. inv. (adresare pentru fete în tarile de limba engleza) domnisoara. ♢ nume dat unei femei considerate de un juriu special ca cea mai frumoasa dintr-o tara, dintr-o regiune etc. (< engl. miss)
bubon, BUBÓN, buboane, s.n. Inflamare a ganglionilor limfatici din regiunea inghinala, axilara etc., caracteristica ciumei, scarlatinei, bolilor venerice. – Din fr. bubon.
bubui, BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunete; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat si puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Formatie onomatopeica.
misoneism, MISONEÍSM s. n. aversiune, sentiment de neîncredere fata de tot ceea ce este nou sau în schimbare. (< fr. misonéisme)
buc, BUC2, (2) buci, s.m. (Reg.) 1. Pleava ramasa dupa vânturarea semintelor de cânepa sau de in, dupa macinarea boabelor de porumb etc. 2. (La pl.) Scame ramase de la melitarea si pieptanarea inului si a cânepii. – Cf. alb. b y k.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucătăreasă, BUCĂTĂREÁSĂ, bucatarese, s.f. Femeie care are meseria de a gati mâncare. – Bucatar + suf. -easa.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
bucăţea, BUCĂŢEÁ, bucatele, s.f. Bucatica. – Bucata + suf. -ea.
bucăţel, BUCĂŢÉL s.m. Planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele inferioare rasucite în forma de sul si cu flori rosietice sau violacee (Agrostis canina). – Din bucatea (prin substituire de sufix).
bucăţică, BUCĂŢÍCĂ, bucatele, s.f. Diminutiv al lui bucata; bucatea. ♢ Expr. Bucatica rupta (sau taiata) sau rupta bucatica, se spune despre o persoana care seamana perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce serveste (în cantitate mica) de mâncare. ♢ Expr. A-si da (sau a-si lua) bucatica de la gura = a da din putinul sau, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucatica din (sau de la) gura = a lipsi (pe cineva) pâna si de strictul necesar traiului. – Bucata + suf. -ica.
bucea, BUCEÁ, bucele, s.f. 1. Manson de metal montat între doua piese; bucsa. ♦ Captuseala de fonta din interiorul unui butuc de roata (de car, de camion etc.). 2. Scobitura într-o piesa de lemn în care se îmbuca proeminenta altei piese. – Lat. buccela "gurita".
bucela, BUCELÁ, bucelez, vb. I. Tranz. (Rar) A monta o bucea, a captusi cu o bucea. – Din bucea.
bucelare, BUCELÁRE, bucelari, s.f. Actiunea de a bucela. – V. bucela.
bucentaur, BUCENTÁUR, bucentauri, s.m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.
buche, BÚCHE, buchi, s.f. A doua litera din alfabetul chirilic; p. gener. litera; (de obicei la pl.) alfabet; cunostinte elementare de scris si citit. ♢ Expr. Buchea cartii = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începator (la învatatura). A nu sti buche = a nu sti nimic (la învatatura). – Din sl. buky.
buchereală, BUCHEREÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învata ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eala.
buchetieră, BUCHETIÉRĂ, buchetiere, s.f. (Înv.) Florareasa. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. bouquetière.
buchiseală, BUCHISEÁLĂ, buchiseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) buchisi. – Buchisi + suf. -eala.
misogam, MISOGÁM, -Ă I. s. m. f. cel care se teme de casatorie. II. adj. (despre o populatie) care, din diferite ratiuni, nu se încruciseaza cu alte populatii. (< fr. misogame)
buciardare, BUCIARDÁRE s.f. Actiunea de a buciarda. – V. buciarda.
buciuc, BUCIÚC, buciucuri, s.n. Steag turcesc sau tataresc, alcatuit dintr-o jumatate de coada alba de cal fixata de o prajina. – Din tc. buçuk.
bucium, BÚCIUM2, buciume, s.n. (Pop.) 1. Trunchi sau bustean (de arbore); spec. butuc de vita de vie. 2. Butuc (al rotii carului). – Et. nec.
misofobie, MISOFOBÍE s. f. teama patologica de murdarie, de contagiune. (< engl. mysophobia)
buciumare, BUCIUMÁRE, buciumari, s.f. Actiunea de a buciuma si rezultatele ei. – V. buciuma.
buclaj, BUCLÁJ, buclaje, s.n. Totalitatea buclelor de pe pielea unui miel. ♦ Forma, marimea si structura buclelor unei pielicele de miel. – Din fr. bouclage.
buclare, BUCLÁRE, buclari, s.f. Actiunea de a (se) bucla. – V. bucla.
buclă, BÚCLĂ, bucle, s.f. I. 1. Suvita de par rasucita în spirala; zuluf, cârliont. 2. Portiune de fir textil, rasucita în timpul tricotarii, în forma de bucla (I 1). II. 1. Curba dintr-un drum în serpentina. ♦ Cot al unui curs de apa. 2. Piesa metalica pe care se fixeaza, prin îndoire, capatul unui cablu. 3. (În sintagma) Bucla digitala = aparat electronic folosit pentru redarea infinita a unei secvente sonore înregistrate. – Din fr. boucle.
bucluc, BUCLÚC, buclucuri, s.n. 1. (Pop. si fam.) Situatie neplacuta, încurcata. În care se afla cineva; belea, încurcatura, necaz. ♦ Cearta, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fara mare valoare) pe care le poseda cineva, care formeaza bagajul lui. [Var.: (reg.) boclúc s.n.] – Din tc. bokluk.
buclucaş, BUCLUCÁS, -Ă, buclucasi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care provoaca, creeaza buclucuri (1), care cauta cearta cu orice pret. – Bucluc + suf. -as.
misiune, MISIÚNE s. f. 1. însarcinare, functie încredintata cuiva; rol, rost, menire. o ~ diplomatica = oficiu sau reprezentanta diplomatica permanenta cu grad de ambasada sau legatie, condusa de un ambasador sau de un nuntiu. 2. delegatie trimisa de un stat în strainatate cu un scop determinat. 3. actiunea de propagare a crestinismului în tarile cu o alta religie. (< fr. mission, lat. missio)
bucovinean, BUCOVINEÁN, -Ă, bucovineni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia Bucovinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Bucovinei sau populatiei ei, privitor la Bucovina sau la populatia ei. – Bucovina (n. pr.) + suf. -ean.
bucovineancă, BUCOVINEÁNCĂ, bucovinence, s.f. Femeie care face parte din populatia Bucovinei sau este originara de acolo. – Bucovinean + suf. -ca.
bucşă, BÚCSĂ, bucse, s.f. Bucea (1). – Din ucr. buksa.
bucura, BUCURÁ, búcur, vb. I. Refl. 1. A simti bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfactie. 2. A dispune de..., a avea la îndemâna. ♦ A fi foarte cautat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca sa profite de... – Cf. alb. b u k u r.
bucureştean, BUCURESTEÁN, -Ă, bucuresteni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Bucuresti. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Bucuresti. – Bucuresti (n. pr.) + suf. -ean.
bucureşteancă, BUCURESTEÁNCĂ, bucurestence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Bucuresti. ♦ Locuitoare din municipiul Bucuresti. – Bucurestean + suf. -ca.
bucurie, BUCURÍE, bucurii, s.f. 1. Sentiment de multumire vie, de satisfactie sufleteasca. ♢ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toata bucuria = (foarte) bucuros. 2. (Concr.) Ceea ce bucura pe cineva. – Bucura + suf. -ie.
bucuros, BUCURÓS, -OÁSĂ, bucurosi, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflecta bucuria: p. ext. vesel. ♢ Expr. A fi mai bucuros sa... (sau când, daca...) = a prefera sa... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu placere, din toata inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politete) Cu placere! ma rog! – Bucura + suf. -os.
buda, BUDÁ, budez, vb. I. Tranz. (Livr.) A tine la distanta, a-si exprima nemultumirea (fata de cineva) printr-o atitudine indiferenta sau morocanoasa. – Din fr. bouder.
budăi, BUDẮI, budaie, s.n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se pastreaza laptele, se duc bucatele la câmp, se tin bauturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuintat ca ghizd la fântâna. – Din magh. bödön.
budincă, BUDÍNCĂ, budinci, s.f. 1. Preparat culinar facut din faina (sau paste fainoase), orez, oua, lapte etc., adesea îndulcit, si copt în cuptor. 2. Mâncare facuta din legume (taiate marunt), brânza etc. coapte în cuptor. – Din fr. pudding, pouding, engl. pudding.
budism, BUDÍSM, s.n. Religie aparuta în India în sec. V-VI î.Cr. si atribuita lui Buddha, care considera viata un izvor de suferinte si de iluzii, propovaduind renuntarea la orice placeri. – Din fr. bouddhisme.
buf, BUF1 interj. Cuvânt care imita zgomotul înfundat produs de caderea unui obiect tare, de o lovitura sau de o explozie. – Onomatopee.
buf, BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cântareti) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
bufneală, BUFNEÁLĂ, bufneli, s.f. (Rar) Bufnitura. – Bufni + suf. -eala.
misiologie, MISIOLOGÍE s. f. disciplina care trateaza despre tot ce priveste opera misionarilor. (< fr. missiologie)
bufnire, BUFNÍRE, bufniri, s.f. Actiunea de a bufni si rezultatul ei. – V. bufni.
bufnitură, BUFNITÚRĂ, bufnituri, s.f. Faptul de a bufni; zgomot înfundat produs de o cadere, izbire, explozie etc.; bufnit, bufnet, bufneala. – Bufni + suf. -tura.
bufniţă, BÚFNIŢĂ, bufnite, s.f. Cea mai mare pasare rapitoare de noapte, având penajul de culoare bruna-ruginie cu dungi negre si galbene, cap mare si ochi galbeni-portocalii mari, apropiati unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buha, bufna (Bubo bubo). – Bufna + suf. -ita.
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
misdeal, MISDEAL [pron. MÍSDIL] s. n. (la jocul de carti) împartire gresita a cartilor. (< engl. misdeal)
buftea, BÚFTEA s.m. invar. (Fam. si glumet) Om sau copil gras. – Buft + suf. -ea.
buget, BUGÉT1, bugete, s.n. Bilant al veniturilor si cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioada determinata. ♦ Totalitatea prevederilor de venituri si cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumita perioada. [Var.: (rar) budgét s.n.] – Din fr. budget.
buhă, BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufnita. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semanaturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenusie, care dauneaza semanaturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenusie, ale carui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formatie onomatopeica.
buhăială, BUHĂIÁLĂ1, buhaieli, s.f. (Rar) Faptul de a se buhai1. – Buhai1 + suf. -eala.
buhăială, BUHĂIÁLĂ2, buhaieli, s.f. (Reg.) Faptul de a buhai2. – Buhai2 + suf. -eala.
buiandrug, BUIANDRÚG, buiandrugi, s.m. Element de constructie alcatuit dintr-o grinda de beton armat, de zidarie, de metal sau de lemn, asezata deasupra unei porti, a unei usi, a unei ferestre etc. pentru a sustine portiunea de zidarie de deasupra acestora. – Et. nec.
buiestru, BUIÉSTRU, -IÁSTRĂ, buiestri, -iestre, s.m., s.n., adj. 1. S.n. Mers al calului sau al altor animale în timpul caruia pasii se fac cu picioarele din aceeasi parte. 2. Adj., s.m. Buiestras. 3. Adj. Naravas; neastâmparat, zburdalnic. – Et. nec.
buimăceală, BUIMĂCEÁLĂ, buimaceli, s.f. Buimacire. – Buimaci + suf. -eala.
buimăcire, BUIMĂCÍRE, buimaciri, s.f. Faptul de a (se) buimaci; buimaceala. – V. buimaci.
bujor, BUJÓR, bujori, s.m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numita si bujor de gradina) are flori mari, rosii, roz sau albe, iar alta (numita si bujor de câmp) are flori rosii ca sângele (Paeonia). ♢ Bujor românesc = specie de bujor ocrotita de lege, cu tulpina înalta de 50-80 cm si cu flori mari sângerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ Fig. Roseata naturala a obrajilor. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar. – Din bg. božur.
bujorel, BUJORÉL, bujorei, s.m. 1. Diminutiv al lui bujor; bujoras. 2. Mica planta erbacee cu frunze lunguiete si ovale si cu flori mari, purpurii; gemanarita (Orchis papilionacea). – Bujor + suf. -el.
miscelaneu, MISCELANÉU, -ÉE I. adj. format din lucrari diferite. II. s. n. pl. carte, rubrica într-o publicatie periodica cuprinzând articole, studii etc. cu un continut variat. ♢ culegere de lucrari, de fapte etc. fara legatura între ele. – var. miscelanea s. n. pl. (< lat. miscellaneus, /II/ fr. miscellanées)
miscelanea, MISCELANÉA s. n. pl. v. miscelaneu.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
bulbil, BULBÍL, bulbili, s.m. Lastar mic cu frunzisoare ca niste solzi, care se formeaza pe tulpina sau lânga radacina unor plante. – Din fr. bulbille.
bulboană, BULBOÁNĂ, bulboane, s.f. Adâncitura într-un râu, unde apa formeaza un vârtej; vâltoare, bulboaca. – Cf. b u l b u c.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
bulbuceală, BULBUCEÁLĂ, bulbuceli, s.f. Faptul de a bulbuci; zgomot produs de apa, când face bulbuci (I 1). ♦ (Concr.) Multime de bulbuci (I 1). – Bulbuci + suf. -eala.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
buleandră, BULEÁNDRĂ, bulendre, s.f. (Pop. si fam.) Haina veche, rupta, ponosita; fleandura. ♦ (La pl.) Lucruri vechi si fara valoare. ♦ Fig. Termen injurios pentru o femeie imorala. – Et. nec.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulfeu, BULFÉU, bulfeie, s.n. Fiecare dintre cele doua speteze care leaga partea de sus a jugului de policioara. – Din magh. bélfa.
bulgar, BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. pl. Populatie turcica, asezata la sfârsitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilata de slavi. 2. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Bulgariei. 3. Adj. Care apartine Bulgariei sau populatiei ei, privitor la Bulgaria sau la populatia ei; bulgaresc. + (Substantivat, f.) Limba bulgara. – Din sl. blŭgarinŭ.
bulgăresc, BULGĂRÉSC, -EÁSCĂ, bulgaresti, adj. Bulgar (3). – Bulgar + suf. -esc.
bulicher, BULICHÉR, bulichere, s.n. (Reg.) Cutit mare si lung; cutit stricat, care nu taie. – Cf. magh. b u g y l i "briceag".
bulină, BULÍNĂ2, buline, s.f. Parâma pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze. – Din fr. bouline.
bullfinch, BULL-FINCH, bull-finch-uri, s.n. Obstacol la alergarile de cai, care consta dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumita înaltime. [Pr.: búlfinci] – Din fr., engl. bull-finch.
bulon, BULÓN, buloane, s.n. Tija cilindrica, cu sau fara cap, prevazuta cu filet, la unul sau la ambele capete si care serveste la asamblarea a doua piese. – Din fr. boulon.
bulonare, BULONÁRE s.f. Actiunea de a bulona. – V. bulona.
