Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru adevarata
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
mască, MÁSCĂ s. f. 1. figura de lemn cu care actorii antici îsi acopereau fata. ♢ fata falsa de carton, de stofa etc. cu care îsi acopera cineva figura. o a-si scoate (sau a-si lepada) a = a se demasca, a aparea în adevarata lumina, a-si arata adevarata fata. 2. persoana mascata. 3. (fig.) înfatisare, figura falsa; imagine conventionala. ♢ înfatisare a fetei cauzata de un sentiment puternic, de o boala. ♢ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ♢ preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuara = mulaj în ghips al fetei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acopera sau protejeaza corpul ori fata unui om, animal etc. ♢ dispozitiv sau învelis de protectie a unui element de constructie. ♢ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. o ~ de gaze = aparat aplicat etans pe fata pentru protectia împotriva gazelor de lupta. 7. (la baraje) ecran de etansare. 8. caseu. 9. adapost individual pe câmpul de lupta. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
identitate, IDENTITÁTE, identitati, s.f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însusi. ♢ Principiul identitatii = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice sa pastreze unul si acelasi sens în decursul aceleiasi operatii. ♦ Asemanare, similitudine perfecta. 2. Ansamblu de date prin care se identifica o persoana. 3. (Mat.) Relatie de egalitate în care intervin elemente variabile, adevarata pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.
îmbrăca, ÎMBRĂCÁ, îmbrác, vb. I. Refl. si tranz. 1. A(-si) acoperi corpul cu vesminte. ♦ Refl. A purta haine de o anumita croiala, de o anumita calitate etc. 2. A-si procura sau a procura cuiva hainele trebuincioase. 3. A (se) acoperi, a (se) înveli. ♦ Tranz. A înfata perna sau plapuma. ♦ Tranz. A înveli cu hârtie, cu material plastic etc. copertele unei carti, ale unui caiet etc. ♦ Tranz. A fereca icoane, bijuterii etc. în aur sau în argint. ♦ Tranz. Fig. A învalui, a ascunde (adevarata înfatisare, adevaratul aspect etc.). – Lat. •imbracare (< braca "pantaloni").
ortodox, ORTODÓX, Ă, ortodocsi, -xe, adj. 1. Care tine de biserica crestina rasariteana, de ortodoxie, care este conform cu doctrina acestei biserici; (despre persoane) care este adept al ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoana de religie crestina rasariteana. 2. Conform cu principiile traditionale ale unei doctrine, ale unei dogme etc., considerata ca fiind singura adevarata; (despre oameni) care urmeaza cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrina. – Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe.
mască, MÁSCĂ, masti, 1. Bucata de stofa, de matase, de dantela, de carton etc. (înfatisând o fata omeneasca sau figura unui animal) cu care îsi acopera cineva fata sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lasând numai ochii descoperiti; obrazar. ♢ Masca mortuara = mulaj în ghips al fetei unei persoane, facut îndata dupa deces. ♢ Expr. A-si scoate (sau a-si arunca, a-si lepada etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a se arata sub adevaratul aspect, a(-si) da pe fata firea sau intentiile ascunse, a (se) dezvalui minciuna, înselatoria (cuiva), a aparea sau a face sa apara în adevarata lumina; a (se) demasca. ♦ Persoana mascata. ♦ Fig. Înfatisare falsa. ♦ Expresie neobisnuita a fetei (provocata de o emotie, de un sentiment puternic etc.) 2. Machiaj; p.ext. preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru întretinerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acopera partial sau total o persoana, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii. 4. Lucrare menita sa ascunda vederii inamicului un obiectiv militar; adapost individual sapat de fiecare soldat pe câmpul de lupta. – Din fr. masque, germ. Maske.
deghiza, DEGHIZÁ, deghizez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) îmbraca în asa fel, încât sa nu poata fi recunoscut; a (se) travesti. ♦ Tranz. Fig. A prezenta ceva sub alta forma decât cea adevarata; a ascunde, a masca, a disimula, a camufla. – Din fr. déguiser.
etichetă, ETICHÉTĂ, etichete, s.f. 1. Bucata de hârtie, de carton etc. care se aplica sau se leaga de pachete, sticle etc. si pe care se indica continutul, pretul, posesorul, destinatia etc. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezinta sau figureaza cineva sau ceva, ascunzând natura adevarata. 3. Fig. Norme de comportare riguros stabilite la curtile monarhilor, în relatiile dintre diplomati etc.; p. ext. reguli conventionale de comportare (politicoasa), întrebuintate în relatiile dintre membrii unei clase, ai unei societati etc. – Din fr. étiquette.