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
buluceală, BULUCEÁLĂ s.f. Faptul de a se buluci. – V. buluci.
mirt, MIRT s. m. arbust ornamental mediteranean, cu frunze lanceolate, persistente, aromate, cu flori mici, albe si cu lemnul greu, fin. (< fr. myrte, lat. myrtus, gr. myrtos)
bulumac, BULUMÁC, bulumaci, s.m. Stâlp de sustinere sau grinda de lemn care se întrebuinteaza la case, la porti, la spaliere de vii etc. – Et. nec.
bulvan, BULVÁN, bulvani, s.m. Bustean din care se taie scânduri la joagar. – Et. nec.
bulversare, BULVERSÁRE, bulversari, s.f. (Frantuzism) Actiunea de a bulversa. – V. bulversa.
bulz, BULZ, bulzi, s.m. 1. (Pop.) Cocolos. ♦ Cocolos de mamaliga calda în care s-a pus brânza de oaie sau urda. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obtinute prin debitarea unui bustean si asezate astfel încât sa reconstituie trunchiul. [Pl. si: (n.) bulzuri] – Cf. alb. b u l e z.
bumaşcă, BUMÁSCĂ, bumasti, s.f. (Înv.) Bancnota (ruseasca). – Din rus. bumajka.
bumb, BUMB, bumbi, s.m. 1. (Pop.) Nasture. 2. Mic ornament arhitectural de forma sferica. 3. Dispozitiv cu care se leaga coarda la unele instrumente cu coarde. – Cf. magh. g o m b.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bumbăcăreasă, BUMBĂCĂREÁSĂ, bumbacarese, s.f. Lucratoare care se ocupa cu scarmanatul si torsul firelor de bumbac. – Bumbacar + suf. -easa.
bumbăcărie, BUMBĂCĂRÍE1, bumbacarii, s.f. 1. Întreprindere textila sau sectie dintr-o întreprindere textila în care se prelucreaza bumbacul (2).2. Produse confectionate din bumbac (2); cantitate mare de tesaturi de bumbac. 3. Teren plantat cu bumbac (1). – Bumbac + suf. -arie.
bumbăceală, BUMBĂCEÁLĂ, bumbaceli, s.f. (Rar) Bumbacit. ♦ Fig. (Fam.) Bataie zdravana. – Bumbaci + suf. -eala.
bumbăcit, BUMBĂCÍT s.n. Faptul de a bumbaci; vatuire, bumbaceala. – V. bumbaci.
bumben, BÚMBEN adv. (Reg.; în expr.) A dormi bumben = a dormi adânc. A ramâne bumben = a ramâne nemiscat, teapan. – Et. nec.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
bunăvoie, BUNĂVÓIE s.f. (În loc adv.) De bunavoie sau de bunavoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din initiativa proprie; de la sine, singur. – Buna + voie.
buncăr, BÚNCĂR, buncare, s.n. 1. Constructie alcatuita dintr-un recipient de otel, de beton etc. si un schelet de sustinere, destinata depozitarii temporare a unor materiale granulare. 2. Cutie metalica destinata depozitarii pieselor la masinile-unelte în vederea prelucrarii lor. 3. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului (carbuni). 4. Mic adapost blindat; cazemata. – Din germ. Bunker. Cf. rus. b u n k e r.
bunceag, BUNCEÁG, bunceaguri, s.n. (Reg.) 1. Îngramadire de trunchiuri cazute, crengi uscate si ierbarie. 2. Covor de muschi. – Cf. scr. b u č a k.
bundiţă, BUNDÍŢĂ, bundite, s.f. 1. Diminutiv al lui bunda. 2. (Bot.; în compusul) Bundita vântului = planta erbacee cu flori violete-purpurii, care creste prin fânete, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bunda + suf. -ita.
bunget, BUNGÉT, bungeturi, s.n. (Reg.) Padure sau portiune de padure deasa si întunecoasa; desis. [Acc. si: búnget] – Cf. alb. b u n k.
bunic, BUNÍC, bunici, s.m. 1. Tatal tatalui meu sau al mamei; bun (VIII), bunel, bât. 2. (La pl.) Parintii parintilor; p. ext. stramosi. 3. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unui om batrân. – Bun + suf. -ic.
bunică, BUNÍCĂ, bunici, s.f. 1. Mama tatalui sau a mamei; mamaie, mama-mare, bunita, buna (VIII), bâta, iaca. 2. ♢ Expr. (Pe) când era bunica fata (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unei femei batrâne. – Buna + suf. -ica.
bunicel, BUNICÉL, -EÁ, -ÍCĂ, bunicei, -ele, adj. Bunisor. – Bun + suf. -icel.
bur, BUR, -Ă, buri, -e, s.m. si f. (La pl.) Populatie în Africa de Sud constituita din urmasii colonistilor europeni, în special olandezi, stabiliti aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din pronuntarea bur a cuv. engl. boer.
bura, BURÁ1, pers. 3 bureaza, vb. I. Intranz. A ploua marunt si des; a burnita, a târâi. – Din bura.
buracă, BURÁCĂ, buraci, s.f. (Reg.) Negura groasa, deasa. – Cf. b u r a.
burare, BURÁRE, burari, s.f. Actiunea de a bura2; buraj. ♢ Burarea caii = îndesare manuala sau cu mijloace mecanizate a balastului sub traversele unei linii de cale ferata. – V. bura2.
burat, BURÁT, burate, s.n. Aparat format dintr-o sita centrifuga, folosit pentru cernerea fainii de cereale. – Din fr. burat.
bură, BÚRĂ s.f. Ploaie marunta si deasa (însotita de ceata); burnita, burniteala, buroaica, – Cf. scr. b u r a.
burbă, BÚRBĂ, burbe, s.f. Ramasita sau drojdie rezultata dupa limpezirea mustului si constituita din pielite, bobite sfarâmate, codite etc. – Din fr. bourbe.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miră, MÍRĂ s. f. 1. rigla cu diviziuni speciale servind la masurarea indirecta a distantelor sau înaltimilor. ♢ bucata de pelicula pe care sunt imprimate linii foarte fine si luminoase, încrucisându-se în toate sensurile, si care permite o stabilire precisa a claritatii imaginii fotografice sub aparatul de marit. 2. catare (la arma). 3. imagine-tip care serveste la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
burduhănos, BURDUHĂNÓS, -OÁSĂ, burduhanosi, -oase, adj. (Fam.; adesea substantivat) Burtos. – Burduhan + suf. -os.
burduşeală, BURDUSEÁLĂ, burduseli, s.f. Faptul de a (se) burdusi. – Burdusi + suf. -eala.
miraj, MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
burduşire, BURDUSÍRE, burdusiri, s.f. 1. Actiunea de a burdusi. 2. Deformare accidentala a unui perete de tabla, cu formarea unei convexitati. – V. burdusi.
mirador, MIRADÓR s. n. 1. încapere deschisa pe terasa, cu functie de belvedere în arhitectura spaniola. 2. post de observatie ridicat deasupra solului. (< fr., sp. mirador)
burelet, BURELÉT, bureleti, s.m. Cuta a pielii, la extremitatea membrelor animalelor, care are rolul de a forma unghiile sau copitele. – Din fr. bourrelet.
buret, BURÉT s.n. 1. Fir de matase naturala, gros si neregulat, obtinut prin macerarea speciala a unor gogosi. 1. Ţesatura de matase fabricata din acest fir; p. ext. tesatura de bumbac cu fir gros, noduros si poros. – Din fr. bourrette.
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
buretos, BURETÓS, -OÁSĂ, buretosi, -oase, adj. (Rar) Care are proprietatea de a suge lichidele, care seamana cu structura buretelui-de-mare; spongios. – Burete + suf. -os.
bureză, BURÉZĂ, bureze, s.f. Masina de lucru folosita pentru îndesarea balastului sub traverse (burarea caii). – Din fr. bourreuse.
burghez, BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S.m. si f. Persoana care apartine burgheziei; ♢ Mic-burghez: a) persoana care face parte din mica burghezie; b) fig. persoana cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudala) Orasean, târgovet. [Pl. si: burgheji] – Din it. borghese.
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
burghiu, BURGHÍU, burghie, s.n. Unealta ascutita de otel în forma de spirala, care, prin miscari de însurubare, serveste la gaurirea cilindrica a materialelor; sfredel. ♢ Burghiu de foraj = unealta de foraj în forma de bara, cu capatul ca o elice, care se adapteaza la perforatorul mecanic. – Din tc. burgu, bg., scr. burgija.
burhai, BURHÁI, burhaie, s.n. (Rar) 1. Ceata (rara) care se ridica dupa ploaie. 2. Ploaie deasa si rece de toamna. – Contaminare între bura si buhai ("ceata, bura", putin folosit).
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
miraculos, MIRACULÓS, -OÁSĂ adj. 1. care are caracterul unui miracol; minunat, uimitor, extraordinar. 2. cu efecte exceptionale, care face minuni. ♢ (s. n.) totalitatea elementelor supranaturale care intervin în basme si legende. (< fr. miraculeux, lat. miraculosus)
buriu, BURÍU, burie, s.n. (Înv. si reg.) Butoias cu capacitatea de peste 100 l, în care, în gospodariile taranesti, se pastreaza de obicei tuica sau otetul. – Din bg. burija.
burlac, BURLÁC, burlaci, s.m. (Adesea adjectival) Barbat necasatorit; celibatar, holtei1, becher. – Din rus., ucr. burlak.
burlan, BURLÁN, burlane, s.n. Tub de tinichea, de fonta etc. prin care se scurge apa de la jgheaburile acoperisului. ♦ Jgheab prin care se scurge apa dintr-un izvor, dintr-o cismea etc. ♦ Tub cilindric de tinichea sau de olane, prin care trece fumul din soba în cos; urloi. ♦ Tub de beton, de fonta etc. din care se fac canale, utilaje pentru exploatarea miniera etc. – Cf. tc. b o r u.
burlesc, BURLÉSC, -Ă, burlesti, adj., s.f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant si adesea vulgar. ♢ Teatru burlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare si parodiere. 2. S.f. Compozitie muzicala de mici proportii, cu un pronuntat caracter umoristic. – Din fr. burlesque, it. burlesco.
burlet, BURLÉT, burleti, s.m. Snur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronata sau din lame metalice, care se pune la usi sau la ferestre pentru a împiedica patrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.
burniţa, BURNIŢÁ, pers. 3 burniteaza, vb. I. Intranz. A bura1. – Din burnita.
burniţă, BÚRNIŢĂ, burnite, s.f. Ploaie marunta si deasa, adesea însotita de ceata; bura. – Din bura.
burniţeală, BURNIŢEÁLĂ, burniteli, s.f. Bura. – Burnita + suf. -eala.
miracol, MIRÁCOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
bursă, BÚRSĂ1, burse, s.f. Alocatie baneasca (lunara) acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student, pentru a-si acoperi cheltuielile de întretinere în timpul studiilor; întretinere gratuita acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student stipendiu. – Din fr. bourse.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
burtă, BÚRTĂ, burti, s.f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ♢ Ciorba de burta = ciorba facuta din stomac de vaca. ♢ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burta de popa, se spune despre cineva care manânca si bea mult. 2. Fig. Partea bombata, mai ridicata sau mai iesita în afara, a unor obiecte. – Et. nec.
burtea, BÚRTEA s.m. invar. Porecla data unui om gras. [Voc.: burteo] – Burta + suf. -ea.
burtos, BURTÓS, -OÁSĂ, burtosi, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat) Care are burta mare; pântecos, burduhanos, burduhos, burticos. 2. (Despre un vas, p. ext. despre alte obiecte) Bombat, pântecos. – Burta + suf. -os.
buruiană, BURUIÁNĂ, buruieni, s.f. (Pop.) Nume generic pentru diverse plante erbacee necultivate. ♢ Buruiana de leac = planta medicinala. ♦ Nume dat unor plante necultivate comestibile. [Pl. si: buruiene. – Var.: buruián s.n.] – Din bg., scr. burjan.
mirabilis, MIRÁBILIS s. m. planta erbacee, din Africa si America, cultivata pentru florile sale în forma de pâlnie, diferit colorate, care se deschid numai seara; frumoasa-noptii. (< fr., lat. mirabilis)
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
burzuluială, BURZULUIÁLĂ, burzuluieli, s.f. Faptul de a (se) burzului; razvratire. ♦ Suparare, enervare, mânie. ♦ (Înv.) Rascoala. – Burzului + suf. -eala.
busculadă, BUSCULÁDĂ, busculade, s.f. Înghesuiala, învalmaseala. – Din fr. bousculade.
busolă, BUSÓLĂ, busole, s.f. Instrument alcatuit dintr-un cadran si un ac magnetic mobil care, lasat liber, se asaza pe directia nord-sud. ♢ Expr. A-si pierde busola = a se zapaci, a-si pierde dreapta judecata, simtul masurii. ♦ Fig. Calauza, conducator. – Din fr. boussole.
bust, BUST1, busturi, s.n. 1. Partea superioara a corpului omenesc. 2. Sculptura sau (impr.) pictura care reprezinta partea superioara a corpului omenesc. – Din fr. buste.
bust, BUST2 s.n. Dispozitiv pentru masurarea de scurta durata a puterii motorului la avioane în vederea înlesnirii decolarii. – Din engl. bust.
bustrofedon, BUSTROFEDÓN s.n. Fel de scriere foarte veche în care rândurile mergeau fara discontinuitati de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga. – Din fr. boustrophédon.
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buşeală, BUSEÁLĂ, buseli, s.f. Lovitura înfundata (cu pumnul); izbitura, busitura. – Busi2 + suf. -eala.
buşi, BUSI1 s.m. pl. (În expr.) În patru busi = în patru labe. De-a busilea = pe brânci. [Forma gramaticala: (în expr.) busilea] – Din busi2.
buşitură, BUSITÚRĂ, busituri, s.f. Buseala. – Busi2 + suf. -tura.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
buştihan, BUSTIHÁN, bustihani, s.m. (Reg.) Bustean. – Et. nec.
butadienă, BUTADIÉNĂ, butadiene, s.f. Substanta chimica din clasa hidrocarburilor nesaturate, care se prezinta ca un gaz incolor, insolubil în apa si care se utilizeaza la prepararea cauciucurilor sintetice, a lacurilor etc. [Pr.: -di-e-] – Din fr. butadiène.
butaforie, BUTAFORÍE s.f. Ansamblu de obiecte confectionate din paste maleabile, din hârtie si clei, folosite la realizarea decorurilor. – Din rus. butaforiia.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
miotonometru, MIOTONOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea tonusului muscular. (< fr. myotonomètre)
butar, BUTÁR, butari, s.m. (Înv. si reg.) Dogar de buti; persoana care are în seama ei butile cu vin dintr-o pivnita. – Bute + suf. -ar.
butăşire, BUTĂSÍRE, butasiri, s.f. Actiunea de a butasi; butasit1. – V. butasi.
butcă, BÚTCĂ, butci, s.f. (Înv.) Caleasca. – Din ucr. budka.
miotonie, MIOTONÍE s. f. spasm al muschiului. ♢ stare de boala caracterizata prin tulburari în contractarea muschilor. (< fr. myotonie)
butelcă, BUTÉLCĂ, butelci, s.f. (Reg.) Butelie (2). ♦ Damigeana mica cu gâtul strâmt facuta din pamânt ars si folosita pentru pastrarea apei, a vinului etc. – Din ucr. butelka.
butelie, BUTÉLIE, butelii, s.f. 1. Vas de sticla, de material plastic sau de metal, de diferite forme, folosit pentru depozitarea si transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente. ♢ Butelie de Leyda = condensator electric în forma de cilindru sau de con, alcatuit dintr-o butelie de sticla cuprinsa între doua armaturi metalice. 2. Sticla pentru pastrat sau pentru transportat lichide; butelca. – Din fr. bouteille.
butelnic, BUTÉLNIC, butelnice, s.n. Burghiu mic întrebuintat de dulgheri, rotari etc. la executarea gaurilor cu diametrul pâna la 30 mm. – Bute + suf. -elnic.
butenă, BUTÉNĂ, butene, s.f. Substanta chimica obtinuta prin cracarea produselor petroliere; butilena. – Din fr. boutène.
buterolă, BUTERÓLĂ, buterole, s.f. Instrument folosit pentru turtirea capului liber al niturilor; capuitor. – Din fr. bouterolle.
butilic, BUTÍLIC, -Ă, butilici, -ce, adj. (Despre substante) Care contine în molecula un radical obtinut prin îndepartarea unui atom de hidrogen din molecula butanului. ♢ Alcool butilic = butanol. – Din fr. butylique.
butiric, BUTÍRIC adj. (În sintagma) Acid butiric = acid organic care se gaseste în grasimile animale, mai ales în unt, întrebuintat la prepararea unor esteri, a celulozei etc. – Din fr. butyrique.
butirometru, BUTIROMÉTRU, butirometre, s.n. Instrument în forma de tub gradat pentru determinarea procentului de unt sau de grasime din lapte. – Din fr. butyromètre.
butisă, BUTÍSĂ, butise, s.f. Pavea de piatra, mai lunga decât pavelele obisnuite, folosita la încheierea pavajelor si la obtinerea alternantei regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
buton, BUTÓN, (1) butoane, s.n., (2) butoni, s.m. 1. S.n. Piesa mica, în forma de disc, care, prin apasare sau învârtire, asigura un contact electric sau o actiune mecanica. ♦ Fus legat cu un capat de corpul unei piese care efectueaza o miscare circulara, situat excentric fata de axa de rotatie a acesteia. 2. S.m. Un fel de nasture mobil din metal, sidef sau alte materiale cu care se încheie gulerele, mansetele etc. ♦ Capsa (1). – Din fr. bouton.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
butură, BÚTURĂ, buturi, s.f. (Reg.) 1. Butuc (1); buturuga. 2. Bucata de lemn cu noduri si cu alte defecte, care se despica si se prelucreaza si este considerata ca sortiment inferior al lemnului de foc; ciot. 3. Trunchi scorburos; butoarca. [Var.: bútur, búture s.m.] – Cf. b u t u c.
buturugă, BUTURÚGĂ, buturugi, s.f. Bucata noduroasa sau scorburoasa dintr-un trunchi de copac; butuc, butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean. – Cf. b u t u r a si t u m u r u g.
buzaină, BUZÁINĂ, buzaine, s.f. (Reg.) Magazie sau sopron într-o curte taraneasca, în care se pastreaza butoaie, cazane si alte vase de gospodarie. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzna, BÚZNA adv. (În expr.) A da (sau a intra) buzna = a navali (undeva) pe neasteptate, a se repezi sa intre sau sa iasa. [Var.: bústa adv.] – Cf. magh. b u s z m a.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
buzunăreală, BUZUNĂREÁLĂ, buzunareli, s.f. Actiunea de a buzunari. – Buzunari + suf. -eala.
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
mioplastie, MIOPLASTÍE s. f. operatie chirurgicala pentru refacerea unui muschi. (< fr. myoplastie)
cabană, CABÁNĂ, cabane, s.f. casa (la munte) construita, de obicei, din lemn, care serveste pentru adapostirea turistilor si a vânatorilor. – Din fr. cabane.
cabanier, CABANIÉR, -Ă, cabanieri, -e, s.m. si f. Persoana însarcinata cu paza si administrarea unei cabane. [Pr.: -ni-er] – Cabana + suf. -ier.
cabazlâc, CABÁZLẤC, cabazlâcuri, s.n. (Înv. si reg.) Pacaleala, pozna, gluma. – Din tc. [hok]kabazlik.
cabernet, CABERNÉT subst. Soi de vita de vie cu struguri mici de culoare neagra-albastruie, cultivat pentru producerea vinurilor rosii de calitate superioara. ♦ Vin produs din acest soi. – Din fr. cabernet.
cabestan, CABESTÁN, cabestane, s.n. Troliu cu ax vertical pe care se înfasoara cablul de tractiune, folosit la deplasarea sarcinilor si a vehiculelor pe distante relativ scurte. – Din fr. cabestan.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cabinier, CABINIÉR, -Ă, cabinieri, -e, s.m. si f. Persoana care are în grija o cabina la teatru, la opera etc. [Pr.: -ni-er] – Din fr. cabinier.
cabla, CABLÁ, cablez. vb. I. Tranz. 1. A confectiona un cablu prin rasucirea sau împletirea firelor în manunchiuri si unirea manunchiurilor între ele. 2. A aseza, a instala cabluri de telecomunicatii. ♦ A face legatura (unui bloc, unei case etc.) cu un cablu de telecomunicatii. – Din fr. câbler.
cablaj, CABLÁJ s.n. 1. Mod de rasucire sau de împletire a firelor pentru a forma un cablu. 2. Totalitatea cablurilor si a firelor izolate care constituie conexiunile unei instalatii sau ale unui aparat de telecomunicatii. ♢ (Electron.) Cablaj imprimat = cablaj prefabricat în care conexiunile dintre piesele componente ale unui aparat electronic sunt realizate sub forma de benzi conductoare înguste, pe un suport izolant; circuit imprimat. – Din fr. cablage.
cablare, CABLÁRE, cablari, s.f. Actiunea de a cabla si rezultatul ei. – V. cabla.
cablat, CABLÁT, -Ă, cablati, -te, adj. (Despre blocuri, case etc.) Care este conectat la o retea electrica, telefonica etc. – V. cabla.
cablier, CABLIÉR, cabliere, s.n. Nava care transporta si instaleaza cablurile submarine. [Pr.: -li-er] – Din fr. câblier.
cablor, CABLÓR, cablori, s.m. Muncitor care cableaza – Din fr. câbleur.
cablu, CÁBLU, cabluri, s.n. 1. Funie groasa obtinuta prin rasucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosita la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conducta electrica formata din mai multe fire izolate (acoperite cu un învelis vegetal sau metalic). 3. Unitate de masura pentru distante, egala cu a zecea parte dintr-o mila marina, adica cu 185,2 m; ancablura. – Din fr. câble.
cabotier, CABOTIÉR, cabotiere, s.n. Nava de tonaj mic sau mijlociu, care navigheaza între porturile de pe coasta. [Pr.: -ti-er] – Din fr. cabotier.
cabotin, CABOTÍN, -Ă, cabotini, -e, s.m. si f. 1. (în trecut, în Franta) Actor (sau actrita) ambulant(a). 2. Actor (sau actrita) mediocru(a) care urmareste obtinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; p. ext. persoana care urmareste sa obtina succese usoare prin mijloace ieftine. – Din fr. cabotin.
cabotinesc, CABOTINÉSC, -EASCĂ, cabotinesti, adj. De cabotin. – Cabotin + suf. -esc.
cabra, CABRÁ, cabrez. vb. I. Intranz. 1. (Despre unele patrupede, mai ales despre cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. 2. A se încorda; a se ridica. 3. (Despre avioane) A se ridica cu partea din fata pentru a urca mai repede. – Din fr. cabrer.
miopie, MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepartate pe retina, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsa de perspectiva. (< fr. myopie)
cabrare, CABRÁRE, cabrari, s.f. Actiunea de a cabra si rezultatul ei; ridicare a unui cal pe picioarele dinapoi; cabraj. – V. cabra.
cabrioletă, CABRIOLÉTĂ, cabriolete, s.f. Trasurica usoara, cu doua roti, trasa de obicei de un singur cal; brisca2, sareta. [Pr.: -bri-o-. – Var.: gabrioléta s.f.] – Din fr. cabriolet.
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cacealma, CACEALMÁ, cacealmale, s.f. (La jocul de carti) Inducere în eroare a adversarului, caruia îi lasi impresia ca ai carti mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Pacaleala, înselaciune. – Din tc. kaçirma
caciur, CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e. s.m., adj. (Miel) cu blanita de culoare neagra pe trunchi si brumarie pe bot, urechi, labe si coada. – Et. nec.
cacosmie, CACOSMÍE, cacosmii, s.f. (Med.) Deficienta constând în perceperea exagerata a mirosurilor urâte. – Din fr. cacosmie.
cactee, CACTÉE, cactee, s.f. (La pl.) Familie de plante exotice adaptate la uscaciune prin tulpinile carnoase, pline cu suc apos sau laptos, si prin frunzele reduse sub forma de spini; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie; cactacee. – Din fr. cactées.
cadastrare, CADASTRÁRE, cadastrari, s.f. Actiunea de a cadastra. – V. cadastra.
cadastru, CADÁSTRU s.n. 1. Totalitatea lucrarilor tehnice de determinare exacta a unor proprietati funciare, cu toate caracteristicile lor; p. ext. serviciile care efectueaza aceste lucrari. ♢ Registru de cadastru = registru în care sunt trecute datele de identificare a proprietatilor funciare pe un anumit teritoriu. 2. Stiinta aplicata care se ocupa cu lucrarile de cadastru (1). – Din fr. cadastre.
cadavru, CADÁVRU, cadavre, s.n. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv, les1. ♢ Expr. Cadavru viu (sau, fam., ambulant) = om foarte slab si palid. A calca (sau a trece) peste cadavre = a fi lipsit de orice scrupule în atingerea unui scop. – Din fr. cadavre.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţare, CADENŢÁRE, cadentari, s.f. (Rar) Actiunea de a cadenta. – V. cadenta.
cadenţat, CADENŢÁT, -Ă, cadentati, -te, adj. (Adesea adverbial) Executat în cadenta, în tact; ritmat. – V. cadenta.
cadenţmetru, CADENŢMÉTRU, cadentmetre, s.n. (Fiz.) Instrument pentru masurarea radioactivitatii. – Din germ. Kadenzmeter.
cadet, CADÉT, cadeti, s.m. (Înv.) 1. Tânar (fiu de nobil sau de ofiter) care se pregatea pentru cariera armelor. 2. Elev al unei scoli militare. 3. Membru al unui partid din Rusia tarista. – Din fr. cadet, (3) rus. kadet.
cadmiere, CADMIÉRE, cadmieri, s.f. Actiunea de a cadmia si rezultatul ei. [Pr.: -mi-e] – V. cadmia.
cadou, CADÓU, cadouri, s.n. Ceea ce se primeste sau se ofera în dar. – Din fr. cadeau.
cadra, CADRÁ, pers. 3 cadreaza, vb. I. Intranz. A se potrivi, a corespunde (întocmai) cu ceva sau într-o anumita împrejurare. – Din fr. cadrer.
cadraj, CADRÁJ, cadraje, s.n. 1. Delimitare a spatiului util cuprins de obiectivul unei camere de luat vederi sau al unui aparat de filmat. 2. Operatie de asezare a culorilor care urmeaza sa fie imprimate pe o tesatura. – Din fr. cadrage.
cadran, CADRÁN, cadrane, s.n. 1. (La aparate si instrumente de masurat) Suprafata (de obicei circulara) prevazuta cu anumite diviziuni, pe care se citesc indicatiile acului indicator al unui instrument de masura, al unui ceasornic etc. ♢ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezinta un sfert de cerc. – Din fr. cadran.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
caduceu, CADUCÉU, caducee, s.n. Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu doua aripioare în vârf, înconjurat de doi serpi, care, în antichitatea greco-romana, simboliza pacea si comertul. – Din lat. caduceum, fr. caducée.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cafas, CAFÁS, cafasuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. Încapere deschisa în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afara; foisor. 2. Balcon unde cânta corul într-o biserica. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasa. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasa. – Din ngr. kafási.
cafea, CAFEÁ, (2) cafele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Samânta arborelui de cafea. 2. Bautura preparata din cafea (1) prajita si râsnita sau dintr-un surogat. – Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
cafebar, CAFÉ-BÁR, cafe-baruri, s.n. Local în care se servesc cafele si bauturi alcoolice. – Cafe[nea] + bar.
cafefrappe, CAFÉ-FRAPPÉ s.f. Cafea (2) rece cu înghetata, frisca (si alcool). [Pr.: -pe] – Cuv. fr.
cafegibaşa, CAFEGÍ-BASÁ, s.m. invar. Boier de rang inferior, mai mare peste cafegiii curtii domnesti, însarcinat sa aduca domnitorului cafeaua la ceremonii. – Din tc. Kahveci bası.
cafegioaică, CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s.f. 1. (Înv.) Proprietara a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; sotia unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu placere multa cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaica.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafeină, CAFEÍNĂ s.f. Alcaloid extras din boabe de cafea, din frunze de ceai, nuci de cola etc., întrebuintat în medicina ca tonic al sistemului nervos central, cardiac etc. [Var.: cofeína s.f.] – Din fr. caféine.
cafeism, CAFEÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. si care se manifesta prin insomnie, cefalee, aritmie cardiaca etc. – Din fr. caféisme.
cafeli, CAFELÍ, cafelesc, vb. IV. Refl. (Fam.; rar) A bea cafea (stând la taifas). – Din cafea.
cafeluţă, CAFELÚŢĂ, cafelute, s.f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a doua varietati de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) planta cu tulpina cilindrica ramificata, cu flori albe sau albastrii, cultivata pentru nutret (Lupinus albus); b) planta ornamentala cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în forma de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluta.
cafenea, CAFENEÁ, cafenele, s.f. Local public în care se consuma cafea sau, p. ext., ceai, bauturi alcoolice, prajituri etc. ♢ Loc. adj. De cafenea = fara valoare, neserios. Vorbe de cafenea. [Var.: (reg.) cafineá s.f.] – Din tc. kahvehane, ngr. kafenés.
cafeneluţă, CAFENELÚŢĂ, cafenelute, s.f. (Rar) Diminutiv al lui cafenea. – Cafenea + suf. -eluta.
cafeniu, CAFENÍU, -ÍE, cafenii, adj. De culoarea cafelei prajite. – Cafea + suf. -iu (dupa castaniu, galbeniu etc.).
cafetieră, CAFETIÉRĂ, cafetiere, s.f. Aparat pentru preparat si pentru turnat cafeaua; vas pentru pastrarea cafelei. ♦ Serviciu de cafea. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. cafetière.
cafinea, CAFINEÁ s.f. v. cafenea.
cafri, CÁFRI s.m. pl. Populatie de rasa neagra din sudul Africii. – Din fr. Cafres.
caia, CAIÁ, caiele, s.f. Cui de otel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. k a y a r "potcoava cu colti".
caic, CAÍC, caice, s.n. 1. Ambarcatie îngusta, cu vele, cu doua catarge, cu pupa si prora ascutite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turceasca usoara, lunga si îngusta, încovoiata la capete. – Din tc. kayik.
caid, CAÍD2, caizi, s.m. Titlu purtat altadata de guvernatorul unei provincii sau al unui oras din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea si functii judecatoresti; persoana care purta acest titlu. – Din fr. caïd.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimac, CAIMÁC, caimacuri, s.n. 1. Pojghita de grasime care apare pe suprafata laptelui fiert sau a iaurtului. ♢ Expr. A lua caimacul = a-si însusi partea cea mai buna. 2. Spuma care se formeaza la suprafata cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul si deasupra carbunelui. – Din tc. kaymak.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caiman, CAIMÁN, caimani, s.m. Specie de crocodil din America Centrala si de Sud care are pe partea ventrala placi osoase mobile. – Din fr. caïman.
caiman, CAIMÁN2, caimani, s.m. (Reg.) Persoana care însoteste în padure pe muncitorii lemnari sau pe plutasi, pentru a le pregati mâncarea, pentru a le pazi si curata coliba etc. – Et.nec.
căinare, CĂINÁRE, cainari, s.f. Actiunea de a (se) caina. – V. caina.
cais, CAÍS, caisi, s.m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuante roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale (Armeniaca vulgaris). – Din caisa (derivat regresiv).