lemă, LÉMĂ1 s. f. 1. enunt preliminar care serveste demonstrarii unei teoreme. ♢ (fil.) propozitie pe care o stiinta o presupune adevarata fara a o demonstra, preluând-o de la o alta stiinta. 2. cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. (< fr. lemme, gr. lemma)
tautologie, TAUTOLOGÍE, tautologii, s.f. 1. Greseala de limba care consta în repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta în repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata în care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, în limitele unui sistem formal, este adevarata în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
pseudonim, PSEUDONÍM, pseudonime, s.n. Nume creat sau adoptat sub care cineva îsi ascunde adevarata identitate, folosit mai ales de autorii operelor literare, artistice etc. [Pr.: pse-u-] – Din fr. pseudonyme.
substrat, SUBSTRÁT, substraturi, s.n. 1. (Fil.) Baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect; baza materiala unitatii, a omogenitatii diferitelor obiecte; p. ext. continut. 2. Strat peste care s-a asezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente patrunse într-o limba din limba populatiei autohtone care a adoptat-o, parasindu-si limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migratiuni sau a unei colonizari. 3. Substanta chimica asupra careia actioneaza un ferment. 4. Fig. Motiv, cauza adevarata (dar ascunsa) a unei actiuni, a unei întâmplari, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.
platonism, PLATONÍSM s.n. Conceptie filozofica idealist-obiectiva a lui Platon si a adeptilor sai, dupa care lumea ideilor ar fi singura realitate adevarata, iar lumea materiala o copie sensibila si schimbatoare a celei dintâi. – Din fr. platonisme.
probabilism, PROBABILÍSM s.n. Conceptie potrivit careia nu se poate stabili cu certitudine daca o afirmatie este sau nu adevarata. – Din fr. probabilisme.
ortoradioscopie, ORTORADIOSCOPÍE, ortoradioscopii, s.f. (Fiz.) Metoda radioscopica pentru obtinerea conturului unui obiect în adevarata lui marime; ortoradiografie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. orthoradioscopie.
lepăda, LEPĂDÁ, lépad, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lasa ceva din mâna; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fara valoare, renuntând la el. ♢ Expr. A nu fi de lepadat = a fi vrednic de luat în seama; a avea pret, valoare. 2. Tranz. A darui, a da cuiva ceva de mica valoare. 3. Tranz. A-si dezbraca un vesmânt, a-si scoate haina, încaltamintea etc. ♢ Expr. A(-si) lepada masca = a înceta de a se mai preface, a se arata sub adevarata înfatisare morala. A-si lepada potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-si schimba parul, pielea, penele; a napârli. 4. Intranz. (Despre femei si despre femelele animalelor) A naste înainte de termen un fat mort; a avorta. ♦ Tranz. (Despre pesti) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lasa ceva sau pe cineva undeva; a îndeparta, a alunga. 2. Tranz. A parasi ceva (pentru totdeauna si de buna voie), a renunta la... ♦ Refl. A se lasa de... 3. Refl. A rupe orice legatura cu cineva. ♦ A nu recunoaste ceva; a tagadui. [Prez. ind. si: leápad. – Var.: (reg.) lapadá vb. I] – Probabil lat. lapidare "a arunca cu pietre".
inecuaţie, INECUÁŢIE s. f. (mat.) inegalitate continând elemente cunoscute si necunoscute, adevarata numai pentru anumite valori ale elementelor necunoscute. (< fr. inéquation)
indecidabil, INDECIDÁBIL, -Ă adj. (log.; despre o relatie) care nu este nici adevarata, nici falsa. (< fr. indécidable)
disimula, DISIMULÁ, disimulez, vb. I. Tranz. A ascunde adevarata fata a unui lucru, a unei situatii etc. (dându-i o aparenta înselatoare); a camufla, a masca. – Din fr. dissimuler, lat. dissimulare.
disimulat, DISIMULÁT, -Ă, disimulati, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înselator) adevarata înfatisare a lucrurilor, a situatiei etc. ♦ (Despre oameni si firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.