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
miomatoză, MIOMATÓZĂ s. f. maladie caracterizata prin formarea de mioame. (< fr. myomatose)
cala, CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A imobiliza intentionat un organ sau o piesa de masina înainte ca aceasta sa intre în functiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.
calaj, CALÁJ, calaje, s.n. Imobilizare a unui organ de masina. 2. Asezare la orizontala a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de asezare a aripii sau a ampenajului fata de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufunda în apa o nava. 5. Postament de grinzi de pe o cala1 (2), pe care se fixeaza navele în timpul constructiei sau reparatiilor. – Din fr. calage.
calambur, CALAMBÚR, calambururi, s.n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
calamină, CALAMÍNĂ, calamine, s.f. Reziduu de carbune provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere interna, care se depune pe pereti, pe bujii etc., provocând perturbatii în functionarea motorului. – Din fr. calamine.
calandra, CALANDRÁ, calandrez, vb. I. Tranz. A trece un material printr-un calandru în vederea subtierii, aplatizarii, netezirii etc. acestuia; a presa cu calandrul. – Din fr. calandrer.
calandrare, CALANDRÁRE, calandrari, s.f. Actiunea de a calandra si rezultatul ei. – V. calandra.
calandror, CALANDRÓR, -OÁRE, calandrori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calandru. – Din fr. calandreur.
calandru, CALÁNDRU, calandre, s.n. 1. Masina de finisat sau de apretat tesaturile prin presare la cald. 2. (Tipogr.) Presa pentru imprimarea în relief a matritelor (de stereotipie) si pentru satinarea hârtiei. – Din fr. calandre.
calapod, CALAPÓD, calapoade, s.n. Piesa de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuintata la confectionarea încaltamintei sau care se pune în încaltaminte pentru a împiedica sa se deformeze; forma de lemn pe care se întind caciulile sau palariile. ♦ gener. Tipar, forma, model. ♢ Expr. Pe acelasi calapod = la fel, asemanator, identic. – Din ngr. kalapódi.
calare, CALÁRE, calari, s.f. Actiunea de a (se) cala. – V. cala.
cală, CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încapere în fundul unei nave si destinata încarcaturii acesteia; hambar (3). 2. Platforma usor înclinata pe care se construiesc sau se repara nave. 3. Piesa prismatica din lemn sau din metal care se asaza în fata rotii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesa în forma de prisma, de cilindru sau paralelipipedica, având o dimensiune foarte precisa, cu care se controleaza dimensiunile pieselor în constructia de masini. – Din fr. cale.
cală, CÁLĂ2, cale, s.f. Planta decorativa de origine tropicala, cu frunze mari în forma de sageata, una dintre frunze, de culoare alba, rasucita în forma de cornet, înconjurând inflorescenta (Calla aethiopica). – Din germ. Kalla, lat. calla.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calcan, CALCÁN1, calcani, s.m. Peste de mare cu corpul rombic, turtit lateral si asimetric, având ambii ochi pe partea stânga si solzi lungi, tari pe burta si pe spate; peste-de-mare (Scophthalmus maeoticus). – Din tc. kalkan [baitği].
calcaneu, CALCANÉU, calcanee, s.n. Unul dintre cele doua oase ce formeaza calcâiul. – Din fr. calcanéum, lat. calcaneum.
calcar, CALCÁR, calcare, s.n. Roca sedimentara sau biogena alcatuita din carbonat de calciu, de culoare alba, cenusie, rosie, neagra etc.; piatra-de-var. [Acc. si: cálcar] – Din lat. calcarius, fr. calcaire.
miologie, MIOLOGÍE s. f. parte a anatomiei care trateaza despre muschi; sarcologie. (< fr. myologie)
calce, CÁLCE1, calci, s.f. (În sintagma) Calcea calului = planta erbecee perena, toxica, cu frunze groase si lucitoare, în forma de copita de cal, si cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
calce, CÁLCE2, s.f. 1. Oxid de calciu. 2. Material refractar obtinut prin calcinarea carbonatului de calciu natural. – Din lat. calx, calcis.
calcedonie, CALCEDÓNIE, s.f. Varietate (colorata sau translucida) de bioxid de siliciu natural, folosita ca piatra semipretioasa, la confectionarea unor obiecte de arta, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.
calcemie, CALCEMÍE, calcemii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a calciului în sânge; cantitatea de calciu prezenta în sânge. – Din fr. calcémie.
calchiere, CALCHIÉRE, calchieri, s.f. Actiunea de a calchia si rezultatul ei. [Pr.: -chie-re-] – V. calchia.
calcificare, CALCIFICÁRE, calcificari, s.f. Actiunea de a se calcifica. [Var.: calcifiére s.f.] – V. calcifica.
calcina, CALCINÁ, calcinez, vb. I. Tranz. A transforma o substanta chimica în alta prin încalzirea ei la o temperatura înalta în scopul eliminarii apei, al înlaturarii unor compusi volatili, al oxidarii etc. – Din fr. calciner.
calcinare, CALCINÁRE, calcinari, s.f. Actiunea de a calcina; calcinatie. – V. calcina.
calcinator, CALCINATÓR1, calcinatoare, s.n. Aparat folosit pentru recuperarea caldurii gazelor de ardere din cuptoarele rotative de ciment. – Din fr. calcinateur.
calcinator, CALCINATÓR2, -OÁRE, calcinatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calcinare. – Calcina + suf. -tor.
calcină, CALCÍNĂ, calcine, s.f. Pulbere galbena obtinuta din cositor si plumb, folosita la prepararea unor emailuri si ca abraziv. – Din fr. calcin.
calcinoză, CALCINÓZĂ s.f. Boala caracterizata prin depunerea unor cantitati mari de saruri de calciu în tesuturi, muschi, peretii vaselor sangvine etc. – Din fr. calcinose.
calcografiere, CALCOGRAFIÉRE, calcografieri, s.f. Actiunea de a calcografia si rezultatul ei. [Pr.: -fi-e-] – V. calcografia.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calculare, CALCULÁRE, calculari, s.f. Actiunea de a calcula; calculatie, socotire. – V. calcula.
calculator, CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operatiilor; carte, brosura care cuprinde asemenea tabele. 2. S.n. (Si în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ♢ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S.m. si f. Persoana specializata în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
calculoză, CALCULÓZĂ, calculoze, s.f. Boala care consta în formarea unor calculi într-un organ intern; litiaza. – Din fr. calculose.
cald, CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ înalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ♢ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, îi este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspat. ♦ (Despre îmbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
caldarâmgiu, CALDARÂMGÍU, caldarâmgii, s.m. (Înv.) Muncitor care se ocupa cu executarea caldarâmurilor. – Din tc. kaldırımcı.
caldeean, CALDEEÁN, -Ă, caldeeni, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) din Caldeea. [Pr.: -de-ean] – Din fr. Chaldéen.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
calească, CALEÁSCĂ s.f. v. caleasca.
caleaşcă, CALEÁSCĂ, calesti, s.f. (Înv.) Trasura eleganta, pe arcuri foarte flexibile. [Var.: (înv.) caleásca s.f.] – Din rus. koleaska.
caledoniană, CALEDONIÁNĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniana = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei terestre petrecute în timpuri stravechi si care au dat nastere muntilor din Scotia, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
caleidoscopic, CALEIDOSCÓPIC, -Ă, caleidoscopici, -ce, adj. (Despre imagini; adesea fig.) Ca de caleidoscop. – Caleidoscop + suf. -ic.
calemcheriu, CALEMCHERÍU s.n. (Înv.) Stofa fina din care se faceau anterie si turbane. – Din tc. kalemkârî.
calende, CALÉNDE s.f. pl. Numele primei zile a fiecarei luni la romani; zi întâi. ♢ Expr. La calendele grecesti = niciodata (grecii neavând "calende"). – Din lat. calendae, fr. calendes.
calfatare, CALFATÁRE, calfatari, s.f. (Rar) Actiunea de a calfata. – V. calfata.
calibra, CALIBRÁ, calibrez, vb. I. Tranz. 1. A prelucra mecanic o piesa, un semifabricat, spre a obtine forma si dimensiunile prescrise. 2. A sorta, dupa marime, cereale, fructe, puieti de pom etc. 3. A restrânge albia variabila a unui râu prin lucrari hidrotehnice. – Din fr. calibrer.
calibrare, CALIBRÁRE, calibrari, s.f. Actiunea de a calibra; calibraj. – V. calibra.
calibror, CALIBRÓR, -OÁRE, calibrori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre un instrument, o masina) Care calibreaza. 2. S.n. Instrument pentru masurarea diametrului puietilor. 3. S.n. Aparat sau masina pentru sortarea fructelor dupa marime. – Din fr. calibreur.
calic, CALÍC, -Ă, calici, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Lipsit de mijloace materiale elementare; foarte sarac. ♦ (Înv.) Care cerseste; cersetor. 2. Zgârcit, avar1. 3. (Înv. si reg.) Atins de o infirmitate vizibila (olog, ciung etc.). – Din ucr. kalika.
calicesc, CALICÉSC, -EÁSCĂ, calicesti, adj. (Rar) De calic, propriu calicului. – Calic + suf. -esc.
calico, CALICÓ s.n. Pânza care imita pielea, folosita în legatoria de carti. – Din engl. calico, fr. calicot.
calif, CALÍF, califi, s.m. Titlu purtat, dupa moartea lui Mahomed, de sefii musulmanilor care detineau puterea politica si pe cea religioasa; persoana având acest titlu. – Din fr. calife.
califat, CALIFÁT, califate, s.n. 1. Forma de stat feudal-teocratica întemeiat de arabi pe teritoriile stapânite de ei, dupa moartea lui Mahomed. 2. Rangul de calif. 3. Durata guvernarii unui calif. – Din fr. califat.
califica, CALIFICÁ, calífic, vb. I. 1. Refl. si tranz. A dobândi sau a ajuta sa dobândeasca un nivel adecvat de pregatire prin însusirea unor cunostinte si deprinderi de specialitate (împreuna cu recunoasterea oficiala a acestei pregatiri). 2. Refl. A obtine (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapa superioara într-o competitie sau într-o proba sportiva, culturala etc. 3. Tranz. A atribui unei fiinte sau unui lucru o anumita calitate; a caracteriza; a numi. – Din fr. qualifier, lat. qualificare.
calificare, CALIFICÁRE, calificari, s.f. Actiunea de a (se) califica si rezultatul ei; pregatire într-un anumit domeniu de activitate profesionala; calificatie. ♦ Etapa eliminatorie într-un concurs sau într-o competitie sportiva, pentru selectarea concurentilor. – V. califica.
caligraf, CALIGRÁF, -Ă, caligrafi, -e, s.m. si f. Persoana care are scrisul frumos. ♦ Persoana care se ocupa cu copierea artistica de carti si manuscrise (mai ales înainte de raspândirea tiparului). – Din fr. calligraphe.
caligrafie, CALIGRAFÍE s.f. Arta si deprinderea de a scrie frumos. ♦ Scriere frumoasa. ♦ Fel de scriere al cuiva. – Din ngr. kalligráphia, fr. calligraphie.
caligramă, CALIGRÁMĂ, caligrame, s.f. Mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie. – Din fr. calligramme.
calimera, CALIMÉRA s.f. art. (Fam.; în expr.) A se schimba calimera = a se schimba situatia. A (se) strica calimera = a (se) strica prietenia. A întoarce (sau a schimba) calimera = a-si schimba atitudinea fata de cineva. – Din ngr. kaliméra.
calitate, CALITÁTE, calitati, s.f. 1. Totalitatea însusirilor si laturilor esentiale în virtutea carora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. 2. Însusire (buna sau rea), fel de a fi (bun sau rau); p. restr. caracteristica pozitiva, însusire buna. ♢ Loc. adj. De calitate = de calitate buna, de valoare. 3. Pozitie, situatie, titlu care confera un drept. ♢ Loc. conj. În calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La jocul de sah) Diferenta de valoare între un turn si un nebun sau un cal. – Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis.
calitativ, CALITATÍV, -Ă, calitativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care tine de calitate (1), de natura lucrurilor; privitor la calitate. ♢ Analiza calitativa = determinarea naturii chimice a unei substante; identificarea componentilor unei substante. – Din fr. qualitatif, lat. qualitativus.
calm, CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla în stare de liniste deplina. ♢ Calm ecuatorial = zona îngusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vânturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata între zona alizeelor si cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii în care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapâneste; stapânit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, flegmatic, imperturbabil. II. S.n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapânire de sine, sânge rece, tact în actiuni, în vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framântari. – Din fr. calme.
calmant, CALMÁNT, -Ă, calmanti, -te, adj., s.n. (Medicament, tratament etc.) care calmeaza durerile; sedativ. – Din fr. calmant.
calmare, CALMÁRE s.f. 1. Actiunea de a (se) calma si rezultatul ei. 2. Operatie de linistire a "fierberii" otelului la turnare în lingotiere sau în forme prin adaugarea unor elemente dezoxidante. – V. calma.
calmuc, CALMÚC, -Ă, calmuci, -ce s.m. si f., adj. 1. S.m.si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Regiunii Calmuce. 2. Adj. Care apartine Regiunii Calmuce si populatiei ei, privitor la aceasta regiune si la populatia ei; calmucesc.3. S.f. Limba din familia altaica, ramura mongola, vorbita de calmuci. – Din rus. kalmyk.
calmucesc, CALMUCÉSC, -EÁSCĂ, calmucesti, adj. (Rar) Calmuc (2). – Calmuc + suf. -esc.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
caloneţ, CALONÉŢ, caloneti, s.m. Unealta manuala în forma de scândurica neteda si subtire, folosita la împletitul plaselor pescaresti. – Et. nec.
calorie, CALORÍE, calorii, s.f. Unitate de masura egala cu cantitatea de caldura care ridica temperatura unui gram de apa distilata de la 19,5 la 20,5 °C; unitate de masura care indica valoarea energetica a unui aliment. ♢ (Fiz.) Calorie mare = kilocalorie. – Din fr. calorie.
calorimetru, CALORIMÉTRU, calorimetre, s.n. Instrument folosit pentru masurarea cantitatilor de caldura produse sau absorbite de corpuri. – Din fr. calorimètre.
calorizator, CALORIZATÓR, calorizatoare, s.n. Schimbator de caldura folosit la încalzirea zemii de difuzie în fabricile de zahar. – Din fr. calorisateur.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
calpac, CALPÁC, calpace, s.n. (Înv.) Caciula mare sferica sau cilindrica, de piele neagra, tivita cu blana scumpa, pe care o purtau domnul si boierii mari (mai târziu si negustorii straini). ♦ Caciula purtata la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.
calup, CALÚP, calupuri, s.n. (Pop.) 1. Calapod, tipar în caramidarie, olarit, cizmarie. 2. Bucata (de sapun, de brânza etc.) de forma tiparului în care a fost turnata. 3. Bucata (paralelipipedica) de piatra, beton sau lemn, care serveste la executarea unor pavaje – Din tc. kalıp.
calus, CÁLUS subst. 1. Ţesut osos nou care sudeaza capetele rezultate din fractura unui os. ♢ Calus vicios = sudare defectuoasa a unei fracturi. 2. Ţesut vegetal care se formeaza pe ranile diferitelor organe ale plantei, cicatrizându-le. – Din fr. calus.
calvar, CALVÁR, calvaruri, s.n. Chin, suferinta, durere îndelungata; încercare grea. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.
calvinesc, CALVINÉSC, -EÁSCĂ, calvinesti, adj. Calvin (1). – Calvin + suf. -esc.
calviniza, CALVINIZÁ, calvinizez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A face sa treaca sau a trece la calvinism. – Calvin + suf. -iza.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
camaieu, CAMAIÉU, camaieuri, s.n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravura (în lemn) realizata pe tonurile aceleiasi culori. – Din fr. camaïeu.
camaraderesc, CAMARADERÉSC, -EÁSCĂ, camaraderesti, adj. De camarad, privitor la camarad; p. ext. prietenesc. – Camaraderie + suf. -esc.
camaraderie, CAMARADERÍE, camaraderii, s.f. Legatura prieteneasca; colegialitate – Din fr. camaraderie.
camarilă, CAMARÍLĂ, camarile, s.f. Curteni din anturajul unui rege sau al unui sef de stat, care influenteaza politica statului în interesul lor personal. – Din fr. camarilla.
camă, CÁMĂ, came, s.f. Proeminenta sau sant pe suprafata unui disc sau a unui cilindru, care asigura deplasarea periodica a unei tije sprijinite pe ea. – Din fr. came.
camănă, CÁMĂNĂ, camene, s.f. Odgon care se afla la partea inferioara a navoadelor sau a altor unelte de pescuit si de care se pot prinde greutati de plumb. – Din sl. kamenĩ "piatra".
cambie, CÁMBIE, cambii, s.f. Act, document prin care cel care-l semneaza se obliga sa plateasca neconditionat, la un anumit termen si într-un anume loc, o suma de bani. – Din it. cambio.
cambiu, CÁMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigura cresterea secundara în grosime a tulpinii si a radacinii. [Var.: cámbium s.n.] – Din germ. Kambium, fr. cambium.
cambrare, CAMBRÁRE, cambrari, s.f. Actiunea de a (se) cambra si rezultatul ei. – V. cambra.