cocoş, COCÓS, (I, III, IV) cocosi, s.m., (II) cocoase, s.n. I. S.m. Masculul gainii; pasare domestica mai mare decât gaina, cu o creasta rosie dezvoltata, cu cioc ascutit si cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ♢ Expr. Cânta cocosul (într-o casa), se spune pentru a arata ca într-o familie data barbatul are cuvântul hotarâtor. Basm (sau poveste) cu cocosul rosu = povestire, întâmplare fara sfârsit sau neadevarata. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor pasari. ♢ Compuse: cocos-de-munte sau cocos-salbatic = pasare salbatica de marimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albastrui, cu ciocul puternic si putin înconvoiat (Tetrao urogallus); cocos-de-mesteacan = pasare salbatica având coada în forma de lira, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S.n. 1. Ciocanel percutor la armele de vânatoare. 2. Pârghie de comanda a supapei la ciocanele actionate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S.m. 1. (Pop.) Partea centrala a miezului pepenului verde, mai dulce si lipsita de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S.m. Categorie în care sunt încadrati boxerii între 51 si 54 kg si luptatorii între 52 si 57 kg; boxer sau luptator care face parte din aceasta categorie. [Var.: (reg.) cucós s.m. si n.] – Din sl. kokoši "gaina".
timp, TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s.n., (IV, înv. si II) timpi, s.m. I. S.n. Dimensiune a Universului dupa care se ordoneaza succesiunea ireversibila a fenomenelor. II. S.n. si (înv.) m. 1. Durata, perioada, masurata în ore, zile etc., care corespunde desfasurarii unei actiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval, rastimp, ragaz. ♢ Loc. conj. Cât timp... = în toata perioada în care... ♢ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe masura ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; pâna nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodata. (În) tot timpul = mereu, întruna. În acelasi timp = simultan; de asemenea. ♢ Expr. E timpul (sa...) = a venit momentul (sa...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (si asteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioada determinata istoric; epoca. ♢ Expr. Pe timpuri = demult, odinioara. ♦ (La pl.) Împrejurari. III. S.n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioada data, determinata de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S.m. si (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei miscari, ale unei operatii, ale unui fenomen, ale unei actiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei masini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcatuiesc o masura; bataie. V. S.n. Categorie gramaticala specifica verbului, cu ajutorul careia se exprima raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referinta si momentul în care se petrece actiunea sau în care este adevarata o anumita stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprima categoria gramaticala a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.
identitate, IDENTITÁTE s. f. 1. însusirea a ceea ce este identic. ♢ asemanare, similitudine perfecta. 2. ansamblu de date prin care se identifica o persoana. 3. (mat.) egalitate între doua expresii algebrice, adevarata, indiferent de valorile numerice ale literelor ce le compun. (< fr. identité, lat. identitas)
rană, RÁNĂ, rani, s.f. 1. Ruptura interna sau exterioara a tesutului unei fiinte vii, sub actiunea unui agent distrugator; leziune, plaga. ♢ Expr. Bun de pus la rana, se spune despre un om foarte bun. A pune sare pe rana = a întarâta pe cineva, a stârni lucrurile, agravând situatia. A pune degetul pe rana = a gasi si a arata în mod lamurit pricina unei stari de lucruri suparatoare, a dezvalui adevarata cauza a unei situatii neplacute. 2. Fig. Durere morala, suferinta, chin sufletesc. – Din sl. rana.
demasca, DEMASCÁ, demásc, vb. I. Tranz. si refl. 1. A(-si) scoate masca. 2. Fig. A (se) arata în adevarata lumina, a(-si) da pe fata planurile, actiunile, gândurile ascunse. 3. A descoperi inamicului, prin nerespectarea regulilor de mascare, un obiectiv sau o actiune ascunsa. – Din fr. démasquer.
dezbăta, DEZBĂTÁ, dezbát, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) trezi din betie. ♦ Tranz. Fig. A face pe cineva sa vada adevarata realitate. – Dez- + [îm]bata.
hanif, HANÍF s. m. nume dat în Coran celor care poseda o credinta pura, adevarata. (< fr. hanif)
uluire, ULUÍRE s. 1. v. uimire. 2. consternare, perplexitate, stupefactie, stupoare, surprindere, surpriza, uimire, uluiala, (rar) consternatie. (A avut un moment de adevarata ~.)