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
cambuzier, CAMBUZIÉR, cambuzieri, s.m. 1. Persoana care se ocupa cu administrarea cambuzei pe o nava. 2. Chelner pe vapor. [Pr.: -zi-er] – Din fr. cambusier.
cameleon, CAMELEÓN, cameleoni, s.m. 1. Reptila arboricola si insectivora din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleste, care o ajuta sa se prinda de copaci, si cu proprietatea de a-si schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurator (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoana care-si schimba purtarea si convingerile dupa împrejurari. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.
cameleonic, CAMELEÓNIC, -Ă, cameleonici, -ce, adj. (Livr.) Care îsi schimba culoarea. ♦ (Despre oameni) Versatil. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ic.
cameleonism, CAMELEONÍSM s.n. 1. Proprietate a unor reptile de a-si schimba culoarea pielii dupa culoarea mediului înconjurator. 2. Fig. Schimbare a purtarii si a convingerilor cuiva în functie de împrejurari. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.
camelid, CAMELÍD, camelide, s.n. (La pl.) Familie de erbivore rumegatoare cuprinzând camila, dromaderul si lama; (la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. camélides.
camelie, CAMÉLIE, camelii, s.f. Planta ornamentala originara din China si din Japonia, cu frunze totdeauna verzi si cu flori mari, albe, sau rosii (Camelia japonica) – Din fr. camélia.
camelină, CAMELÍNĂ, cameline, s.f. Planta din familia cruciferelor cu tulpina dreapta, cu flori galbene si cu fructe mici, folosita în industrie pentru semintele ei bogate în ulei, mai ales la fabricarea sapunului (Camelina sativa). – Din fr. caméline.
cameralism, CAMERALÍSM s.n. Doctrina cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului aparuta în Germania în secolul al XVII-lea. – Din germ. Kammeralismus.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerier, CAMERIÉR, camerieri, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care avea grija de camera de culcare si de îmbracamintea stapânului; fecior, valet. [Pr.: -ri-er] – Din fr. camérier.
camerist, CAMERÍST, cameristi, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care îngrijea camerele dintr-o institutie; odaias. – Din camerista (derivat regresiv).
camerton, CAMERTÓN, camertonuri, s.n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota "la"(sau din patru tuburi "sol", "la", "re", "mi"), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.
camfor, CÁMFOR s.n. Substanta organica, incolora, volatila, cu miros caracteristic si cu gust amar, extrasa din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricata pe cale sintetica si utilizata (sub forma de ulei camforat) în medicina ca stimulent al centrilor nervosi vasomotori si al aparatului respirator si la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.
campament, CAMPAMÉNT, campamente, s.n. Instalare temporara a unei unitati militare sau, p. ext., a unui grup de turisti, de vânzatori etc. pe un câmp, în corturi; tabara (1); (concr.) locul unde are loc instalarea; obiectele necesare instalarii – Din fr. campement.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campanilă, CAMPANÍLĂ, campanile, s.f. 1. Clopotnita în forma de turn înalt, construita lânga o biserica sau chiar deasupra ei (caracteristica arhitecturii italiene din sec. XI-XVI). 2. Turnulet situat în partea superioara a unui edificiu, în care se afla un clopot, un orologiu etc. – Din it. campanile.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
campionat, CAMPIONÁT, campionate, s.n. 1. Competitie oficiala organizata pe o proba sau pe o ramura de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situatia, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.
camuflare, CAMUFLÁRE, camuflari, s.f. Actiunea de a (se) camufla; camuflaj. – V. camufla.
cana, CANÁ s.f. v. canea.
canabinacee, CANABINACÉE, canabinacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, având ca tip cânepa; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. cannabinacées.
canadiană, CANADIÁNĂ, canadiene, s.f. Haina scurta (cu gluga), confectionata dintr-o tesatura deasa, de obicei impermeabila; vindiac. [Pr.: -di-a-] – Din fr. canadienne.
canafas, CANAFÁS s.n. Pânza rara din fire de cânepa, foarte apretata, care se foloseste la confectionarea hainelor, ca întaritura la piepti, la gulere si, în legatorie, la cusutul cotoarelor de carti. – Din germ. Kanevas.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canalagiu, CANALAGÍU, canalagii, s.m. Muncitor care lucreaza la instalarea si la întretinerea canalizarii. – Canal + suf. -agiu.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canalizator, CANALIZATÓR, -OÁRE, canalizatori, -oare, adj. (Adesea fig.) Care canalizeaza. – Din fr. canalisateur.
canapea, CANAPEÁ, canapele, s.f. Mobila (cu spatar si cu brate, uneori capitonata) pe care se sade si pe care se poate dormi. – Din ngr. kanapés. Cf. fr. c a n a p é, germ. K a n a p e e.
canapeluţă, CANAPELÚŢĂ, canapelute, s.f. Diminutiv al lui canapea. – Canapea + suf. -eluta.
canarisi, CANARISÍ, canarisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre nave) A se înclina transversal din cauza unei sparturi sau a repartitiei neuniforme a încarcaturii. 2. Tranz. A înclina transversal o nava mica pentru a descoperi o parte a carenei în vederea curatarii sau a reparatiei acesteia. – Et. nec.
canarisire, CANARISÍRE, canarisiri, s.f. (Mar.) Actiunea de a (se) canarisi. – V. canarisi.
canarisit, CANARISÍT, -Ă, canarisiti, -te, adj. (Despre nave) înclinat transversal din cauza unei sparturi, a repartitiei neuniforme a încarcaturii sau în vederea curatarii ori a reparatiei. – V. canarisi.
canastă, CANÁSTĂ, canaste, s.f. Joc de carti care consta în realizarea de serii de sapte carti de aceeasi valoare. – Din fr. canasta.
canat, CANÁT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua parti ale unei piei de animal taiate în jumatate, de-a lungul spinarii. 2. Fiecare dintre partile mobile din care este alcatuita o usa, o poarta, o fereastra etc. 3. Toc2, pervaz de usa. – Din tc. kanat.
canava, CANAVÁ, canavale, s.f. Ţesatura rara din fire groase de bumbac, tari si duble, formând o împletitura de patrate regulate si servind la executarea unei broderii. – Din bg. kanava. Cf. fr. c a n e v a s.
cancan, CANCÁN1, cancanuri, s.n. (Frantuzism) Vorbe rautacioase raspândite pe seama cuiva; bârfeala. – Din fr. cancan.
cancer, CÁNCER, cancere, s.n. 1. Termen general care denumeste diverse forme de tumori maligne ce se caracterizeaza printr-o înmultire excesiva a tesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boala a plantelor provocata de unele ciuperci si bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.
canceriza, CANCERIZÁ, pers. 3 sg. cancerizeaza, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în cancer. – Din fr. cancériser.
cancerizare, CANCERIZÁRE, cancerizari, s.f. Actiunea de a (se) canceriza si rezultatul ei. – V. canceriza.
cancerofobie, CANCEROFOBÍE, cancerofobii, s.f. (Med.) Teama morbida de cancer. – Din fr. cancérophobie.
cancioc, CANCIÓC, canciocuri, s.n. 1. Unealta de metal în forma de lingura mare cu coada de lemn, folosita de zidari pentru asezarea mortarului pe rândurile de caramizi ale unui zid în lucru. 2. Vas pentru luarea probelor de produse petroliere, din rezervoare sau instalatii. [Var.: cancióg s.n.] – Din magh. kancsó.
cancionero, CANCIONERO s.n. Culegere de poezii lirice spaniole din secolul al XV-lea. [Pr.: cansionéro] – Cuv. sp.
candel, CÁNDEL s.n. Zahar cristalizat în prisme transparente mari, obtinut prin cristalizarea lenta a zaharului din siropuri saturate, cu puritate mare. – Din germ. Kandel[zucker].
candelă, CÁNDELĂ, candele, s.f. 1. Lampa cu ulei, care se pune la icoane sau la morminte sau care servea, în trecut, la iluminat. 2. Unitate de masura pentru calcularea intensitatii unui izvor de lumina. 3. Stâlp rotund de lemn, întrebuintat pentru sustinerea boltilor unui tunel pâna la turnarea betonului. – Din sl. kanŭdilo sau ngr. kandíla, (2) din fr. candela.
candeliţă, CANDELÍŢĂ, candelite, s.f. (Mar.) Nod care serveste la prinderea unui obiect. – Candela + suf. -ita.
candida, CÁNDIDA1 s.f. Gen de ciuperci care formeaza micelii si produc diverse infectii, meningita etc. (Candida). – Cuv. lat. (nume stiintific).
candidat, CANDIDÁT, -Ă, candidati, -te, s.m. si f. Persoana care candideaza. – Din fr. candidat, lat. candidatus.
candidatură, CANDIDATÚRĂ, candidaturi, s.f. Faptul de a candida2; starea, calitatea de candidat. – Din fr. candidature.
candriu, CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Ţicnit, smintit, într-o ureche. 2. Ametit de bautura; beat. – Din tig. kand "ureche".
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canela, CANELÁ, canelez, vb. I. Tranz. A face caneluri pe suprafata interioara sau cea exterioara a unei piese, a unei coloane etc. – Din fr. canneler.
canelură, CANELÚRĂ, caneluri, s.f. 1. Sant îngust care brazdeaza vertical (sau elicoidal) corpul unei coloane, al unui pilastru etc.; sant pe suprafata pieselor unor masini, servind la îmbucarea cu alte piese; nut (1). 2. Fiecare dintre adânciturile longitudinale ale trunchiului unui arbore. – Din fr. cannelure.
canetă, CANÉTĂ, canete, s.f. Ţeava pe care se înfasoara firul de batatura. – Din fr. canette.
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
cange, CÁNGE, cangi, s.f. Prajina lunga de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizata la acostarea sau la îndepartarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheara ascutita si întoarsa a pasarilor rapitoare. – Din tc. kanca.
cangrena, CANGRENÁ, pers. 3 cangreneaza, vb. I. Refl. (Despre tesuturile unui organism animal) A face o cangrena, a se distruge, a putrezi. [Var.: gangrená vb. I] – Din fr gangrener, it. cancrenare.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
minuţios, MINUŢIÓS, -OÁSĂ I. adj. migalos, meticulos; amanuntit. II. adv. cu grija, cu multa bagare de seama. (< fr. minutieux)
minuţiozitate, MINUŢIOZITÁTE s. f. însusirea de a fi minutios; minutie. (< minutios + -itate)
caniculă, CANÍCULĂ, canicule, s.f. 1. Perioada în care steaua Sirius rasare si apune o data cu soarele (22 iulie – 23 august). 2. Caldura dogoritoare specifica zilelor calde de vara; arsita, zapuseala, naduf. – Din fr. canicule, lat. canicula.
canid, CANÍD, canide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile si cu patru degete la picioarele dinainte si cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, sacalul etc.; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. canidés.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canonarh, CANONÁRH, canonarhi, s.m. Monah însarcinat cu orânduirea slujbei la strana în manastirile si catedralele ortodoxe. – Din ngr. kanonárhis.
canoneală, CANONEÁLĂ, canoneli, s.f. (Pop.) Cazna, truda, chin – Canoni + suf. -eala.
canonicitate, CANONICITÁTE s.f. Însusirea de a fi canonic2. – Din fr. canonicité.
minuterie, MINUTERÍE s. f. parte a unui ceasornic care imprima minutarelor miscarea de rotatie. (< fr. minuterie)
canotieră, CANOTIÉRĂ, canotiere, s.f. Palarie tare de paie, cu fundul si borurile drepte. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. [chapeau] canotier.
cantabilitate, CANTABILITÁTE s.f. Însusire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compozitie vocala sau instrumentala de a avea o linie melodica expresiva. ♦ Calitate a versurilor de a fi muzicale; muzicalitate. – Cantabil + suf. -itate. Cf. it. c a n t a b i l i t a.
cantină, CANTÍNĂ, cantine, s.f. Local unde se serveste masa salariatilor dintr-o întreprindere, studentilor, elevilor etc. ♦ (Iesit din uz) încapere în interiorul unei unitati militare, de unde se puteau cumpara diferite alimente si obiecte. – Din fr. cantine.
cantitate, CANTITÁTE, cantitati, s.f. 1. Câtime, numar, marime. ♢ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al însusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ Însusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la început modificari radicale în calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
cantonier, CANTONIÉR, -Ă, cantonieri, -e, s.m. si f. Persoana care are sarcina de a supraveghea si întretine o anumita portiune de sosea sau de cale ferata. [Pr.: -ni-er] – Din fr. cantonnier.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
cap, CAP2, capuri, s.n. Parte de uscat care înainteaza în mare; promontoriu. – Din fr. cap.
capabil, CAPÁBIL, -Ă, capabili, -e, adj. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Care este în stare, care are posibilitatea de a savârsi ceva; apt pentru ceva. ♦ înzestrat, valoros, destoinic. – Din fr. capable, lat. capabilis.
capac, CAPÁC, capace, s.n. Acoperitoare care se asaza deasupra deschizaturii unui vas, a unei cutii, a unui cufar etc. ♢ Friptura la capac = friptura gatita, într-un vas acoperit. Oua la capac = ochiuri prajite. Cascaval la capac = cascaval prajit în tigaie. ♢ Expr. A pune capac cuiva = a închide cuiva gura cu un raspuns potrivit. A gasi capac la toate = a da întotdeauna raspunsul potrivit. Asta pune capac (la toate) = asta e prea de tot. – Din tc. kapak.
capacimetru, CAPACIMÉTRU, capacimetre, s.n. Instrument cu care se masoara capacitatea electrica. – Din fr. capacimètre.
capacitate, CAPACITÁTE, capacitati, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însusirea de a fi încapator; marime care reprezinta cantitatea maxima de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ♢ Masuri de capacitate = masuri cu care se determina volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însusirea morala sau intelectuala a cuiva; aptitudine. ♦ Persoana capabila. 5. Însusirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.
capacitiv, CAPACITÍV, -Ă, capacitivi, -e, adj. (Tehn.) Referitor la capacitatea electrica; care se comporta ca un condensator electric. – Din engl. capacitive.
capan, CAPÁN, capanuri s.n. (Turcism înv.) Magazie care servea ca depozit (de alimente) pentru trupele turcesti. – Din tc. kapan.
capanliu, CAPANLÍU, capanlii, s.m. (Turcism înv.) Negustor turc care achizitiona alimente pentru aprovizionarea trupelor turcesti. – Din tc. kapanlı.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capcană, CAPCÁNĂ, capcane, s.f. (Adesea fig.) Dispozitiv pentru prinderea unor animale; cursa. – Din tc. kapkan.
capelare, CAPELÁRE, capelari, s.f. (Mar.) Actiunea de a capela; capelatura. – V. capela.
capelină, CAPELÍNĂ, capeline, s.f. (Med.) Boneta sau banda circulara (elastica sau ghipsata) folosita pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor si protezelor chirurgicale etc. – Din fr. capeline.