uimire, UIMÍRE s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uluiala, uluire, (înv.) minune, uimeala. (~ cuiva în fata unui lucru neasteptat.) 2. consternare, perplexitate, stupefactie, stupoare, surprindere, surpriza, uluiala, uluire, (rar) consternatie. (A avut un moment de adevarata ~.)
teză, TÉZĂ s. 1. v. conceptie. 2. (în logica simbolica) teza logica, tautologie, expresie identic-adevarata, expresie valida, lege logica.
tătăişi, TĂTĂÍSI s. pl. v. romanita neadevarata, romanita nemirositoare, surguci.
tautologie, TAUTOLOGÍE s. 1. v. pleonasm. 2. (în logica simbolica) expresie identic-adevarata, expresie valida, lege logica, teza logica.
surprindere, SURPRÍNDERE s. 1. v. uimire. 2. consternare, perplexitate, stupefactie, stupoare, surpriza, uimire, uluiala, uluire, (rar) consternatie. (A avut un moment de adevarata ~.)
somitate, SOMITÁTE s. autoritate, forta, putere. (Este o adevarata ~ în materie.)
romaniţăputuroasă, ROMANIŢĂ PUTUROÁSĂ s. v. romanita neadevarata, romanita nemirositoare.
romaniţăproastă, ROMANIŢĂ PROÁSTĂ s. v. romanita neadevarata, romanita nemirositoare.
romaniţă, ROMANÍŢĂ s. (BOT.) romanita neadevarata v. romanita nemirositoare; romanita nemirositoare (Matricaria inodora) = romanita neadevarata, (reg.) mararita, roman, tataisi (pl.), chioara-gainii, mararul-broastei, musetel-prost, ochiul-boului, romanita proasta, romanita puturoasa, romon-bolund.
roman, ROMÁN s. v. crizantema, dumitrita, granat, margareta, musetel, romanita neadevarata, romanita nemirositoare, spilcuta, tufanica.
ochiulboului, OCHIUL-BÓULUI s. v. bumbisor, cinci-degete, codobatura, granat, laptucul-oii, margareta, piciorul-cocosului, pitulice, prundar, prundas, romanita neadevarata, romanita nemirositoare, spilcuta, spânz, stelita, steluta.
muşeţelprost, MUSEŢELPRÓST s. v. romanita neadevarata, romanita nemirositoare.
expresie, EXPRÉSIE s. 1. forma. (A dat ~ gândurilor sale.) 2. (pop.) zicere. (Dictionar de locutiuni si ~ii.) 3. (în logica simbolica) expresie identic-adevarata v. tautologie; expresie valida v. tautologie. 4. v. fizionomie. 5. fizionomie, masca. (Actorul avea o ~ admirabila.)
emulaţie, EMULÁŢIE s. concurenta, întrecere. (Exista acolo o adevarata ~.)
economisi, ECONOMISÍ vb. a acumula, a aduna, a agonisi, a face, a strânge, (pop.) a chivernisi, (reg.) a pristipi, a ragadui, a sclipui, (Transilv.) a mirui, (Olt. si Munt.) a scofeli, (Ban.) a staci, (Transilv. si Maram.) a sporoli, (prin Maram.) a zorobi, (fig.) a prasi. (A ~ o adevarata avere.)
concurenţă, CONCURÉNŢĂ s. 1. întrecere, lupta, rivalitate. (~ între mai multe concerne.) 2. emulatie, întrecere. (Exista în scoala o adevarata ~?)
conjuncţie, CONJÚNCŢIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv ("si") caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, când cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)
chioaragăinii, CHIOARA-GĂÍNII s. v. romanita neadevarata, romanita nemirositoare.
adoraţie, ADORÁŢIE s. 1. cult, idolatrie, veneratie. (Simte pentru ea o adevarata ~.) 2. adorare, extaz, extaziere. (Stare de ~.)