capie, CÁPIE s.f. Boala a ovinelor, bovinelor, caprelor si cailor (provocata de localizarea la creier a teniei) care se manifesta prin ameteli, convulsii si miscari repezi si dezordonate; cenuroza, capiala. ♦ Animal care sufera de aceasta boala. – Cf. sl. k a p i j a.
capilar, CAPILÁR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subtire, fin, îngust. ♢ Vase capilare (si substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hranirea tesuturilor si stabilesc legatura între vene si artere. 2. Care apartine capilaritatii, privitor la capilaritate. ♢ Tub capilar = tub îngust în care se manifesta fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
minută, MINÚTĂ s. f. 1. text original al unui act, al unei sentinte. 2. prima redactare a unui act diplomatic, a unui document. ♢ plan în creion al unei ridicari topografice. 3. protocol scris privind întelegerea între doi parteneri; rezumat asupra discutiilor dintr-o sedinta. 4. (arhit.) subdiviziune a unui modul. (< fr. minute, rus. minuta)
capitalism, CAPITALÍSM s.n. Sistem politico-economic care se întemeiaza pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si de schimb. – Din fr. capitalisme.
capitalizare, CAPITALIZÁRE, capitalizari, s.f. Actiunea de a capitaliza. – V. capitaliza.
minutar, MINUTÁR s. n. indicator al minutelor pe cadranul unui ceas. (< minut + -ar)
capităluţă, CAPITĂLÚŢĂ, capitalute, s.f. Nume dat literelor de tipar majuscule care au aceleasi dimensiuni cu literele obisnuite din corpul respectiv. – [Litera] capitala + suf. -uta.
capitel, CAPITÉL, capiteluri, s.n. Partea superioara, mai groasa (si ornata), a unei coloane sau a unui pilastru, care face legatura între fusul coloanei si arhitrava. – Din it. capitello, lat. capitellum.
capitonare, CAPITONÁRE, capitonari, s.f. Actiunea de a capitona; capitonaj. – V. capitona.
capitonat, CAPITONÁT, -Ă, capitonati, -te, adj. 1. (Despre o mobila) Tapisat. 2. (Despre o usa, un perete) Prevazut cu un strat de material izolator, care împiedica patrunderea zgomotelor. – V. capitona.
capitul, CAPÍTUL1, capituli, s.m. 1. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de calugari sau de alti clerici catolici. 2. Loc în care se tin asemenea adunari. – Din it. capitulo.
capitulant, CAPITULÁNT, -Ă, capitulanti, -te, s.m. si f. Persoana care capituleaza; capitulard. – Din rus. kapituliant.
capitulare, CAPITULÁRE, capitulari, s.f. Actiunea de a capitula si rezultatul ei. – V. capitula.
capitulaţie, CAPITULÁŢIE, capitulatii, s.f. Conventie prin care un stat stabilea un regim de privilegii pentru cetatenii straini aflati pe teritoriul sau. [Var.: (înv.) capitulatiúne s.f.] – Din fr. capitulation.
capo, CÁPO v. da capo.
capon, CAPÓN, capoane, s.n. Suport mic situat în afara bordajului unei nave, care sustine ancora, când lantul acesteia este folosit pentru legarea navei de o geamandura. – Din fr. capon.
caponare, CAPONÁRE s.f. Actiunea de a capona si rezultatul ei. – V. capona.
capot, CAPÓT2, capoate, s.n. 1. Îmbracaminte femeiasca de casa, de obicei lunga pâna la calcâie; halat. 2. Învelitoare de pânza care acopera diferite instrumente si aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.
capot, CAPÓT3, capoate, s.n. (Înv.) Un fel de manta boiereasca sau militara. – Din tc. kapot.
capota, CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se rasturna, dându-se peste cap prin ridicarea partii din spate; (despre avioane) a se prabusi, intrând cu botul în pamânt. – Din fr. capoter.
capotaj, CAPOTÁJ, capotaje, s.n. Accident suferit de un autovehicul sau de un avion care capoteaza. – Din fr. capotage.
capotare, CAPOTÁRE s.f. Actiunea de a capota si rezultatul ei. – V. capota.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capriccioso, CAPRICCIOSO adv. (Indica modul de executare a unei lucrari muzicale) Cu schimbari neasteptate de ritm, de nuante etc. [Pr.: ca-pri-ció-zo] – Cuv. it.
capricios, CAPRICIÓS, -OÁSĂ, capriciosi, -oase, adj. Cu manifestari inegale si neasteptate, cu toane; inconsecvent, schimbator. ♦ (Despre lucruri) Neobisnuit, ciudat. Formele capricioase ale unui turn. [Pr.: -ci-os] – Var.: (înv.) capritiós, -oása adj.] – Din fr. capricieux, it. capriccioso.
capriciu, CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinta trecatoare, adesea extravaganta, manifestata cu încapatânare; gust schimbator, neasteptat; toana1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compozitie muzicala instrumentala fara forma precisa, cu caracter de improvizatie, cu treceri neasteptate de la o stare emotionala la alta. [Var.: (înv.) caprít s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.
caprifoliacee, CAPRIFOLIACÉE, caprifoliacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate gamopetale, având ca tip caprifoiul; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -li-a-] – Din fr. caprifoliacées.
caprolactamă, CAPROLACTÁMĂ s.f. Substanta organica folosita ca materie prima pentru fabricarea fibrelor sintetice de relon. – Din fr. caprolactame.
capron, CAPRÓN s.n. Fibra textila sintetica, cu rezistenta si elasticitate foarte mare, obtinuta prin policondensarea caprolactamei. – Din rus. kapron.
capsa, CAPSÁ, capsez, vb. I. Tranz. 1. A prinde ceva cu ajutorul unor capse. 2. A echipa, a prevedea cu o capsa. – Din capsa.
capsare, CAPSÁRE, capsari, s.f. Actiunea de a capsa. – V. capsa.
capsator, CAPSATÓR, capsatoare, s.n. Dispozitiv de birou folosit pentru prinderea foilor de hârtie cu ajutorul capselor. – Capsa + suf. -tor.
capsă, CÁPSĂ, capse, s.f. 1. Dispozitiv de metal utilizat la legarea unor hârtii, la consolidarea unei butoniere, la încheierea unor obiecte de îmbracaminte etc.; buton (2). 2. Mic capacel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încarcaturi. ♢ Expr. (Fam.) A fi cu capsa pusa = a fi gata de cearta, pus pe cearta, nervos. 3. Capsula (4). 4. (Elt.) Rondela metalica izolata de soclul becului, care face legatura cu unul dintre capetele filamentului. – Din lat. capsa, germ. Kapsel.
capsulare, CAPSULÁRE s.f. Actiunea de a capsula si rezultatul ei. – V. capsula.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
captare, CAPTÁRE, captari, s.f. Actiunea de a capta; captatie. ♢ Captare a sunetului = ansamblu de operatii care asigura transformarea informatiilor sonore în semnale electrice. ♦ Ansamblul amenajarilor, constructiilor si instalatiilor necesare pentru operatia de captare a unui fluid. – V. capta.
captator, CAPTATÓR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveste la captare. ♢ Captator solar = instalatie pentru captarea si transformarea energiei solare în energie termica sau electrica. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tractiune electrica pentru a realiza un contact alunecator cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.
captivant, CAPTIVÁNT, -Ă, captivanti, -te, adj. Care captiveaza. – Din fr. captivant.
minut, MINÚT s. n. 1. diviziune a timpului, a 60-a parte dintr-o ora. ♢ rastimp foarte scurt; clipa, moment. ♢ (pl.) mâncare pregatita pe loc, la comanda consumatorului. 2. (mat.) unitatea de masura pentru unghiuri, a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal sau a 100-a parte dintr-un grad centezimal. (< fr. minute, it. minuto, germ. Minute)
captivitate, CAPTIVITÁTE s.f. Faptul de a fi captiv; starea în care se afla un om captiv; prizonierat. – Din fr. captivité, lat. captivitas, -atis.
captor, CAPTÓR, captoare, s.n. Aparat electric sau electromagnetic care serveste la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice. – Din fr. capteur.
capturare, CAPTURÁRE, capturari, s.f. Actiunea de a captura. – V. captura.
capucin, CAPUCÍN, -Ă, capucini, -e, adj. (Despre calugari; adesea substantivat) Care face parte dintr-o ramura a Ordinului franciscan. – Din it. cappuccino.
capugiu, CAPUGÍU, capugii, s.m. (Turcism înv.) Trimis al sultanului în tarile românesti, împuternicit în special cu schimbarea domnilor. – Din tc. kapucu (lit. kapici).
capuţiner, CAPUŢÍNER, caputinere, s.n. (Înv.) Cafea cu lapte. [Var.: caputín s.n.] – Din germ. Kapuziner.
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
car, CAR3, caruri, s.n. Piesa cilindrica mobila pe care se fixeaza hârtia la masina de scris, facând posibila (prin deplasare) scrierea succesiva a literelor si a rândurilor. – Dupa engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
carabă, CARÁBĂ, carabe, s.f. 1. (Reg.) Fluier primitiv pe care si-l fac copiii dintr-o teava de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pana de gâsca etc. 2. Tubul cimpoiului asemanator cu fluierul, la care se executa melodia. 3. (Arg.) Palma (2). – Din scr. karabe.
carabidă, CARABÍDĂ, carabide, s.f. (La pl.) Familie de insecte coleoptere alergatoare, care se hranesc cu omizi, viermi etc.; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta familie. – Din fr. carabides.
carabină, CARABÍNĂ, carabine, s.f. 1. Pusca (cu teava ghintuita) mai scurta si mai usoara decât pusca obisnuita. 2. Cârlig închis prin intermediul unui arc, care se fixeaza la extremitatea unui lant sau a unei curele pentru a prinde de el diferite obiecte. 3. Cârlig pentru cablu fixat cu un dispozitiv care permite rotirea usoara a cablului. – Din fr. carabine.
carabuşcă, CARABÚSCĂ, carabusti, s.f. (Reg.) Cutioara confectionata din coaja de copac, în care se pastreaza tutunul. – Din rus. korobocika.
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caracteriza, CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizeaza modestia. 2. A descrie, a înfatisa, a face sa reiasa trasaturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.
caracterizare, CARACTERIZÁRE, caracterizari, s.f. Actiunea de a caracteriza si rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. – V. caracteriza.
caracterizator, CARACTERIZATÓR, -OÁRE, caracterizatari, -oare, adj. Care caracterizeaza; specific; caracterizant. – Caracteriza + suf. -lor.
caracterograf, CARACTEROGRÁF, caracterografe, s.n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
caractron, CARACTRÓN, caractroane, s.n. (Electron.) Tub catodic utilizat în afisarea rapida a literelor sau cifrelor pe ecranul sau. – Din fr., engl. caractron.
carafă, CARÁFĂ, carafe, s.f. Sticla cu gâtul lung si cu partea de jos bombata. ♦ Continutul unei astfel de sticle. [Var.: garáfa s.f.] – Din ngr. karáfa, fr. carafe, it. caraffa.
caragaţă, CARAGÁŢĂ, caragate, s.f. (Ornit.) Cotofana. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbareata. ♦ Expr. (Fam.) A face caragate = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu pacaleli. [Var.: garagáta s.f.] – Din ngr. karakáxa.
năsut, nasút, nasúta, adj. (reg.) 1. cu nasul mare si diform; nasos. 2. (fig.) care-si baga nasul peste tot; curios, obraznic. 3. (despre oi) de culoare neagra cu o pata alba pe bot sau de culoare alba cu o pata neagra pe bot. 4. (s.f.) pasare de balta denumita si babita.
caraghios, CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghiosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoaca râsul, ridicol, comic; care nu merita sa fie luat în serios. – Din tc. karagöz.
caragialesc, CARAGIALÉSC, -EÁSCĂ, caragialesti, adj. De Caragiale, al lui Caragiale; în maniera lui Caragiale; caragialian. – Caragiale (n. pr.) + suf. -esc.
carambol, CARAMBÓL, caramboluri, s.n. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte doua bile (prin care se marcheaza un punct pentru jucator); punct înscris în acest fel. ♦ Fig. (Fam.) Încurcatura, zapaceala; ciocnire. – Din fr. carambole.
caramea, CARAMEÁ s.f. v. caramela.
caramel, CARAMÉL, carameluri, s.n. Produs de culoare bruna-roscata solubil în apa, obtinut prin încalzirea si deshidratarea zaharului si folosit în cofetarie, la colorarea unor bauturi sau a unor alimente si la prepararea placilor fotografice. – Din it. caramel.
caramelă, CARAMÉLĂ, caramele, s.f. Bomboana facuta din caramel amestecat cu diferite substante colorante si aromatice. [Var.: carameá s.f.] – Refacut din caramele (pl. lui caramel < fr. caramel). Cf. it. c a r a m e l l a.
caramelizare, CARAMELIZÁRE s.f. Actiunea de a (se) carameliza si rezultatul ei; spec. proces de descompunere, prin încalzire, a caramelurilor. – V. carameliza.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
carapace, CARAPÁCE, carapace, s.f. Învelis osos, cornos sau calcaros care protejeaza corpul unor animale. – Din fr. carapace.
minus, MÍNUS I. s. n. 1. semn grafic (-) pentru indicarea operatiei de scadere sau care indica un numar negativ. 2. semn ca cel din matematica, indicând sarcinile electrice negative. 3. deficit, lipsa. II. adv. mai putin, fara. (< lat. minus)
caravă, CARÁVĂ, carave, s.f. Unealta de pescuit de forma unei capcane deschise, care se instaleaza în lacurile litorale si în balti pentru prinderea platicii si a salaului. – Et. nec.
carbenă, CARBÉNĂ, carbene, s.f. Compus organic care se gaseste în asfalturi; amestec de substante de culoare neagra, casante, cu aspect de huila, care, în cantitate de peste 1% degradeaza calitatile bitumului. – Din fr. carbènes.
carbid, CARBÍD s.n. Substanta solida, formata din calciu si carbon, întrebuintata mai ales la fabricarea acetilenei; carbura de calciu. – Din fr. carbide.
carboavă, CARBOAVĂ, carboave, s.f. Veche moneda ruseasca de argint sau bacnota de hârtie, egala în valoare cu o rubla (odinioara cu circulatie si în tarile românesti); carboanta. – Din rus. karbovet.
carbohemoglobină, CARBOHEMOGLOBÍNĂ s.f. Compus instabil care se formeaza în sânge, în proportie foarte mica, din bioxid de carbon si hemoglobina. – Din fr. carbohémoglobine.
carbolineum, CARBOLINÉUM s.n. Lichid de culoare bruna obtinut prin distilarea carbunelui de pamânt si întrebuintat la impregnarea lemnului si ca funigid. – Din fr. carbolineum.
carbometru, CARBOMÉTRU, carbometre, s.n. Aparat pentru detectarea bioxidului de carbon. – Din fr. carbomètre.