adevărat, adevarát adj. m., pl. adevaráti; f. sg. adevaráta, pl. adevaráte
neadevărat, neadevarát adj. m., (sil. ne-a), pl. neadevaráti; f. sg. neadevaráta, pl. neadevaráte
mamă, MÁM//Ă ~e f. 1) (folosit si ca termen de adresare) Femeie în raport cu copiii pe care i-a nascut. 2) (folosit si ca adresare respectuoasa) Femeie în vârsta; maica. ♢ ~ buna mama adevarata. ~ vitrega sotia unui barbat în raport cu copiii acestuia din alta casatorie. ~-soacra mama sotiei sau a sotului în raport cu ginerele sau cu nora. ~ adoptiva femeie care a înfiat un copil. 3) (folosit ca adresare dragastoasa fata de un copil) Copilasule! 4) Punct initial al unui lucru; origine. Repetitia este ~a învataturii. 5) Femela a unui animal în raport cu puii sai. ♢ ~a-padurii a) personaj fantastic închipuit ca o batrâna gheboasa, urâta si rea; b) planta erbacee parazita, cu tulpina fara frunze si cu flori rosii. [G.-D. mamei] /<lat. mamma
cocoş, COCÓS ~i m. 1) Pasare domestica cu o creasta rosie pe cap, cu penele cozii lungi si arcuite si cu pinteni tari la picioare; masculul gainii. ♢ La (pe la sau spre) cântatul ~ilor în zori de zi. Basmul (sau povestea) cu ~ul rosu istorie fara sfârsit sau neadevarata. 2) pop. Mascul al unor pasari. ~ul potârnichii. 3) Ciocanel care loveste percutorul la armele de foc. 4) Miezul de la harbuz, mai dulce si fara sâmburi; inima. 5) la pl. Graunte de porumb coapte în sare sau în nisip înfierbântat si desfacute în forma de floricele; cocosei. 6): ~ de vânt figura de metal, reprezentând un cocos, instalata pe acoperisul casei, care, fiind mobila, arata dincotro bate vântul; girueta. ♢ A fi ~ de vânt a se da dupa împrejurari; a fi conformist. /<sl. kokoši
aserţiune, ASERŢIÚN//E ~i f. Propunere înaintata si sustinuta de cineva ca fiind adevarata; afirmatie. [G.-D. asertiunii; Sil. -ti-u-] /<lat. assertio, ~onis, germ. Assertion
aramă, ARÁM//Ă aramuri f. 1) Metal de culoare rosiatica, maleabil, ductil, bun conducator de caldura si de electricitate, întrebuintat în industrie; cupru. ♢ A-si da ~a pe fata (sau a-si arata ~a) a-si arata adevaratul caracter, adevarata fire (rea). 2) la pl. Obiecte facute din arama. [G.-D. aramei] /<lat. aramen
rană, RÁNĂ rani f. 1) Vatamare locala a unui tesut organic, provocata de o trauma; plaga; leziune. ♢ Bun de pus la ~ se spune despre o persoana buna la inima. A pune degetul pe ~ a arata care este situatia adevarata, fara ocolisuri si menajamente. 2) fig. Suferinta morala. [G.-D. ranii] /<sl. rana
secret, SECRÉ//T2 ~ta (~ti, ~te) 1) Care este tinut ascuns; cunoscut unui numar redus de persoane. 2) Care este plasat în asa fel încât nu se vede; ascuns vederii; mascat; camuflat. 3) (despre persoane) Care îsi ascunde natura sau conduita sa adevarata; care nu face confidente. 4) (despre sentimente, gânduri, stari sufletesti) Care este pastrat în taina; tainic; ascuns. /<lat. secretus
soră, SÓRĂ suróri f. (folosit si ca termen de adresare) 1) Persoana de sex feminin luata în raport cu alta persoana nascuta din parinti comuni. ~ buna (sau dreapta, adevarata). ♢ ~ vitrega sora numai dupa tata sau numai dupa mama. ~ cu moartea strasnic, grozav. Sor-cu-frate planta erbacee semiparazita, cu frunze opuse si cu flori grupate în spice sau în raceme terminale, având fructul o capsula. ~ de caritate infirmiera. 2) Calugarita de gradul cel mai mic. [G.-D. surorii] /<lat. soror
conjuncţie, CONJÚNCŢIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa când cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie în care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
eleat, ELEÁT, -Ă adj. Scoala eleata = scoala filozofica greaca de tendinta idealista din sec. VI-V î.e.n., ai carei reprezentanti principali au fost Zenon si Parmenide, care au formulat conceptia metafizica dupa care diversitatea si miscarea lumii sunt simple iluzii senzoriale, adevarata "existenta", cognoscibila numai prin ratiune, fiind unica, imobila, continua si neschimbatoare. // s.m. si f. Membru, adept al acestei scoli. [Pron. e-le-at. / cf. Elea – oras în Lucania (Italia)].