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carbonar, CARBONÁR, carbonari, s.m. Membru al unei organizatii revolutionare secrete din Italia, care a luptat la începutul sec. XIX împotriva asupririi straine si pentru unitatea Italiei. – Din it. carbonaro.
carbonata, CARBONATÁ, pers. 3 carbonateaza, vb. I. Tranz. A transforma în carbonat. – Din fr. carbonater.
carbonatare, CARBONATÁRE s.f. Reactie chimica la care participa bioxidul de carbon si un hidroxid, din care rezulta un carbonat. – Dupa fr. carbonation.
carbonic, CARBÓNIC, -Ă, carbonici, -ce, adj. Care contine (mult) carbon. ♢ Acid carbonic = acid slab care se obtine prin dizolvarea bioxidului de carbon în apa; (impr.) bioxid de carbon. – Din fr. carbonique.
carbonifer, CARBONIFÉR, -Ă, carboniferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre roci, terenuri sau regiuni) Care contine zacaminte de carbuni. 2. Adj. Care se ocupa cu extractia si cu prelucrarea carbunelui; privitor la carbuni. 3. S.n. A cincea perioada a erei paleozoice, în cursul careia s-au format principalele zacaminte de carbuni. – Din fr. carbonifère.
carbonilic, CARBONÍLIC, -Ă, carbonilici, -ce, adj. (Chim.; despre substante) Care contine, în molecula gruparea functionala carbonil. ♢ Compusi carbonilici = denumire generica pentru aldehide si cetone. – Din engl. carbonylic.
carboniza, CARBONIZÁ, pers. 3 carbonizeaza, vb. I. Refl. (Despre carbuni) A se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezenta unei cantitati insuficiente de oxigen; (despre lemne) a se preface în carbuni (prin ardere) în prezenta unei cantitati mici de aer; (despre alte materii organice) a se descompune (prin ardere). – Din fr. carboniser.
carbonizare, CARBONIZÁRE, carbonizari, s.f. Actiunea de a se carboniza si rezultatul ei. – V. carboniza.
carboxihemoglobină, CARBOXIHEMOGLOBÍNĂ s.f. Combinatie stabila între oxidul de carbon si hemoglobina, care se formeaza în timpul intoxicatiei cu oxid de carbon. – Din fr. carboxyhémoglobine.
carboxilază, CARBOXILÁZĂ, carboxilaze, s.f. Enzima care catalizeaza eliberarea bioxidului de carbon din unii acizi. – Din fr. carboxylase.
carburare, CARBURÁRE, carburari, s.f. Actiunea de a carbura si rezultatul ei. – V. carbura.
carburator, CARBURATÓR, carburatoare, s.n. Aparat al unui motor cu ardere interna, cu aprindere electrica, în care se formeaza amestecul carburant, în proportia dorita, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer. – Din fr. carburateur.
carbură, CARBÚRĂ, carburi, s.f. Substanta rezultata din combinarea carbonului cu un metal sau cu unele metaloide. ♢ Carbura de calciu = carbid. – Din fr. carbure.
carcafung, CARCAFÚNG, carcafunguri, s.n. Parâma care se fixeaza pe marginea întinsa unei vele si care serveste la strângerea acesteia. – Cf. engl. c a r g u e  f o n d.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
carceră, CÁRCERĂ, carcere, s.f. Încapere mica si întunecoasa, folosita în trecut în închisori, cazarmi si în scoli pentru detentiunea temporara a unei persoane pedepsite. – Din lat. carcer, it. carcere.
minoritate, MINORITÁTE s. f. 1. partea (cea) mai mica dintr-o colectivitate. o în ~ = în inferioritate numerica. 2. (jur.) minorat. (< fr. minorité, lat. minoritas, germ. Minorität)
cardan, CARDÁN, cardane, s.n. Sistem de suspensie sau de articulatie, care permite miscarea în toate sensurile. – Din fr. cardan.
cardanic, CARDÁNIC, -Ă, cardanici, -ce, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat sa-si pastreze pozitia orizontala. 2. (Despre un sistem de articulatie a doua piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese sa-si pastreze pozitia favorabila transmiterii miscarii, indiferent de pozitia celeilalte piese. ♢ Ax cardanic sau axa cardanica = arbore de transmisie (la automobile si la alte masini) care leaga cutia de viteza cu arborele diferentialului. – Cardan + suf. -ic.
cardare, CARDÁRE, cardari, s.f. Actiunea de a carda si rezultatul ei. – V. carda.
cardă, CÁRDĂ, carde, s.f. Masina folosita în filaturi pentru daracirea (si prelucrarea) mecanizata a unui material textil. – Din fr. carde.
cardigan, CÁRDIGAN, cardigane, s.n. (Rar) Jacheta (barbateasca) tricotata, cu mâneci largi, încheiata cu nasturi în fata. – Din fr., engl. cardigan.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardinalat, CARDINALÁT s.n. (Rar) Demnitatea de cardinal (II). – Din fr. cardinalat, lat. cardinalatus.
cardiofobie, CARDIOFOBÍE, cardiafobii, s.f. (Med.) Teama patologica de a se îmbolnavi de inima. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiophobie.
cardiograf, CARDIOGRÁF, cardiografe, s.n. Aparat care înregistreaza grafic pulsatiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographe.
cardioidă, CARDIOÍDĂ, cardioide, s.f. Curba descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste în exterior, si fara alunecare, pe un alt cerc, imobil si de aceeasi raza cu primul cerc. [Pr.: -di-o-] – Din germ. Kardioide.
cardiomalacie, CARDIOMALACÍE, cardiomalacii, s.f. (Med.) Distrofie a miocardului prin infiltrarea fibrei musculare cu grasimi. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiomalacie.
cardioplastie, CARDIOPLASTÍE, cardioplastii, s.f. Operatie plastica asupra stomacului si esofagului pentru largirea cardiei. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioplastie.
cardioscop, CARDIOSCÓP, cardioscoape, s.n. Aparat cu care se examineaza contractiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioscope.
cardiotonic, CARDIOTÓNIC, -Ă, cardiotonici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care stimuleaza inima, întarindu-i forta de contractie si normalizându-i ritmul batailor. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotonique.
cardiotoxic, CARDIOTÓXIC, -Ă, cardiotoxici, -ce, adj. (Despre o substanta sau un agent) Care tulbura activitatea inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotoxique.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carenă, CARÉNĂ, carene, s.f. 1. Partea exterioara a corpului unei nave, care se gaseste sub linia de plutire. 2. Proeminenta prelungita a unor organe. Carena sternului la pasari. 3. (Bot.) Structura în corola leguminoaselor alcatuita din doua petale inferioare care cresc unite. – Din fr. carène, it. carena.
carete, CARÉTE, careti, s.m. Nume dat unor viermisori care se formeaza pe anumite alimente. – Car1 + suf. -ete.
careu, CARÉU, careuri, s.n. 1. Mod de asezare în forma de patrat a unor persoane sau obiecte. 2. Suprafata a terenului de fotbal, de tenis etc., marcata cu alb, care delimiteaza anumite zone în câmpul de joc, si în cadrul careia se aplica unele reguli speciale. 3. Încapere la bordul unei nave folosita ca sala de mese, de lectura si de recreatie pentru ofiteri. 4. (La unele jocuri de carti) Grup de patru carti de aceeasi valoare. – Din fr. carré.
carfologie, CARFOLOGÍE s.f. Agitatie a degetelor unui bolnav care pare ca vrea sa pipaie obiecte mici. – Din fr. carphologie.
caric, CARÍC s.n. Totalitatea încarcaturii utile a unei nave comerciale. – Din it. carico.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
caricaturistic, CARICATURÍSTIC, -Ă, caricaturistici, -ce, adj. 1. Care exagereaza unele trasaturi, îndeosebi negative, ale unei persoane, ale unei situatii, cu intentie satirica sau umoristica. 2. Propriu caricaturii. – Caricaturist + suf. -ic.
caricaturizare, CARICATURIZÁRE, caricaturizari, s.f. Actiunea de a caricaturiza. – V. caricaturiza.
caridă, CARÍDĂ, caride, s.f. Animal marin asemanator cu racul, cautat pentru carnea lui gustoasa; creveta (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.
carie, CÁRIE, carii, s.f. 1. Leziune de natura microbiana sau chimica a dintilor, a oaselor si care, prin evolutie, formeaza o cavitate. 2. Defect superficial al pieselor turnate, sub forma unor canale cu margini neregulate. – Din fr. carie, lat. caries.
carieră, CARIÉRĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupatie; domeniu de activitate; timp cât cineva lucreaza într-un anumit domeniu. ♦ Etapa, treapta în ierarhia sociala sau profesionala. ♦ Pozitie în societate, situatie buna. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
cariere, CARIÉRE s.f. Actiunea de a se caria si rezultatul ei. [Pr.: -ri-e-] – V. caria.
carierist, CARIERÍST, -Ă, carieristi, -ste, adj. (Adesea substantivat) Care lupta pe orice cale pentru a parveni. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carriériste.
carioca, CARIÓCA1 s.f. 1. Dans popular din America Latina (Brazilia), cu ritm moderat; melodie dupa care se executa acest dans. 2. Instrument popular de percutie folosit la acompanierea ritmica a dansului carioca (1). [Pr.: -ri-o-] – Din sp., port. carioca.
cariofilacee, CARIOFILACÉE, cariofilacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cu noduri pronuntate pe tulpina, cu frunze înguste, cu flori hermafrodite dispuse în inflorescente si cu fructe capsule; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. caryophyllacées.
carlingă, CARLÍNGĂ, carlingi, s.f. 1. Cabina pentru echipajul unui avion, în care sta pilotul si unde sunt instalate comenzile de zbor, aparatele de bord etc. 2. Grinda longitudinala din osatura unei nave, care serveste la legarea diferitelor parti ale navei. – Din fr. carlingue.
carmac, CARMÁC, carmace, s.n. Unealta pentru pescuit fara nada, formata din mai multe siruri de cârlige mari asezate în apa la diferite adâncimi. – Din rus. karmak.
carmangiu, CARMANGÍU, carmangii, s.m. Persoana care lucreaza în carmangerie. – Din tc. dial. karmancı.
carminativ, CARMINATÍV, -Ă, carminativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale. – Din fr. carminatif.
carnaval, CARNAVÁL, carnavaluri, s.n. Perioada care preceda postul în unele tari, când au loc petreceri populare însotite de deghizari, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populara din aceasta perioada – Din fr. carnaval (< it.).
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
caro, CARÓ, carale, s.n. Una dintre cele doua culori rosii la cartile de joc, însemnata cu romburi. – Din fr. carreau.
caroiaj, CAROIÁJ, caroiaje, s.n. Retea de patratele înscrisa pe un desen, pe o harta etc. pentru a servi la reproducerea acestora la o alta scara. [Pr.: -ro-iaj] – Din fr. carroyage.
carolingian, CAROLINGIÁN, -Ă, carolingieni, -e, adj. Care apartine dinastiei lui Carol cel Mare, privitor la aceasta dinastie. [Pr.: -gi-an] – Din fr. carolingien.
carosabil, CAROSÁBIL, -Ă, carosabili, -e, adj. (Despre drumuri) Care permite circulatia vehiculelor rutiere; (despre partea unui drum) care este rezervata circulatiei vehiculelor rutiere. – Din fr. carrossable.
caroserie, CAROSERÍE, caroserii, s.f. Parte a unui vehicul asezata deasupra osiilor si a rotilor, amenajata pentru transportul oamenilor sau al marfurilor. – Din fr. carrosserie.
carotaj, CAROTÁJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii si compozitiei straturilor scoartei terestre, bazata pe analiza probelor carotelor (2) sau pe masurarea marimilor fizice caracteristice ale rocii strabatute. – Din fr. carottage.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
minor, MINÓR, -Ă adj. 1. (despre tineri; si s. m. f.) neajuns înca la majorat. 2. lipsit de importanta; secundar; (p.ext.) sters, slab. 3. (muz.) mod ~ sau gama ~a = mod sau gama din cinci tonuri si doua semitonuri (între treptele II-III si VI-VII). 4. (log.) termen ~ = subiectul concluziei unui silogism; premisa ~a = premisa care contine termenul minor. (< fr. mineur, lat. minor)
carotieră, CAROTIÉRĂ, carotiere, s.f. Utilaj de foraj folosit pentru taierea si scoaterea la suprafata a carotelor (2) din gaura de sonda. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. carottier.
carou, CARÓU, carouri, s.n. (De obicei la pl.) Patratel imprimat pe (sau tesut în) unele stofe, format din dungi de alta culoare decât fondul. – Din fr. carreau.
minnesota, MINNESOTA MINISäÚTA/ s. f. rasa de porci creata în America si crescuta pentru productia de carne. (< engl. minnesota)
carst, CARST, carsturi, s.n. Eroziune si dizolvare a calcarelor, gipsurilor si sarii, provocata de apele subterane sau de suprafata, urmata de crearea unor forme caracteristice; (concr.) forma de relief rezultata în urma acestei eroziuni. – Din germ. Karst.
cart, CART2, carturi, s.n. Automobil de curse mic, cu caroseria si partea mecanica simplificate si viteza redusa; automobil de acest tip folosit de copii în unele jocuri sportive. [Scris si: kart] – Din engl., fr. kart.
cartaginez, CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia vechii Cartagine sau era originara de acolo; pun. 2. Adj. Care apartine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. C a r t h a g i n o i s.
cartare, CARTÁRE, cartari, s.f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspândirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.
cartator, CARTATÓR, -OÁRE, cartatori, -oare, s.m. si f. Persoana care carteaza (1) corespondenta. – Carta + suf. -tor.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
cartelare, CARTELÁRE1, cartelari, s.f. Actiunea de a se cartela. – V. cartela1.
cartelare, CARTELÁRE2 s.f. Actiunea de a cartela2. – V. cartela2.
minnesang, MINNESANG [MINEZANG] s. n. poezie lirica de curte, creata de cavalerii si cântaretii germani din evul mediu, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. (< germ. Minnesang)
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
cartilaj, CARTILÁJ, cartilaje, s.n. Ţesut animal conjunctiv elastic si rezistent, cu rol de sustinere care formeaza scheletul pestilor cartilaginosi si al embrionului la vertebrate si la om îndeplinind functia mecanica de sustinere; zgârci. [Var.: cartilágiu s.n.] – Din fr. cartilage.
cartiruire, CARTIRUÍRE s.f. Actiunea de a cartirui si rezultatul ei; încartiruire. – V. cartirui.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartografiere, CARTOGRAFIÉRE, cartografieri, s.f. Actiunea de a cartografia. [Pr.: -fi-e-] V. cartografia.
cartogramă, CARTOGRÁMĂ, cartograme, s.f. Reprezentare grafica pe o harta a unor marimi referitoare la raspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin hasuri, culori etc. – Din fr. cartogramme.
cartonaj, CARTONÁJ, cartonaje, s.n. 1. Cartonare. 2. Obiect (cutie, mapa, ambalaj etc.) executat din carton1 (1) sau din mucava. 3. Atelier unde se lucreaza astfel de obiecte. – Din fr. cartonnage.
cartonare, CARTONÁRE, cartonari, s.f. Actiunea de a cartona si rezultatul ei; cartonaj, brosare. – V. cartona.
cartotecă, CARTOTÉCĂ, cartoteci, s.f. Totalitatea fiselor de evidenta care cuprind date privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o institutie, orânduite dupa anumite criterii; cartoniera. ♦ Cutie sau dulap în care se pastreaza fise clasate dupa anumite norme. – Din germ. Kartothek, rus. kartoteka.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
cartuşieră, CARTUSIÉRĂ, cartusiere, s.f. Geanta sau cutie mica de metal sau de piele, prinsa la centura, în care se tin cartusele (1); brâu (de piele, de pânza) cu locasuri tubulare, în care se introduc cartusele. [Pr.: -si-e-] – Din fr. cartouchière.
casa, CASÁ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau partial) o hotarâre judecatoreasca în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operatiilor privind scoaterea definitiva din folosinta si din inventar a unui mijloc fix a carui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.
casabil, CASÁBIL, -Ă, casabili, -e, adj. 1. Casant. 2. (Despre o hotarâre judecatoreasca) Care poate fi casat (1). – Din fr. cassable.
casare, CASÁRE, casari, s.f. Actiunea de a casa si rezultatul ei. – V. casa.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casă, CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau ladita de fier în care sunt tinuti bani, hârtii de valoare etc. Casa de fier. Casa de bani. 2. Masa, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achita costul cumparaturilor. ♦ Ghiseu sau încapere într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se fac încasarile si platile, unde se elibereaza biletele de calatorie, de spectacol etc. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei institutii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casa = diferenta în plus (sau în minus) rezultata la stabilirea încasarilor si platilor. Registru de casa = registru în care se trec sumele încasate si cele platite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilantul încasarilor si al platilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
cascador, CASCADÓR, -OÁRE, cascadori, -oare, s.m. si f. 1. Clovn, actrita sau acrobat(a) la circ care executa salturi primejdioase. 2. Actor de cinematograf care dubleaza uneori protagonistul în secventele periculoase. – Din fr. cascadeur.
cascadoricesc, CASCADORICÉSC, -EÁSCĂ, cascadoricesti, adj. (Rar) De cascador. Cascador + suf. -icesc.
cascadorie, CASCADORÍE, cascadorii, s.f. 1. Saritura primejdioasa, situatie dificila realizata de cascador. 2. Arta sau meserie a cascadorului. – Cascador + suf. -ie.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
caserolă, CASERÓLĂ, caserole, s.f. 1. Capsula de portelan, cu coada, folosita în laborator pentru topirea substantelor vâscoase si putin volatile. 2. Cratita adânca cu coada si cu fundul plat, folosita în bucatarie. – Din fr. casserole.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casetotecă, CASETOTÉCĂ, casetoteci, s.f. Raft sau dulap special pentru depozitarea casetelor (de casetofon). – Din fr. cassettotheque.
casier, CASIÉR, -Ă, casieri, -e, s.m. si f. Persoana care are în sarcina sa casa de bani, distribuirea si încasarea banilor si pastrarea hârtiilor de valoare într-o întreprindere sau într-o institutie. [Pr.: -si-er] – Din it. cassiere.
casierie, CASIERÍE, casierii, s.f. Încapere, serviciu, birou, ghiseu într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se primesc, se pastreaza si se distribuie banii. [Pr.: -si-e-] Casier + suf. -ie.
casiu, CASÍU, casiuri, s.n. Sant sau rigola pietruita ori pavata, larga, care serveste la scurgerea apei de ploaie pe o suprafata înclinata de teren (traversând o sosea). – Din fr. cassis.