mezomerie, MEZOMERÍE s.f. (Chim.) Fenomen de oscilare a structurii unei molecule între formele ei izomere electronic; structura intermediara. ♢ Teoria mezomeriei = teorie care considera ca, pentru o substanta ce poate fi formulata în mai multe structuri (structuri-limita), adevarata ei structura nu este cea redata prin structurile-limita, ci cea intermediara acestora. V. rezonanta. [Gen. -iei. / < fr. mésomerie].
prealarmă, PREALÁRMĂ s.f. Alarma care anunta o alarma adevarata. [Cf. it. preallarme].
pseudoconcept, PSEUDOCONCÉPT s.n. 1. Concept iluzoriu, idee falsa, careia nu-i corespunde ceva existent în mod real; pseudoidee. 2. (În filozofia lui Benedetto Croce) Reprezentare sau grup de reprezentari care nu ajung la adevarata universalitate sau la o autentica întelegere a vietii determinate de spirit, distingându-se prin aceasta de adevaratele concepte. [Cf. it. pseudoconcetto].
validitate, VALIDITÁTE s.f. 1. Situatia celui valid. ♦ Calitatea unui act valid. 2. (Log.) Proprietate a unei expresii de a fi adevarata, corecta. ♦ (În logica simbolica) Proprietate a unor expresii logice de a fi adevarate prin alcatuirea lor în orice interpretare a variabilelor componente. [Cf. fr. validité].
aberaţie, ABERÁŢIE s.f. 1. Abatere de la o norma etc.; deformare, denaturare; ratacire. V. absurditate. 2. Abatere de la tipul normal al speciei intervenita la unii indivizi, sub actiunea conditiilor de mediu. 3. (Fiz.) Deformatie a unei imagini, produsa de un sistem optic. ♦ Aberatie vizuala = astigmatism. 4. (Astr.) Unghi format de directia adevarata si de directia aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. [Cf. fr. aberration, lat. aberratio < aberrare – a se îndeparta].
etymologia, Etymologia cuvantului munca. Spunetsi ca vine dela Sl. Monka. Din care limba? In adevar adevarata forma originala este (MK): Myka, M'ka , Maka(Macedonian). Limba Macedoniana a fost limba originala literara Slava. Aceasta inseamna chinuire, suferintsa, etc. Forma Romina Munca este transformarea unor vocale la tare nasale cum e Grinda(greda Macedonian), dar in Kastoria Kostur regiune se vorbeshte cu tare nasale de pilda:"Beam"(grenda, shi greda) pieptul Gr'ndi(pl), A judeca S'ndi, de unde a venit "sonda", sondare. La fel este shi limba Polonesa intrebuintseaza Hard Nazals(tv'rdi nosovki) Aceasta contributsie vine dela Manole Macedonianul. Sanatate shi noroc.
calomnie, CALOMNÍE s.f. Afirmatie neadevarata si tendentioasa, care atinge reputatia si onoarea cuiva; bârfeala, defaimare. [Pl. -ii, gen. -iei. / < fr. calomnie, cf. lat. calumnia].
disimula, DISIMULÁ vb. I. tr. A ascunde, a masca adevarata fata a lucrurilor; a se preface. [< fr. dissimuler, it., lat. dissimulare].
inoslovnic, inoslóvnic, inoslóvnici, s.m. (înv.) strain de adevarata credinta; eretic.
istină, ístina adj. f. (reg.) adevarata.
biet, biét (biáta), adj. – Sarman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens si o întrebuintare particulara, întrucît reprezinta o calitate pur afectiva, atribuita de vorbitor si în nici un caz intrinseca obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, fata de el hombre pobre). Din aceasta ratiune, nu este posibila întrebuintarea sa postpusa (•omul biet), decît în apozitie (omul, biet, nu stia ...) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu stia). Nuanta afectiva puternica este evidenta în întrebuintarea curenta a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedati: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem ca acest caz indica adevarata semnificatie a cuvîntului, caz în care se poate recunoaste în el lat. vĕtus "vechi", care s-a întrebuintat de asemenea din epoca clasica desemnînd "stramosii, cei morti". În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna "raposatul Petre" si apoi, printr-o asociatie de idei fireasca, "bietul Petre" (cf. si saracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. si it. vieto "trecut, vechi". Ex. it. arata ca acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat înca din lat. vulg., si cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicatii încercate pîna acum par destul de improbabile. S-a presupus ca este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Puscariu 201; DAR), în ciuda imposibilitatii fonetice; de la lat. vietus "ofilit, slab" (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultatilor semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine sas. bdjetisch.
cel, cel art. adj., pron. dem. – 1. Acela (indica persoane si obiecte departate). – 2. Acela (indica, dintre doua obiecte, pe cel mai îndepartat). – 3. Serveste pentru a pune în evidenta, în cazul obiectelor cunoscute: doar ti-i mai scutura din cele batrînete (Alecsandri); ce-ati mai auzit prin cele lume? (Pop Reteganul). – 4. Înainte de un adj.calificativ, evita repetitia antecedentului; care din toate acele vorbe este cea adevarata (Creanga). – 5. Acela (în corelatie cu ce). – 6. (Art. def.) Stabileste o corelatie între s. si atributul sau (la început, pentru a distinge s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemanatoare): parintele vostru cela din ceriu (Vaarlam); toti boierii cei mari si cei mici (Ispirescu), (astazi aceasta nuanta s-a pierdut). – 7. (Art. def.) Stabileste o corelatie între un s. si un num. ordinal: un punct se misca, cel întîi si singur (Eminescu). – 8. (Art. def.) Formeaza superlativul relativ, prin adaugarea sa la comparativ. – 9. Împreuna cu adj., formeaza constructii cu valoare de s.: cel de jos cu cel calare anevoie se învoiesc (I. Golescu). – Cele sfinte. – Cel de sus. – Cel pierit (sifilis). Forma atona redusa de la acel. Decl. ca acel. – Compara celalalt, adj. si pron. dem. (al doilea; pl. ceilalti), forma care prezinta numeroase var., datorita posibilitatii de a se uni cele doua forme, cel si cela, cu alte doua forme, alt si alalt, aceasta din urma cu var. alalt, alant si alant. Forme de baza: celalalt (f. cealalta), gen. celuilalt (f. celeilalte), pl. ceilalti (f. celelalte); gen. celorlalti (f. celorlalte). Le corespund mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Puscariu 54 se gîndeste la o der. directa din lat. •illum illum alter; este însa probabil ca aceasta compunere sa fie rom.
substrat, SUBSTRÁT s.n. 1. Baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect. ♦ Continut. 2. Strat peste care s-a asezat un alt strat. ♦ (Lingv.) Elemente patrunse într-o limba din limba unei populatii mai vechi, disparuta în urma unei cuceriri, unei colonizari etc. 3. Substanta chimica asupra careia actioneaza o enzima. 4. (Fig.) Cauza adevarata (dar ascunsa) a unei actiuni etc. [Pl. -turi, -te. / < fr., lat. substratum].
tautologie, TAUTOLOGÍE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata în care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvânt. ♦ (În logica simbolica) Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevarata în orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvânt].
prealarmă, PREALÁRMĂ s. f. alarma care anunta o alarma adevarata. (< it. preallarme)
sargasă, SARGÁSĂ s. f. alga bruna plutitoare, care formeaza, în largul coastelor Floridei, o adevarata prerie. (< fr. sargasse)
substrat, SUBSTRÁT s. n. 1. baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect; (p. ext.) continut. (fig.) cauza adevarata, dar ascunsa, a unei actiuni etc. 2. strat peste care s-a asezat un alt strat. ♢ suport de care este fixata o planta sau un animal sedentar etc. 3. totalitatea elementelor lingvistice patrunse într-o limba noua din limba unei populatii mai vechi, disparut în urma unei cuceriri, a unei migratii sau a unei colonizari. 4. substanta chimica asupra careia actioneaza o enzima. (< fr. substrat, lat. substratum)
tautologie, TAUTOLOGÍE s. f. I. 1. (log.) judecata în care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvânt. 2. (în logica simbolica) expresie care în cadrul unui sistem formal este adevarata în orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)
validitate, VALIDITÁTE s. f. 1. calitatea de a fi valid. 2. (log.) proprietate a unei expresii de a fi adevarata, corecta. ♢ (în log. simbolica) proprietate a unor expresii logice de a fi adevarate prin introducerea lor în orice interpretare a variabilelor componente. (< fr. validité, lat. validitas)
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc - Dictionare