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
casoletă, CASOLÉTĂ, casolete, s.f. 1. Vas metalic inoxidabil care serveste la sterilizarea si la pastrarea sterila a pansamentelor si a unor instrumente medicale. 2. (Frantuzism) Vas în care se ard mirodenii. – Din fr. cassolette.
casone, CASÓNE s.n. Mobila de forma unei lazi, împodobita cu sculpturi în lemn sau cu picturi, folosita pentru pastrarea obiectelor de îmbracaminte. – Din it. cassone.
castan, CASTÁN, castani, s.m. 1. Arbore cu frunze simple, alungite si cu fructe comestibile (Castanea sativa sau vesca). 2. Arbore mare, cu frunze compuse, cu flori albe sau roscate, dispuse în panicule, si cu fructe necomestibile (Aesculus hippocastanum). - Din castana (derivat regresiv).
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castaniu, CASTANÍU, -ÍE, castanii, adj. (Despre par) De culoarea castanei (1); (despre ochi) caprui. – Castana + suf. -iu.
castă, CÁSTĂ, caste, s.f. Fiecare dintre grupurile sociale închise si strict delimitate prin originea comuna, prin profesiunea si prin privilegiile membrilor lor, în care este împartita societatea în India si în alte tari orientale; p. gener. grup social închis care îsi pastreaza privilegiile si interesele (egoiste). ♢ Expr. Spirit de casta = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castelan, CASTELÁN, -Ă, castelani, -e, s.m. si f. Persoana care stapâneste un castel, care locuieste într-un castel sau care îl îngrijeste si îl administreaza. – Din lat. castellanus, it. castellano, pol. kasztellan.
castitate, CASTITÁTE s.f. Însusirea de a fi cast; virtute, feciorie1, nevinovatie. – Din lat. castitas, -atis.
castra, CASTRÁ, castrez, vb. I. Tranz. A extirpa, terapeutic sau accidental, glandele sexuale, provocând sterilitatea; a emascula, a jugani. – Din lat. castrare, fr. castrer.
castrare, CASTRÁRE, castrari, s.f. Actiunea de a castra; castratie; emasculatie, eviratie, juganire. ♢ Castrare radiologica = suprimare functionala a glandelor sexuale cu ajutorul razelor X. ♢ Castrarea plantelor = înlaturare a staminelor, a inflorescentei mascule sau a indivizilor masculi. – V. castra.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caş, CAS, (1) casuri, s.n. (casi, s.m.) 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat si stors de zer. 2. Substanta lipicioasa care se formeaza în colturile ciocului la puii de pasari. ♢ Expr. (Ir.) E cu cas(ul) la gura sau Înca nu i-a picat casul de la gura, se spune despre un tânar nepriceput, lipsit de experienta (dar cu pretentii). – Lat. caseus.
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşerat, CASERÁT, -Ă, caserati, -te, s.n., adj. 1. S.n. (Tipogr.) Lipirea unui strat de hârtie, a unui celuloid etc. pe un carton pentru a-i da aspect mai frumos. 2. Adj. (Despre confectii) Cu un strat de spuma poliuretanica fixat între tricot si captuseala. – Dupa fr. cacher.
caşeu, CASÉU, caseuri, s.n. (Cin.) Masca folosita în filmarea combinata, pentru a se acoperi partea din cadru care nu trebuie sa apara. – Din fr. cachet.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
cataclastic, CATACLÁSTIC, -Ă, cataclastici, -ce, adj. (Despre minerale, roci etc.) Care este zdrobit sub actiunea fortelor tectonice; (despre procese geologice) care provoaca o cataclaza. – Din fr. cataclastique.
cataclază, CATACLÁZĂ, cataclaze, s.f. Zdrobire totala sau partiala a minereurilor componente din roci sub actiunea proceselor dinamice din scoarta pamântului. – Din fr. cataclase, germ. Kataklase.
catacombă, CATACÓMBĂ, catacombe, s.f. Galerie subterana, naturala sau artificiala, care servea primilor crestini drept refugiu, loc de cult si de înmormântare; p. gener. orice subterana în forma de coridor lung si îngust. – Din fr. catacombe, it. catacomba.
catadicsi, CATADICSÍ, catadicsesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A gasi de cuviinta, a socoti de demnitatea sa (sa faca ceva); a binevoi. – Din ngr. katadéhome.
catafazie, CATAFAZÍE, catafazii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
cataforeză, CATAFORÉZĂ s.f. Deplasare spre catod a particulelor dintr-o solutie coloidala sub actiunea câmpului electric. – Din fr. cataphorèse.
catahreză, CATAHRÉZĂ, catahreze, s.f. Figura de stil care consta în transferarea întelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înteles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
catalază, CATALÁZĂ, catalaze, s.f. (Chim.) Enzima care catalizeaza descompunerea peroxidului de hidrogen în apa si oxigen. – Din fr. catalase.
catalepsie, CATALEPSÍE s.f. Stare patologica care apare în unele boli psihice si care se caracterizeaza printr-o rigiditate brusca a muschilor si printr-o tulburare a functiilor cerebrale. – Din fr. catalepsie, lat. catalepsis.
catalizare, CATALIZÁRE, catalizari, s.f. Actiunea de a cataliza si rezultatul ei. – V. cataliza.
catalizator, CATALIZATÓR, catalizatori, s.m. Substanta care grabeste sau încetineste o reactie chimica, fara ca ea însasi sa fie modificata. – Cataliza + suf. -tor (dupa fr. catalyseur).
cataliză, CATALÍZĂ, catalize, s.f. Actiune prin care se grabeste sau se încetineste o reactie chimica, sub influenta unor catalizatori. – Din fr. catalyse.
catalogare, CATALOGÁRE, catalogari, s.f. Actiunea de a cataloga si rezultatul ei. – V. cataloga.
catamenial, CATAMENIÁL, -Ă, catameniali, -e, adj. (Med.) Care se produce în timpul sau imediat înaintea menstruatiei. [Pr.: -ni-al] – Din fr. cataménial.
catamneză, CATAMNÉZĂ s.f. Urmarire a evolutiei unei afectiuni la un bolnav pe baza informatiilor date de acesta dupa iesirea din spital. – Din fr. catamnèse.
catamorfism, CATAMORFÍSM, catamorfisme, s.n. (Geol.) Totalitatea proceselor care se produc în partea superioara a scoartei terestre. – Din engl. catamorphisme.
catapeteasmă, CATAPETEÁSMĂ, catapetesme, s.f. (La bisericile ortodoxe) Perete despartitor (împodobit cu icoane) între altar si restul bisericii; iconostas, tâmpla2. – Din ngr. katapétasma.
cataplasmă, CATAPLÁSMĂ, cataplasme, s.f. Pasta medicinala, cu actiune emolienta si revulsiva, care se aplica, drept remediu, pe partea bolnava a corpului; p. ext. bucata de pânza, bandaj etc. pe care se întinde aceasta pasta, pentru a fi aplicata pe corp. – Din fr. cataplasme, lat. cataplasma.
cataplexie, CATAPLEXÍE, cataplexii, s.f. (Med.) încetare brusca si de scurta durata a oricarei miscari (fara pierderea constiintei). – Din fr. cataplexie.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
catar, CATÁR, cataruri, s.n. Inflamatie acuta sau cronica a mucoasei unui organ, adesea însotita de secretie abundenta. – Din fr. catarrhe, lat. catarrhus.
cataractă, CATARÁCTĂ, cataracte, s.f. I. Cadere naturala de apa produsa pe o succesiune de terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai mici; cascada. II. Boala de ochi, care consta în opacifierea cristalinului si care poate duce la orbire totala sau partiala. – Din fr. cataracte, lat. cataracta.
cataramă, CATARÁMĂ, catarame, s.f. Piesa din metal, os, material plastic etc., cu care se încheie o cingatoare, o curea etc. sau care este folosita ca obiect decorativ la confectii. ♢ Loc. adj. si adv. (Fam.) La catarama = zdravan, strasnic. ♢ Expr. Prieteni la catarama = prieteni foarte buni. – Et. nec.
catarg, CATÁRG, catarge, s.n. 1. Stâlp de lemn sau tub metalic care se monteaza vertical pe o nava pentru a sustine pânzele sau antenele de telegrafie fara fir; arbore. 2. Constructie de metal care înlocuieste turnul de extractie în industria petroliera. – Din ngr. katárti.
catari, CATÁRI s.m. pl. Adepti ai unei secte crestine din Europa apuseana în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolica si considerau proprietatea privata ca un pacat. – Din fr. cathare.
catastif, CATASTÍF, catastife, s.n. (Înv. si fam.) Registru, condica. ♢ Expr. A avea (pe cineva sau ceva însemnat sau scris) la catastif sau a trece (pe cineva sau ceva) la catastif = a avea sau a tine evidenta faptelor cuiva (spre a se razbuna pe el). [Var.: catastíh s.n.] – Din ngr. katástihon.
minitelecomandă, MINITELECOMANDĂ s. f. mic aparat pentru declansarea functionarii unui tv., alarma unei agentii diplomatice etc. (< mini1- + telecomanda)
catastrofism, CATASTROFÍSM s.n. Teorie potrivit careia toate schimbarile din istoria pamântului s-ar datora unor catastrofe periodice, urmate de noi acte de creatie. – Din fr. catastrophisme.
catatermometru, CATATERMOMÉTRU, catatermometre, s.n. Instrument medical utilizat pentru masurarea caldurii pierdute de corpul omenesc datorita curentilor de aer si transpiratiei. – Din fr. catathermomètre.
catavasie, CATAVASÍE, catavasii, s.f. (Primul) imn dintr-o cântare a unui canon despre coborârea lui Cristos în iad. – Din ngr. katavasía.
catâr, CATẤR, catâri, s.m. Animal domestic, hibrid rezultat din împerecherea magarului cu iapa sau a armasarului cu magarita (Equus mullus). ♦ Fig. Om încapatânat. – Din tc. katır.
catch, CATCH s.n. Gen de lupte libere în care sunt permise aproape orice mijloace pentru înfrângerea adversarului. [Pr.: checi. – Var.: catch-can (pr.: checi-chén) s.n.] Cuv. engl.
catedră, CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masa speciala, asezata de obicei pe o estrada, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ♢ Expr. A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învatamânt; functie de profesor. ♦ Unitate de baza dintr-o institutie de învatamânt superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.
categoremă, CATEGORÉMĂ, categoreme, s.f. (Log.) Notiune universala, în sistemul lui Aristotel, care serveste la stabilirea unor relatii între lucruri. – Din fr. catégorème.
categorial, CATEGORIÁL, -Ă, categoriali, -e, adj. (Adesea adverbial) Referitor la categorii, care apartine unei categorii. [Pr.: -ri-al] – Categorie + suf. -al.
categoric, CATEGÓRIC, -Ă, categorici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara conditii sau alternative; precis, hotarât; neconditionat. ♦ Clar, limpede. ♢ Judecata categorica = judecata care afirma sau neaga o relatie sigura, neconditionata, între un obiect si o însusire a sa. – Din fr. catégorique, lat. categoricus.
categorie, CATEGORÍE, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, vârsta, sex, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ♢ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita în raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.
categorisire, CATEGORISÍRE, categorisiri, s.f. Actiunea de a categorisi. – V. categorisi.
catehism, CATEHÍSM, catehisme, s.n. 1. Expunere a principiilor religiei crestine, sub forma de întrebari si raspunsuri; catihis; carte care cuprinde aceasta expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune riguros esenta unei doctrine, a unei conceptii. – Din ngr. katéhismos.
catehizare, CATEHIZÁRE s.f. (Înv.) Actiunea de a catehiza. – V. catehiza.
catehumen, CATEHÚMEN, -Ă, catehumeni, -e, s.m. si f. Persoana adulta pregatita pentru primirea botezului (în crestinismul primitiv). – Din fr. catéchumène.
catenară, CATENÁRĂ, catenare, adj.f. (În sintagma) Suspensie catenara = sistem de sustinere a firului aerian de contact pentru tractiunea electrica, prin care acesta este suspendat de un cablu purtator prin intermediul unor fire verticale sau înclinate. – Din fr. caténaire.
catenă, CATÉNĂ, catene, s.f. 1. Sir de încretituri ale scoartei pamântului, formate sub influenta unei presiuni laterale. 2. Lant de atomi legati între ei prin valente simple sau multiple. 3. (Înv.) Lant (la ceas, la ochelari etc.). – Din lat. catena.
miniteatru, MINITEÁTRU s. n. 1. gen de spectacole mici, agreabile, fara pretentii. 2. teatru pentru astfel de spectacole. 3. teatru cu capacitate mica; club teatral. (< fr. mini-théatre)
catetometru, CATETOMÉTRU, catetometre, s.n. Instrument pentru masurarea cu precizie a diferentelor de înaltime. – Din fr. cathétomètre.
catharsis, CÁTHARSIS s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensa la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliza) Efect terapeutic obtinut prin descarcarea unei trairi refulate. [Scris si: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.
catifea, CATIFEÁ, catifele, s.f. Ţesatura de matase, de lâna, de bumbac etc. care prezinta pe fata fire dese cu lungimea mai mica de un milimetru, perpendiculare pe suprafata tesaturii. – Din tc. kadife, ngr. katifés.
catifelat, CATIFELÁT, -Ă, catifelati, -te, adj. Care are înfatisarea si finetea placuta la pipait a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Care este placut, cald, mângâietor. – Catifea + suf. -at (dupa fr. velouté).
catifelin, CATIFELÍN, -Ă, catifelini, -e, adj. (Rar) Cu aspect de catifea. – Din catifelat.
catifeliu, CATIFELÍU, -ÍE, catifelii, adj. (Rar) (Ca) de catifea. – Catifea + suf. -iu.
catihetic, CATIHÉTIC, -Ă, catihetici, -ce, adj. Care tinea de catiheti, de învatamântul religios. – Din ngr. katihitikós.
catoblepas, CATOBLÉPAS, catoblepasi s.m. 1. Anima